Emily Brontë

S-a născut în Thornton, Yorkshire Anglia. În 1824, familia sa se muta în Haworth, unde tatăl său, Patrick Brontë este angajat ca vicar, ajutor la o parohie. Acest lucru face posibilă apropierea viitoarei scriitoare de lumea cărţilor. În copilărie după moartea mamei, Maria Branwell, Emily alături de cele două surori ale sale Charlotte şi Anne şi de fratele lor Patrick Branwell Brontë încep a-şi imagina tărâmuri magice, amintiri ce vor constitui o bază importantă pentru scrierile lor de mai târziu. O mică parte din operele copilăriei lui Emily au supravieţuit vremurilor. În anul 1842 Emily începe să lucreze ca şi învăţătoare la Law Hill Scholl, după aproape şase luni în care a fost bolnavă şi retţnută la pat. Mai târziu, alături de sora sa, Charlotte, se angajează într-o şcoală privată în Brussel. În acest timp i-a fost descoperit talentul poetic de către Charlotte, care o sfătuieşte să îşi publice poeziile într-un volum intitulat: Poeme de Currer, Ellis şi Acton Bell. Pentru a scăpa de prejudecăţile împotriva femeilor scriitoare , surorile Brontë se folosesc în publicaţiile lor de aceste pseudonime: Chartlotte se va numi Currer Bell, Anne - Acton Bell, iar Emily - Ellis Bell. În anul 1847, îşi publică singurul ei roman “ La răscruce de vânturi”. Sora sa, Cherlotte o ajută la publicarea cărţii şi o editează sub numele adevărat al surorii sale, Emily. Sănătatea lui Emiy ca şi a surorilor ei a fost foarte afectată. În urma morţii fratelui lor, Patrick, Emily se îmbolnăveşte de tuberculoză, refuză orice ajutor medical şi moare la data de 19 decembrie 1848.



La răscruce de vânturi
-fragment-

CAPITOLUL 12

În timp ce domnişoara Linton umbla tristă prin parc şi prin livadă,
mereu tăcută şi aproape tot timpul cu ochii inlăcrimaţi, iar fratele ei şedea
închis în bibliotecă printre cărţi pe care nu le deschidea, nutrind —
credeam eu — o vagă speranţă că în cele din urmă Catherine, regretând
purtarea ei, va veni de bunăvoie să-i ceară iertare şi să caute împăcarea,
iar ea ajuna cu încăpăţânare, fiind probabil convinsă că din pricina asta
Edgar nu putea înghiţi nimic la nici o masă şi numai mândria îl oprea să
alerge să i se arunce la picioare, eu îmi vedeam de treabă prin casă,
încredinţată că între pereţii de la Grange există un singur suflet cu bunsimţ,
şi că acela se află în trupul meu. Nu mi-am pierdut vremea nici
mângâind-o pe domnişoara, nici dojenind-o pe stăpâna, după cum n-am
dat prea mare atenţie nici suspinelor stăpânului, care atâta dorea: să audă
măcar numele doamnei lui, dacă nu-i putea auzi glasul. Am hotărât să
aştept până vor veni ei să mă caute şi, deşi lucrurile se desfăşurau foarte
încet, în cele din urmă am avut bucuria de a întrezări zorile unei dezlegări:
aşa mi se păruse mie la început.
A treia zi doamna Linton a descuiat uşa şi, deoarece i se isprăvise
apa din ulcior şi din carafă, a dorit să i le umplu din nou, cerându-mi şi o
farfurie de arpacaş, căci i se părea că e pe moarte. După părerea mea,
vorbele acestea erau spuse pentru urechile lui Edgar, dar cum eu n-o
credeam, le-am păstrat pentru mine şi i-am adus ceai şi câteva felii de
pâine prăjită. A mâncat şi a băut cu poftă, apoi a căzut din nou pe pernă,
cu mâinile încleştate.
— Ah, vreau să mor, gemea, căci nimănui nu-i pasă de mine! Mai
bine n-aş fi mâncat nimic. Apoi, după câtva timp, am auzit-o murmurând:
Nu, n-am să mor... el are să se bucure... nu mă iubeşte deloc... n-o să-mi
ducă dorul niciodată!
— Doreşti ceva, doamnă? am întrebat-o, păstrându-mi faţa liniştită,
cu toate că a ei era palidă ca a unei fantome, iar atitudinea stranie.
— Ce face fiinţa aceea nesimţitoare? întrebă ea; apoi îşi dădu la o
parte buclele încurcate, descoperind o faţă istovită. A căzut în letargie sau
a murit?
— Nici una, nici alta, i-am răspuns, dacă te referi la domnul Linton.
Cred că se simte destul de bine, cu toate că citeşte mai mult decât ar
trebui. E tot timpul printre cărţile lui, căci n-are cu cine sta de vorbă.
