marți, 29 decembrie 2009

Theodore Dreiser


S-a născut în Terre Haute, Indiana, într-o familie germano-americană strictă. Cunoscutul compozitor de melodii Paul Dresser (1859-1906) a fost fratele său mai mare. Din 1889-1890, Theodore a mers la Universitatea Indiana din Bloomington înainte de a fi exmatriculat. În câţiva ani, a început să scrie la ziarul Chicago Globe şi la St. Louis Globe-Democrat. În 1892 s-a căsătorit cu Sara White. Deşi s-au separat în 1909, nu au divorţat niciodată formal.
Primul său volum, Sister Carrie (1900), povesteşte despre o femeie care pleacă din viaţa ei de la ţară pentru marele oraş (Chicago, Illinois) şi cade voluntară într-o viaţă de păcate. Editorul a făcut puţine pentru a promova cartea, iar aceasta s-a vândut foarte puţin. Dreiser a acceptat o slujbă ca editor al unei reviste de femei până când a fost forţat să demisioneze în 1910 datorită unei aventuri în cadrul serviciului.

Al doilea său volum, Jennie Gerhardt, a fost publicat în anul următor. Multe dintre volumele subsecvete ale lui Dreiser priveau inegalitatea socială.
Primul său succes comercial a fost An American Tragedy (1925), care a fost ecranizat în 1931 şi, din nou, în 1951.

Alte lucrări includ: Trilogy of Desire despre Frank Cowperwood, o versiune romanţată a lui Charles Yerkes: The Financier (1912), The Titan (1914), şi The Stoic (apărut postum - 1947).
În 1935 îngrijitorii librăriei din Varşovia, Indiana au ordonat arderea tuturor lucrărilor semnate de Dreiser din posesia librăriei.
Stilul lui Dreiser este marcat de lungi fraze şi atenţie intensă în detalii. Cum lucrările sale privesc statutul social şi urmărirea bunurilor şi plăcerilor materiale, acest nivel de realism şi descriere îi servesc acestui subiect; pe partea cealaltă, acest stil poate face lucrările sale, în special Sister Carrie, greu de înţeles pentru unii. Ar trebui ştiut că Dreiser nu este apreciat pentru stilul său, ci pentru realismul lucrărilor sale, dezvoltarea caracterelor şi punctele sale de vedere privind viaţa americană.


Titanul
fragment
Capitolul LXII
Răsplata


Vi s-a întâmplat poate să întâlniţi vreodată un om cu inima împovărată de o mare durere. V-aţi dat dat seama că privirea lui se înceţoşează, că sufletul îi e copleşit şi că suflul îngheţat al dezastrului îi paralizează mintea. În acea seară ftală, la ora zece treizeci, Cowperwoodse afla singur în biroul casei sale din Michigan Avenue şi înfrunta certitudinea înfrîngerii. Mizase aşa de mult pe această singură carte. Inutil să-şi spună că, după o săptămână, va putea înainta Consiliului un proiect cu modificări sau că ar putea să aştepte până ce furtuna se va potoli. Refuza o astfel de mângâiere. Lupta de atâta vreme, cu atâta înverşunare, din răsputeri, punând în joc toată agerimea minţii lui. Toată săptămâna, îndiferite ocazii, fusese în sala Consiliului, unde comitetul conducea audierile. Slabă mângâiere să-şi spună că prin procese, somaţii, apeluri şi ordonanţe ale tribunalului va putea stăvili această situaţie vremelnică, ce se va menţine de-a-lungul anilor, un ciolan de ros pentru avocaţi, o calamitate pentru oraş, un labirint fără ieşire, căruie nu i se va putea da de capăt, decât multă vreme după ce toţi vor fi lut de oale. Această luptă se dădea de atâta timp, iar strădania lui fusese totdeauna perfect chibzuită.
Acum, după victorie, duşmanii lui vor prinde curaj. Consilierii săi municipali, puternici, hulpavi, toţi luptători neînfricaţi, ca soldaţii de elită ai vechilor împăraţi romani – erau oameni cruzi, fără conştiinţă, gata ca şi el să lupte până în pânzele albe – pierduseră curajul, fuseseră doborâţi, căzuseră, fără să apere ultima redută, reduta avantajelor lor personale. Cum ar putea el acum să le redea încrederea într-o nouă luptă – cum ar putea el înfrunta mânia dezlănţuită a unei mulţimi puternice, care învăţase cum să învingă ? Alţii ar avea puterea să intervină aici ; oameni ca Haeckelheimer, Fishel, sau oricare din grupul giganţilor din Est, ei ar putea linşti apele mării tumultoase, a cărei furie înspăimântătoare fusese stârnită de Cowperwood. El însă se simţea obosit, îi era silă de Chicago şi de lupta asta interminabilă. Î ultimul timp îşi spusese că dacă va putea câştiga, mizând pe această ultimă carte, atunci niciodată nu o să mai facă o încercare atât de primejdioasă, cu preţul unor strădanii atât de mari. Nici nu ar mai avea nevoie să o facă. Deţinea o avere enormă, orice efort era de prisos. Şi în afară de asta, cu toată vigoara lui, înainta în vârstă.
De când se înstrăinase de Aileen, rămăsese singur, pierduse contactul cu oamenii de care se legase în anii tinereţii. Berenice, pe care o dorise atât de mult, continua să-l ocolească. Deşi în ultimul timp îi arătase destul de limpede sentimente de caldă simpatie – dar la ce bun? Îngăduinţă binevoitoare... poate din obligaţie? Fără îndoială, îşi spunea, nu putea fi ceva profund. Se gândea la viitor şi hotărî cu tristeţe că orice s-ar întâmpla trebuia să ducă lupta mai eparte, şi atunci...
În timp ce, abătut, stătea dus de gânduri, răspunzând din când în când la telefon, auzi soneria de la uşă şi servitorul îi prezentă o carte de vizită, trimisă, spunea el, de o tânără doamnă; zicea că domnul Cowperwood îşi va reaminti de îndată numele ei . văzând-o, Cowperwood sări în picioare şi coborî repede scara – va fi în sfârşit în prezenţa acelei fiinţe pe care o dorea mai presus de orice.

