Arthur C. Clarke

S-a născut pe 16 decembrie 1917 la Minehead, un orăşel de 10.000 de locuitori situat pe coasta de vest a Angliei. Încă din primii ani ai copilăriei a fost pasionat de poveştile din revistele de science-fiction americane. După absolvirea cursurilor de la Huish's Grammar School, îşi ia o slujbă de examinator în cadrul consiliului local de învăţământ, întrucât nu dispunea de fonduri pentru a urma cursurile unei universităţi.
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial îl sileşte să se înscrie în cadrul Forţelor Aeriene Britanice. Aici se specializează în radare şi cea mai mare parte a timpului o petrece documentându-se şi făcând tot felul de experimente în cadrul unui program de dezvoltare a strategiilor de zbor numit GCA (Ground Controlled Approach). Acest program nu a adus mari beneficii aviaţiei britanice în timpul războiului; după aceea însă, anii de cercetare asiduă au dat rezultate. Cât despre Clarke, acesta îşi începe cariera militară cu gradul de caporal. În mai 1943 este numit ofiţer, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an este promovat ca ofiţer de zbor. La demobilizare fusese deja înaintat la gradul de locotenent de zbor.
După război studiază matematica şi fizica la King’s College din Londra. În 1947 este numit preşedinte al Societăţii Britanice Interplanetare, un mandat expirat în 1950, reluat însă în 1953. Arthur C. Clarke s-a numărat printre primii savanţi care au remarcat rolul covârşitor pe care sateliţii îl pot juca în domeniul telecomunicaţiilor. Ideile sale despre sateliţii geostaţionari au fost publicate iniţial în revista Wireless World, iar mai apoi incluse în două volume de
non-ficţiune: The Exploration of Space (1951) şi The Promise of Space (1968).
Primele sale povestiri apar în reviste de science fiction din Statele Unite precum Astounding Science Fiction, Science Abstracts. În 1948 scrie pentru un concurs organizat de BBC o povestire intitulată The Sentinel (Santinela). Deşi aceasta avea să fie respinsă din competiţie, această lucrare i-a lămurit lui Clarke drumul pe care trebuia să-l urmeze în cariera sa de scriitor. În 1951 hotărăşte să renunţe la orice alte preocupări pentru a se dedica exclusiv literaturii. Primul roman ieşit din laborator a fost Childhood's End (“Sfârşitul copilăriei”) publicat în 1953, urmat de Earthlight (1955) şi The City and the Stars apărut în 1956. Acesta este anul în care Arthur C. Clarke decide să părăsească Anglia şi să se stabilească în Sri-Lanka.

În 1954 se întâlneşte la New York cu regizorul britanic Stanley Kubrick şi decid să lucreze împreună la proiectul unui film. Alegerea lui Kubrick se opreşte la una din povestirile lui Clarke, Santinela. După mai multe discuţii, cei doi ajung la concluzia că mult mai potrivit ar fi să scrie împreună un nou roman pe care apoi să-l pună pe peliculă. Clarke a scris în paralel, la scenariu şi la roman şi, până la urmă, filmul Odiseea spaţiala 2001 a ieşit pe piaţă cu câteva luni înaintea romanului. Amândouă, cartea şi filmul, au avut parte de un succes uriaş.
În 1982 Clarke a continuat ideea: Odyssey Two, romanul ecranizat în 1984 de regizorul Peter Hyams. Filmul nu s-a bucurat însă de acelaşi succes ca pelicula lui Kubrick, deşi cronicile din partea criticilor au fost pozitive. Tot în 1984 a apărut un volum, The Odyssey File: The Making of 2010, care cuprinde corespondenţa pe e-mail (aflat atunci în faza de pionierat) a celor doi, Hyams şi Clarke.
Anii ’80 sunt prolifici şi din punct de vedere al carierei sale în televiziune, ani în care devine cunoscut publicului larg prin intermediul emisiunilor Arthur C. Clarke's Mysterious World, Arthur C. Clarke's World of Strange Powers şi Arthur C. Clarke's Mysterious Universe. În 1986 primeşte titlul onorific de mare maestru, acordat de Science Fiction Writers of America. Câţiva ani mai târziu este diagnosticat cu poliomelită, boală care îl va ţintui în scaunul cu rotile pentru tot restul zilelor.


În 1989 Clarke a devenit primul cancelar al instituţiei International Space University. În acelaşi an este distins de regina Marii Britanii cu gradul onorific CBE (Commander of the Order of the British Empire) pentru “ serviciile aduse intereselor culturale britanice în Sri-Lanka”. În 2000 primeşte titulatura Knight Bachelor pentru “servicii aduse literaturii”. Această investitură fusese anunţată încă din 1998, dar fusese amânată din cauza acuzaţiilor de pedofilie aduse de tabloidul The Sunday Mirror, acuzaţie pe care poliţia din Sri-Lanka a catalogat-o ca nefondată.
În decembrie 2007, simţindu-se la capătul puterilor, scriitorul a înregistrat un material video de adio pe care l-a trimis prietenilor apropiaţi şi fanilor. S-a stins din viaţă pe 19 martie 2008, din cauza unei insuficienţe respiratorii. A fost înmormantat la Colombo, ritualul funerar respectând tradiţiile din Sri-Lanka.




Întâlnire în zori

S-a întâmplat în zilele din urmă ale Imperiului. Naveta se găsea departe de
casă şi aproape la o sută de ani-lumină de uriaşa navă-mamă care explora
rarefiatele sisteme solare de la periferia Căii Lactee. În ciuda faptului că se afla la o asemenea distanţă, echipajul nu putea scăpa de spectrul ce le ameninţa
civilizaţia: savanţii Cercetării Galactice se opreau adesea din lucru pentru a se
întreba ce anume se întâmpla în îndepărtatele lor cămine.
Echipajul navetei cuprindea numai trei membri ― aceştia, însă, graţie
cunoştinţelor pe care le stăpâneau, acopereau mai multe ştiinţe, deţinând
totodată experienţa acumulată într-o jumătate de viaţă petrecută în spaţiu. După
lunga noapte interstelară, steaua spre care se îndreptau acum le încălzea sufletele
pe măsură ce se apropiau de focurile ei; era puţin mai aurie, o idee mai
scânteietoare decât Soarele ce rămăsese doar o legendă a copilăriei lor. Din
experienţă, echipajul ştia că, aici, şansele găsirii unor planete depăşeau nouăzeci
la sută. De aceea, în aţâţarea produsă de descoperire, uită de celelalte griji.
Câteva minute după aceea, zăriră prima planetă. Era o sferă gigantică, de tip
familiar, prea rece ca să găzduiască viaţă protoplasmatică şi lipsită probabil de o
suprafaţă stabilă. Ca atare, îşi continuară drumul spre soare şi perseverenţa le fu
răsplătită.
Următoarea planetă le înfioră inimile cu dorul de casă: o lume unde totul era
obsedant de familiar şi, în acelaşi timp, diferit. Două uriaşe întinderi de uscat
pluteau în oceane verzi-albăstrui, încununate de gheţuri la ambii poli. Existau şi
zone de deşert, însă, în mod evident, cea mai mare parte a planetei se dovedea
fertilă. Chiar de la depărtare, semnele vegetaţiei nu puteau fi confundate.
Oamenii priviră cu nostalgie peisajul care creştea dedesubt, pe măsură ce
străbăteau atmosfera, îndreptându-se către regiunile subtropicale. Nava coborî din
cerul senin spre un fluviu măreţ, frână cu o forţă silenţioasă şi poposi în iarba
înaltă de pe malul apei.
Nici un membru al echipajului nu se clinti; nu aveau nimic de făcut până ce
aparatele automate nu-şi încheiau analizele. Puţin mai târziu, un semnal sonor piui
încetişor, iar luminiţele de pe panoul de comandă pâlpâiră într-o configuraţie
haotică. Căpitanul Altman se sculă în picioare şi suspină uşurat.
― Avem noroc, rosti el. Putem ieşi fără costume, dacă şi testele patogene
sunt satisfăcătoare. Bertrand, ce informaţii ai cules până acum?
― Planeta e stabilă din punct de vedere geologic... cel puţin, nu există
vulcani activi. N-am văzut semne ale unor oraşe, dar asta nu-i edificator. Dacă aici
există o civilizaţie, e posibil să fi depăşit stadiul respectiv.
― Sau să nu-l fi atins încă...
― Ambele variante sunt la fel de posibile, ridică din umeri Bertrand. Pe o
planetă de mărimea asta, explorarea s-ar putea să dureze...