Dacă mi-aş fi dat seama de starea în care se află, n-aş fi vorbit aşa,
dar eu eram obsedată de gândul că se preface.
— Printre cărţile lui! strigă uluită. Şi eu, pe moarte! La marginea
mormântului! Doamne! El ştie cât m-am schimbat? continuă, privindu-şi
chipul în oglinda atârnată de peretele opus. Asta-i Catherine Linton! El îşi
închipuie că mă răsfăţ... că glumesc poate. Nu-i poţi spune că e foarte
serios? Nelly, dacă nu va fi prea târziu, de îndată ce voi afla care-i sunt
sentimentele, am să aleg între aceste două posibilităţi: ori mor de foame
imediat — dar asta ar fi o pedeapsă pentru el numai dac-ar avea inimă —
ori mă refac şi plec din ţinutul ăsta. E-adevărat ce mi-ai spus? Bagă de
seamă! Viaţa mea îi e chiar atât de indiferentă?
— Cum, doamnă? i-am răspuns. Stăpânul habar n-are că eşti
bolnavă şi nici nu se teme c-o să te laşi să mori de foame.
— Aşa crezi tu? Dar nu-i poţi spune că aşa am să fac? răspunse ea.
Convinge-l! Vorbeşte-i ca de la tine, spune-i că eşti convinsă c-am să mă
omor!
— Nu, doamnă Linton, uiţi că astă-seară ai mâncat cu poftă; iar
mâine o să te simţi mult mai bine.
— Dac-aş fi sigură că moartea mea l-ar ucide, mă întrerupse ea, maş
omorî imediat! În nopţile astea îngrozitoare n-am închis ochii nici o
clipă... şi vai, cât am fost de chinuită! Am fost torturată, Nelly! Dar încep
să cred că nu ţii la mine. Ciudat! Credeam că, deşi oamenii se urăsc şi se
dispreţuiesc, nimeni nu poate să nu mă iubească pe mine. Şi iată că în
câteva ceasuri aţi devenit cu toţii duşmanii mei. Sunt convinsă că-i aşa, cel
puţin toţi cei din casa asta. Ce groaznic lucru să aştepţi moartea
înconjurată de feţele lor îngheţate! Isabella, înspăimântată şi dezgustată,
se va teme să intre în cameră, căci va fi oribil s-o vezi pe Catherine
murind. Iar Edgar va sta solemn să-mi vadă sfârşitul, iar după aceea va
înălţa rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru c-a restabilit pacea în
casă şi se va întoarce din nou la cărţile lui! Pentru numele lui Dumnezeu,
ce are el cu cărţile acum, când eu trag să mor?



Nu putea suporta ideea pe care i-o vârâsem în cap, că domnul Linton
adoptase filozofia resemnării. Acest gând o chinuia într-atât încât furia-i
sălbatică se transformă în nebunie: îşi sfâşie perna cu dinţii, apoi,
înfierbântată, se ridică şi-mi ceru să deschid fereastra. Era în miez de iarnă
şi vântul sufla puternic dinspre miazănoapte, aşa că m-am opus. Atât
mimica ei, cât şi schimbările de temperament începură să mă îngrijoreze
peste măsură, reamintindu-mi de boala din trecut şi de recomandările
doctorului de a n-o contraria. De unde cu un minut înainte fusese violentă,
acum, rezemată în cot şi fără să ţină seama de împotrivirea mea, părea să
se distreze ca un copil scoţând penele prin rupturile pe care le făcuse în
pernă şi aşezându-le rânduri-rânduri, după soi; mintea i se abătuse spre
alte gânduri.
— Asta-i de raţă sălbatică, murmura încet, ca pentru sine; asta-i de
curcan, şi asta-i de porumbel. Ah, au băgat fulgi de porumbel în perne...
nu-i de mirare că n-am putut muri! Voi avea grijă s-o azvârl jos când mă
voi culca. Iată şi o pană de cocoş de munte; iar pe asta o cunosc dintr-o
mie, e pană de ciovică. Ce pasăre frumoasă! Zbura deasupra capetelor
noastre pe dealuri! Voia să ajungă la cuib, căci norii atingeau piscurile, şi
simţea că vine ploaia. Pana asta a fost strânsă de prin bălării, pasărea n-a
fost împuşcată, căci într-o iarnă noi i-am văzut cuibul plin cu schelete mici.
Heathcliff a pus o capcană deasupra lui, şi păsările bătrâne n-au îndrăznit
să se mai întoarcă. I-am cerut să-mi promită că nu va mai împuşca nici o
ciovică, şi de atunci n-a mai împuşcat nici una. Oh, dar aici sunt mai
multe! Oare să-mi fi împuşcat ciovicile, Nelly? Sunt şi unele roşii! Hai să
vedem!
—... Lasă jocul ăsta de copil! am întrerupt-o, trăgând perna şi
întorcând-o cu găurile spre saltea, căci scosese pumni întregi de pene.
Culcă-te şi-nchide ochii, aiurezi. Uite ce-ai făcut! Fulgii zboară prin odaie ca
zăpada.
Şi începui să alerg încoace şi încolo, ca să-i strâng.
— Te văd, Nelly, parc-ai fi o femeie bătrână, continuă ea ca-n vis, ai
părul cărunt şi umerii aduşi. Patul ăsta e peştera cu zâne de sub stânca de
la Penistone, şi tu strângi vârfuri de suliţe de cremene, rămase de la zâne,
ca să le arunci în vitele noastre. Dar cât timp stau lângă tine, pretinzi că
nu-s decât câlţi de lână. Aşa ai să fii tu peste cincizeci de ani. Ştiu bine că
acum nu eşti aşa. Nu aiurez, te înşeli; dacă aş aiura, aş crede că eşti întradevăr
vrăjitoarea aia cu părul alb, şi că eu sunt stânca de la Penistone.
Dar eu îmi dau seama că-i noapte şi că sunt pe masă două lumânări, în
lumina cărora dulapul cel negru străluceşte ca oglinda.
— Dulapul cel negru? Unde-i un dulap negru? am întrebat-o. Vorbeşti
în somn!
— E lângă perete, acolo unde stă întotdeauna, mi-a răspuns. Şi ce
ciudat... văd în el un obraz!
— Nu-i nici un dulap în odaie şi nici n-a fost vreodată, am spus eu,
aşezându-mă pe scaun şi legând perdeaua patului, ca s-o pot urmări mai
bine.
— "Tu” nu vezi faţa aceea? întrebă ea uitându-se serios în oglindă.
Orice-aş fi spus, mi-ar fi fost cu neputinţă s-o fac să înţeleagă că
ceea ce vedea era chiar faţa ei; atunci m-am ridicat şi-am acoperit oglinda
cu un şal.
— Dar e tot acolo, în dosul şalului! continuă ea îngrijorată. S-a şi
mişcat. Cine-i? Sper să nu iasă de acolo după ce pleci. Oh, Nelly, camera
asta-i plină de năluci! Mi-e frică să rămân singură!
Am luat-o de mână şi-am rugat-o să se potolească; un tremur îi
cuprinsese întreg trupul şi stătea cu ochii aţintiţi la oglindă.
— Nu-i nimeni acolo! am stăruit eu. Erai chiar dumneata, doamnă
Linton; acum un minut te-ai văzut şi ştiai că eşti dumneata.
— Eu! zise gâfâind. Şi ceasul bate douăsprezece! Va să zică eadevărat!
Îngrozitor!
Degetele i se strânseră pe cearşaf şi şi-l trase peste ochi. Eu am
încercat să ies pe furiş, ca să-l chem pe domnul Linton, dar m-a rechemat
printr-un ţipăt ascuţit: şalul căzuse de pe rama oglinzii.
— Ce-i? Ce s-a întâmplat?! am strigat. Cine-i laşă de data asta?
Trezeşte-te! Uite oglinda... da, oglinda, doamnă Linton, şi-n ea te vezi
dumneata; şi uite-mă şi pe mine lângă dumneata.
Tremura şi părea năucită; mă ţinea strâns, dar încetul cu încetul
spaima îi dispăru de pe faţă şi, în locul palorii, apăru o roşeaţă de ruşine.
— Oh, scumpa mea! Credeam că-s acasă, zise suspinând. Credeam
că sunt culcată în camera mea de la Wuthering Heights. Pentru că sunt
slăbită, creierul meu s-a zăpăcit şi-am ţipat fără voie. Nu spune nimic, dar
stai cu mine, mi-e frică să adorm, visele mă îngrozesc.
— Un somn sănătos ţi-ar face bine, doamnă, i-am răspuns; şi sper că
suferinţa asta te va împiedica să mai încerci vreodată să te omori
nemâncând.
— Oh! Numai de-aş fi în patul meu, în casa de odinioară! continuă ea
cu amărăciune, frângându-şi mâinile! Şi vântul acela care răsună în brazii
de lângă gard! Lasă-mă să-l simt... vine de-a dreptul de pe dealuri... lasămă
să sorb o suflare!
Pentru a o potoli, am întredeschis pentru câteva secunde fereastra.
Un vânt rece străbătu prin ea; am închis-o şi m-am întors la locul meu.
Zăcea liniştită, cu obrazul scăldat în lacrimi. Epuizarea corpului îi
înfrânsese cu desăvârşire agitaţia; fioroasa noastră Catherine nu mai era
decât un biet copil plângăreţ.
— Cât e de când m-am închis aci? întrebă ea, revenindu-şi brusc.
— De luni seara, i-am răspuns; şi azi e joi noapte, sau mai bine zis,
vineri dimineaţa.
— Ce, în aceeaşi săptămână?! exclamă ea. Atât de puţin timp?
— Prea mult, când trăieşti cu apă rece şi proastă dispoziţie, am
remarcat eu.
— Totuşi mie mi se pare c-au trecut nenumărate ceasuri, murmură
ea cu îndoială; trebuie să fie mai mult. Mi-aduc aminte că eram în salon,
după cearta aceea îngrozitoare; Edgar ne-a provocat în mod brutal, iar eu
am fugit, disperată, în camera asta. Îndată după ce-am încuiat uşa,
întunericul m-a copleşit şi-am căzut la pământ. Nu-i puteam explica lui
Edgar cât eram de sigură c-o să am o criză sau c-o să înnebunesc dac-o să
mă mai necăjească! Nu mai eram stăpână nici pe gura, nici pe creierul
meu; iar el, probabil, nu şi-a dat seama de suferinţa mea, aşa că n-am mai
avut decât atâta minte cât să-ncerc să scap de el şi de glasul lui. Înainte
de a-mi veni în fire, încât să văd şi să aud, începuse să se lumineze de ziuă
şi, Nelly, am să-ţi spun la ce m-am gândit, şi gândul ăsta mi-a revenit
mereu şi mereu, de ajunsesem să mă îndoiesc dacă mai sunt zdravănă la
minte. Cum eram culcată pe jos, cu capul rezemat de piciorul mesei, şi
abia văzând, şters de tot, pătratul cenuşiu al ferestrei, mi s-a părut că sunt
închisă în patul meu cu tăblii de stejar de-acasă; atunci am simţit o durere
sfâşietoare în inimă, dar acum, trează, n-o mai ţin minte. M-am gândit şi
m-am tot gândit ca să descopăr ce-ar fi putut fi, şi, foarte ciudat, din
amintire mi se şterseseră cu desăvârşire ultmiii şapte ani ai vieţii! Nu-mi
aduceam aminte nici c-ar fi existat. Eram copil, tata fusese tocmai
înmormântat şi suferinţa mea se născuse din pricina despărţirii de
Heathcliff, poruncită de Hindley. Pentru prima dată în viaţă dormeam
singură, şi, trezindu-mă dintr-un somn îngrozitor, după o seară de plâns,
am ridicat mâna să dau tăbliile la o parte şi m-am lovit de masă... Mi-am
plimbat mâna de-a lungul covorului, şi iar mi-am adus aminte de spaima
de-adineauri, dar de data asta se transformase într-o deznădejde cumplită.
Nu ştiu pentru ce mă simţeam atât de nenorocită, trebuie să fi fost o
nebunie trecătoare, căci nu văd nici o altă cauză. Dar închipuieşte-ţi că la
vârsta de doisprezece ani am fost smulsă de la Wuthering Heights, ruptă
de toate legăturile mele de până atunci şi de tot ce aveam, adică de ceea
ce însemna în vremea aceea Heathcliff pentru mine, şi brusc, am fost
transformată în doamna Linton, stăpâna de la Thrushcross Grange şi soţia
unui străin. Deci, devenisem o exilată, o proscrisă faţă de ceea ce fusese
lumea mea de până atunci. Aşa că-ţi poţi închipui abisul în care mă
prăbuşisem! Dă din cap, Nelly, cât vrei, dar şi tu ai contribuit la
dezrădăcinarea mea! Trebuia să-i vorbeşti lui Edgar, da, trebuia să-i
vorbeşti şi să-l sileşti să mă lase în pace! Of, am fierbinţeli! Ce n-aş da să
fiu afară! Aş vrea să fiu din nou mică, pe jumătate sălbatică, îndrăzneaţă şi
liberă, să râd de insulte şi să nu-mi pierd minţile din pricina lor! Pentru ce
sunt atât de schimbată? Pentru ce sângele meu se încinge ca focul iadului
din nimica toată? Sunt sigură c-aş fi iarăşi eu cea de odinioară dac-aş mai
ajunge o dată printre bălăriile de pe dealurile alea. Deschide din nou
fereastra mare, las-o deschisă! Fuga, de ce nu te mişti?
— Pentru că nu vreau să răceşti şi să mori, i-am răspuns.
— Vrei să spui că nu vrei să mă laşi să trăiesc, zise ea supărată. Dar
nu face nimic, încă nu sunt o neajutorată. Am s-o deschid singură.
Şi, ridicându-se din pat, înainte de a o putea impiedica, străbătu
odaia clătinându-se pe picioare, deschise larg fereastra, se aplecă în afară
neţinând seama de aerul îngheţat care trecea peste umerii ei ca un cuţit
ascuţit. Eu am rugat-o să plece de la fereastră, şi în cele din urmă am
încercat s-o forţez. Dar foarte curând mi-am dat seama că în delir puterea
ei depăşea cu mult puterea mea (acţiunile ce au urmat şi vorbele fără şir
pe care le-a spus m-au convins că delira). Afară nu era lună şi totul
rămânea acoperit de o beznă ceţoasă; nu se vedea nici o licărire de lumină
de la vreo casă din apropiere sau din depărtare... toate se stinseseră de
mult, iar cele din Wuthering Heights nu se vedeau niciodată. Totuşi
susţinea că le vede strălucind.