Există compromisuri sufleteşti, prea trecătoare, prea subtile ca să poată fi urmărite în toată complicaţia sinuozităţilor lor. Din prima zi în care Berenice Fleming îl văzuse pe Cowperwood fusese mişcată de forţa lui şi de personalitatea sa uimitoare, fascinantă. De atunci, încetul cu încetul, Berenice se obişnuise şi cu dispreţul pentru convenienţele sociale acceptate de toţi – idei noi pentru ea şi care înnăbuşiseră punctul ei de vedere iniţial, mult mai convenţionalist. Urmărindu-l în timpul luptei duse la Chicago fusese fermecată de visul său măreţ; promitea să devină unul dintre magnaţii finanţei pe plan mondial. În perioada călătoriilor sale în Est crezuse uneori că citeşte limpede pe faţa lui toată întensitatea ambiţiilor sale nemăsurate, al căror ţel final era ea. El îi afirmase şi îi mărturisise aceasta o dată. Întotdeauna se arătase cu ea atât de docil, de stăruitor, de generos.
Iată de ce, în seara cu pricina,aflându-se la Chicago, invitată de un grup de prieteni la restaurantul hotelului Richelieu, îi părăsise. Acum Cowperwood se afla în faţa ei.
- Berenice, dumneata! Exclamă el, întinzându-i cordial mâna. Când ai sosit în oraş? Şi ce te aduce aici? Cândva îi ceruse să-i spună dacă sentimentele ei se vor schimba vreodată. Şi iată că venise – în ce scop? Remarcă rochia ei de culoare cafenie, din mătae şi catifea, care reuşea să-i sublinieze atât de bine graţia felină.
- Din cauza dumitale am venit, răspunse ea, în voce cu o nuanţă nedesluşită, în acelaşi timp o provocare şi o mărturisire. Din câte am citit am ajuns la concluzia că acum s-ar putea să ai într-adevăr nevoie de mine.
- Vrei să spui că... dar se întrerupse, privind-o cu ochi arzătozi.
- Că m-am hotărât. Şi afară de asta se cuvine ca până la urmă să-mi plătesc datoria.
- Berenice! exclamă el, dojenitor.
- Nu, nici asta n-am vrut să spun. Îmi pare rău că am vorbit aşa. Acum am impresia că te înţeleg mai bine. Şi, afară de atsa...adăugă, cu o veselie neaşteptată în care mai era şi nevoia de a consola... vreau.
- Berenice! E adevărat ce spui?
- Nu-ţi poţi da singur seama ? întrebă ea.
- Ba da, şi-i întinse mâinile, zâmbind ; iar ea, spre marea lui uimire, veni către el.
- Nici eu nu pot să-mi explic bine ce s-a întâmplat cu mine, adăugă ea, în şoaptă, dar grăbită şi nerăbdătoare, n-am mai putut să te las singur. Cred că, în tot cazul deocamdată, pentru dumneata partida e pierdută. Însă dacă trebuie să pleci aş vrea să pleci în altă parte – la Londra sau la Paris. Lumea n-are să ne înţeleagă... eu însă, da.
- Berenice! Îi acoperi obrajii şi părul cu sărutări.
- Dă-mi drumul, te rog. Şi să ştii că eu nu admit şi alte doamne... dacă nu vrei să mă răzgândesc.
- Nu va mai fi nici una, asta ţi-o jur pe dragostea mea pentru tine. Tot ce am pe lume vom împărţi împreună...
Iată răspunsul!...
Ce bizară este realitatea şi ce puţin seamănă cu iluziile noastre!

(traducere de Ioana Ralea)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu