Cella Delavrancea

Au trecut 18 ani de la moartea celebrei pianiste şi scriitoare Cella Delavrancea. După unii biografi, bunicii acesteia aveau rădăcini în judeţele Vrancea şi Vâlcea. Pianista cu nume de rezonanţă internaţională, fiica cea mai mare a cunoscutului scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea, s-a născut pe 15 decembrie 1887 şi a trăit 104 ani, până pe 9 august 1991. Pe lângă har, artista a fost înzestrată cu un potenţial biologic şi intelectual de excepţie. Bunicii acesteia au trăit mai bine de o sută de ani. Primele lecţii de pian le-a primit la vârsta de trei ani de la mama sa, Maria Lupaşcu, licenţiată în filozofie şi matematică, totodată fiind şi o pianistă talentată. La vârsta de numai opt ani, Cella a cunoscut primele succese. A avut parte de o educaţie aleasă, în familie vorbindu-se exclusiv despre literatură, artă şi muzică. Vorbea fluent franceză şi germana. A urmat cursurile de pian la Conservatorul din Paris, iar la vârsta de 14 ani i-a cântat un vals de Chopin lui I.L. Caragiale, la Viena. Marele dramaturg a fost copleşit de talentul ieşit din comun al tinerei pianiste. Acelaşi vals l-a cântat impecabil, fără partitură, pe scena Ateneului, la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, auditoriul fiind de-a dreptul entuziasmat. Lângă ea era pianistul Dan Grigore. Mulţi dintre melomanii prezenţi la eveniment lăcrimau. Când, deodată, marea sărbătorită a ţinut un scurt expozeu, pe care-l reproducem, parţial: „Mă gândesc ca întâlnirea noastră de astăzi vrea să sublinieze vitejia cu care îmi port vârsta, dar eu nu o socotesc bătrâneţe. Sunt de mult bogată în anii adunaţi în desaga mea de viaţă, croită ca să încapă în ea încă multe primăveri, însă dumneavoastră îmi aduceţi laude neaşteptate, şi nu găsesc cuvinte destul de elocvente care v-ar putea transmite expresia bucuriei mele. Dar o apreciere unanimă şi optimistă încarcă cu un plus de vitalitate şi pe cei care o exprimă, ca şi pe cel care o primeşte, încât accept aprecierile dumneavoastră în mod natural, - aşa cum am fost întotdeauna, - dar foarte emoţionată, pentru că îmi luminaţi un drum dătător de energie binefăcătoare, ca un cer de vară. La cei 90 de ani ai mei, scrijeliţi pe răbojul vieţii, aţi vrut să-mi întăriţi încrederea în facultatea de a povesti în scris ce îmi şopteşte gândul mereu. Vă mulţumesc şi cred că nu am nici un merit pentru vioiciunea mea. Bunicii din partea tatălui meu au depăşit vârsta de o sută de ani. Poate că am moştenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu mă speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cât eu închei un lung şir de vieţi, neavând urmaşi. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul. Acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate şi simpatie pentru toţi contemporanii mei, chiar cei necunoscuţi (...)“.
Citatul se regăseşte în volumul „Scrieri“, al Cellei Delavrancea. Aceasta şi-a încheiat expozeul cu o surpriză năucitoare: „Şi acum, toţi cei care sunteţi prezenţi, vă invit peste zece ani, când voi împlini vârsta de 100 de ani“.
Într-adevăr, Cella Delavrancea şi-a onorat promisiunea. La împlinirea vârstei de o sută de ani, a fost prezentă la Ateneul Român şi tot lângă pianistul Dan Grigore. Emoţiile melomanilor au atins dimensiuni neobişnuite.
Legendara pianistă Cella Delavrancea a cunoscut cele mai mari personalităţi artistice şi culturale ale secolului XX din ţară şi din străinătate. A concertat pe marile scene ale lumii, a cules ropote de aplauze, şi a fost scoasă la rampă de nenumărate ori.
Nu a fost doar pianist concertist, ci şi un pedagog strălucit. A fost profesoară de pian la Conservatorul din Bucureşti, iar după venirea comuniştilor la putere a fost dată afară şi mutată la un liceu obişnuit. A acceptat compromisul, întrucât o mulţime de prieteni, intelectuali de elită, au înfundat puşcăriile comuniste ori au fost trimişi la Canal.