— Uită-te! strigă ea cu elan, odaia aia în care arde lumina e odaia
mea, şi pomii se leagănă în faţa ei, iar cealaltă lumânare e în mansarda lui
Joseph, Joseph veghează până târziu, nu-i aşa? Aşteaptă până mă întorc
eu, ca să încuie poarta. Bine, mai are de aşteptat! E-o călătorie grea, şi
inima mea e prea tristă ca s-o fac acum. Şi pentru ca să facem acest drum
trebuie să trecem pe la cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton! De
câte ori n-am ţinut împreună piept fantomelor de-acolo; ne
făceam unul altuia curaj să stăm printre morminte şi să chemăm
fantomele să iasă. Heathcliff, dacă ţi-aş spune să faci asta acum, ai avea
îndrăzneala? Dacă da, să ştii că rămân prietenă cu tine. Nu vreau să zac
acolo singură! Ãia pot să mă îngroape la o adâncime de douăsprezece
picioare şi să răstoarne şi biserica peste mine, dar eu n-o să mă liniştesc
până n-ai să fii şi tu cu mine. Nu, n-o să mă liniştesc! Se opri şi reîncepu cu
un zâmbet ciudat: Stă pe gânduri... ar vrea să vin eu la el! Dacă-i aşa,
găseşte-mi un drum! Dar nu prin curtea bisericii. Umbli cam încet. Fii
mulţumit: m-ai urmat întotdeauna!



Dându-mi seama că e zadarnic s-o conving că aiurează mă
frământam cum aş putea lua ceva ca s-o învelesc, dar fără s-o scap din
mâini (căci n-o puteam lăsa singură în faţa ferestrei larg deschise) când,
spre uluirea mea, am auzit zgomotul clanţei. Domnul Linton intră! Se
întorcea din bibliotecă şi, trecând pe coridor, ne auzise vorbind; atras de
curiozitate sau de teamă, se opri să vadă pentru ce stăm de vorbă la o oră
atât de târzie.
— Oh, domnule! am strigat eu, împiedicându-l să-şi exprime uluirea
în faţa spectacolului şi-a atmosferei îngheţate din cameră. Sărmana mea
stăpână e bolnavă şi e mai tare decât mine. Nu mă pot lupta cu ea. Vă rog
să veniţi şi s-o convingeţi să se bage în pat. Treceţi peste mânia
dumneavoastră, căci nu vrea să facă decât ceea ce-i trece prin gând.
— Catherine bolnavă? zise el grăbindu-se spre noi. Închide fereastra,
Ellen! Catherine, de ce....
Rămase tăcut. Privirea rătăcită a doamnei Linton îi tăie graiul; nu
mai putea decât să-şi plimbe privirea înspăimântată şi uluită de la ea la
mine.
— S-a frământat aici, am continuat, n-a mâncat mai nimic, nu s-a
văitat niciodată, n-a lăsat pe nimeni în cameră până astă-seară. Aşa se
face că nu v-am putut da nici o veste despre starea ei, căci nici noi n-o
cunoşteam. Dar nu-i nimic.
Mi-am dat seama că explicaţiile mele au fost cam stângace, căci
stăpânul se încruntă.
— Zici că nu-i nimic, Ellen Dean, nu-i aşa?! spuse pe un ton aspru. Va
trebui să dai socoteală mai desluşit pentru ce nu m-ai ţinut la curent. Şi
începu să-şi strângă soţia în braţe, privind-o cu spaimă.
La început părea a nu-l recunoaşte; ochii ei rătăciţi nu-l vedeau. Dar
delirul nu-i era permanent şi, după ce şi-a întors privirea de la bezna deafară,
încetul cu încetul îşi concentră atenţia asupra lui şi descoperi cine o
ţinea în braţe.
— Ah! Ai venit, Edgar Linton, ai venit? îi zise cu vioiciune, dar
mânioasă. Tu eşti unul dintre aceia pe care-i găseşti când nu-i doreşti şi
niciodată când ai nevoie de ei! Cred că acum ne vom văita în voie... ştiu caşa
o să fie... dar asta nu mă va putea ţine departe de adăpostul meu
strâmt de-acolo unde voi ajunge înainte de sfârşitul primăverii! Locul meu
e-acolo, nu printre Lintoni, ţine seama, nu sub acoperişul capelei, ci în aer
liber, sub o piatră de mormânt; şi tu să faci cum îţi place, ori te duci cu ai
tăi ori vii cu mine.
— Catherine, ce-ai făcut? începu stăpânul. Eu nu mai însemn nimic
pentru tine? Îl iubeşti pe mizerabilul acela de Heath...
