Italo Calvino

S-a născut pe 15 octombrie 1923 la Santiago de Las Vegas, un sat în apropiere de Havana (Cuba), unde tatăl său era directorul unei staţiuni experimentale agrare şi a unei şcoli agricole.Primeşte o educaţie laică de la părinţii săi, tatăl fiind de profesie agronom iar mama cercetător în domeniul botanicii.
În 1925 familia Calvino se întoarce în Italia şi se stabileşte la San Remo, unde Calvino trăieşte «până la douăzeci de ani într-o grădină plină de plante rare şi exotice».
După terminarea studiilor liceale, Italo Calvino este trimis de părinţi să studieze Agronomia, facultate pe care nu o va termina. Deşi încearcă să urmeze tradiţia ştiinţifică a familiei «gândul îi stă la literatură». În plus, întreruperea studiilor coincide cu începerea războiului. După 8 septembrie 1943, dată la care Calvino se sustrage înrolării forţate în armata fascistă, urmează un sentiment pe care îl nutrea încă din adolescenţă şi se alătură partizanilor Brigăzii Garibaldi şi face astfel «prima descoperire a sfâşietoarei lumi umane».
După eliberare aderă la Partidul Comunist Italian, colaboarează la ziare şi reviste şi se înscrie la Facultatea de Litere din Torino, pe care o va termina în 1947, subiectul tezei sale de licenţă fiind Joseph Conrad. La Torino colaborează la «Politehnica» lui Vittorini şi va face parte din grupul redacţional al editurii Einaudi. În acel ambient «interdisciplinar, deschis spre cultura mondială» dă glas vocaţiei sale şi «scrie gândindu-se la o bibliotecă cu cărţi nu numai de literatură».
În 1947 se afirmă ca scriitor publicând datorită lui Cesare Pavese, “Poteca cuiburilor de paianjen”. Acest roman, cu care se afirma drept cel mai tânăr şi talentat scriitor neorealist, va fi urmat de volumul de povestiri “Ultimul vine corbul” (1949).
În anii ’50 -’60 este director la Editura Einaudi şi îşi intensifică activitatea culturală ca şi angajarea sa în dezbaterea politico-intelectuală, colaborând cu numeroase reviste.
Printre altele, el se va impune în panorama literară italiană ca fiind scriitorul tânăr cel mai original prin publicarea culegerii de Povestiri (1958) şi mai ales a volumului “Strămoşii noştri” (1960) care cuprinde trilogia de romane fantastice şi alegorice despre omul contemporan: “Vicontele înjumătăţit” (1952), “Baronul căţărător” (1957) şi “Cavalerul inexistent” (1959). Tot în cursul acestor ani publică şi importantul eseu “Măduva leului“(1955), va culege şi traduce volumul “Basme italiene” care vede lumina tiparului în 1956, an în care evenimentele din Ungaria îl vor face să se îndeparteze de PCI (Partidul Comunist Italian ) şi îl vor conduce progresiv la hotărârea de a nu se mai angaja direct în lupta politică.
Între 1959 şi 1967 conduce alături de Vittorini, importanta revistă cultural-literară «Il Menabò», în care publică intervenţii angajate de tip etic-cognitiv printre care “Marea de obiectivitate”(1959) şi “Sfidarea labirintului” (1962). În 1963, anul naşterii curentului neoavangardist, publică, printre altele, “Marcovaldo sau Anotimpurile în oraş” şi povestirea construită pe schemele de tip tradiţional “Ziua unui cercetător”, cu care se va încheia ciclul început cu un deceniu în urmă.
În 1964 se va deschide o nouă fază a vieţii şi a carierei lui Italo Calvino: se căsătoreşte cu argentinianca Judith Esther Singer şi se mută la Paris, de unde va continua să lucreze pentru editura Einaudi şi unde va intra în contact cu mediile literare şi culturale cele mai avangardiste. În 1965 se va naşte fiica sa Abigail şi va ieşi volumul “Cosmicomicele”, după care urmează în 1967 “T cu zero”, volum în care îşi dezvăluie pasiunea sa din tinereţe pentru teoriile astronomice şi cosmologice. Interesul nou pe care îl arată problematicilor semioticii şi proceselor combinatorii ale narativei îşi găseşte expresia în volumele “Oraşele invizibile” (1972) şi “Castelul destinelor încrucişate” (1973). În această perioadă sporesc succesul şi prestigiul său în toată lumea.


