Gustave Flaubert

S-a născut la 12 decembrie 1821 la Rouen, la spitalul unde tatăl lui era chirurg. Achille-Cléophas Flaubert, fiu de veterinar din Nongent-sur-Seine, a făcut studii strălucite de medicină la Paris şi a fost numit mai întâi asistent-chirurg, apoi chirurg-şef la spitalul mai sus amintit, unde îşi avea, de altfel, şi domiciliul. Energic, perseverent, cu un ascuţit simţ al datoriei, celebru ca practician, el a format o şcoală de tineri chirurgi, care i-au purtat veneraţie şi recunoştinţă. În 1824 a fost învinuit de ateism, dar achitat, recunoscându-i-se mai înainte de toate valoarea excepţională de om şi medic. Trăsături ale tatălui lui Flaubert se recunosc în portretul doctorului Larivière din "Doamna Bovary". Mama scriitorului, Anne-Justine-Caroline Fleuriot, de origine pur normandă, fiică de medic, orfană de timpuriu, a îmbrăţişat de la început concepţiile soţului ei şi a rămas toată fiinţa cea mai apropiată de Gustave. Achille Flaubert, fratele mai vârstnic cu nouă ani al alui Gustave, l-a urmat în carieră pe tatăl său, dar nu s-a ridicat la înălţimea acestuia. Relaţiile dintre cei doi fraţi au fost destul de reci. Caroline Flaubert, sora mult îndrăgită de Gustave, mai tânără decât el cu trei ani, s-a măritat în 1845 cu Émile Homard; moartea ei, survenită la naşterea unei fetiţe, care va fi crescută de Gustave şi de doamna Flaubert, a fost una dintre cele mai adâci dureri încercate de scriitor. Atmosfera sumbră a spitalului unde şi-a petrecut copilăria, neliniştile tatălui hărţuit de responsabilitate şi doborât de trudă, disecţiile la care asistă mai mult în secret, toate acestea îşi vor spune cuvântul în cristalizarea unui caracter înclinat spre pesimism şi melancolie, dar vor imprima duritate, migală şi exactitate viitoarei munci scriitoriceşti. În luna februarie 1832 Gustave intră ca extern la liceul din Rouen, căruia îi păstrează o tristă amintire pentru o anume educaţie romantică, desuetă, care împingea mulţi elevi la viciu şi adesea la sinucidere. Supraîncărcarea volumului de materii predate, învăţarea mecanică îl dezgustă pe adolescent, care reface trăirile de atunci în pateticile pagini ale "Memoriilor unui nebun": "Mă mai văd aşezat, pe băncile clasei, absorbit în visele mele de viitor[...]în timp ce pedagogul râdea de versurile mele latineşti, iar colegii mă priveau batjocoritor". Citeşte cu pasiune pe Byron, Goethe, Shakespeare, Cervantes. În 1825 scrie primele povestiri: "Un parfum de mirodit", "Ciumă la Florenţa", "Turbare şi neputinţă", istorii de certă influenţă byroniană, de factură pesimistă. O cunoaşte la Trouville pe Elisa Schelesinger, soţia (nelegitimă mult timp) a unui afacerist, în vârstă de 26 de ani, femeie de o cinste şi de o puritate ireproşabile, care rămâne toată viaţa marea pasiune a scriitorului; episodul întâlnirii este povestit amănunţit în "Memoriile unui nebun", unde tânăra doamnă se numeşte Marie; ea va deveni modelul Mariei din "Educaţia sentimentală". Compune "Memoriile unui nebun", terminate în 1838, jurnal al crizei sentimentale pe care o treversează un adolescent exaltat; este vizibilă influenţa "Confesiunilor" lui J.J.Rousseau, a "Confesiunii unui copil al secolului" de A. de Musset(apărută chiar în acelaşi an), iae ecourile ei se vor răsfrânge tardiv în "Confesiunea lui Claude", primul roman a lui Émile Zola. În 1837 publică povestiri fantastice("Vis de infern", Quidquid volueris"), romanul "Pasiune şi virtute", în care se schiţează portretul doamnei Bovary, iar în 30 martie, apare în revista "Colibri" "O lecţie de istorie naturală", povestire care aduce un ton nou, satiric, antiburghez caracteristic întregii creaţii realiste flaubertiene.


Educaţia sentimentală
-fragment-

IV

Într-o dimineaţă a lunii decembrie, ducându-se la un curs de procedură, i se păru că vede pe strada Saint-Jacques mai multă însufleţire decât de obicei. Studenţii ieşeau grăbiţi din cafenele sau se strigau de la o casă la alta prin ferestrele deschise. Negustorii, în mijlocul trotuarului, priveau cu un aer neliniştit. Obloanele se închideau. Şi, când ajunse pe strada Soufflot, văzu o mare gloată în jurul Panthéonului.
Tineri, în grupuri inegale de la cinci la doisprezece inşi, se plim¬bau dându-şi braţul şi intrau în vorbă cu grupuri mai mari, care stăteau locului ici şi colo; în fundul pieţii, lângă un grilaj, perorau oameni îmbrăcaţi în bluzoane, în vreme ce sergenţii mergeau de-a lungul zidurilor, cu tricornul pe o ureche, cu mâinile la spate, bocă¬nind pe lespezi cu cizmele lor grele. Toţi aveau un aer misterios, surprins; vădit, se aştepta ceva; toţi îşi stăpâneau pe buze o între¬bare.
Frédéric se afla lângă un bărbat tânăr, blond, cu un chip priete¬nos, care purta mustaţă şi cioc, ca un rafinat din vremea lui Ludovic al XIII-lea. Îl întrebă care era pricina dezordinei.
– Habar n-am, şi nici ei n-au! Asta e moda lor azi! Ce farsă bună!
Şi izbucni în râs.
De şase luni, petiţiile pentru Reformă care erau date la semnat la Garda Naţională, împreună cu recensământul Humann şi încă alte evenimente pricinuiau în Paris îmbulzeli inexplicabile, care se repetau atât de des încât ziarele nici măcar nu mai vorbeau des¬pre ele.
– E ceva fără stil şi culoare, urmă vecinul lui Frédéric. Mi-e a crede, mesire, că am degenerat! În vremea cea bună a lui Loys al unsprezecelea, deci şi a lui Benjamin Constant, şcolarii erau mai răzvrătiţi. Îi găsesc paşnici ca oile, proşti ca nişte castraveciori şi potriviţi să fie băcani, pentru Dumnezeu! Asta se numeşte Tine¬retul şcolilor!
Îşi deschise larg braţele, ca Frédérick Lemaître în Robert Macaire .
– Tineret studios, te binecuvântez!
Apoi apostrofă un adunător de zdrenţe care răscolea în nişte valve de scoici lângă piatra de lângă prăvălia unui negustor de vinuri.
– Şi tu faci parte din Tineretul şcolilor?
Bătrânul ridică o faţă hidoasă, pe care se vedeau un nas roşu în mijlocul unei bărbi cenuşii şi doi ochi stupizi de beţiv.
– Nu, mai curând îmi pari unul dintre acei oameni cu o mutră bună de spânzurătoare, pe care îi vezi, în diferite grupuri, semănând aurul cu amândouă mâinile... Ah, seamănă, patriarhule, seamănă! Corupe-mă cu comorile Albionului! Are you English? Nu refuz darurile lui Artaxeres! Hai să vorbim puţin de uniunea vamală .
Frédéric simţi o atingere pe umăr. Se întoarse. Era Martinon, grozav de palid.
– Poftim! spuse el suspinând din greu, încă o rebeliune!
