Juan Ramón Jiménez

S-a născut în satul andaluz Moguer, în 1881. Vădind o vocaţie precoce, la paisprezece ani se poate mândri cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. La nouăsprezece ani vine la Madrid, unde intră în legătură cu cercurile moderniste. Rubén Dario îl elogiază p[entru "suavitatea melancolică" a versurilor sale, care trezesc "dorul de imposibil", şi îi sugerează titlul unuia din primele volume: Almas de violeta (Suflete de violetă). De la aceste prime versuri până la anii maturităţii, Juan Ramón Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei, pe care o slujeşte cu o fervoare mistică. A trăit prin şi pentru poezie, dăruit cu totală devoţiune unei munci tenace de purificare continuă a operei sale:
"Pentru mine poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existenţă."
Timp de peste jumatate de secol, cât se desfăşoară munca sa neobosită de cizelare a operei ("Nici o zi fără o hârtie ruptă"), el a fost pentru mai multe generaţii de poeţi - de la modernismul începutului de veac până la şcolile de avangardă - scriitorul venerat, poetul prin excelenţă, "maestrul indiscutabil" , cum îl numea Rafael Alberti într-o frumoasă carte de amintiri.

Într-o schiţă auto biografică publicată în revista Renacimiento, Juan Ramón Jiménez trece în revistă principalele evenimente şi stări sufleteşti care stau la originea operelor sale: " Miros de tămâie şi de flori, o fereastră deschisă spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopţile cu lună se transformă în Arii triste"; o lungă şedere în munţii Guadarrama se reflectă în volumul Pastorale; apoi vine o "toamnă galantă - cu azur de aur - care prilejuieşte Jurnalul intim şi Grădini îndepărtate; aceasta e perioada în care muzica umple cea mai mare parte din viaţa mea". Urmează o epocă dificilă pentru poet, o epocă de "oboseală, frig şi gânduri de sinucidere". O gravă depresie nervoasă, care-l va însoţi cu intermitenţe toată viaţa, îl sileşte să rămână câţiva ani în sanatorii, la Madrid şi în sudul Franţei. După o călătorie prin Franţa şi Italia, se retrage în 1907 în satul natal, unde scrie celebra carte Platero şi eu. În 1912 revine la Madrid unde rămâne douăzeci şi cinci de ani, trăind în intimitatea poeziei şi oarecum la marginea vieţii literare, căci viaţa lui de izolare mândră şi concentrată este în întregime subordonată operei. După propria lui apreciere, duce o existenţă "singurătate şi meditaţie", în compania "trandafirului de argint al experienţei proaspete", într-o "indiferenţă absolută pentru aspectul practic al vieţii", şi "hrănindu-se numai cu frumuseţe".
În anul 1916 are loc un eveniment decisiv în viaţa sa : în urma unei călătorii în Statele Unite ale Americii, se căsătoreşte cu Zenobia Camprubi Aymar (traducătoare în spaniolă a lui Rabindranath Tagore, care-i va deveni colaboratoare nepreţuită. După izbucnirea războiului civil spaniol, ia drumul exilului şi devine profesor de literatură spaniolă la diferite universităţi din Statele Unite, Cuba, Puerto Rico. În 1956 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1958, în Puerto Rico.



Sufletului meu

Necontenit ţii creanga pregătită
dreptului trandafir;păşeşti atent
mereu lipind urechea caldă la intrarea
trupului tău, după săgeata nesperată.
Nu-i undă ce se scurge din neant,
din umbra ta deschisă să nu-şi ia
lumina cea mai pură. Noaptea, treaz
rămâi pe steaua ta, de veghe vieţii.
Aşterni pe lucruri semnul de neşters.
Apoi, întors în slava culmilor,
vei retrăi-n tot ce pecetluieşti.

Şi trandafirul tău va fi tipar al trandafirilor;
auzu- al armoniei; al luminilor
cugetul tău; al stelelor vegherea-ţi.


Te desfoi

Te desfoi ca pe o roză
Să-ţi descopăr sufletul
Şi nu-l zăresc

Dar totul, jur împrejur
- orizonturile ţărilor şi ale mărilor –
- totul, până la infinit
s-a umplut
c-un parfum pătrunzător.


Duminică de primăvară

O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.

E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.

Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.


Cânticel

Să mă scol tot cu soarele
Iasomiei în palme;
Să mă ştiu tot cu zorile
În inima mea;
Să aud dimineţile
Acelaşi blând glas;
Asta-mi doresc eu!

Să apun fără ură,
Să-nnoptez împăcat;
Să mă aflu în vise
Prin sori de săringăş;
Să adorm ascultând
Acelaşi blând glas;
Asta-mi doresc eu!


A luat cu sine vântul...

A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.

Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: - apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte…
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.