În anii ’60 Calvino publică numeroase intervenţii, prefeţe şi traduceri în mai multe limbi şi colaborează mai întâi la «Corriere della Sera» şi apoi la «Repubblica». În 1979 iese romanul “Dacă într-o noapte de iarnă un călător” care devine imediat un best seller.
În 1980 se mută la Roma şi publică o culegere cu eseurile sale cele mai importante “O piatră pusă deasupra”. În 1983 iese volumul de povestiri “Palomar”, pline de o iluzorie amărăciune. În 1984 criza editurii Einaudi îl face să treacă la editura Garzanti unde va publica volumul “Colecţie de nisip” şi unde reeditează cele mai importante opere ale sale.

În 1985, primind însărcinarea de a ţine o serie de conferinţe în Statele Unite, la Cambridge şi la Harvard, pregăteşte volumul “Lecţiile americane”, care vor rămâne neterminate şi vor fi editate numai postum, în 1988. La începutul lui septembrie 1985 Italo Calvino moare la spitalul din Siena din cauza unei hemoragii cerebrale.
În mai 1986 va apărea la editura Garzanti volumul “Sub soarele jaguar”, prima carte postumă a lui Calvino. Volumul grupează trei povestiri “Numele”, “Naşul”, “Sub soarele jaguar” şi “Un rege la consult”. Calvino avea intenţia de a scrie un text dedicat celor cinci simţuri. Moartea l-a împiedicat însă să-şi completeze povestirile dedicate simţului vederii şi simţului tactil.






Povestea alchimistului care şi-a vândut sufletul


Emoţia stârnită de această poveste nu se risipise încă pe când un alt invitat făcu un semn că vrea să-şi spună istoria. Un fragment din povestirea cavalerului se părea că-i atrăsese atenţia sau, mai degrabă, o alăturare întâmplătoare dintre cărţile aşezate pe două şiruri, acelea dintre Asul de Cupă şi Papesa. Ca să ne arate că el se simţea atins în mod personal de acea alăturare, împinse la nivelul celor două cărţi, înspre dreapta, figura Regelui de Cupă (care putea fi acceptat ca un portret al său din tinereţe şi - cu francheţe spus - destul de măgulitor) iar înspre stânga, continuând şirul orizontal, un Opt de Bâtă.

Prima interpretare a acestei secvenţe care ne-a venit în minte, insistând în a atribui fântânii o aură voluptoasă, a fost aceea că meseanul nostru ar fi avut o aventură amoroasă cu o călugăriţă în pădure. Şi chiar că i-ar fi oferit de băut din plin, dat fiind că fântâna se năştea, dacă te uitai bine, dintr-un butoiaş, în vârful unui teasc de struguri. Însă încremenirea melancolică a feţei bărbatului părea predispusă la speculaţii dintre care nu doar plăcerile cărnii ci şi cele mai obişnuite plăceri ale hranei şi băuturii trebuiau excluse. Gândurile sale trebuie să fi fost înalte, deşi, dacă te luai după chipul său lumesc, n-aveai cum să te îndoieşti că n-ar fi fost îndreptate către Pământ şi nu către Cer. (Şi în acest fel cădea o altă interpretare posibilă, aceea de a face din izvor o cristelniţă.)

Ipoteza cea mai de crezut care-mi veni (şi cum mi-a venit mie, cred că li s-a întâmplat şi altor spectatori tăcuţi) era aceea că figura reprezenta Izvorul Vieţii, culmea căutărilor unui alchimist, şi că meseanul nostru era chiar unul dintre acei învăţaţi care supraveghează alambicuri şi serpentine, eprubete şi tuburi, cuptoare şi recipiente (de felul acelui vas complicat pe care figura sa îmbrăcată în veşminte regale o ţinea în palmă), încercând să-i smulgă naturii secretele, îndeosebi cel al transmutării metalelor.