Cella Delavrancea a fost un reper fundamental în evoluţia artei interpretative româneşti din secolul XX. Aşadar, se poate afirma că a avut o influenţă foarte mare asupra şcolii muzicale româneşti. De asemenea, aceasta a scris inclusiv cronici muzicale. De pildă, într-o cronică din revista „Luceafărul“, din anul 1973, pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea afirma despre pianistul Valentin Gheorghiu că „a devenit dirijorul unui singur instrument, pianul, care sub degetele lui sună din toate instrumentele unei orchestre“. L-a apreciat enorm pe marele pianist şi compozitor, impresionat de rândurile scrise de aceasta „personalitate artistică deosebită“, aşa cum a denumit-o acesta.
Pianistul Dan Grigore, laureat al Concursurilor Internaţionale „George Enescu“ 1961, 1967 şi Montreal 1968, i-a fost nu doar elev, ci chiar mai mult. Cella Delavrancea, neavând copii, l-a considerat drept fiu spiritual, pâna şi-a dat duhul. În 1966 a început îndrumarea, colaborarea şi, mai mult chiar, prietenia artistică cu legendara artistă. Cella a fost aceea care, printr-o serie de articole entuziaste, l-a făcut cunoscut pe Dan Grigore într-o perioadă în care era ignorat de criticii oficiali. Astfel, în 1972, în „România literară“, aceasta consemna: „Darul de a comunica echivalenţele imaginate de impulsul muzical este apanajul marilor artişti. Acest potenţial de transpunere se întâlneşte foarte rar printre pianiştii celebri şi formează o elită de creatori ai interpretărilor. Dan Grigore şi-a pecetluit locul printre ei!“.
La rândul său, Dan Grigore, într-unul dintre interviurile acordate, preciza: „A fost profesoara mea la vârsta de 9 -10 ani. Era de o generozitate naturală a unui artist, făcea notă discordantă cu severitatea şi autoritatea manifestă a celorlalte personalităţi muzicale, tocmai prin felul ei neprotocolar şi cald de a se purta cu mine. Ea putea, la vârsta ei, să se apropie de modul meu de a fi şi de a percepe. Mult mai târziu, am avut revelaţia că D-na Cella a fost, poate, cea mai tânără prietenă a vieţii mele“. Cella Delavrancea a scris mai multe cărţi valoroase, dintre care amintim volumul „Dintr-un secol de viaţă“, o ediţie îngrijită şi alcătuită de Valeriu Rîpeanu, carte apărută în 1988, la Editura „Eminescu“ din Bucureşti.
Pe 9 august 1991, legendara artistă s-a stins din viaţă, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din Capitală, în zona marilor artişti ai României. După moartea sa, casa în care a locuit i-a revenit prin moştenire unei nepoate care a preferat s-o transforme în restaurant decât să devină casă memorială, aşa cum lăsase prin testament marea artistă.


Dintr-un secol de viaţă
-fragment-


Revăd în gînd vechea Capitală a României, Bucureşti, şi-i suprapun Bucureştii de azi. Comparaţia precizează diferenţierile; oraşul de altădată era orizontal, azi este vertical. În copilăria mea, era legat de pămînt, îi simţeai talpa, sprijinind casele, copacii, tufişurile, grădinile. Păzitorii cei mai vrednici erau salcîmii, întîlniţi la porţile curţilor. Primăvara cînta un cor de miresme, cum n-a mai fost de atunci. Locuinţele mici erau ascunse
în verdeaţă, apărate pe alocurea de soarele mai arzător decît acum, de cîte un stejar bătrîn, rămăşiţe din anticul codru al Vlăsiei. Parcuri bine întreţinute, nu existau, afară de şoseaua Kiseleff, cu aleea ei unică...
Tot acolo se făcea, o data pe an, în luna mai sau iunie, „bătaia de flori”. Toate echipajele, toate birjele închiriate erau împodobite de flori, de la spiţele roţilor pîna la hamurile cailor, de la bici, la capul şi coada cailor, cu aceleaşi flori, care cu liliac, albăstrele, trandafiri, crini, iar coşurile mari din trăsură erau pline de bucheţele mici servind drept proiectile. De la o latură a şoselei, la alta, lumea, în picioare, se bombardau cu vitejie.
În 1900, tata fiind primarul Capitalei, a fost obligat să participe la această sărbătoare a primăverii şi ne-a luat şi pe noi, trei fetiţe, impreună cu mama, într-o trăsură ornamentată cu albăstrele, floare modestă, faţă de celelalte. Jocul floral dura de la ora 4 la ora 8, cînd şoseaua Kiseleff rămînea ninsă toată, de petale.