― Chiar mai mult timp decât avem la dispoziţie, completă Clindar, privind
consola de comunicaţii care-i lega de nava-mamă şi, prin ea, de inima ameninţată
a Galaxiei.
Pentru o clipă, se aşternu o tăcere sumbră. După aceea, Clindar se apropie
de panoul de comandă şi apăsă cu gesturi automate câteva taste.
O secţiune din fuselaj glisă lateral cu o uşoară vibraţie şi al patrulea membru
al echipajului păşi pe noua planetă, flexându-şi membrele din metal şi reglând
servomotoarele în conformitate cu gravitaţia locală. În navă, un ecran prinse viaţă,
înfăţişând o întindere de iarbă unduitoare, arbori şi scânteierea fluviului. Clindar
apăsă altă tastă şi imaginea se deplasă lent, în funcţie de direcţia în care robotul
îşi întorcea capul.
― Pe ce drum s-o apucăm? întrebă Clindar.
― Să examinăm arborii aceia, propuse Altman. Dacă există viaţă animală,
acolo o vom găsi.
― Priviţi! strigă Bertrand. O pasăre!
Degetele lui Clindar alergară peste taste; imaginea se centră pe punctuleţul
care se ivise brusc în partea stângă a ecranului şi se mărea rapid, odată cu
acţionarea obiectivului focalizator.
― Ai dreptate, încuviinţă el. Pene... cioc... E înaintată binişor pe scara
evoluţiei. Locul pare promiţător. Pornesc înregistrarea.
Legănarea imaginii, cauzată de mersul robotului, nu-i deranja -se obişnuiseră
cu ea de multă vreme. Le venea însă teribil de greu să accepte această explorare
prin intermediari, când toate instinctele îi îndemnau să părăsească naveta, să
alerge prin iarbă şi să simtă vântul mângâindu-le feţele. Totuşi, era un risc prea
mare pentru a fi asumat, chiar şi pe o planetă ce părea atât de atrăgătoare,
întotdeauna, îndărătul celui mai zâmbitor chip al Naturii exista o hârcă rânjind.
Fiare sălbatice, reptile veninoase, mlaştini... moartea putea ataca sub mii de măşti
un explorator neatent. Iar dintre toate, cei mai periculoşi erau duşmanii invizibili,
bacteriile şi viruşii, ţinând cont de faptul că singurele mijloace de apărare se
găseau la o mie de ani-lumină depărtare.
Un robot era imun în faţa amintitelor pericole, şi chiar dacă dădea nas în nas,
aşa cum se întâmpla uneori, cu o fiară îndeajuns de puternică pentru a-l distruge...
ei bine, maşinăriile puteau fi înlocuite.
Nu întâlniră nimic în vreme ce străbătură şesul cu iarbă înaltă. Dacă vreun
animal fusese tulburat de trecerea robotului, el nu intră în câmpul vizual al
acestuia. Clindar încetini ritmul de deplasare al maşinăriei când se apropie de
copaci, iar observatorii dinăuntrul navetei clipiră involuntar în faţa crengilor care
păreau că le izbesc ochii. Imaginea păli o clipă, până ce se autoreglă pentru
lumina mai slabă, apoi reveni la normal.
Pădurea forfotea de viaţă. Creaturile pândeau în hăţişuri, se cocoţau pe
ramuri, zburau prin aer. Săreau dintr-un copac în altul, sporovăind zgomotoase,
părând a nu se sinchisi de robotul ce avansa, în tot acest timp, camerele automate
înregistrau, adunând material ce urma să fie examinat de biologi, după revenirea
navetei la bază.
Clindar oftă uşurat când copacii se răriră. Era foarte obositor să-l dirijeze pe
robot prin pădure, evitând ciocnirile, însă pe teren deschis maşinăria se putea
descurca şi singură. Apoi imaginea tremură, parcă sub o izbitură de baros, se auzi
un bubuit metalic însoţit de un scrâşnet şi întreaga scenă se repezi vertiginos în
sus, ca şi cum robotul ar fi căzut.
― Ce-i asta? strigă Altman. Te-ai împiedicat?
― Nu, se încruntă Clindar cu degetele zburându-i pe taste. A fost un atac din
spate. Sper... aha!... Încă îl pot manevra.
Comandă răsucirea capului robotului. Nu dură mult să descopere cauza
incidentului. La numai câţiva metri de el, biciuind furios aerul cu coada, un
patruped de talie mare îşi dezvelea colţii ameninţători. Era vădit că încerca să
decidă dacă era cazul să repete atacul.