Era de crezut că încă din fragedă tinereţe (aceasta era semnificaţia portretului cu trăsături de adolescent care putea în acelaşi timp să facă aluzie la elixirul vieţii) n-a avut nici o altă pasiune (izvorul rămânea totuşi un simbol de iubire) decât aceea a manevrării elementelor şi că ani întregi a aşteptat să-l vadă pe galbenul rege al lunii minerale separându-se de impurităţile de sulf şi mercur, precipitându-se încet în depozite opace care se dovedeau în cele din urmă a fi doar o umilă aglomerare de plumb, acoperită de o pojghiţă verzuie. Iar în această căutare a sa sfârşise prin a cere sfatul şi ajutorul unor femei, din acelea care se puteau întâlni atunci prin păduri, specialiste în filtre şi formule magice, dăruite artei vrăjitoriei şi prevederii viitorului (cum era şi aceea pe care o numea, cu un superstiţios respect, Papesa).

Cartea care a venit după aceea, Împăratul, se putea referi chiar la o profeţie a vrăjitoarei din pădure:
- Tu vei deveni omul cel mai puternic din lume.

Nu trebuie să se mire nimeni dacă alchimistului nostru i s-a şi suit la cap şi a aşteptat în fiecare zi o schimbare extraordinară în viaţa sa. Acest eveniment trebuia să fie anunţat de cartea următoare - şi acesta a fost enigmaticul arcan numărul unu, denumit Magicianul, în care se poate recunoaşte un şarlatan ori un vrăjitor foarte atent la exerciţiile sale.

Aşadar, eroul nostru, ridicându-şi ochii de la masă, a văzut un magician aşezat în faţa lui, manipulându-şi alambicurile şi serpentinele.
- Cine sunteţi? Ce faceţi aici?
- Uită-te la ce fac! i-a spus magicianul, arătându-i o sferă de sticlă pe un cuptor.

Privirea uimită cu care comeseanul nostru a aruncat un Şapte de Tobă nu lăsa nici o îndoială asupra a ceea ce a văzut: splendoarea tuturor zăcămintelor din Orient întinse dinaintea lui.
- Poţi să-mi destăinui secretul aurului? trebuie să-l fi întrebat pe şarlatan.

Cartea următoare era un Doi de Tobă, semnul schimbului - te gândeai -, a unei vânzări-cumpărări, a unei tranzacţii.
- Ţi-l vând! trebuie să-i fi aruncat vizitatorul necunoscut.
- Ce vrei, în schimb?

Răspunsul pe care toţi îl bănuiau era: - Sufletul! Dar n-am fost siguri până când povestitorul n-a arătat cartea cea nouă (şi ezită un moment înainte de a o face, începând să aşeze alt şir în sens contrar), iar această carte era Diavolul, adică exact ceea ce recunoscu şi în şarlatan, pe vechiul prinţ al oricărui amestec şi ambiguităţi, aşa cum noi am recunoscut acum în comeseanul nostru pe doctor Faust.
- Sufletul! - a răspuns Mefistofel: un concept care nu se poate reprezenta decât prin imaginea lui Psyche, tinerica pe care o vedem în arcanul Steaua, unde împrăştie tenebrele cu luminile sale. Cinciul de Cupă, care ne-a fost arătat apoi, putea fi citit atât ca secret alchimic pe care Diavolul i l-a destăinuit lui Faust cât şi ca toast la încheierea pactului, ori chiar ca nişte clopote care-l puneau pe fugă cu bătaia lor pe vizitatorul infernal. Dar putea fi înţeles şi ca un discurs despre suflet şi despre trup ca vas al sufletului. (O cupă a cinciului era pictată răsturnată, de parcă ar fi fost goală.)
- Sufletul? ar fi răspuns Faust. Şi dacă n-aş avea suflet?

Dar poate că nu pentru un suflet individual se deranjase Mefistofel.
- Cu aurul vei ridica un oraş, îi spunea lui Faust.
- Sufletul unui oraş întreg îl vreau în schimb.
- S-a făcut.

Iar Diavolul putea atunci foarte bine să dispară cu un chicotit care părea urlet: bătrânul chiriaş din turlă, dedat la contemplare, chircit sub o streaşină, prelungire a acoperişurilor, ştia că oraşele au suflete mai mari şi care ţin mai mult decât toate sufletele locuitorilor luate împreună.

Acum rămâne de interpretat Roata Norocului, una dintre imaginile cele mai complicate din tot jocul de tarot. Putea spune doar că norocul trecuse de partea lui Faust, însă părea o explicaţie prea la îndemână pentru felul de a povesti al alchimistului, întotdeauna eliptic şi aluziv. Era în schimb justificat să presupui că doctorul nostru, luând în stăpânire secretul diabolic, îşi făcuse un plan nebunesc, să transforme în aur tot ce se putea transforma. Roata din cel de al Zecelea Arcan ar reprezenta atunci chiar mecanismul Marii Mori de Aur, angrenajul uriaş care ar fi ridicat Metropola De Metal Preţios, iar figurile umane de diferite vârste care împingeau roata ori se învârteau cu ea se aflau acolo pentru a arăta mulţimile de oameni care alergau să dea o mână de ajutor la realizarea proiectului şi îşi dedicau anii vieţii lor să pună în mişcare zi şi noapte mecanismele. Această interpretare nu ţinea seamă de toate amănuntele miniaturii (de exemplu, urechile şi cozile de animale care împodobeau unele dintre făpturile omeneşti care se învârteau), însă constituia o bază de plecare pentru a putea citi următoarele cărţi de cupă şi de tobă ca pe Regatul Bunăstării în care se plimbau locuitorii Oraşului de Aur. (Cercurile galbene şi violete aminteau, poate, cupolele strălucitoare ale clădirilor de aur care mărgineau străzile Metropolei.)

Dar când va fi cerut preţul stabilit de către Încornoratul contractant? Cele două cărţi de la sfârşitul poveştii se aflau deja pe masă, aşezate de primul povestitor: Doi de Spadă şi Temperanţa. La porţile Oraşului de Aur, gărzile înarmate blocau trecerea oricui voia să intre, pentru a-l împiedica pe Copită-Despicată să intre, indiferent sub ce chip s-ar prezenta. Şi chiar dacă se apropia o simplă fetişcană, cum era cea de pe carte, gărzile strigau să se oprească.
- Degeaba închideţi porţile voastre - acesta era răspunsul pe care îl putea da fata care ducea apă -, eu mă păzesc bine să nu intru într-un Oraş care este cu totul din metal! Noi, cei ai apei, vizităm doar elementele care curg şi se amestecă.

Să fi fost o nimfă de apă? Era o regină a elfilor de aer? Un înger de foc lichid din miezul Pământului?

(Pe Roata Norocului, dacă te uiţi bine, metamorfozele animale erau poate doar un prim pas al unei regresii de la stadiul uman la cel vegetal şi cel mineral.)
- Ţi-e teamă că sufletele noastre vor ajunge în mâinile Diavolului? ar fi întrebat-o cei din Oraş.
- Nu, pentru că nu aveţi ce suflet să-i daţi.



Povestea nevestei blestemate


Nu ştiu câţi dintre noi reuşiseră să descifreze în vreun fel povestea, fără să se piardă în desişul acestor cărţi de cupă şi de tobă care ieşeau la lumină exact când era mai mare nevoie de o limpede ilustrare a faptelor. Capacitatea de comunicare a povestitorului era săracă poate din cauză că talentul său privea mai degrabă rigoarea abstracţiunii decât evidenţa imaginilor. În fine, unii dintre noi se distrau sau se opreau asupra câtorva apropieri de cărţi şi nu reuşeau nicicum să facă un pas înainte. De exemplu, unul dintre noi, un războinic cu privire melancolică, manevra un Valet de Spadă care semăna foarte mult cu Şase de Bâtă, pe care îl adăugase unui Şapte de Tobă şi Stelei, ca şi cum ar fi vrut să construiască un şir vertical numai pe seama lui.

Poate pentru el, soldat rătăcit în codru, cărţile acelea însoţite de Stea voiau să sugereze o scânteiere ca de focuri călătoare pe comori care l-a atras în desişul pădurii şi de unde i-a apărut o tânără fată, palidă, care umbla prin noapte în cămaşă, cu părul despletit, ţinând sus o lumânare aprinsă.

Orice ar fi fost, el continuă să aranjeze netulburat şirul său vertical, aşază două cărţi de Spadă, un Şapte şi o Regină, apropiere în sine greu de interpretat dar care avea poate nevoie de câteva replici într-un dialog cam de felul acesta:
- Nobile cavaler, te implor, scoate-ţi armele şi platoşa şi lasă-mă să le port eu! (În miniatură, Regina Spadelor purta o armură completă cu apărători de braţ, de cot, de palmă, care părea o vestă de metal cu marginile croşetate cu mâneci albe de mătase.)
- Fără minte m-am făgăduit cuiva a cărui îmbrăţişare acum mă îngreţoşează şi care în această noapte va veni ca să-mi ceară împlinirea cuvântului dat! Simt că e pe aproape! De voi fi înarmată, nu va reuşi să pună mâna pe mine! Vai, salvează o fată prigonită!