Oraşul era zgomotos în alt fel decît astăzi, mai pitoresc. Precupeţi, cu cobiliţa proptită pe umeri, purtînd coşuri mari, treceau pe uliţe, în pas de buestru sacadat, din cauza greutăţii şi-şi strigau marfa.
...Pescarul striga „şalău proaspăt, şalău, şalău”, în gura mare... Femeia cu lapte covăsit vocaliza ascuţit, apoi dulce „Covasila...a...a” Două vase de lemn, rotunde şi joase cu capac, îi atîrnau de cobiliţă. Deschidea jumătate de capac şi se zărea covăsila, în valuri mici şi sidefii, scoasă, după învoială cu lingura de lemn.
Bragagii, încinşi cu şorţ, ţinînd cofa în mîna stîngă anunţau tare cu litera r înzecită: „Braga rece, rece, braga r r r”. Cel mai distins era grecul, purtînd pe burtă o tavă cu zaharache, pistil (pastă presată din prune) smochine şi curmale înşirate pe beţe, fisticuri într-un borcan mare.
În ziua de sfînta Varvara, la 4 decembrie, eram treziţi din somn de gîfîitul sonor al unui taraf de lăutari...
Anii treceau şi mahalalele se populau cu vile frumoase şi grădini bine îngrijite. Creşteau în oraş imobile cu trei şi patru etaje.Tramvaiul şi tramcarul asigurau circulaţia celor cărora nu le erau la îndemînă birja.
Teatrul Naţional, copie fidelă a teatrului din Florenţa, cu o minunată acustică, era o podoabă a oraşului şi pivotul în jurul căruia se lungeau străzile cu prăvălii luxoase şi cofetării, dintre care „Capşa” avea o reputaţie internaţională...
Reprezentaţiile teatrale erau foarte căutate. Se jucau piese româneşti şi cele traduse din limba franceză, germană sau engleză, în fiecare seară, iar de două ori pe săptămînă, piese comice şi feerii. Cei mai mari actori ca Liciu, Brezeanu, Petrescu, Notarra, nu refuzau să apară în Fata Aerului, sau Coana Chiriţa şi Lipitorile satului.
Iernile, atunci, erau lungi, geroase, cu ninsori încăpăţînate. Bărbaţii purtau peste căciuli, glugi de lînă neagră... Femeile, peste glugile de culori deschise, mărginite de blană, aveau voalete, pentru apărarea tenului. Săniile, multe, înlocuiau trăsurile şi oraşul cînta din clopoţeii prinşi pe ampla reţea roşie sau albastră, aruncată pe spatele cailor...

În străzile mici, întoarse în semicerc, casele se asemănau modeste, cu două ferestre la stradă şi două sau trei odăi în curtea cu cîte un cireş, sau prun, - casă-vagon, cum li se spunea. Romînii iubitori de flori aveau tufe de liliac, trandafiri etc., oricît de mică ar fi fost grădina. Casele erau vopsite in albastru, roz, verde, galben sau alb. La poartă străjuia clasicul salcîm. Dar în centru, o anarhie grozavă domnea în arhitectura oraşului, care ar fi
putut fi luat drept o expoziţie internaţională, stilul francez al secolului al XVIII-lea învecinat cu o casă spaniolă, o vilă elveţiană lîngă un arhondaric, o imitaţie de ev mediu veneţian strivită de o casă „secession”...
Calea Victoriei, încrucişată cu Bulevardul Pake urcînd pînă la Cotroceni, era foarte lungă şi cea mai de seamă din oraş. Acolo se afleau Teatrul Naţional, „Capşa”, hoteluri simandicoase şi Ateneul, cu grădina din faţă părînd ca-l prezintă oraşului.
Norocul acestei Capitale, cu o Dîmboviţă, braga de apă de care nu s-ar fi mîndrit nici o urbe din provincie, era bogăţia vegetaţiei. Pămîntul Bucureştilor este favorabil copacilor. Cişmigiul posedă şi azi, printre mulţi copaci şi arbuşti nişte platani frumoşi, dar unul, declarat cu drept cuvînt, „monument al naturii” rotindu-şi ramurile pe o
circumferinţă imensă, poate şi azi să dăruiască, la vreo 50 de oameni, umbră binefăcătoare în zilele de arşiţă.