Îi era frică să nu fie compromis, se jelea. Îl nelinişteau mai ales oamenii cu bluzoane, îi bănuia că fac parte din societăţi secrete .
– Există societăţi secrete? spuse tânărul cu mustăţi. Asta e o glumă veche a stăpânirii ca să sperie burghezii!
Martinon îi ceru să vorbească mai încet, de teama poliţiei.
– Dumneata mai crezi încă în poliţie? De fapt, de unde ştii, domnule, că nu sunt şi eu un turnător?
Şi îl privi în asemenea chip încât Martinon, foarte emoţionat, nu pricepu la început gluma. Mulţimea îl împingea şi fuseseră siliţi toţi trei să se urce pe o scăriţă care ducea, printr-un culoar, în amfi¬teatrul cel nou.
În curând masa de oameni se despică de la sine; câteva capete se descoperiră; îl salutau pe ilustrul profesor Samuel Rondelot care, înfăşurat în redingotă, îşi ridica în aer ochelarii cu ramă de argint şi, răsuflând greu din pricina astmului, înainta cu paşi liniştiţi, ca să-şi ţină cursul. Acest om era una din gloriile judiciare ale secolu¬lui al XIX-lea, rivalul unora ca Zachariae, ca Ruhdorff. Noua sa demnitate de pair al Franţei nu-i schimbase cu nimic purtările. Se ştia că e sărac, şi era înconjurat de un mare respect.
În vremea asta, în fundul pieţii, unii strigară:
– Jos cu Guizot!
– Jos cu Pritchard!
– Jos cu vânduţii!
– Jos cu Ludovic Filip!
Mulţimea unduia şi, înghesuindu-se în poarta închisă a curţii, îl împiedica pe profesor să meargă mai departe. Se opri în faţa scării. În curând fu văzut pe ultima dintre cele trei trepte. Spuse ceva; o rumoare îi acoperi vocea. Cu toate că adineauri era iubit, acum îl urau, pentru că reprezenta autoritatea. De câte ori încerca să se facă auzit, strigătele reîncepeau. Făcu un gest larg ca să cheme studenţii să-l urmeze. Îi răspunse o vociferare generală. Ridică din umeri cu dispreţ şi dispăru în adâncul culoarului. Martinon pro¬fitase de locul în care se găsea ca să se facă nevăzut şi el în acelaşi timp.
– Ce laş! spuse Frédéric.
– E prudent, rosti celălalt.
Gloata izbucni în aplauze. Această retragere a profesorului devenea o victorie pentru ea. De la toate ferestrele priveau curioşi. Unii cântau Marsilieza, alţii propuneau să se ducă la Béranger .
– La Laffitte !
– La Chateaubriand!
– La Voltaire, urlă tânărul cu mustăţi.
Sergenţii încercau să circule, spunând cât puteau de blând:
– Plecaţi, domnilor, plecaţi, retrăgeţi-vă!
Cineva strigă:
– Jos cu ucigaşii!
Era o injurie obişnuită de la tulburările din luna septembrie. Toţi o repetau. Huiduiau, îi fluierau pe poliţişti. Aceştia începeau să pălească; unul dintre ei nu mai putu rezista şi zărind un tinerel care se apropia prea mult de el şi-i râdea în nas, îl îmbrânci atât de zdravăn încât îl trânti pe spate la o depărtare de cinci paşi, în faţa prăvăliei negustorului de vinuri. Toţi se dădură la o parte; dar aproape numaidecât se rostogoli şi el trântit la pământ de un fel de Hercule a cărui chică ca un ghem de câlţi ieşea de sub o şapcă de pânză cerată.
Oprit de câteva minute în colţul străzii Saint-Jacques, lepădase o cutie mare pe care o ducea, ca să se repeadă la sergent şi, ţinându-l răsturnat sub el, îi strivea faţa cu lovituri de pumn. Ceilalţi sergenţi dădură fuga. Cumplitul băiat era atât de puternic încât fu nevoie de cel puţin patru ca să-l stăpânească. Doi îl scuturau de guler, alţi doi îl trăgeau de braţe, al cincilea îi dădea ghionturi cu genunchiul în şale, şi toţi îl făceau hoţ, ucigaş aţâţător la răs¬coală. El, cu pieptul dezgolit şi hainele sfâşiate, striga că e nevino¬vat, dar că nu putuse vedea cu sânge rece cum e bătut un copil.
– Mă numesc Dussardier! sunt angajat la fraţii Valinçart, dantele şi noutăţi, în strada Cléry. Unde mi-e cutia? Vreau cutia! Şi repe¬tă: Dussardier!... strada Cléry. Cutia mea!
Se potoli totuşi şi, cu un aer stoic, se lăsă dus la postul din strada Descartes. Un şuvoi de lume îl urma. Frédéric şi tânărul cu mustăţi mergeau chiar în spatele lui, plini de admiraţie pentru vânzător şi revoltaţi împotriva violenţei Puterii.
Pe măsură ce înaintau, mulţimea se rărea.
Sergenţii se întorceau din când în când cu un aer înspăimântător; iar scandalagiii nemaiavând nimic de făcut, curioşii nimic de văzut, toţi plecau treptat. Trecătorii cu care se încrucişau se uitau la Dussardier şi rosteau tare fel de fel de comentarii jignitoare. O bătrână, pe pragul casei, strigă chiar că furase o pâine; nedreptatea asta mări enervarea celor doi prieteni. În sfârşit ajunseră la corpul de gardă. Nu mai rămăseseră decât vreo două¬zeci de persoane. Vederea soldaţilor fu destul ca să-i risipească.
Frédéric şi tovarăşul lui îl cerură cu îndrăzneală pe cel ce fusese închis. Santinela îi ameninţă că dacă mai stăruiau, avea să-i închidă şi pe ei. Cerură să-l vadă pe şeful de post, spunându-şi numele şi calitatea lor de studenţi la Drept, afirmând că prizonierul era colegul lor.
Fură băgaţi într-o odăiţă goală, în care patru bănci erau aşe¬zate de-a lungul pereţilor de ghips afumaţi. În fund se deschise un ghişeu. În el se ivi chipul mare al lui Dussardier care, cu părul vâlvoi, cu ochişorii lui sinceri şi nasul pătrat la vârf, semăna vag cu un câine bun.
– Nu ne mai recunoşti? întrebă Hussonnet.
Aşa îl chema pe tânărul cu mustăţi.
– Dar... îngână Dussardier.
– Nu mai face pe prostul, continuă celălalt; se ştie că eşti, ca şi noi, student la Drept.
Cu toate că-i făcură de mai multe ori cu ochiul, Dussardier nu înţelese nimic. Păru că se reculege, apoi spuse deodată:
– S-a găsit cutia mea?
Frédéric ridică, descurajat, ochii. Hussonnet spuse:
– Ah, mapa în care îţi pui notiţele de la curs? Da, da, fii fără grijă!
Îşi repetară pantomima. Dussardier înţelese în sfârşit că doreau să-l ajute; şi tăcu, de teamă să nu-i compromită. Dealtfel, îi era un fel de ruşine văzându-se ridicat la rangul social de student şi ase¬menea acestor tineri care aveau mâinile atât de albe.
– Vrei să trimiţi vreo vorbă cuiva? întrebă Frédéric.
– Vă mulţumesc, nimănui!
– Dar familia ta?
Plecă fruntea fără să răspundă; bietul băiat era copil din flori. Cei doi prieteni erau miraţi de tăcerea lui.
– Ai ce fuma? întrebă Frédéric.
Băiatul se pipăi, apoi scoase din buzunar sfărâmăturile unei pipe – o pipă frumoasă de spumă de mare, cu ciubucul de lemn negru, cu un capac de argint şi un capăt de chihlimbar.