— Taci! strigă doamna Linton. Taci imediat! Dacă-i pomeneşti
numele, termin pe loc, sar pe fereastră! Poate că trupul pe care-l ţii acum
în braţe îl vei mai ţine, dar sufletul meu va fi pe vârful acelui deal înainte
de a mai pune o dată mâinile pe mine. Nu te mai vreau, Edgar, nu te mai
vreau, întoarce-te la cărţile tale. Mă bucur că ai o mângâiere, căci tot ceea
ce găsiseşi în mine a dispărut.
— Aiurează, domnule, am intervenit eu. Toată seara a vorbit aiurea;
dar lăsaţi-o să se liniştească, o vom îngriji cum trebuie şi-o să-şi revină.
De-aici înainte să băgăm de seamă, să n-o mai supărăm.
— Nu mai am nevoie de sfaturile dumitale, răspunse domnul Linton.
Cunoşteai firea stăpânei dumitale şi m-ai îndemnat s-o enervez. Şi vreme
de trei zile nu mi-ai spus nimic despre starea ei! Ai fost fără suflet! Luni de
zile de boală n-ar fi schimbat-o atât de mult!
Am început să mă apăr, socotind că-i prea nedrept să fiu
condamnată pentru îndărătnicia şi răutatea altuia.
— Cunoşteam firea încăpăţânată şi dominatoare a stăpânei mele! iam
strigat. Dar n-am ştiut că vreţi s-o încurajaţi în sălbăticia ei! N-am ştiut
că, pentru a-i face pe plac, trebuia să închid ochii în ceea ce-l privea pe
domnul Heathcliff. Eu, spunându-vă ce se petrece, mi-am îndeplinit datoria
de slugă credincioasă şi văd că primesc răsplata cuvenită unei slugi
credincioase! Ei bine, să-mi fie învăţătură de minte pentru viitor. De azi
încolo n-aveţi decât să vă informaţi singur!
— Altă dată, dacă mai vii să-mi spui poveşti, ai să pleci din serviciul
meu, Ellen Dean, a răspuns el.
— Aşadar, preferaţi să nu ştiţi nimic despre unele lucruri, domnule
Linton? am spus eu. Heathcliff are permisiunea de-a veni să-i facă
domnişoarei curte şi să pice-n casă ori de câte ori absenţa dumneavoastră
îi oferă prilejul de a învenina sufletul stăpânei împotriva dumneavoastră?
Cât era de năucită, Catherine avea totuşi mintea destul de trează ca
să-şi dea seama de înţelesul convorbirii noastre.
— Oh, Nelly m-a trădat! exclamă ea pătimaşă. Nelly e duşmana mea
ascunsă. Vrăjitoare ce eşti! Aşadar tu cauţi vârfuri de suliţă de la iele ca să
ne loveşti! Dă-mi drumul, vreau s-o fac să-i pară rău! Şi s-o fac să se
dezică urlând!
În ochi i se aprinsese o furie de nebun, în care timp se lupta cu
disperare să scape din braţele lui Linton. Eu nu eram dispusă să aştept
desfăşurarea evenimentelor şi, hotărâtă să chem doctorul pe răspunderea
mea, am părăsit odaia.
Trecând, în drum spre şosea, prin grădină, am văzut în locul unde se
afla înfipt în perete un cârlig pentru hăţuri ceva alb ce se bălăbănea, dar
nu fiindcă ar fi fost mişcat de vânt. Cu toate că eram grăbită, m-am oprit
să văd despre ce e vorba, ca nu cumva să rămân cu impresia că a fost
vreo făptură dintr-altă lume. Şi mare mi-a fost surpriza şi nedumerirea
când am descoperit-o, mai mult prin pipăit decât prin văz, pe Fanny,
căţeluşa domnişoarei Isabella, spânzurată cu o batistă şi gata să-şi dea
duhul. O văzusem pe domnişoara Isabella ducându-se la culcare urmată de
căţeluşa ei şi mă întrebam cum a putut bietul animal ajunge acolo şi cine a
fost fiinţa mârşavă care a putut face una ca asta?! În timp ce dezlegam
nodul din jurul cârligului, mi s-a părut că aud tropote de cal galopând la
oarecare depărtare, dar mintea mea era preocupată de-atâtea lucruri,
încât abia m-am putut gândi la această întâmplare, cu toate că zgomotul
părea ciudat într-un loc ca acela, mai ales la ora două după miezul nopţii.
Din fericire, tocmai când urcam spre doctorul Kenneth, el ieşea din
casă pentru că fusese chemat în sat la un bolnav; dar, după ce i-am
descris boala doamnei Catherine Linton, s-a hotărât să vină imediat cu
mine. Era un om simplu şi dur, de aceea nu s-a ferit să-şi exprime îndoiala
în ceea ce privea supravieţuirea după acest al doilea atac dacă pacienta
nu se va supune recomandărilor lui şi mai riguros decât înainte.