Încet, robotul se ridică în picioare, iar animalul se ghemui şi se încordă, gata
să ţâşnească. Un surâs flutură pe buzele lui Clindar: ştia cum să acţioneze în astfel
de situaţii. Degetul său mare coborî către tasta rareori întrebuinţată, ce purta
eticheta "Sirenă".
Pădurea răsună de un răcnet teribil modulat, dinspre difuzoarele mascate ale
robotului, care avansă către agresor agitând braţele. Animalul uluit fu cât pe aici
să se răstoarne în graba sa de a se întoarce, şi în câteva secunde dispăru.
― Acum bănuiesc că va fi nevoie să aşteptăm vreo două ore până vor ieşi
din ascunzători, comentă nemulţumit Bertrand.
― Nu cunosc prea multe lucruri despre psihologia animalelor, interveni
Altman, dar, în general, parcă ele nu obişnuiesc să atace ceva complet
nefamiliar...
― Unele atacă orice lucru aflat în mişcare, deşi asta se întâmplă mai rar. În
mod normal, atacă doar ca să-şi procure hrana sau dacă au fost deja ameninţate.
Ce vrei să spui? Că pe planetă ar putea exista şi alţi roboţi?
― În nici un caz! Este însă posibil ca amicul nostru carnivor să fi confundat
robotul cu un biped comestibil. Nu ţi se pare că această... trecătoare prin junglă
nu-i chiar naturală? Ar putea fi o potecă...
― Atunci, răspunse imediat Clindar, vom porni pe ea şi vom descoperi
adevărul. Am obosit să mă tot feresc de copaci, dar sper că nu vom mai fi atacaţi
pe la spate. Nu stau bine cu nervii.
― Ai avut dreptate, Altman, observă Bertrand puţin mai târziu. Este clar că-i o
potecă. Asta nu înseamnă însă inteligenţă. La urma urmelor, animalele...
Amuţi în mijlocul frazei şi, în aceeaşi clipă, Clindar opri robotul. Cărarea
ajunsese pe neaşteptate într-un luminiş mare, ocupat aproape în întregime de un
sătuc format din colibe şubrede. Aşezarea era înconjurată de o palisadă din lemn
― în mod evident, reprezenta un mijloc de apărare împotriva unui duşman care
deocamdată nu constituia o ameninţare ― lucru ce reieşea din faptul că porţile
erau larg deschise, iar dincolo de ele sătenii îşi vedeau liniştiţi de treburi.
Cei trei exploratori rămaseră tăcuţi multă vreme, privind ecranul, apoi
Clindar se cutremură şi spuse:
― Ciudat... Ar putea fi chiar planeta noastră, cu o sută de mii de ani în urmă.
Am senzaţia că m-am întors în timp.
― Nu-i absolut nimic ciudat, interveni Altman. La urma urmelor, s-au
descoperit aproape o sută de planete locuite de forme de viaţă similare nouă.
― Da, aprobă Clindar. O sută în toată Galaxia! Mi se pare totuşi ciudat ca
tocmai noi să găsim una...
― Cineva tot trebuia s-o facă, filozofă Bertrand. Până una-alta, să stabilim
procedura de contact. Dacă intrăm cu robotul în sat, vom stârni panică.
― Panică e puţin zis, încuviinţă Altman. Va trebui să găsim un băştinaş
singur, căruia să-i dovedim că suntem prietenoşi. Clindar, ascunde robotul într-un
loc de unde să poată supraveghea satul, fără să fie depistat. Ne aşteaptă o
săptămână de antropologie practică!
Abia după trei zile, testele biologice dovediră că puteau părăsi naveta fără
probleme. Chiar şi atunci, însă, Bertrand insistă să meargă singur, nepunând
desigur la socoteală compania substanţială a robotului. Având un asemenea
tovarăş, nu se temea de animalele mari de pe planetă, iar sistemele defensive
naturale ale corpului se puteau îngriji de microorganisme. Cel puţin aşa îl
asiguraseră analizorii; luând în considerare complexitatea problemei, ei făceau remarcabil de puţine greşeli.
Bertrand rămase o oră în exterior, bucurându-se cu precauţie de împrejurimi,
în timp ce colegii săi îl priveau invidioşi. Numai după încă trei zile, i-ar fi putut
urma exemplul. Erau oricum destul de ocupaţi, supraveghind sătucul prin
teleobiectivele robotului şi făcând cât mai multe înregistrări. În decursul unei
nopţi, mutaseră naveta şi o pitiseră în adâncul pădurii, fiindcă nu doreau să fie
descoperită accidental.
În această vreme, ştirile de acasă se înrăutăţeau întruna. Deşi depărtarea
reducea impactul, ele continuau să le apese minţile, copleşindu-i uneori cu
senzaţia inutilităţii. Ştiau că în orice clipă puteau primi semnalul de întoarcere,
atunci când Imperiul avea să apeleze, în disperare de cauză, la ultimele sale
resurse. Dar până atunci trebuiau să-şi continue lucrul, ca şi cum cunoaşterea
pură ar fi constituit singura problemă cu adevărat importantă.
La o săptămână după asolizare, erau pregătiţi să treacă la experiment.
Cunoşteau potecile folosite de săteni când plecau la vânătoare. Bertrand alese
una dintre cele mai puţin bătute, apoi instală un scaun în mijlocul ei şi se aşeză cu
o carte în mâini.
Bineînţeles, scena nu era chiar atât de simplă; Bertrand îşi luase toate
precauţiile imaginabile. La o distanţă de cincizeci de metri, ascuns în desiş,
robotul veghea prin teleobiective, ţinând la îndemână o armă micuţă, dar
ucigătoare. Comandându-l din navetă, cu degetele încordate deasupra tastelor,
Clindar aştepta eventuala intervenţie.
Aceasta era varianta pesimistă; cea optimistă aborda mult mai direct
problema. La picioarele lui Bertrand se afla un cornut mijlociu; după toate
aparenţele, acesta ar fi reprezentat un trofeu acceptabil pentru orice vânător.
După două ore, aparatul radio din costum murmură o avertizare. Cu gesturi
calme, deşi sângele îi bubuia în vene, Bertrand puse jos cartea şi privi în lungul
potecii. Sălbaticul înainta destul de încrezător, legănând o suliţă în mâna dreaptă.
Se opri pentru o clipă, zărindu-l pe Bertrand, după care avansă prudent. Îşi dădea
seama că nu avea de ce se teme, deoarece străinul era firav şi în mod vădit
neînarmat.
Când distanţa dintre ei se reduse la şapte metri, exploratorul surâse liniştitor
şi se sculă fără grabă. Se aplecă, ridică animalul şi-l întinse ca pe o ofrandă.
Gestul ar fi fost clar în ochii oricărei fiinţe de pe orice planetă şi fu înţeles şi aici.
Sălbaticul acceptă darul şi-l azvârli fără efort pe umăr. Pentru o clipă, privi în ochii lui Bertrand cu o expresie de nepătruns, apoi se întoarse şi porni către sat. De trei ori se uită îndărăt să vadă dacă Bertrand îl urmărea, şi de fiecare dată acesta îi zâmbi şi flutură din mână. Întregul episod nu dură nici un minut. Ca prim contact între două rase, fusese lipsit de orice dramatism, dar nu şi de demnitate.
Bertrand nu se clinti până ce băştinaşul nu dispăru din raza lui vizuală. După
aceea, se destinse şi vorbi în microfon:
― A fost un început destul de bun, comentă el încântat. Nu s-a speriat câtuşi
de puţin, n-a fost nici măcar bănuitor. Cred că se va întoarce.
― Parcă mi se pare prea frumos ca să fie adevărat, îi răsună în ureche glasul
lui Altman. Credeam că va fi ori speriat, ori duşmănos. Tu ai fi acceptat fără cel
mai mic comentariu un asemenea dar regesc din partea unui străin?
Bertrand pornise fără grabă spre navetă. Robotul, care ieşise din
ascunzătoare, îl urma la câţiva paşi.
― Eu nu, răspunse el, dar nu uita că aparţin unei societăţi civilizate.
Sălbaticii pot reacţiona în mod diferit înaintea unor străini, în funcţie de
experienţele lor anterioare. Să presupunem că acest trib n-a avut niciodată
inamici. Nu-i deloc un lucru imposibil pe o planetă mare, dar sărac populată. Întrun
asemenea caz, ne putem aştepta la curiozitate, însă nu la teamă.
― Dacă oamenii aceştia nu au inamici, interveni Clindar, de ce şi-au îngrădit
aşezarea?