Nu trebuia să ne îndoim nici o clipă că nobilul cavaler n-ar fi acceptat imediat să se supună. Îmbrăcată în armură, iat-o pe fătuţă transformată în regină a turnirului, fălindu-se, înfoindu-se. Un surâs de bucurie senzuală aprinse paloarea de pe chipul său.

Aici începea o defilare de cărţi, pe care nu era simplu să le pricepi: un Doi de Bâtă (semnul unei răscruci, a unei alegeri?), un Opt de Tobă (o comoară ascunsă?), un Şase de Cupă (o întâmplare de dragoste?).
- Gentileţea ta merită o răsplată, trebuie să-i fi spus femeia din pădure. Alege darul care-ţi place: eu pot să-ţi dau bogăţia sau chiar...
- Chiar?
- ...Pot să mă dăruiesc ţie.

Mâna războinicului bătu pe cartea cupelor: alesese iubirea.

Pentru continuarea poveştii a trebuit să ne punem la lucru imaginaţia: el era deja gol, ea lepădă armura abia îmbrăcată şi printre zalele de bronz eroul nostru ajunse la un sân rotund, greu şi fraged, se strecură printre pulparul de fier şi pulpa cea călduţă...

Soldatul avea o fire rezervată şi pudică şi nu se afundă în amănunte: tot ce mai avea de spus a fost să adauge cărţii de Cupă una de Tobă cu un aer visător, exclamând:
- Mi s-a părut că intru în Paradis...

Figura pe care o aşeză apoi confirma imaginea ţărmurilor Paradisului, dar în acelaşi timp întrerupea brusc pierderea în plăcere: era un Popă cu o barbă albă severă, aidoma celui dintâi pontefice, acum paznic la Poarta Cerului.
- Cine vorbeşte despre Paradis? - deasupra pădurii, în mijlocul bolţii, apăruse Sfântul Petru, stând pe tron şi tunând: - Pentru dumneaei poarta cerului este închisă pentru veşnicie.

Felul în care povestitorul a aşezat o carte nouă, cu un gest iute, dar ţinând-o ferită, şi acoperindu-şi ochii cu cealaltă mână, ne pregătea o dezvăluire, aceea care i s-a înfăţişat când şi-a coborât privirea dinspre ameninţătoarea boltă a cerului către femeia în braţele căreia se abandonase şi n-a mai văzut obrăzarul încadrând un chip de porumbiţă îndrăgostită, n-a mai văzut gropiţele răutăcioase, năsucul în vânt, ci un şir de dinţi fără gingii şi fără buze, două nări scobite în os, pomeţii galbeni ai unei hârci şi şi-a simţit mâinile prinse de braţele descărnate ale unui cadavru.

Apariţia şocantă a Arcanului Numărul Treisprezece (denumirea Moartea nu apare nici măcar în perechile de cărţi pe care toate arcanele importante poartă inscripţii cu numele lor) a reaprins în noi toţi nerăbdarea de a cunoaşte sfârşitul poveştii. Zecele de Spadă care urma era bariera de arhangheli care interzicea intrarea în Cer a sufletului blestemat? Cinciul de Bâtă anunţa o traversare a pădurii?

În acel moment şirul de cărţi ajunse la Diavol, care era deja pus pe masă de povestitorul de mai înainte.

Nu trebuia să bâjbâi prea mult ca să înţelegi că din pădure ieşise iubitul atât de temut al logodnicei moarte, Belzebut în persoană, care strigă:
- Ai reuşit, frumoasa mea, să schimbi cărţile de pe masă! Pentru mine nu fac nici doi bani (Doiul de Tobă) toate armele tale şi nici armura (Patru de Spadă)! - şi a luat-o cu el în adâncul pământului.



Povestea jefuitorului de morminte


Transpiraţia rece încă nu se uscase pe spinarea mea şi trebuia să fac faţă unui alt comesean, căruia careul Moartea, Popa, Opt de Tobă, Doi de Bâtă părea să-i trezească alte amintiri, dacă te luai după cum privea în jur, stând de-a curmezişul, neştiind, parcă, din ce parte să intre în joc. Când dânsul a aşezat într-o margine un Valet de Tobă, figură în care era uşor să recunoşti felul său arogant de a fi, am înţeles că şi el dorea să ne povestească ceva, pornind chiar de acolo şi că era vorba chiar de o întâmplare care-l privea.