— Nelly Dean, zise el, nu mă pot împiedica să cred că această criză
are o cauză deosebită. Ce s-a întâmplat la Grange? Eu am auzit lucruri
ciudate. O fată zdravănă şi sănătoasă cum era Catherine nu se
îmbolnăveşte cu una, cu două; oamenii de soiul ăsta nu păţesc aşa ceva.
Trebuie să se fi întâmplat lucruri foarte grave ca să aibă fierbinţeli şi să
delireze în halul ăsta. Cum a început?
— Stăpânul meu vă va da toate explicaţiile, i-am răspuns.
Dumneavoastră cunoaşteţi prea bine firea violentă a familiei Earnshaw, iar
doamna Linton îi întrece pe toţi. Pot să vă spun atât: a început cu o ceartă.
S-a înfuriat îngrozitor şi-a fost cuprinsă de un fel de acces. Mai bine zis,
aşa spune ea, căci, pe când se afla în culmea mâniei, a fugit şi s-a încuiat
în cameră. După aceea a refuzat să mănânce, iar acum ba vorbeşte
anapoda, ba se pierde într-un fel de visare; recunoaşte pe cei din preajmă,
dar mintea îi e plină de fel de fel de idei şi închipuiri stranii.
— Domnul Linton ar fi trist? şopti Kenneth pe un ton întrebător.
— Trist? Ar fi distrus dacă s-ar întâmpla ceva! i-am răspuns. Vă rog
să nu-l speriaţi mai mult decât trebuie.
— Fie, dar i-am spus să bage de seamă, zise însoţitorul meu; iar
acum va suporta consecinţele faptului că nu mi-a urmat sfatul. Nu-i aşa căn
ultima vreme se împrietenise cu domnul Heathcliff?
— Heathcliff venea adesea pe la Grange, i-am răspuns, dar mai mult
pentru că doamna copilărise cu el şi nu pentru că stăpânului i-ar fi făcut
plăcere societatea lui. În momentul de faţă însă domnul Linton a scăpat de
grija de a-l mai vedea pe la noi, din pricina unor anumite aspiraţii cam
îndrăzneţe cu privire la domnişoara Linton. N-aş crede că-l vor mai primi în
casă.
— Şi domnişoara Linton îl tratează cu răceală? întrebă el.
— Mie nu-mi face confidenţe, i-am răspuns, nevoind să vorbesc
despre acest subiect.
— Da, e o fiinţă ascunsă, observă el dând din cap. Nu se sfătuieşte
decât cu ea însăşi! Este, într-adevăr, o mică prostuţă. Eu ştiu din sursă
sigură că noaptea trecută (şi ce frumoasă noapte era!) ea şi cu Heathcliff
s-au plimbat în pădurea de lăstare din dosul casei voastre cam două
ceasuri, şi că el a stăruit să nu se întoarcă în casă, ci să se urce pe calul lui
şi să plece împreună. Informatorul meu mi-a spus că ea n-a putut scăpa de
Heathcliff decât după ce şi-a dat cuvântul de onoare că va fugi cu el la
viitoarea lor întâlnire. Omul n-a auzit când anume a fost fixată această
întâlnire, dar atrage-i atenţia domnului Linton să fie cu ochii-n patru!
Vestea aceasta m-a umplut de o nouă spaimă. Am luat-o înaintea lui
Kenneth, şi cea mai mare parte din drum am făcut-o alergând. Căţeluşa
scheuna încă în grădină. M-am oprit un minut să-i deschid poarta, dar în
loc să se îndrepte spre uşa casei, începu să alerge în sus şi-n jos, mirosind
iarba; şi ar fi scăpat pe şosea dacă n-aş fi prins-o şi n-aş fi dus-o cu mine în
casă. Când am urcat în odaia Isabellei, bănuiala mea s-a adeverit: odaia
era goală. Dac-aş fi intrat acolo cu câteva ore mai devreme, boala
doamnei Linton ar fi putut împiedica acest pas necugetat. Dar ce se mai
putea face acum? Singura posibilitate era să fie ajunşi din urmă, dacă ar fi
pornit cineva imediat după ei. Totuşi eu nu-i puteam urmări şi n-am
îndrăznit să alarmez familia, căci aş fi zăpăcit toată casa. Şi cu-atât mai
puţin îi puteam dezvălui această întâmplare stăpânului meu, care era
copleşit cu totul de actuala lui nenorocire; nu mai avea energia să îndure şi
a doua lovitură! Nu puteam face altceva, decât să tac din gură şi să las
lucrurile în voia lor. Între timp Kenneth sosi, iar eu, căutând să par cât mai
liniştită, m-am dus să-i anunţ vizita. Catherine căzuse într-un somn agitat;
bărbatul ei izbutise să-i potolească oarecum criza de delir; acum stătea
aplecat peste pernă, urmărind fiecare umbră şi fiecare schimbare de pe
faţa ei, care devenise dureros de expresivă.
