Ştefan Iercoşan

S-a născut la 3 octombrie 1938, la Pâncota, în judeţul Arad, iar după absolvirea unei şcoli tehnice la Braşov, în 1961, a lucrat până la pensionare la ASTRA Arad. A fost o prezenţă activă în viaţa multor cenacluri literare arădene. Făptura masivă a acestui sensibil dar viguros prozator, parcă a adunat în ea toate poveştile câmpiei arădene. Le-a trăit încet, ni le-a spus la fel, degustând împreună cu noi, colegii de cenaclu, clipa irepetabilă care se scurge. Povestirile sale dezvăluie o lume domoală care-şi desfăşoară patimile pe spaţii largi. Caractere puternice, mişcate de patimi pe măsură, indiferente la structuri naţionale sau sociale, generează tragedii, suferinţă, sânge şi moarte, într-o încordată căutare a armoniei şi păcii, rămase ambele însă promisiuni, fără şansă de îndeplinire. Autorul, trăind în lumea personajelor sale, le-a surprins cu bunăvoinţa unui zeu înţelegător, apropiat, dar nu intim, mai mult curios decât dornic să îndrepte. A considerat mereu că timpul este o forţă covârşitoare, adevărat stăpân, care ridică şi coboară, prea puţin preocupat de biata furnică omenească.
După debutul în revista clujeană „Tribuna”, a publicat, mai mult povestiri, dar şi lirică, în „Almanahul literar” (Arad) şi în efemera revistă arădeană „Blue jeans”, unde a semnat cu pseudonimul I. S. Mecu.



Anotimpul lupilor

Viscolul se dezlănţui aşa de tare încât, femeia se văzu nevoită să mai pună o pătură peste fereastră. Întorcându-se spre motanul care torcea netulburat pe cuptor zise: „bine că ştii şi tu ce-i ura!?...ce-i drept, a ta e alta, dar tot ură e!”.
Pricepând parcă ce spune femeia, acesta o privi indiferent, cu singurul ochi pe care-l mai avea, apoi îşi reluă torsul molcom; pe celălalt îl pierduse într-o dispută cu Grivei.
Văzând că-i mai rămăseseră doar câţiva coceni şi ca să întreţină focul îi mai trebuiau, femeia îşi pue pe cap o pătură şi ieşi să mai aducă. Ajunsă în grajd, auzi înjurături şi nechezat de cal în acelaşi timp. Încercă să intre dar uşa era încuiată. Trecu destul de greu la şopron şi prin el, la uşa din spate a grajdului.
Viscolul se mai domoli şi vântul făcuse deja curăţenie în văzduh. Din locul în care se aflau, stelele priveau reci, la cele două făpturi care înaintau anevoie prin zăpada troienită. Sub povara unei legături în care îşi adunase puţinele lucruri, mogâldeaţa, împinsă mai mult de la spate de botul animalului înainta din ce în ce mai greu. În gerul care ardea, răsuflarea animalului devenea abur cald ce-i încălzea obrazul, dar mai ales era siguranţa că animalul nu rămăsese în urmă.
Lacrimi mari se prelingeau pe obrajii îngheţaţi, dar zâmbetul înflorit pe faţa ca de ceară, lăsa să se înţeleagă că erau lacrimi provocate nu doar de despărţirea de bărbat, căci mogâldeaţa acum se zărea a fi femeie, ci din cu totul alte motive.
Uneori, când cu greu îşi smulgea picioarele încălţate în opinci, din zăpadă, voind parcă să o ajute, calul îşi vâra botul sub legătura din spatele femeii. „Hai, draga mea! Hai!” zicea femeia fără a întoarce capul. Liber, fără căpăstru, acesta înţelegea parcă îndemnul ei şi sforăia uşor şi scurt.
Norii, la început zdrenţuiţi, alergau pe deasupra lor obosiţi, ca după un timp, adunându-se unul într-altul deveniră perdea între ei şi stele. Zăpada începu să danseze în jurul lor, învăluindu-i într-o pânză densă şi opacă, sufocându-i parcă. La un moment dat, om şi animal, s-au oprit dezorientaţi. Tremurând, calul îşi trecu botul peste umărul femeii, iar aceasta i-l cuprinse între palmele-i îngheţate. „Ce-i draga mea? De ce tremuri?”
Ridicând urechile, le mişcă repede în toate direcţiile, atentă; brusc se încordă, tremurul se accentuă şi sfornăi de câteva ori înecat. Un urlet, la început slab, pe urmă mai prelung şi mai apropiat, mai puternic, o făcu pe femeie să se strângă în ea, înfiorată. „Lupii!” îngână îngrozită. Porni mai departe, hotărâtă să-nfrunte viscolul, simţind cum o părăsesc puterile. După câţiva paşi, nemaiputând să meargă, cu lacrimile şiroind se întoarse înspre animal, îi prinse capul cu mâinile îngheţate, sărutându-l şi se prăbuşi în zăpadă, murmurând: „Iartă-mă, Doamne!...”
Animalul îşi plecă îndelung capul asupra femeii şi după ce-i atinse de câteva ori buzele tremurânde, broboada, necheză prelung, arcuindu-şi trupul şi porni repezit în direcţia de unde venea urletul lupilor.