De trei ani se străduia să facă din ea o capodoperă. Avusese grijă să o ţină necontenit într-o teacă de piele de căprioară, să fumeze din ea cât mai încet cu putinţă, să n-o aşeze niciodată pe marmură şi s-o atârne în fiecare seară la căpătâiul patului. Acum scutura bucăţile în mâna ale cărei unghii sângerau; şi, cu bărbia în piept, cu ochii ficşi, uluit, se uita la ruinele bucuriei lui cu o privire de o nesfârşită tristeţe.
– Dacă i-am da ţigări, ce zici? şopti Hussonnet, făcând gestul de a le scoate.
Frédéric şi pusese pe marginea ghişeului un portţigaret plin.
– Ia-le! Rămas bun şi curaj!
Dussardier se aruncă asupra celor două mâini care i se întindeau. Le strângea cu frenezie, glasul îi era întretăiat de hohote.
– Cum?... Mie!... mie!...
Cei doi tineri se feriră de recunoştinţa lui, ieşiră şi se duseră să mănânce la cafeneaua Tabourey, în faţa grădinii Luxembourg.
Tăindu-şi friptura, Hussonnet îi spuse tovarăşului lui de masă că lucra la unele jurnale de modă şi făcea reclame pentru Arta industrială.
– La Jacques Arnoux, spuse Frédéric.
– Îl cunoşti?
– Da! Nu!... Adică l-am văzut, l-am întâlnit.
Îl întrebă nepăsător pe Hussonnet dacă o vedea uneori pe nevasta lui Arnoux.
– Din când în când, răspunse boemul.
Frédéric nu îndrăzni să întrebe mai mult; omul acesta ocupa acum un loc nemăsurat în viaţa lui; plăti nota fără ca celălalt să protesteze.
Simpatia era reciprocă; îşi dădură unul altuia adresa şi Hussonnet îl invită prieteneşte să-l întovărăşească până în strada Fleurus.
Se aflau în mijlocul grădinii când funcţionarul lui Arnoux, ţinându-şi răsuflarea, îşi schimonosi chipul într-o strâmbătură groaznică şi începu să cânte cocoşeşte. Atunci toţi cocoşii care se aflau în împre¬jurimi îi răspunseră cu cucuriguri prelungite.
– E un semnal, rosti Hussonnet.
Se opriră lângă teatrul Bobino, în faţa unei case la care se ajun¬gea printr-o alee. La ferăstruica unei mansarde, între flori de călţunaşi şi măzăriche, se arătă o femeie tânără, cu capul gol, în corset, sprijinindu-şi amândouă braţele pe marginea jghiabului streaşinei,
– Bună ziua, îngeraşule, bună ziua, puişor! zise Hussonnet, trimiţându-i bezele.
Deschise portiţa cu o lovitură de picior şi se făcu nevăzut.
Frédéric îl aşteptă toată săptămâna. Nu îndrăznea să se ducă la el, ca să nu pară nerăbdător că vrea să fie invitat la masă la rândul lui; dar îl căută în tot cartierul latin. Îl întâlni într-o seară şi îl duse în odaia lui de pe cheiul Napoleon.
Conversaţia fu lungă; îşi deschiseră sufletele. Hussoimet tindea către gloria şi câştigurile din teatru. Colabora la vodeviluri respinse, „avea o grămadă de planuri", era meşter în cuplete. Îi cântă câteva. Apoi, văzând pe poliţă un volum de Hugo şi altul de Lamartine, începu să facă observaţii sarcastice asupra şcolii romantice. Acei poeţi nu aveau nici bun-simţ, nici corectitudine, mai ales nu erau francezi! Se lăuda că îşi cunoaşte limba şi purica cele mai frumoase fraze cu acea severitate haină, acel gust academic care caracteri¬zează persoanele zvăpăiate când se ocupă de arta serioasă.
Frédéric fu jignit în preferinţele lui. Avea poftă să întrerupă discuţia. De ce să nu arunce numaidecât cuvântul de care depin¬dea fericirea lui? Îl întrebă pe literat dacă nu-l putea duce la Arnoux.
Era lucru uşor, se înţeleseră pentru a doua zi.
Hussonnet nu veni la întâlnire şi nu veni la încă trei. Apăru într-o sâmbătă, la ora patru. Dar, profitând că mergeau cu trăsura, se opri mai întâi la Teatrul Francez ca să obţină o lojă; ceru să coboare la un croitor, la croitoreasă; lăsa bilete la portărese. În sfârşit ajun¬seră în bulevardul Montmartre. Frédéric străbătu prăvălia, urcă scara. Arnoux îl recunoscu în oglinda aşezată în faţa biroului lui; şi, scriind mai departe, îi întinse mâna peste umăr.
Cinci sau şase persoane, în picioare, umpleau încăperea strâmtă, luminată de o singură fereastră ce dădea spre curte; o canapea tapisată cu damasc de lână cafenie ocupa în fund interiorul unui alcov, între două draperii de stofă la fel. Pe căminul acoperit cu hârţoage se afla o Venus de bronz; de o parte şi de alta a ei, două candelabre cu lumânări roz. La dreapta, lângă o cartotecă, un băr¬bat aşezat pe un fotoliu, cu pălăria pe cap, citea ziarul; pereţii dispăreau sub stampe şi tablouri, gravuri preţioase sau schiţe de maeştri contemporani, împodobite cu dedicaţii care mărturiseau cea mai sinceră afecţiune pentru Jacques Arnoux.
– Merge bine? spuse el întorcându-se spre Frédéric.
Şi, fără să aştepte răspunsul, îl întrebă încet pe Hussonnet:
– Cum îl cheamă pe prietenul dumitale? Apoi tare:
– Luaţi un trabuc din cutia de pe cartotecă.
Arta industrială, aşezată în punctul central al Parisului, era un loc comod de întâlnire, un teren neutru pe care rivalităţile se cioc¬neau una de alta cu familiaritate. În ziua aceea se aflau acolo Anténor Braive, portretistul regilor; Jules Burrieu, care începea să popularizeze prin desenele lui războiul din Algeria; caricaturistul Sombaz, sculptorul Vourdat, alţii încă, şi nici unul nu corespundea prejudecăţilor studentului. Purtările lor erau simple, cuvintele lor neîngrădite. Misticul Lovarias spuse o poveste obscenă; iar in¬ventatorul peisajului oriental, faimosul Dittmer, purta o căma¬şă de tricou sub vestă şi luă omnibuzul ca să se întoarcă acasă.
La început fu vorba de o anume Apollonie, un fost model, pe care Burrieu pretindea că o recunoscuse pe bulevard, într-o trăsură cu patru cai şi doi vizitii. Hussonnet explică această metamorfoză prin seria de bărbaţi care o întreţinuseră.
– Cum mai cunoaşte afurisitul ăsta „fetele" din Paris! spuse Arnoux.
– După dumneavoastră, dacă mai rămâne, sire, răspunse boemul cu un salut milităresc, ca să imite grenadirul care îi oferă plosca lui Napoleon.
Apoi discutară despre câteva tablouri cărora le slujise de model capul Apolloniei. Confraţii absenţi fură criticaţi. Erau uimiţi de preţul operelor lor; şi toţi se plângeau că nu câştigă destul, când intră un bărbat de statură mijlocie, cu haina închisă la un singur nasture, cu ochi vioi, cu un aer puţin smintit.
– Ce adunătură de burghezi sunteţi! spuse el. Ce însemnătate are asta, pentru Dumnezeu! Cei vechi făceau capodopere fără să le pese de milion. Correggio, Murillo...
– Adaugă-l şi pe Pellerin, zise Sombaz.
Dar fără să ia aminte la înţepătură, vorbi mai departe cu atâta aprindere, încât Arnoux fu nevoit să-i repete de două ori:
– Nevastă-mea are nevoie de dumneata joi. Nu uita!
Acest cuvânt i-o aduse aminte lui Frédéric pe doamna Arnoux.
Se ajungea la ea, fără îndoială, prin cabinetul de lângă divan. Arnoux îl deschisese ca să-şi ia o batistă; Frédéric zărise în fundul lui un lavabo. Dar un fel de mormăit ieşi din colţul căminului; era personajul care îşi citea ziarul în fotoliu. Avea o înălţime de cinci picioare şi nouă degete, pleoapele puţin căzute, părul cărunt, aerul impunător, şi se numea Regimbart.
– Ce e, cetăţene? întrebă Arnoux.
– Încă o mişelie a guvernului!
Era vorba de destituirea unui învăţător; Pellerin îşi continuă paralela între Michelangelo şi Shakespeare. Dittmer plecă. Arnoux îl ajunse din urmă ca să-i pună în mână două bancnote. Atunci Hussonnet, socotind clipa favorabilă, întrebă:
– N-ai putea să-mi dai un avans, dragul meu patron?
Dar Arnoux se aşezase la loc şi-l certa pe un bătrân cu o înfăţi¬şare dezgustătoare, cu ochelari albaştri.
– Ah, îmi placi, moş Isac! Iată trei opere discreditate, pierdute! Toată lumea îşi bate joc de mine! Acum sunt cunoscute! Ce vrei să fac cu ele? Va trebui să le trimit în California!... La dracu! Taci din gură!
Specialitatea acelui moşneag era de a pune în marginea de jos a tablourilor lui semnăturile maeştrilor de altădată. Arnoux nu voia să-l plătească, îl pofti cu brutalitate să plece. Apoi, schimbându-şi purtările, salută un domn decorat, afectat, cu favoriţi şi cravată albă.
Îi vorbi îndelung, mieros, cu cotul sprijinit de cremona ferestrei. În sfârşit izbucni:
– Eh, nu mă încurcă faptul că am misiţi, domnule conte!
Cum boierul se resemnase, Arnoux îi vărsă douăzeci şi cinci de ludovici şi, când acela fu afară:
– Plicticoşi sunt boierii ăştia mari!
– Toţi nişte ticăloşi! îngână Regimbart.
Pe măsură ce trecea timpul, ocupaţiile lui Arnoux creşteau; clasa articole, deschidea scrisori, alinia socoteli în zgomotul cioca¬nului din prăvălie, ieşea să supravegheze împachetările şi se apuca iar de lucru; şi în vreme ce alerga cu condeiul pe hârtie, răspundea la glume. În seara aceea trebuia să cineze la avocatul lui şi a doua zi pleca în Belgia.
Ceilalţi vorbeau despre evenimentele zilei: portretul lui Chérubini, hemiciclul Artelor-Frumoase, Expoziţia apropiată. Pellerin tuna şi fulgera împotriva Institutului. Bârfelile, discuţiile se încru¬cişau. Apartamentul, cu tavanul scund, era atât de plin încât nu te mai puteai mişca; iar lumina lumânărilor roz trecea prin fumul ţigărilor precum razele de soare prin ceaţă.
Uşa de lângă divan se deschise şi o femeie înaltă, subţire, intră, cu mişcări bruşte care făceau să sune toate brelocurile ceasului ei pe rochia de tafta neagră.
Era femeia pe care o văzuse vara trecută la Palais-Royal. Unii, spunându-i pe nume, îi strânseră mâna. Hussonnet smulsese în sfârşit cincizeci de franci; pendula bătu ora şapte; toţi plecară.
Arnoux îi spuse lui Pellerin să rămână şi o conduse pe domni¬şoara Vatnaz în cabinet.
Frédéric nu le desluşea cuvintele; şopteau. Totuşi vocea femeiască se auzi mai tare.
– Aştept mereu, de şase luni de când s-a încheiat afacerea.
Urmă o tăcere lungă. Domnişoara Vatnaz se ivi iar. Arnoux îi făgăduise din nou ceva.
– Oh! Oh! Vom vedea mai târziu!
– Adio, omule fericit! spuse ea plecând.
Arnoux se întoarse repede în cabinet, îşi întinse o pomadă pe mustăţi, îşi ridică bretelele ca să-şi întindă cureaua de sub ghete; şi, spălându-se pe mâini, spuse:
– Mi-ar trebui două picturi deasupra uşilor, a două sute cincizeci bucata, gen Boucher, ne-am înţeles?
– Fie, zise artistul înroşindu-se.
– Aşa! Şi nu uita de nevastă-mea!
Frédéric îl întovărăşi pe Pellerin până în susul cartierului Poissonière şi-i ceru îngăduinţa de a se duce uneori să-l vadă, favoare care-i fu acordată cu graţie.
Pellerin citea toate operele de estetică spre a descoperi adevărata teorie a frumosului, convins că atunci când o va găsi va face capodo¬pere. Se înconjura cu toate auxiliarele imaginabile, desene, ghipsuri, gravuri; şi căuta, se măcina, acuza timpul, propriii lui nervi, atelie¬rul lui, ieşea în stradă ca să găsească inspiraţia, tresărea crezând că a găsit-o, apoi îşi părăsea opera şi visa la alta care trebuia să fie mai frumoasă. Şi aşa, chinuit de râvna gloriei şi pierzându-şi zilele în discuţii, crezând într-o mie de nerozii, în sisteme, în critici, în importanţa unui regulament sau a unei reforme în materie de artă, nu produsese încă până la cincizeci de ani decât schiţe. Orgoliul acela de nezdruncinat îl împiedica să se descurajeze, dar era veşnic enervat şi cuprins de acea exaltare în acelaşi timp artificială şi naturală care îi caracterizează pe adevăraţii actori.
Când intrai la el remarcai două tablouri mari în care primele tonuri aşezate ici şi colo puneau pe pânza albă pete de cafeniu, de roşu şi de albastru. O reţea de linii trase cu creta se întindea deasupra lor, ca ochiurile de douăzeci de ori cârpite ale unui fileu. Era cu neputinţă să înţelegi ceva din ele. Pellerin explică subiectul acestor două compoziţii indicând cu degetul mare părţile lipsă. Una trebuia să reprezinte Nebunia lui Nabucodonosor şi cealaltă Incendierea Romei de către Neron. Frédéric le admiră.
Admiră nuduri de femei despletite, peisaje pline de trunchiuri de copaci răsucite de furtună şi mai ales capricii în peniţă, reminis¬cenţe din Callot, Rembrandt sau Goya, ale căror modele nu le cunoştea. Pellerin nu mai preţuia aceste lucrări din tinereţe; acum era pentru stilul grandios. Vorbi dogmatic, elocvent, despre Fidias şi Winekelmann . Lucrurile din jurul lui îi întăreau puterea cuvinte¬lor: se vedea un cap de mort pe un scaun de rugăciune, iatagane, o sutană de călugăr; Frédéric o îmbrăcă.
Când venea devreme, îl surprindea în patul lui de campanie, acoperit cu o bucată de tapiţerie, pentru că Pellerin se culca târziu din pricină că se ducea stăruitor la teatru. Era slujit de o bătrână în zdrenţe, mânca într-un birt prost şi trăia fără ibovnică. Cunoştin¬ţele lui adunate la întâmplare îl făceau să spună paradoxuri hazlii. Ura împotriva banalităţii şi a burghezului se revărsa în sarcasme de un lirism admirabil şi avea pentru maeştri o veneraţie care îl înălţa aproape până la ei.
Dar de ce nu vorbea niciodată de doamna Arnoux? Cât despre bărbatul ei, uneori îl numea băiat bun, alteori un şarlatan. Frédéric îi aştepta mărturisirile.
Într-o zi frunzărind cartoanele găsi în portretul unei ţigănci ceva din domnişoara Vatnaz şi, cum persoana asta îl interesa, voi să ştie mai multe despre ea.
Pellerin credea că fusese la început învăţătoare în provincie; acum dădea lecţii şi încerca să scrie în unele fiţuici.
Frédéric credea că putea fi iubita lui Arnoux, după cum se purta cu el.
– Aş! Da de unde! Are altele!
Atunci tânărul, întorcând capul din pricina mârşăviei gândului lui, adăugă îndrăzneţ:
– Şi nevastă-sa îi răspunde la fel, fără îndoială!
– Deloc! e cinstită!
Frédéric avu remuşcări şi fu şi mai stăruitor la revistă.
Literele mari care alcătuiau numele lui Arnoux pe placa de marmură, deasupra prăvăliei, îi păreau deosebite şi pline de semnifi¬caţie, ca o scriere sfântă. Trotuarul larg, povârnit, îi uşura mersul, uşa se rotea aproape singură; şi clanţa netedă la atingere avea căldura şi parcă inteligenţa unei mâini în mâna lui. Pe nesimţite deveni tot atât de punctual ca Regimbart.
În fiecare zi Regimbart se aşeza la colţul sobei, în fotoliul lui, punea mâna pe National, nu-l mai părăsea, şi îşi exprima gândurile prin exclamaţii sau numai ridicând din umeri. Din când în când îşi ştergea fruntea cu batista făcută sul ca un cârnat, pe care o purta la piept, între doi nasturi ai redingotei verzi. Avea pantaloni cu dungă, ghete, o cravată lungă; şi pălăria lui cu boruri răsfrânte te făcea să-l cunoşti de departe în mulţime.
La ora opt de dimineaţă cobora de pe înălţimile colinei Montmartre ca să bea vin alb în strada Notre-Dame-des-Victoires. Prânzul, urmat de mai multe partide de biliard, îl ţinea aici până la ora trei. Atunci se îndrepta spre pasajul Panoramas, ca să bea absint. După şedinţa la Arnoux, intra în localul Bordelais, ca să ia un vermut. Apoi, în loc să se ducă acasă, la nevastă-sa, prefera adesea să cineze singur într-o cafenea mică din piaţa Gaillon, unde voia să i se ser¬vească „mâncare ca acasă, lucruri naturale"! În sfârşit, se strămuta la alt biliard şi stătea până la miezul nopţii, până la ora unu, până în clipa în care, după ce gazul fusese stins şi obloanele închise, stăpânul localului, istovit, îl ruga să plece.
Pe cetăţeanul Regimbart nu-l atrăgea în acele locuri patima pentru băuturi, ci vechea deprindere de a vorbi politică; cu vârsta îşi pierduse verva, nu mai avea decât o morocăneală tăcută. Ai fi spus, când îi vedeai seriozitatea feţei, că rostogolea lumea în capul lui. Nu ieşea nimic din el; şi nimeni, nici chiar prietenii, nu-i cunoş¬teau vreo ocupaţie, cu toate că spunea că are un birou de afaceri.
Arnoux părea să-l stimeze nemărginit. Într-o zi îi spuse lui Frédéric:
– Ăsta ştie multe, he-hei! E un om puternic.
Altădată Regimbart întinse pe masa lui nişte hârtii privitoare la minele de caolin din Bretania; Arnoux se bizuia pe experienţa lui.
Frédéric deveni mai ceremonios faţă de Regimbart, până la a-i oferi un absint din când în când; şi, deşi îl socotea un prost, rămânea adesea în tovărăşia lui câte o oră întreagă, numai pentru că era prietenul lui Jacques Arnoux.
După ce-i sprijinise la debutul lor pe maeştrii contemporani, negustorul de tablouri, om al progresului, încercase, păstrându-şi aparenţele artistice, să-şi întindă profiturile băneşti. Căuta emanciparea artelor, sublimul la preţ ieftin. Toate industriile de lux pari¬zian suferiră de influenţa lui, care fu bună în lucrurile mici şi funestă in cele mari. Cu patima lui de a măguli opinia publică, îi întoarse de pe calea lor pe artiştii dibaci, îi corupse pe cei puternici, îi istovi pe cei slabi şi-i făcu iluştri pe mediocri; dispunea de ei prin relaţiile şi prin revista lui. Pictorii începători aveau ambiţia de a-şi vedea operele în vitrina lui şi tapiţerii luau de la el modele de mobilă. Frédéric îl socotea milionar, diletant şi om de acţiune, toate în acelaşi timp. Cu toate acestea îl uimeau multe lucruri, pentru că domnul Arnoux era şiret ca neguţător.
Primea din fundul Germaniei sau din Italia o pânză cumpărată la Paris cu o mie cinci sute de franci şi, arătând o factură care o ridica la patrii mii, o revindea cu trei mii cinci sute, din amabili¬tate. Una dintre manevrele lui obişnuite cu pictorii era să ceară ca şperţ o copie în mic a tablourilor lor, sub pretextul de a-i publica gravura; totdeauna vindea copia şi gravura nu apărea niciodată. Celor care se plângeau că sunt exploataţi le răspundea bătându-i pe burtă. Altminteri băiat bun, făcea risipă de trabuce, tutuia necunoscuţii, se entuziasma pentru o operă sau pentru un om şi atunci, încăpăţânându-se, nu se zgârcea la nimic, făcea şi mai multe drumuri, scria şi mai multe scrisori, făcea şi mai multă reclamă. Se credea foarte cinstit şi, în nevoia lui de expansivitate, îşi povestea naiv indelicateţile.
Odată, ca să-şi jignească un confrate care inaugura un alt ziar de pictură printr-un mare ospăţ, îl rugă pe Frédéric să scrie sub ochii lui, cu câtva timp înainte de ora întâlnirii, nişte bilete prin care mesenii erau decomandaţi.
– Asta nu atinge onoarea, pricepi?
Şi tânărul nu cuteză să-i refuze acest serviciu.
A doua zi, intrând cu Hussonnet în biroul lui, Frédéric văzu dispărând prin uşă (cea care se deschidea spre scară) poala unei rochii.
–Iertare! spuse Hussonnet. Dacă aş fi crezut că sunt femei...
– Oh, asta e a mea, rosti Arnoux. Urca să-mi facă o mică vizită în trecere.
– Cum? întrebă Frédéric.
– Da! Se duce acasă.
Farmecul lucrurilor înconjurătoare pieri dintr-o dată. Ceea ce simţea răspândit nelimpede acolo se topise sau mai curind nu existase niciodată. Simţea o uimire nemărginită şi ceva ca durerea unei trădări.
Arnoux zâmbea, răscolind într-un sertar. Îşi bătea joc de el? Funcţionarul puse pe masă un teanc de hârtii jilave.
– Ah! afişele! strigă negustorul. În seara asta nu voi cina devreme!
Regimbart îşi luă pălăria.
– Cum, mă părăseşti?
– E ora şapte, zise Regimbart.
Frédéric îl urmă.
La colţul străzii Montmartre se întoarse; privi ferestrele de la primul etaj; şi râse în sinea lui de milă pentru el însuşi aducându-şi aminte cu câtă dragoste le contemplase atât de des! Oare unde locuia ea? Cum s-o întâlnească acum? Singurătatea se redeschidea în jurul dorinţei lui mai intensă decât oricând!