Dar ce avea de-a face tânărul acesta obraznic cu macabrul regat al scheletelor, evocat de Arcanul Numărul Treisprezece? Cu siguranţă, nu era dintre aceia care se plimbau meditând prin cimitire, numai dacă nu fusese atras de vreo propunere tâlhărească, de exemplu aceea de a sparge morminte şi de a-i jefui pe morţi de obiectele de preţ care, fără nici o prevedere, fuseseră luate de aceştia în ultimul lor drum...

De obicei, Stăpânii Lumii sunt îngropaţi împreună cu simbolurile puterii lor, coroane de aur, inele, sceptre, haine din ţesături strălucitoare. Dacă tânărul era într-adevăr un jefuitor de morminte, poate că umblase prin cimitire căutând morminte de vază, de exemplu mormântul unui Papă, ştiut fiind că ponteficii coboară în mormânt în toată splendoarea veşmintelor lor. Hoţul, într-o noapte fără lună, pesemne că a ridicat lespedea grea care acoperea mormântul, ajutându-se de Două Bâte şi a coborât în groapă.

Şi apoi? Povestitorul aşeză un As de Bâtă şi făcu un gest în sus, sugerând ceva ce creşte, pentru o clipă m-am temut că am greşit toată compoziţia, atât de opus părea gestul la faptul că hoţul s-a coborât în mormântul papal. Doar dacă nu te gândeai că din groapa abia deschisă s-a ridicat un trunchi de copac foarte drept şi foarte înalt şi că hoţul fusese agăţat de el ori că s-a simţit purtat în sus, în vârful arborelui, printre ramuri, în coroana înfrunzită a plantei.

Spre norocul său, era un om descurcăreţ, cel puţin când povestea nu se mărginea doar să pună un tarot lângă altul (lucra cu perechi alăturate, într-un şir dublu orizontal, de la stânga la dreapta), dar se şi ajuta cu gesturi bine calculate, făcându-ne să înţelegem. Aşa am reuşit să pricep că Zece de Cupă însemna imaginea cimitirului aşa cum o vedea el din vârful copacului, cu toate pietrele aliniate pe piedestalul lor de-a lungul aleilor. Cu arcanul Îngerul sau Judecata (în care îngerii adunaţi în jurul tronului ceresc sună semnalul pentru dezvelirea mormintelor) voia poate să sublinieze că el privea către morminte asemeni locuitorilor cerului în Ziua cea Mare.

În vârful arborelui, căţărându-se ca un copilandru, omul nostru se trezi într-un oraş suspendat. Aşa am crezut de cuviinţă să interpretez cel mai mare dintre arcane, Lumea, care în perechea asta de cărţi apărea ca un oraş plutitor pe valuri sau pe nori, ridicat de doi îngeri înaripaţi. Era un oraş ale cărui acoperişuri atingeau bolta cerului, cum o făcuse şi Turnul lui Babel, cel pe care mi-l arătă în arcanul care a urmat.
- Cine coboară în afundul Morţii şi se urcă în Arborele Vieţii - îmi închipui că acestea au fost cuvintele cu care a fost primit călătorul fără voie - ajunge în Oraşul Posibilului, de unde se poate vedea Teatrul şi unde se hotărăsc Alegerile.

Ajunşi aici, mimica povestitorului nu ne mai ajuta deloc şi trebuia să ne folosim de împrejurări. Ne puteam imagina că, intrat în Oraşul Întregului şi al Părţilor, omul nostru s-a văzut întrebat:
- Vrei bogăţie (Toba) sau putere (Spada) ori vrei înţelepciune (Cupa)? Alege, iute!

Era un arhanghel mândru şi radios (Cavalerul de Spadă) cel care-l întreba, iar omul nostru spuse iute:
- Aleg bogăţia (Toba).
- O să ai Bâta! a fost răspunsul arhanghelului călare, în vreme ce oraşul şi copacul se spulberară în fum iar tâlharul se prăbuşi în mijlocul pădurii, într-un morman de crengi rupte.

(Italo Calvino/Castelul destinelor încrucişate/Editura Polirom, 2002/traducere şi postfaţă de Eugen Uricaru)