― Mă refeream la inamicii umani, replică Bertrand. Dacă ipoteza asta e
adevărată, misiunea noastră se va simplifica nespus.
― Crezi că se va întoarce?
― Bineînţeles. Dacă deţine calităţile umane pe care i le bănuiesc,
curiozitatea şi lăcomia îl vor împinge s-o facă. Peste două zile, vom fi prieteni la
cataramă.
Privită la modul obiectiv, activitatea lor se transformă de-a dreptul într-o
rutină. În fiecare dimineaţă, robotul comandat de Clindar pornea la vânătoare,
devenind treptat creatura cea mai feroce din pădure. Apoi Bertrand aştepta până
ce Yaan ― cam aşa părea că sună numele băştinaşului ― se ivea încrezător pe
potecă. Apărea cam la acelaşi moment al zilei şi întotdeauna venea singur. Exploratorii dezbătuseră între ei acest amănunt; oare Yaan dorea să ţină numai pentru
el marea sa descoperire, dobândind astfel stimă pentru abilitatea lui de vânător?
Dacă acesta era adevărul, individul dovedea o prevedere şi o viclenie nebănuite.
La început, sălbaticul pleca imediat ce-şi lua cadoul, parcă temându-se ca
Bertrand să nu se răzgândească. Curând însă, aşa cum sperase exploratorul, fu
ademenit să mai întârzie, cu ajutorul unor ţesături viu colorate şi cristale ce-i
stârneau încântarea. În cele din urmă, Bertrand izbuti să poarte cu el discuţii
prelungi, care au fost integral filmate prin ochii robotului ascuns.
Într-o bună zi, poate că filologii vor avea posibilitatea de a analiza
materialele înregistrate; Bertrand nu încerca decât să descopere înţelesurile
câtorva substantive şi verbe simple. Sarcina îi era oarecum îngreunată de faptul
că Yaan nu numai că utiliza cuvinte diferite pentru acelaşi lucru, ci şi, uneori,
acelaşi cuvânt pentru lucruri diferite.
În intervalul dintre aceste conversaţii zilnice, naveta călători mult, cercetând
planeta, din văzduh, şi uneori asolizând pentru observaţii mai amănunţite. Deşi
echipajul descoperi şi alte aşezări omeneşti, Bertrand nu căută să le contacteze,
deoarece era lesne de văzut că toate deţineau cam acelaşi nivel de dezvoltare ca
şi tribul lui Yaan.
Adesea, Bertrand se gândea că, printr-o ironie destul de amară a Sorţii, una
dintre rarele rase cu adevărat umane din Galaxie fusese descoperită de-abia
acum. Cu puţin timp în urmă, aceasta ar fi reprezentat un eveniment de supremă
importanţă; acum, civilizaţia era prea la ananghie ca să mai aibă chef să se
preocupe de nişte rude sălbatice care aşteptau în zorii istoriei.
După ce se asigură că devenise o obişnuinţă în viaţa cotidiană a lui Yaan,
Bertrand se hotărî să-i prezinte robotul. Tocmai îi arăta băştinaşului configuraţiile
dintr-un caleidoscop, când Clindar conduse maşinăria prin iarba înaltă, cu ultima
pradă atârnând peste un braţ metalic. Pentru întâia oară de la întâlnirea lor, Yaan
manifestă o reacţie similară fricii, dar se relaxă auzind cuvintele liniştitoare ale lui Bertrand, deşi nu scăpă nici o clipă din ochi monstrul ce se apropia. Acesta se opri la depărtare, iar Bertrand porni spre el. Când ajunse în faţa lui, robotul ridică braţul şi-i întinse prada. Exploratorul o luă solemn şi o purtă înapoi la Yaan, clătinându-se puţin sub povara neobişnuită.
Bertrand ar fi dat oricât să poată citi gândurile băştinaşului, în clipa când
acesta accepta darul. Oare încerca să decidă dacă robotul era stăpânul sau
sclavul? Poate că asemenea concepte depăşeau înţelegerea lui; poate că pentru el
robotul era tot o fiinţă umană, un vânător prieten cu Bertrand.
Din difuzorul maşinăriei, glasul lui Clindar răsună mai puternic decât al
oricărui om:
― Mă uimeşte cu cât calm te acceptă. Nu-l sperie chiar nimic?