– Vii să-l iei? spuse Regimbart.
– Ce să iau?
– Absintul.
Şi, cedând obsesiilor lui, Frédéric se lăsă dus la localul Bordelais. Pe când tovarăşul lui, proptit în cot, se uita la sticlă, el îşi arunca privirile în stânga şi-n dreapta. Dar văzu profilul lui Pellerin pe trotuar; bătu puternic în geam şi pictorul nu apucase încă să se aşeze, când Regimbart îl şi întrebă de ce nu mai era văzut la Arta industrială.
– Să crăp dacă mă mai întorc vreodată acolo! E o bestie, un burghez, un ticălos, un caraghios!
Ocările astea alinau furia lui Frédéric. Se simţea totuşi rănit de ele, pentru că i se părea că o ating puţin şi pe doamna Arnoux.
– Ce ţi-a făcut? zise Regimbart.
Pellerin bătu cu piciorul în podea şi răsuflă puternic în loc să răspundă.
Se îndeletnicea cu lucrări clandestine, cu portrete în două creioane sau pastişe după marii maeştri pentru amatorii mai puţin pricepuţi. Şi cum aceste lucrări îl umileau, prefera în general să tacă. Dar „porcăria lui Arnoux" îl scotea prea mult din fire. Se uşura.
Îi adusese două tablouri ca urmare a unei comenzi la care Fré¬déric fusese martor. Şi atunci negustorul îşi îngăduise să-l critice! Dezaprobase compoziţia, culoarea şi desenul, mai ales desenul, pe scurt nu le voise cu nici un preţ. Dar, silit de scandenţa unei poliţe, Pellerin le cedase evreului Isaac; şi, peste cincisprezece zile, însuşi Arnoux le vindea unui spaniol pe două mii de franci.
– Nici un ban mai puţin! Ce ticăloşie! Şi a mai făcut şi altele, la dracu! Una din zilele astea îl vom vedea la Curtea cu juri.
– Cam exagerezi! rosti cu glas sfios Frédéric.
– Aşa! Bine! Exagerez! strigă artistul dând cu putere un pumn în masă.
Violenţa asta îl ajută pe tânăr şi-şi redobândi curajul. Fără îndo¬ială ar fi putut să se poarte mai drăguţ; dar dacă Arnoux găsea acele două pânze...
– Proaste! Hai, dă-i drumul! Le cunoşti? E meseria dumitale? Ei, să ştii, băiete, că eu nu admit amatorii!
– Eh, nu sunt treburile mele! rosti Frédéric.
– Ce interes ai să-l aperi? întrebă rece Pellerin.
Tânărul bâigui:
– Dar... pentru că sunt prietenul lui.
– Sărută-l din partea mea! Bună seara!
Şi pictorul ieşi furios, fără o vorbă, bineînţeles, despre consu¬maţia lui.
Frédéric, apărându-l pe Arnoux, se convinsese pe el însuşi, înfierbântat de elocvenţa lui, fu cuprins de dragoste pentru acel om inteligent şi bun, pe care prietenii îl calomniau şi care acum lucra singur, părăsit. Nu se putu împotrivi nevoii ciudate de a-l revedea numaidecât. Peste zece minute împingea uşa prăvăliei.
Arnoux întocmea, împreună cu funcţionarul, nişte afişe uriaşe pentru o expoziţie de tablouri.
– Ia te uită! Ce te aduce înapoi?
Întrebarea asta foarte simplă îl stânjeni pe Frédéric; şi, neştiind cum să răspundă, se interesă dacă nu i se găsise din întâmplare car¬netul, un carneţel de piele albastră.
– Cel în care îţi pui scrisorile de la femei? spuse Arnoux.
Frédéric, înroşindu-se ca o fecioară, se apără de o asemenea presupunere.
– Atunci poeziile? întrebă negustorul.
Muta din loc probele întinse, le discuta formatul, culoarea, bordura; iar Frédéric se simţea din ce în ce mai enervat de aerul acela meditativ şi mai ales de mâinile lui care se plimbau pe afişe – nişte mâini mari, puţin moi, cu unghii plate. În sfârşit Arnoux se ridică; şi zicând „gata!" îi trecu mâna pe sub bărbie, familiar. Această intimitate îi displăcu lui Frédéric, se dădu înapoi; apoi trecu pragul biroului pentru ultima oară în viaţa lui, credea el. Până şi doamna Arnoux era parcă diminuată prin vulgaritatea băr¬batului ei.
În aceeaşi săptămână pruni o scrisoare prin care Deslauriers îl vestea că va sosi la Paris joia viitoare. Atunci se aruncă aprig asupra acestei afecţiuni mai solide şi mai înalte. Un asemenea om valora cât toate femeile. N-avea să mai aibă nevoie de Regimbart, de Pellerin, de Hussonnet, de nimeni! Ca să-şi găzduiască mai bine prietenul cumpără un pat de fier, un al doilea fotoliu şi încă pe atâtea aşternuturi. Joi de dimineaţă, pe când se îmbrăca să se ducă să-l întâmpine pe Deslauriers, se auzi soneria la uşă. Intră Arnoux.
– Numai un cuvânt! Ieri mi s-au trimis de la Geneva nişte păs¬trăvi frumoşi, te aşteptăm negreşit la ora şapte fix... Stăm în strada Choiseul, numărul 24 bis. Să nu uiţi!
Frédéric trebui să se aşeze, îi tremurau genunchii. Îşi repeta mereu „În sfârşit! În sfârşit!" Apoi le scrise croitorului, pălărierului, cizmarului; şi trimise cele trei bilete cu trei comisionari diferiţi. Cheia se învârti în broască şi portarul se ivi cu un geamantan pe umăr.
Frédéric când îl văzu pe Deslauriers începu să tremure ca o femeie adulteră sub privirile soţului.
– Ce te-a apucat? întrebă Deslauriers, trebuie doar să fi pri¬mit o scrisoare de la mine!
Frédéric nu avu putere să mintă.
Deschise braţele şi se aruncă la pieptul lui.
Apoi secretarul îşi spuse povestea. Taică-său nu voise să-i dea socoteala tutelei, închipuindu-şi că aceste socoteli se prescriau după zece ani. Dar Deslauriers, tare în procedură, îi smulsese în sfârşit toată moştenirea de la maică-sa, şapte mii de franci în cap, pe care îi avea acolo, la el, într-un portofel vechi.
– E o rezervă, în caz de nenorocire. Trebuie să mă gândesc să-i plasez şi să mă instalez şi eu, de mâine dimineaţă. Azi, vacanţă completă şi sunt în întregime al tău, băiete!
– Oh, nu te sfii! spuse Frédéric. Dacă ai în seara asta ceva însemnat...
– Fugi de-aici! Aş fi un adevărat ticălos...
Acest epitet aruncat la întâmplare îl lovi pe Frédéric din plin în inimă, ca o aluzie jignitoare.
Portarul pusese pe masă, lângă foc, cotlete, piftie, o langustă, un desert şi două sticle de vin de Bordeaux. O primire atât de bună îl mişcă pe Deslauriers.
– Te porţi cu mine de parc-aş fi un rege, zău aşa!
Vorbiră despre trecutul, despre viitorul lor; şi, din vreme în vreme, îşi prindeau mâinile peste masă privindu-se o clipă cu duio¬şie. Dar un comisionar aduse o pălărie nouă. Deslauriers remarcă în gura mare cât era de strălucitoare.
Apoi veni chiar croitorul să aducă haina care fusese călcată.
– S-ar zice că te însori, spuse Deslauriers.
