Marin Sorescu

S-a născut în 1936, la Bulzeşti, judeţul Dolj.
După şcoala primară pe care a făcut-o în comuna natală, începe liceul "Fraţii Buzeşti" din Craiova, iar mai târziu este transferat la Şcoala Medie Militară din Predeal, absolvită în 1954.
A urmat apoi cursurile Facultăţii de Filologie din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 1960.
După absolvire se stabileşte în Bucureşti, unde a avut o ascensiune rapidă în lumea literară, ca poet, romancier, dramaturg şi eseist.

Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Operele lui au fost traduse în: SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franţa, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a., totalizând peste şaizeci de cărţi apărute în străinătate.
A publicat primul său volum ("Singur printre poeţi") în 1964 şi de atunci a impus un stil degajat, uşor ironic, fantezist (care atenuează reflecţia gravă), deconcertant, de multe ori feroce în profundul său simţ critic. Sunt foarte cunoscute şi volumele din ciclul "La lilieci", un univers poetic pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Ideea i-a venit lui Marin Sorescu în momentul în care acesta se afla cu o bursă în SUA la Universitatea din Iowa când i-a căzut în mână un volum al poetului american, Edgar Lee Masters intitulat "Spoonriver", construit în acelaşi mod.

Ca dramaturg, Sorescu este autorul unei capodopere, "Iona", care împreună cu alte piese ale sale, figurează în repertoriul multor teatre din lume. Creaţia sa dramaturgică poate fi considerată şi ea ca fiind excepţională: "Iona", "Paracliserul", "Matca", "Există nervi", "A treia ţeapă", "Răceala".
Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scenele din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA).

Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de Arte, Ştiinţă şi Profesii din Florenţa. A condus revista literară "Ramuri" şi a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din Craiova.
Critici de talie internaţională au opinat că a fost unul dintre cei mai reprezentativi poeţi contemporani ai lumii, nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură. În ţarã i-au fost decernate cele mai înalte distincţii: Premiul Academiei (de două ori), Premiul Uniunii Scriitorilor (de şase ori).
Dintre premiile internaţionale cităm: Premiul Herder, Viena, 1991; Medalia de Aur pentru poezie "Ospiti Napoli", 1970; Premiul "Fernando Riello", Madrid 1983; Premiul "Felix Romuliana", Belgrad 1994.
În România Marin Sorescu ocupă un loc important în programa şcolarã, atât în învăţământul preşcolar, prin cărţile sale pentru copii, cât şi în învăţământul primar şi liceal şi în Facultăţile de Filologie.
S-a stins din viaţă la 6 decembrie 1997, la Bucureşti.
La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal, roman. Cunoscut şi prin preocuparea sa pentru grafică şi pictură (a avut mai multe expoziţii în ţară şi străinătate), în urma lui au rămas opere care vor fi reproduse în cataloage.


Am atins incredibilul

Am atins incredibilul
Şi m-am instalat în el,
Cât de cât.

Dar e numai partea de la suprafaţă,
Pojghiţa.

Există nenumărate straturi
De incredibil.
(De ceea ce nu-ţi vine să crezi).
Ca foile nenumărate
Ce îmbracă un bulb.

Şi centrul de foc al incredibilului
Miezul, sâmburele
De necrezut al necrezutului
Este şi el un început.
Partea de la suprafaţă,
Pojghiţa...

Şi tot aşa.


Precauţie

M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele ce-au rămas
După ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelari
In ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea de pe urmă.

Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri,
Ori de alte otrăvuri.

Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască ţestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.

Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
Te iubesc.


Simetrie

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta
Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
"V-arăt eu vouă !" - mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala...

Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.


Tablouri

Toate muzeele se tem de mine,
Fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă
În faţa unui tablou,
A doua zi se anunţă
Dispariţia tabloului.

În fiecare noapte sunt prins furând
Într-o altă parte a lumii,
Dar mie nici nu-mi pasă
De gloanţele ce-mi şuieră pe la ureche,
Şi de câinii lup care-mi cunosc acum
Mirosul urmelor
Mai bine decât îndrăgostiţii
Parfumul iubitei.

Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viaţa,
Le-agăţ de nori şi de copaci
Şi mă dau înapoi să am perspectivă.
Cu maeştrii “italieni” poţi să legi uşor o conversaţie.
Ce gălăgie de culori !
Şi din cauza asta
Cu ei sunt foarte repede prins,
Văzut şi auzit de la distanţă,
Parcă aş duce-n braţe papagali.

Cel mai greu se fură Rembrandt:
Întinzi mâna şi dai de-ntuneric –
Te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri,
Ci numai ochi închişi în beciuri întunecoase.

Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,
Se-nvârtesc şi se dau peste cap,
Şi trebuie să ţii bine de ele
Cu amândouă mâinile,
Că sunt supte de-o forţă din lună.

Nu ştiu de ce Bruegel mă face să plâng,
El nu era mai bătrân decât mine,
Dar i s-a spus bătrânul,
Fiindcă pe toate le ştia când a murit.

Şi eu caut să-nvăţ de la el,
Dar nu pot să-mi ţin lacrimile,
Care-mi curg pe ramele lui de aur
Când fug cu anotimpurile la subsuoară.

Cum vă spuneam, în fiecare noapte
Fur câte un tablou
Cu o dexteritate de invidiat,
Drumul fiind însă foarte lung.

Sunt prins până la urmă,
Şi ajung acasă noaptea târziu,
Obosit şi sfâşiat de câini,
Ţinând în mână o reproducere ieftină.


Dor

Românii
Când se exilează
Se aşează de-a lungul căii ferate,
În Europa,
Sau, dacă mai e loc, pe lângă gări.

Să fie mai aproape de casă,
Să poată prinde primul tren
La o adică.

Asta le dă sentimentul
Că nu s-au îndepărtat prea mult.
Mergând pe lângă calea ferată,
Sau auzind şuieratul trenurilor,
Ei comunică permanent
Cu ţara.

Primăvara, mai ales,
Când magnetismul terestru
Tulbură sus cocorii,
Ei stau trişti pe bagaje
Şi ascultă cum, intraductibil,
Vuieşte terasamentul
De dor.