― Continui să-l judeci după criteriile tale, replică antropologul. Nu uita că
psihologia lui este cu totul diferită şi mult mai simplă. Acum, când are încredere în
mine, nu-l mai nelinişteşte nimic din ceea ce eu accept.
― Mă întreb dacă asta e valabil pentru toată rasa lui, comentă Altman. Nu-i
prea ştiinţific să tragi concluzii de pe urma unui singur specimen. Vreau să văd ce
se va întâmpla când vom trimite robotul în sat.
― Hopa! exclamă Bertrand. Asta l-a surprins. Până acum, n-a mai cunoscut
pe cineva care să poată vorbi cu două voci diferite.
― Crezi că va ghici adevărul când ne vom întâlni? întrebă Clindar.
― Nu. Robotul va rămâne pentru el ceva miraculos... totuşi, mai presus decât
focul, trăsnetele şi celelalte fenomene din natură pe care le ia, deja, ca atare.
― Care va fi următoarea etapă? se interesă Altman uşor nerăbdător, îl aduci
la navetă, sau mai întâi intri în sat?
Bertrand ezită.
― Prefer să nu mă grăbesc. Cunoşti accidentele petrecute cu alte rase
străine atunci când s-a încercat aşa ceva. O să-l las să se gândească la cele
întâmplate, iar mâine o să încerc să-l conving să ia robotul în sat.
În naveta bine ascunsă, Clindar reactivă robotul şi-l puse din nou în mişcare.
Aidoma lui Altman, îşi cam pierduse răbdarea faţă de aceste precauţii excesive;
totuşi, în problemele de exobiologie Bertrand era expertul şi ei trebuiau să-i
îndeplinească ordinele.
În prezent, existau momente când aproape că-şi dorea să fi fost el însuşi un
robot lipsit de sentimente şi emoţii, capabil să privească cu aceeaşi nepăsare
căderea unei frunze şi agonia unei planete muribunde...
***
Soarele se găsea în amurg, când Yaan auzi glasul puternic din junglă. Îl
recunoscu numaidecât, în ciuda sonorităţii sale neomeneşti. Era prietenul său
care-l striga.
În tăcerea ce urmă ecourilor, în sat încetă orice mişcare. Până şi copiii îşi
întrerupseră jocul; se auzea doar plânsetul firav al unui prunc speriat de liniştea
bruscă.
Toţii ochii se îndreptară spre Yaan, care se apropie grăbit de coliba sa şi îşi
luă suliţa de lângă intrare. În curând, poarta avea să fie închisă, formând o stavilă
în faţa animalelor nocturne, totuşi el nu ezită câtuşi de puţin să păşească în
umbrele ce începuseră să se lungească pe sol. Tocmai ieşea pe poartă când glasul
răsunător îl chemă din nou, de data aceasta pe un ton de urgenţă ce străbătu
toate barierele graiurilor şi culturilor.
Gigantul sclipitor cu multe voci îl aştepta în afara satului şi-i făcu semn să-l
urmeze. Bertrand nu se zărea nicăieri. Cei doi merseră mai bine de un kilometru
până ce sălbaticul îl zări pe antropolog, nu departe de malul râului, privind peste
apa întunecată care curgea domol.
Acesta se întoarse când Yaan se apropie; totuşi, pentru o clipă, păru că nu-i
remarcă prezenţa. Apoi îi făcu semn uriaşului să se îndepărteze şi acesta se
retrase printre copaci.
Yaan aşteptă. Era răbdător şi mulţumit, cu toate că n-ar fi putut exprima
starea respectivă prin cuvinte. În prezenţa lui Bertrand, simţea primele semne ale
devotamentului altruist, complet iraţional, pe care rasa lui avea să-l dobândească
în mod deplin abia peste milenii.
Tabloul era straniu. Doi bărbaţi stăteau pe malul unui fluviu. Unul din ei purta
un echipament prevăzut cu dispozitive complicate. Celălalt era îmbrăcat în blana
unui animal şi ţinea în mână o suliţă cu vârf de cremene. Între ei se întindeau zece
mii de generaţii şi hăul incomensurabil al spaţiului. Cu toate acestea, amândoi
erau oameni. Natura îşi repetase unul din şabloanele fundamentale, aşa cum
probabil procedase de multe ori de-a lungul eternităţii.
Pe neaşteptate, Bertrand începu să vorbească, plimbându-se înainte şi înapoi
cu paşi mici, iar din glasul lui răzbătea o undă de tristeţe.