Peste un ceas, un al treilea individ se ivi şi scoase dintr-o pungă mare, neagră, o pereche de ghete de lac minunate. În vreme ce Frédéric le încerca, cizmarul se uita ironic la încălţămintea provin¬cialului.
– Domnul n-are nevoie de nimic?
– Mulţumesc, răspunse secretarul, trăgându-şi sub scaun pan¬tofii vechi cu şireturi.
Umilirea asta îl stânjeni pe Frédéric. Îşi amână mărturisirea. În sfârşit, strigă, ca lovit de o idee:
–Ei drăcie, uitam!
– Ce anume?
– În seara asta cinez în oraş.
– La familia Dambreuse? De ce nu-mi vorbeşti în scrisori niciodată despre ei?
– Nu la familia Dambreuse, ci la familia Arnoux.
– Trebuia să mă previi! spuse Deslauriers. Aş fi venit cu o zi mai târziu.
– Cu neputinţă! răspunse Frédéric. N-am fost invitat decât azi-dimineaţă, adineauri.
Şi, ca să-şi răscumpere greşeala şi să-şi distreze prietenul, îi desfăcu sforile încurcate ale geamantanului, îi aranjă în scrin toate lucrurile, vru să-i dea propriul lui pat, iar el să se culce în odăiţa pentru lemne. Apoi, de la ora patru, începu pregătirile de îmbrăcare.
– Ai destul timp! spuse celălalt.
În sfârşit se îmbrăcă şi plecă.
„Ăştia-s bogătaşii!" gândi Deslauriers.
Şi se duse să cineze în strada Saint-Jacques, într-un birt mic pe care îl ştia.
Frédéric se opri de câteva ori pe scară, atât îi bătea inima de tare. Una dintre mănuşi, prea strâmtă, îi plesni; şi, în vreme ce ascundea plesnitura sub manşeta cămăşii, Arnoux, care urca în urma lui, îl luă de braţ şi-l băgă în casă.
Anticamera, decorată în stil chinezesc, avea în plafon o lanternă pictată şi mobile de bambus în colţuri. Străbătând salonul, Fré¬déric se împiedică de o blană de tigru. Nu se aprinseseră candela¬brele, dar două lămpi ardeau în budoarul din fund.
Domnişoara Marthe veni să spună că mama ei se îmbracă. Arnoux o ridică până la înălţimea gurii lui ca s-o sărute; apoi, vrând să aleagă el însuşi anumite sticle de vin în pivniţă, îl lăsă pe Frédéric cu copilul.
Crescuse mult în timpul scurs de la călătoria la Montereau. Părul castaniu îi cobora în lungi inele creţe peste braţele goale. Rochia, mai bufantă decât juponul unei dansatoare, lăsa să i se vadă pulpele trandafirii, şi toată făptura ei drăgălaşă mirosea proaspăt ca un buchet. Primi complimentele domnului cu aere de cochetă, se uită ţintă la el cu ochii ei adânci, apoi, prelingându-se printre mobile, pieri ca o pisică.
El nu mai era tulburat. Globurile lămpilor, acoperite cu o dan¬telă de hârtie, trimiteau o lumină lăptoasă care îndulcea culoarea pereţilor tapetaţi cu şaten liliachiu. Prin lamele grătarului din faţa focului, asemănătoare cu un evantai mare, se zăreau cărbunii din cămin; lângă pendulă se afla o casetă cu închizători de argint. Ici şi colo stăteau uitate lucruri intime: o păpuşă pe o canapea, un fişiu pe spătarul unui scaun, o împletitură de lână din care atârnau două andrele de fildeş cu vârful în jos. Era un loc liniştit, onest şi familiar în acelaşi timp.
Arnoux se întoarse; şi, prin cealaltă draperie, se ivi şi doamna Arnoux. Era înfăşurată în umbră, aşa că îi văzu întâi capul. Avea o rochie de catifea neagră şi, în păr, o lungă pungă algeriană de fileu de mătase roşie care i se răsucea în jurul pieptenelui şi îi cădea pe umărul stâng.
Arnoux îl prezentă pe Frédéric.
– O! îl recunosc foarte bine pe domnul, spuse ea.
Apoi comesenii sosiră toţi, aproape în acelaşi timp: Dittmer, Lovarias, Burrieu, compozitorul Rosenwald, poetul Théophile Lorris, doi critici de artă colegi cu Hussonnet, un fabricant de hâr¬tie şi, în sfârşit, ilustrul Pierre-Paul Meinsius, ultimul reprezentant al picturii mari, care îşi purta voiniceşte, odată cu gloria, cei optzeci de ani şi un pântece mare.
Când trecură în sufragerie, doamna Arnoux îl luă de braţ. Un scaun rămăsese gol pentru Pelìerin. Arnoux îl iubea, cu toate că îl exploata. Dealtfel, se temea de gura lui cumplită – aşa că pentru a-l înduioşa îi publicase în Arta industrială portretul, întovărăşit de elogii hiperbolice; şi Pellerin, mai sensibil la glorie decât la bani, apăru către ora opt, cu sufletul la gură. Frédéric îşi închipui că se împăcaseră demult.
Îi plăcea tot, societatea, mâncărurile. Sala, asemănătoare cu un vorbitor medieval, era tapetată cu piele presată; o etajeră olandeză se înălţa în faţa unui rastel cu ciubuce; iar paharele de Boemia aşezate în jurul mesei, colorate felurit, păreau, în mijlocul florilor şi fructelor, nişte lampioane într-o grădină.
Avu de ales între zece feluri de muştar. Mâncă gaspachio, cari, ghimbis, mierle din Corsica, iofca romană; bău vinuri extraordinare, lip-fraoli şi tokay. Arnoux în adevăr avea ambiţia să primească bine. Făcea curte, pentru a-şi procura acele delicatese, tuturor conducătorilor de diligenţe şi era prieten cu bucătarii caselor mari, care îi comunicau reţete de sosuri.
Dar pe Frédéric îl distra mai ales discuţia. Gustul lui pentru călătorii fu măgulit de Dittmer, care vorbi despre Orient; îşi potoli curiozitatea pentru lucrurile din teatru ascultându-l pe Rosenwald vorbind despre operă; şi existenţa cumplită a boemei îi păru hazlie văzută prin veselia lui Hussonnet, care povesti în chip pitoresc cum îşi petrecuse o iarnă întreagă neavând altceva de mâncare decât brânză de Olanda. Apoi, o discuţie între Lovarias şi Burrieu asupra şcolii florentine îi relevă capodopere, îi deschise orizonturi, şi îi fu greu să-şi stăpânească entuziasmul când Pellerin strigă:
– Lăsaţi-mă în pace cu realitatea voastră hâdă! Ce înseamnă realitatea? Unii văd totul în negru, alţii în albastru, mulţimea vede tâmpit. Nimic nu e mai puţin natural decât Michelangelo, şi nimic nu e mai puternic! Grija pentru adevărul exterior dovedeşte josnicia contemporană; şi dacă se va continua aşa, arta va deveni nu ştiu ce drăcovenie, inferioară religiei ca poezie şi politicii ca interes. Nu veţi ajunge la ţelul ei – da, la ţelul ei – care este acela de a ne pricinui o exaltare impersonală, prin opere mărunte, cu toate şmecheriile voastre de execuţie. Iată, de pildă, tablourile lui Bassolier: drăguţe, cochete, curăţele şi nu prea grele! Aşa ceva se poate băga în buzunar, se poate lua în călătorie. Notarii cumpără aşa ceva cu douăzeci de mii de franci şi în ele sunt idei de doi bani. Dar fără idee nu există nimic mare! Fără măreţie nu există frumu¬seţe! Olimpul e un munte! Cel mai falnic monument vor fi întot¬deauna Piramidele. Exuberanţa valorează mai mult decât gustul, pustiul mai mult decât un trotuar şi un sălbatic mai mult decât un coafor!