Doctorul, după ce-o examină, spuse domnului Linton că e plin de
speranţe în ceea ce priveşte mersul bolii, cu singura condiţie de a păstra
permanent în jurul ei o linişte desăvârşită. Mie mi-a spus că primejdia care
ne ameninţa nu era atât moartea, cât o alienaţie mintală incurabilă.
În noaptea aceea, ca şi domnul Linton de altfel, n-am închis ochii.
Adevărul e că nici nu ne-am culcat, iar servitorii au fost cu toţii în picioare
mult înainte de ora obişnuită, umblând încoace şi-ncolo prin casă cu paşi
furişaţi; iar când se întâlneau, vorbeau în şoaptă. Toată lumea făcea câte
ceva, în afară de domnişoara Isabella. De aceea au început să spună că,
desigur, doarme foarte adânc; fratele ei a întrebat, de asemenea, dacă s-a
sculat, şi părea nerăbdător s-o vadă. Îl durea faptul că era atât de puţin
îngrijorată de starea cumnatei ei. Eu tremuram ca nu cumva să mă trimită
s-o chem, dar am fost cruţată de durerea de a fi prima care să-i vestească
stăpânului fuga. Una dintre servitoare, o fată nechibzuită, care plecase în
zori după târguieli la Gimmerton, urcă scările gâfâind, cu gura căscată, şi
se repezi în odaie strigând:
— Of, Doamne, Doamne! Ce nenorocire-om mai păţi? Stăpâne,
stăpâne, domnişoara noastră...
— Taci din gură! i-am strigat eu în graba mare, enervată de
văicărelile ei.
— Vorbeşte mai încet, Mary... Ce s-a întâmplat? zise domnul Linton.
Ce are domnişoara?
— A plecat, a plecat! Heathcliff a fugit cu ea! zise fata gâfâind.
— Nu-i adevărat! exclamă Linton, ridicându-se enervat. Nu se poate.
Cum ţi-a trecut prin cap una ca asta? Ellen Dean, du-te şi-o caută. Nu pot
crede, nu poate fi adevărat.
Şi, în timp ce vorbea, merse cu servitoarea până la uşă şi o-ntrebă
din nou pe ce îşi întemeia afirmaţia.
— Cum, doar m-am întâlnit pe drum cu un băiat care aduce lapte
aici, bâlbâi ea, şi m-a-ntrebat dacă nu cumva suntem necăjiţi la Grange.
Eu am bănuit că vorbeşte despre boala doamnei, de aceea i-am spus că
da. După aia a zis: "Cred că s-a dus cineva după ei, nu? Eu am căscat ochii
mari. Când a văzut că nu ştiu nimic, mi-a spus cum că un domn şi-o
doamnă s-au oprit la atelierul unui potcovar, la două mile de Gimmerton,
să întărească o potcoavă, asta nu cu mult după miezul nopţii, şi, cum fata
fierarului s-a sculat să iscodească cine erau, i-a recunoscut imediat pe
amândoi. Zice că a văzut cum bărbatul — era Heathcliff, a fost sigură, de
altfel nimeni nu-l poate lua drept altul — a pus în mâna tatălui ei un ban
de aur. Obrazul doamnei era acoperit cu gluga mantiei, dar a dorit să bea
o înghiţitură de apă şi-n timp ce bea, mantia a lunecat, şi fata a văzut-o
desluşit. Când au pornit din nou, Heathcliff ţinea amândouă frâiele şi s-au
întors cu spatele spre sat şi-au gonit cât au putut de iute pe drumurile alea
rele. Fata nu i-a spus nimic tatălui ei, dar azi-dimineaţă a povestit în tot
Gimmerton-ul.
Am fugit şi, de formă, am aruncat o privire în odaia Isabellei, apoi mam
întors să întăresc spusele servitoarei. Domnul Linton se aşezase din
nou lângă pat; când am intrat, s-a uitat la mine şi-a înţeles totul după faţa
mea descurajată. Atunci şi-a lăsat privirile în pământ, fără a spune nici o
vorbă.
— Să trimit pe cineva după ei, ca s-o aducem pe domnişoara acasă?
am întrebat. Ce să facem?
— A plecat de bunăvoie, răspunse stăpânul, avea dreptul să plece,
dacă-i făcea plăcere. Să nu-mi mai vorbeşti de ea. De-acum încolo e sora
mea numai după nume; nu pentru că eu mă lepăd de ea, ci pentru că ea sa
lepădat de mine.
Şi asta-i tot ce-a spus despre acest subiect. N-a mai făcut nici o
cercetare, n-a mai pomenit numele ei niciodată; doar că mi-a poruncit să-i
trimit tot ce-i aparţinea din casa noastră la noua ei locuinţă, când o voi
afla, oriunde-ar fi.