John Milton

S-a născut pe 9 decembrie la Londra. Educat la St. Paul's School şi Christ's College, Cambridge, Milton a fost un poet savant, a cărui ambiţie era să creeze opere de talia epopeilor clasice şi care avea puternice vederi teologice. În cursul anilor petrecuţi la Cambridge, Milton a scris poezie în latină şi engleză, inclusiv oda On the Morning of Christ's Nativity (În dimineaţa naşterii lui Isus Cristos, 1629). Dezgustul său faţă de dogmatismul din ce în ce mai accentuat din cadrul bisericii engleze a constituit motivul pentru care Milton a renunţat mai târziu la planurile sale de a deveni preot.
Poemele timpurii, printre care Comus şi Lycidas (elegie la moartea prietenului său, poetul Edward King, în 1637) sunt dovezi grăitoare în privinţa darului liric superlativ al lui Milton. În 1638, Milton a plecat în Italia, unde a călătorit, a studiat şi a întâlnit multe figuri remarcabile, printre care pe Galilei. Revenind în Anglia în 1639, s-a devotat cauzei puritane şi pamfletelor. The Doctrine and Discipline of Divorce (Doctrina şi instituţia divorţului, 1643), a avut la bază propria sa experienţă conjugală nefericită iar Areopagitica promova libertatea presei.
După Of Reformation in England (Despre reformă în Anglia, 1641) şi The Reason of Church Government Urged against Prelaty (Motivul pornirii guvernului bisericii împotriva prelaţilor, 1642), Milton s-a îndepărtat treptat de prezbiterieni şi, în 1649, a scris The Tenure of Kings and Magistrates (Împuternicirile regelui şi ale magistraţilor), care sprijinea cauza independenţilor ce îl întemniţaseră pe regele Carol în timpul revoluţiei puritane. Acest pamflet i-a asigurat lui Milton poziţia de secretar latin pentru afaceri externe în cadrul guvernului lui Oliver Cromwell.
Milton a continuat să îl apere pe Cromwell şi guvernul Commonwealth-ului în a sa Eikonoklastes precum şi în pamfletele în limba latină First Defense of the English People (Prima apărare a poporului englez, 1651), Second Defense of the English People (A doua apărare a poporului englez, 1654) şi Defense of Himself (Apărarea sinelui, 1655).
Paradise Lost (Paradisul pierdut, 1667) şi urmarea sa mai puţin reuşită Paradise Regained (Paradisul regăsit, 1671) au fost scrise când a orbit şi când se afla într-un oarecare pericol politic (după restaurarea lui Carol al II-lea), ca şi Samson Agonistes 1671, o dramă poetică bazată pe modelul tragediei clasice greceşti, dar cu subiect biblic, o piesă de teatru puternică, deşi nespecifică genului.
Poemul în versuri albe Paradise Lost (Paradisul pierdut) a apărut în 1667 în zece cărţi; a doua ediţie, în care Milton reorganiza cele zece cărţi iniţiale în doisprezece, a apărut în 1674. Acesta este considerat a fi cel mai mare poem epic în limba engleză. În Paradise Lost şi Paradise Regained, un al doilea poem în versuri albe în patru cărţi, limbajul lui Milton este distins şi căutat, abundând în aluzii biblice şi clasice, reprezentări alegorice, metafore, jocuri de cuvinte şi ornamente retorice. Milton a mai scris 18 sonete în limba engleză şi alte 5 în limba italiană, care respectă în general stilul petrarchian şi sunt acceptate ca fiind printre cele mai frumoase sonete scrise vreodată.



Sonetul XIX

Când cuget cum pierdui lumina mea,
Spre jumătatea vieţii, şi că-n mine
Unicul meu talent ce viu mă ţine
Stă sterp, măcar că duhul mi s-ar vrea

Părintelui meu slugă, şi să dea
Măsura-mi dreaptă-n slove nehaine,
Mă-ntreb nătâng: înfăptuiri senine
Ceri, Doamne, de la orbi? Răbdarea, ea,

Ăst murmur curmă, răspunzând îndată:
De-ofranda noastră cerul lipsă n-are,
În blându-i jug calci calea cea mai dreaptă.

La ordinu-i regesc, umana gloată
Dă-ntr-una ghes pe ţarini şi pe mare;
Iar servi îi sunt şi cei ce doar aşteaptă.

(Traducere de Tudor Dorin)

Paradisul piedut
-fragment-
Cântul al VI-lea



Şi iată, se dezlănţui furia
Ca o furtună, cu un huiet care
Nicicând în Cer nu se mai auzise;
Scrâşniră armele, lovind armuri,
Într-o oribilă nearmonie ;
Crunt scârţâiră carele turbate,
Din roţile de bronz; şi durăt groaznic
Iscă-ncleştarea; peste capul nostru
Zburau săgeţi de foc ţiuitoare,
În bolţi de foc imense peste oşti.
Nimicitor, sub bolta cea încinsă,
Şi fără frâu se slobozi asaltul,
De zgudui cu larma-i mare Cerul;
O, de-ar fi fost pe lume-atunci Pământul,
S-ar fi cutremurat până-n adâncuri! Ne poate fi mirare, oare, faptul,
Atunci când mii şi mii de mii de îngeri
Se războiau de o parte şi de alta?
Când cel mai slab putea să-şi strige sprijin
A elementelor putere? Când
Sugeau din toate ţărmurile vlagă?
O, ce putere-ar fi avut aceşti
Potrivnici fără număr să adape
Războiul veşnic însetat de vieţi,
Sălaşul lor cu ură tulburându-l,
Chiar nimicindu-l, poate, dacă Tatăl
Atotputernic nu-i ţinea în frâu
Cu mâna lui ce cârmuieşte Cerul!
Părea, prin număr, orice legiune
O oaste câtă frunză, câtă iarbă,
Precum şi orice mână înarmată
Prin forţa-i egala o legiune.
Părea, în luptă, fiece războinic
Un cap de oaste – orice cap de oaste
Părând că-i un războinic oarecare;
Ştiau când să asalte, când să-ntoarne
Tăria luptei, când să-nchidă şi
Când să deschidă flancurile strânse
Ale războiului spăimântător!
Nici gând de fugă ori de dat napoi
Şi nici un fapt care să-nsemne teamă,
Căci fiecare-şi era sieşi sprijin,
De parcă numai, numai braţul lui
Îi hotăra, atunci, izbânzii sorţii!
Plinitu-s-au eterne prin renume
Isprăvi – căci felurită, uriaşă
Această luptă se desfăşura,
Ba pe-ntărită vatră, ba luându-şi
Avântul pe-o puternică aripă,
Cumplit învolburând întreg văzduhul,
Schimbându-l într-un crâncen foc războinic.
Lung timp rămaseră în cumpănire
Ai bătăliei sorţi – atâta cât
Satan, ce o putere fără seamăn
De-a lungul cruntei zile dovedise,
Dar neaflându-şi vreun egal prin arme,
Oricât zburase el din rând în rând
Prin valma serafimilor răzbiţi –
Atâta cât nu nimeri în locul
În care sabia lui Mihail
Cosea, dintr-o pălire, escadroane.

(Traducere de Aurel Covaci)