Frédéric, ascultând aceste lucruri, se uita la doamna Arnoux. Ele cădeau în spiritul său ca nişte metale în cuptor, se adăugau la pasiunea lui şi se prefăceau în dragoste.
Era aşezat cu trei scaune mai departe de ea, pe aceeaşi latură. Din când în când ea se apleca puţin întorcând capul, ca să-i spună câteva cuvinte fetiţei; şi cum atunci zâmbea, i se făcea o gropiţă în obraz, ceea ce dădea chipului ei un aer de bunătate şi mai deli¬cată.
Când se serviră lichiorurile, dispăru. Conversaţia deveni foarte liberă; domnul Arnoux străluci şi Frédéric fu uimit de cinismul acestor bărbaţi. Totuşi preocuparea lor pentru femei stabilea între ei şi el un soi de egalitate, ceea ce-l creştea în propria lui stimă.
Când se întoarseră în salon luă, ca să aibă ceva de făcut, un album care se afla pe masă. Marii artişti ai epocii îl ilustraseră cu desene, scriseseră în el proză, versuri sau numai se iscăliseră; printre numele celebre se aflau şi mulţi necunoscuţi şi gândurile originale nu apă¬reau decât sub o droaie de prostii. Toate conţineau un omagiu mai mult sau mai puţin direct adus doamnei Arnoux. Lui Frédéric i-ar fi fost frică să scrie un rând alături de ele.
Ea se duse să aducă din budoar caseta cu închizători de argint pe care el o văzuse pe cămin. Era un dar de la bărbatul ei, o operă din Renaştere. Prietenii lui Arnoux îi făcură complimente, nevastă-sa îi mulţumea; el se înduioşă, şi o sărută în faţa lumii.
Apoi toţi stătură de vorbă ici şi colo, în grupuri; moş Meinsius stătea lângă doamna Arnoux, într-un fotoliu mare, lângă foc; ea se apleca spre urechea lui, capetele li se atingeau; – şi Frédéric ar fi acceptat să fie surd, infirm şi urât în schimbul unui nume ilus¬tru şi al părului alb, ca să aibă în sfârşit ceva care să-l înscăuneze într-o asemenea intimitate. Se perpelea, furios împotriva tinereţii lui.
Dar ea veni în colţul salonului în care stătea el, îl întrebă de cunoştea pe vreunul dintre oaspeţi, dacă îi plăcea pictura, de cât timp studia la Paris. Fiecare cuvânt care ieşea din gura ei îi părea lui Frédéric a fi un lucru nou, aparţinându-i exclusiv ei. Îi privea cu atenţie şuviţele părului care îi mângâiau cu capetele lor umărul gol; şi nu-şi deslipea ochii de pe ele, îşi cufunda sufletul în albeaţa acelei cărni femeieşti; totuşi nu îndrăzni să ridice pleoapele ca s-o vadă mai sus, faţă în faţă.
Rosenwald îl întrerupse rugând-o pe doamna Arnoux să cânte ceva. El începu o melodie la pian, ea aştepta; buzele i se întredeschiseră şi un sunet lung, pur, filat, urcă în aer.
Frédéric nu pricepu nimic din cuvintele italiene.
Începea cu un ritm grav, ca un cântec bisericesc, apoi, animându-se în crescendo, îşi multiplica pâlpâirile sonore şi se liniştea deodată, şi melodia revenea drăgăstos, cu o oscilaţie largă şi leneşă.
Ea stătea în picioare, lângă claviatură, cu braţele în jos, cu pri¬virea pierdută. Uneori, ca să citească notele, clipea din pleoape înaintând fruntea o clipă. Vocea-i de contraltă căpăta în registrele de jos o intonaţie lugubră care te îngheţa, şi atunci capul său fru¬mos cu sprâncene dese se înclina pe un umăr; pieptul i se umfla, braţele se depărtau şi gâtul din care ieşeau rulade se răsturna mola¬tec, ca sub nişte sărutări aeriene; scoase trei note ascuţite, coborî glasul, scoase una şi mai înaltă şi, după o pauză, încheie cu o notă de orgă.
Rosenwald nu se ridică de la pian. Cânta mai departe pentru el însuşi. Din vreme în vreme unul dintre convivi se făcea nevăzut. La ora unsprezece când plecau şi ultimii, Arnoux ieşi cu Pellerin, sub pretextul de a-l conduce. Făcea parte dintre oamenii care spun că sunt bolnavi dacă nu fac un tur după cină.
Doamna Arnoux venise până în anticameră. Dittmer şi Hussonnet îşi luau rămas bun de la ea, aşa că le întinse mâna; i-o întinse şi lui Frédéric, şi el se simţi pătruns în toţi atomii pielii.
Îşi părăsi prietenii; avea nevoie să rămână singur. Inima i se revărsa. De ce-i întinsese mâna? Era un gest necugetat sau o încurajare? „Haide, haide! Sunt nebun!" Dealtfel ce însemnătate avea, de vreme ce putea acum s-o vadă în tihnă, să trăiască în atmo¬sfera ei.
Străzile erau pustii. Uneori trecea câte o căruţă grea, zguduind pietrele. Casele se înşirau una după alta cu faţadele lor cenuşii, cu ferestrele închise; şi el se gândea cu dispreţ la toate acele făpturi omeneşti culcate îndărătul zidurilor, care existau fără s-o vadă şi dintre care nici una nu bănuia că există! Nu mai era conştient de ceea ce-l înconjura, de spaţiu, de nimic: şi mergea necontenit înainte, bătând solul cu călcâiul, lovind cu bastonul obloanele pră¬văliilor, pierdut, pornit. Fu înfăşurat de un aer umed; îşi dădu seama că era pe marginea cheiurilor.
Felinarele străluceau în două şiraguri drepte, la nesfârşit, şi flăcările lor lungi şi roşii pâlpâiau în adâncimea apei. Apa era de culoarea ardeziei, în vreme ce cerul, mai deschis, părea susţinut de marile mase de umbre care se ridicau de fiecare parte a fluviu¬lui. Edificii pe care nu le vedeai alcătuiau obscurităţi şi mai dense. Peste acoperişuri plutea o ceaţă luminoasă; toate zgomotele se contopeau într-un singur murmur; sufla un vânt uşor.
Se opri în mijloc pe Pont-Neuf şi, cu capul gol, cu haina des¬chisă la piept, aspira aerul. Simţea cum urcă din adâncul fiinţei lui ceva inepuizabil, un val de dragoste care îl enerva ca miş¬carea valurilor de sub ochii lui. Orologiul unei biserici bătu ora unu, încet, asemeni unui glas care l-ar fi chemat.
Atunci fu cuprins de unul dintre acei fiori ai sufletului în care ţi se pare că eşti strămutat într-o lume superioară. Dobândise o facultate extraordinară, pe care nu şi-o cunoştea. Se întrebă cu seriozitate dacă vrea să fie un mare pictor sau un mare poet; – şi se hotărî pentru pictură, pentru că exigenţele acestei meserii l-ar apropia de doamna Arnoux. Îşi găsise deci vocaţia! Acum ţinta existenţei lui era limpede şi viitorul cert.
După ce închise uşa la el acasă, auzi pe cineva care sforăia în cabinetul întunecos, lângă odaie. Era celălalt. Nu se mai gândea la el.
Propriul lui chip i se ivi în oglindă. Se găsi frumos; şi stătu o clipă să se privească.
(traducere de Lucia Demetrius)