Nichita Stănescu

S-a născut la 31 martie 1933 la Ploieşti. Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, — „Ochiul, ca o frunză de leuştean a tatălui meu...” — s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia acestuia genealogică are la origine ţărani prahoveni veniţi la oraş, în Ploieşti, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foştii ţărani prahoveni au devenit meşteşugari şi comercianţi ploieşteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea şi comercializarea unor ţesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, — „Mama mea, care m-a născut ... ” —, care era parte a unei familii nobile din Rusia, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei, fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, a fost, printre altele, şi decanul facultăţii de ştiinţe din cadrul Academiei Militare Imperiale Ruse.
Generalul Cereaciuchin, previzionând încă din 1915 „schimbarea lumii”, imensa turbulenţă ce urma a fi provocată de bolşevici în Rusia, se refugiază discret şi rapid împreună cu familia sa, formată din soţie şi două fete, în România, iniţial în Constanţa şi ulterior la Ploieşti, unde se stabilesc.
Aici, în oraşul petroliştilor dar şi al geniului român al „răsului-plânsului”, Ion Luca Caragiale, viitorii părinţi ai lui Nichita se vor întâlni şi căsători la 6 decembrie 1931.
Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului rus şi al comerciantului român, Nichita (şi) Hristea Stănescu. Nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător.

În perioada 1944-1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Mihai Viteazul” din Ploieşti. Între 1952-1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
S-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, în 1952, dar tinerii se despart după un an. La 6 iunie 1962 se căsătoreşte cu poeta Doina Ciurea, a cărei dragoste, ce va dura aproape zece ani, îi va inspira tema volumului O viziune a sentimentelor. În iulie 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţa.

1955 - Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doinea Ciurea
1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară” cu trei poezii.
1957-1958 - Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu).
1960 - La sfârşitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.
1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.
1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu, şi în tensiunea relaţiei lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.
1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp.
1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor aparea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.
1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roşu vertical, antologia Alfa şi volumul de poezii Oul şi sfera.
1969 - Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
1970-1973 - Devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic şi a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.
1971 - Apar în Iugoslavia două cărţi traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediţie bilingvă de poezii inedite şi Nereci (Necuvintele).
1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni şi Măreţia frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.
1974 - În martie, de ziua lui, are o revelaţie a morţii sub forma unui îngrozitor tunel oranj.
1975 - Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder). Tipăreşte cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în populara colecţie Biblioteca pentru toţi. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.
1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.
1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române
1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.
Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiţi, traducător Ognean Stamboliev.
1980 - Propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru literatură, alături de Elytis, Frisch, Senghor şi Borges. Premiul este acordat poetului grec Odysseas Elytis. Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crişan in colaborare cu Augustin Frăţilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord.
1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni.
1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri şi semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.
În iulie se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora). Călătoreşte prin Macedonia şi Iugoslavia, înainte să-şi fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de şase luni.
1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu.
1983 - Ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.
Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această ţară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.
Pe 12 decembrie, pe la miezul nopţii, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus cu salvarea la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte sunt: „Respir, doctore, respir”.
1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (iniţial Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).
1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediţie alcătuită, îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea, Bucureşti, Editura Românul, 1992.
2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare O viziune a sentimentelor, traducător Ognean Stamboliev.



Aerul

Frunzele mă atrag spre ele violent,
copacii negri din toamnă,
sub ochiul lunii lent
refuzând să adoarmă.

Aud un ceas bătând în turn
ore în trecutul îndepărtat,
când frigul selenar, nocturn
îngheaţă-n aer, suspendat.

Şi brusc trecutu-mi pare viitor
şi urc spre secole latine
şi-aud un ding, un dang sonor
al frunzelor foşnind prin mine.


Cele nouă raiuri

Fiecărui pas al tău
I se cade o caleaşcă.
N-a căzut de mult o pleaşcă
aşa grea pe capul meu!
Colţul străzii dacă-l dai,
ai şi nimerit în rai.
Îngeraşi cu buci grăsune,
stau la poartă, să te sune,
căci, desigur, se cuvine
mare cinste pentru tine
şi hodină pentru mine...
- Capul tau e-un zurgălău,
sună-anevoios şi rău!
Şi numai urechea mea
te aude, dacă vrea.
- Raiul-al doilea, şi el
mai departe e, niţel,
cum dai colţul celălalt,
lângă pompa de bazalt
(N-are robinet; în schimb
să-i dai drumul poţi, c-un nimb,
şi-o să curgă doar caimac
şi lună de vârcolac)
'nuntru, îngerimea snobă,
poartă numai roţi de sobă
Iar la şold, ca sabie,
Numai câte-o vrabie!
- Cerul-al treilea, fireşte
nici nu se deosebeşte
de-al doilea - decât
că-i mai mic şi mai urât.
Sfântul Pavel dacă tu-l
zăvorăşti cu lacătul,
treci de-adevăratulea
în raiul al patrulea,
unde prietenul Francois
te pofteşte pe-o saltea
tot de scânduri rihtuite,
pe sub tine năduşite,
ca sa te înveţe-aşa
raiul cel de-al cincilea!
- Fiindcă-ţi place-acest popas
şi n-am vreme, eu te las
şi plec singur, mai departe,
prin raiul şase şi şapte,
unde voi întârzia...
(Singur, fără dumneata)
Aşteptând, junghiat e jind
babele să ouă -
raiurile opt şi nouă
în construcţie fiind!


Tot timpul unei lumini

Ea arătându-se mă învaţă să mor.
Fiindu-se mă lasă lung şi prelung.
Eram ca să ard.
Sunt ca să fiu.

Săraci părinţi, m-aţi lăsat naturii!
Măreaţă rază de frig,
tu mă înapoiezi oului!
Tristă proprietate
şi fel de avere
a lui a fi.


Zicere

Orice om prost este o gratie.
O, tu abundenţă de colivii!
Inimă tu, felină pramatie
pândind peste tot colibri.

Ce noroc, păsările cântătoare
stau la locul lor agăţate în cui.
Ce noroc, fiecare
are pasărea lui.

Fiecare om prost e o gratie groasă
pentru stelele căzătoare
astfel se face că ele se lasă
numai când sună ora de culcare.

Atunci cerul rămâne neprivit
şi fiecare stea de capul ei, -
iar cine nu a adormit
are dreptul la o pasăre cântătoare,
la două, la trei...


Moarte fertilă

Nu se mai fixează nimic
deasupra, şi dincolo de deasupra grupuri
de stele pregătesc un răsărit antic
de soare şi de duhuri.

Se scriu începuturi de litere,
dar apoi se şterg pe un cer luminat
cu flambe libere
şi fără de înnoptat.

În oraş e lumină de zi,
ies din paturi cei care au apucat să se culce.
Casandro, tu, vino şi vezi
moartea cea mai dulce.

Numai zidurile par nemişcate.
Sus, şi mai sus de sus, sunt balanţe
în care se împarte dreptate
şi un alt fel de speranţe.

Nu are cine să vestească pe cine.
Turbate spirale; inimă explodată.
Anul care urmează să vină nu mai vine
şi nu va mai veni niciodată.