În odaia slab luminată de o lampă cu petrol, cu un prosop umed, bătrâna ştergea din când în când fruntea şi buzele femeii tinere, care, culcată în singurul pat, sărăcăcios, din încăpere, se lupta cu moartea. După ce puse sarea caldă într-un săculeţ de pânză, îl aşeză la picioarele bolnavei şi reveni la căpătâiul acesteia, învăluind-o cu o privire duioasă.
Cei doi copii, o fată şi un băiat, le priveau plângând. Văzând cum faţa femeii începe să prindă culoare, bătrâna îşi îndreptă privirea spre ei şi, făcându-şi cruce, spuse încet: „Trăieşte... Trăieşte, dragii mei!... Doamne ajută!”; apoi se ridică, luă de pe plită cana de lut cu zeamă de varză acră şi i-o duse la buze.
„Stela!... Stela!...” îngână bolnava după ce înghiţi de două-trei ori din cană. „Maria... fata mea...” spuse bătrâna sărutând-o pe frunte.
Când deschise ochii se făcuse seară. Văzându-i, pe bătrână şi pe copii, încercă să se ridice dar nu reuşi; lacrimi mari şi amare porniră din ochii încinşi de febră, larg deschişi: „Stela!... Stela!” strigă înecat şi cu o mână se agăţă de bătrână, cu cealaltă încercând să ajungă la copii, după care închise ochii cu un oftat prelung. După un timp, faţa i se lumină a zâmbet şi buzele începură să murmure ceva nedesluşit. „Doarme...visează...”, îngână bătrâna, apoi se ridică să pregătească un loc de dormit pentru copii, după care veni iarăşi la căpătâiul bolnavei, atentă la orice mişcare.



Un oftat adânc ţâşni din pieptul tinerei femei şi chipul i se întunecă deodată... s-au aşezat toţi trei în jurul mesei pe care se afla oala cu mâncare şi un mălai. „Iar ne bate Dumnezeu!” – aproape urlă bătrâna când, ridicând fitilul lămpii, sticla i se sparse şi o parte din cioburi căzură în oală.
Dimineaţă se sculă cu noaptea în cap şi-şi strigă nepotul cel mare să iasă la câmp, dar nu primi nici un răspuns. Intră-n grajd şi-l găsi culcat în patul lui cu faţa în sus. Din gură i se prelingea un firicel de sânge. „Hai draga mea, hai mai repede, că moare Bacea!”, strigă fata printre lacrimi, ţinându-se de coama deasă a calului şi-o îndemna lovind-o cu picioarele goale în coaste. Pământul uscat sărea de sub copitele animalului în timp ce burta aproape că atingea pământul. „Vine?”, întrebă bătrâna, văzând-o. „Vine!... Îi pă drum!”



Cortegiul ieşi din curte, când din grajd străbătu un nechezat prelung şi imediat uşa se deschise violent. „Iapa!... Vine iapa!!”, strigaseră femeile, uitând pentru o clipă de mort. Ajunsă lângă car, mânza îşi încetini mersul. Cu capul trecut peste loitra carului, îşi conduse aşa, tremurat, stăpânul pe ultimul drum...
Un zâmbet lumină iar faţa femeii. Deschise ochii şi văzând-o pe bătrână, zâmbetul se stinse brusc. Întinse mâna spre bătrână: „Babă! Stela!... Stela!”. „Lasă, draga mea, lasă...”
Se întorsese de la cimitir, unde mergea în fiecare duminică după-masa, apoi lăsă iapa să intre în grajd şi cu ochii în lacrimi intră în casă. Dar... aici găsi oameni strini şi un fior îi străbătu tot corpul.
„Bine că ai venit, fata mea... Oamenii aceştia au venit pentru tine.” „Eu, babă, nu mă mărit. Nu, că n-am jucat niciodată la joc, dar nici cu păpuşile nu m-am jucat destul!”, îi zise aproape plângând. „Ştiu, fata mea, şi nici eu n-aş vrea asta, dar, vezi tu, nu mai avem ce mânca şi vine iarna. Ştefan, fratele tău, ierte-l cel de sus, s-a dus lăsându-ne singuri, aşa că... M-am gândit eu şi la altceva, dar poate tu...” „La ce te-ai gândit?” întrebase cu speranţa înflorită în priviri. „ S-o vindem pe...” „ Nu! Asta nu, mai bine mă mărit!”
Geamătul bolnavei o trezi pe bătrână. Paloarea femeii din pat o umplu de deznădejde. Îi luă mâna şi în timp ce-i mângâia fruntea, începu cu glas stins o rugăciune şi se lăsă în genunchi lângă pat. „ Să nu mori, draga mea, să nu mori!... Să nu mori! Ce se vor face ei fără tine?!” implora printre lacrimi.
Când deschise uşa din spatele grajdului, femeia văzu cum Simion, bărbatul ei, tocmai ridica furca să lovească iapa. Însângerată şi tremurând, se retrăsese într-un colţ.
„Ce faci, omule?!” se repezi între el şi animal. „ O omor! Ai înţeles? O omor!”, îi strigă înapoi furios. „ De ce? Ce ai cu ea?” „Ţii mai mult la ea ca la mine!” toată furia şi umilinţa adunată în ea toţi aceşti ani, răbufni, cu o sticlire oţelită a ochilor. „ Pe ea o iubesc! Cu tine m-am măritat de silă!” „Ştiu! Să nu muriţi de foame! Niciodată nu m-ai mângâiat, dar pe ea şi păpuşile, da!” „N-ai meritat! Dacă ai vrut femeie care să te mângâie, de ce nu ţi-ai luat una potrivită, nu un copil?!” Auzind cele spuse, cuprins de o furie oarbă, vecină cu nebunia, ridică furca s-o lovească. „ Nuuuu! Nuuuu! Simioane, nu da!!!” – bolnava sări din somn ridicând mâinile să se apere. Bătrâna, acoperindu-i obrajii încinşi cu mângâieri şi sărutări, o culcă înapoi pe pernă. „ Stela... Stela...”, mai murmură istovită bolnava şi căzu într-un somn adânc şi liniştit.
În primăvară, după ce gheaţa şi zăpada s-au topit, oamenii veniţi la munca câmpului, găsiră lângă malul Cigherului un schelet de cal fără căpăstru...