― S-a terminat, Yaan. Sperasem ca, prin intermediul cunoştinţelor noastre,
să reuşim să vă scoatem din sălbăticie cam în vreo zece generaţii, dar acum va
trebui să vă străduiţi singuri pentru a ieşi din junglă, şi asta poate dura un milion
de ani. Îmi pare rău... am fi putut realiza atâtea... Chiar şi în aceste condiţii aş fi dorit să rămân, însă Altman şi Clindar vorbesc despre datorie şi bănuiesc că au
dreptate. Nu putem face mare lucru, dar lumea noastră ne cheamă şi nu trebuie so
abandonăm.
Mi-aş dori să mă poţi înţelege, Yaan. Mi-aş dori să pricepi ce spun. Îţi las
uneltele astea ― pe unele vei descoperi cum să le întrebuinţezi, deşi este mai
mult ca sigur că după o generaţie vor fi pierdute sau uitate. Vezi cum taie lama
asta? Va trece multă vreme până când o veţi putea fabrica. Iar asta, păzeşte-o
bine. Când apeşi pe buton... ai văzut? Dacă n-o vei folosi prea des, îţi poate da lumină câţiva ani, deşi mai devreme sau mai târziu bateria o să se termine. Cât
despre celelalte... utilizează-le după cum te pricepi.
Uite, răsar primele stele ― acolo, în est... Tu priveşti stelele, Yaan? Mă întreb
cât va trece până vei descoperi ce sunt ele şi mă mai întreb ce se va fi întâmplat
cu noi până atunci. Stelele acelea sunt căminele noastre, Yaan, şi nu le putem
salva. Multe au murit deja în explozii atât de gigantice încât nici unul dintre noi nu şi le poate imagina. Peste o sută de mii de anii de-ai voştri, lumina acelor ruguri funebre va ajunge aici, minunându-i pe oameni. Poate că până atunci rasa ta se va gândi să meargă către stele. Aş vrea să vă pot avertiza asupra tuturor greşelilor
făcute de noi, care acum ne vor costa tot ce am câştigat.
Pentru rasa ta, este bine că vă aflaţi aici, la fruntariile Universului. Aţi putea
scăpa de soarta noastră. Poate că, într-o bună zi, navele voastre vor porni să
investigheze printre stele, aşa cum am făcut noi, vor descoperi ruinele planetelor
noastre şi se vor întreba cine am fost. Urmaşii tăi nu vor şti însă niciodată că noi
doi ne-am întâlnit aici, lângă acest râu, pe când seminţia ta era tânără.
Uite-i şi pe prietenii mei... nu mă lasă să întârzii mai mult. La revedere, Yaan,
şi fie să te foloseşti cu bine de obiectele pe care ţi le-am dat! Ele reprezintă cele
mai mari comori ale lumii tale.
Ceva uriaş, care scânteia sub lumina stelelor, cobora prin văzduh. Nu atinse
solul, ci se opri deasupra acestuia; apoi, într-o tăcere absolută, un dreptunghi de
lumină se deschise în lateral. Gigantul sclipitor apăru din noapte şi păşi către uşa
aurie. Bertrand îl urmă, rămânând pentru o clipă în prag şi fluturând braţul către
Yaan. După aceea, bezna se înstăpâni înapoia sa.
Nava se ridică, nu mai repede decât fumul care se înalţă din foc. Când
deveni atât de mică încât Yaan crezu că ar putea s-o ţină în palmă, păru că se
topeşte într-o lungă linie de lumină care urca printre stele. Din bolta pustie, o
rafală de tunete se rostogoli peste ţinutul adormit, şi Yaan ştiu că în sfârşit zeii
plecaseră şi n-aveau să se mai întoarcă niciodată.
Rămase mult timp lângă apele ce curgeau leneşe şi sufletul îi fu cuprins de
un sentiment de pierdere pe care n-avea să-l uite, însă nici să-l înţeleagă
vreodată. Apoi, cu pioşenie, începu să adune darurile lăsate de Bertrand.
Sub stele, silueta singuratică se porni către cătun, străbătând un meleag ce
n-avea încă nume. În spatele său, fluviul se îndrepta fără grabă către ocean,
şerpuind prin câmpia mănoasă pe care, peste mai mult de o mie de veacuri,
urmaşii lui Yaan aveau să construiască măreţul oraş Babilon.