La mulţi ani, Horia Ştefan Simon

S-a născut la 29 decembrie 1952 la Arad, oraş în care şi-a şi definitivat studiile liceale. Ulterior a absolvit cursurile Facultăţii de Construcţii din Timişoara. Revenit în Arad, a fost angajat în cadrul sucursalei arădene a BCR. Concomitent cu activităţile profesionale, a desfăşurat o bogată activitate scriitoricească, fiind membru al Cenaclului "Luceafărul" din Arad şi al Cenaclului Uniunii Scriitorilor din aceeaşi localitate. A publicat două volume de proză umoristică intitulate "Filosofie de trei stele" şi "Urme albe"; de asemenea, are publicate pagini frumoase de proză în presa locală (Arca, Viaţa arădeană, Adevărul, etc.).
Lectura unei pagini din creaţia acestui minunat prozator, poate stârni atât hohote de râs cât şi zâmbete la colţul gurii;o anume delicateţe îi impune "refacerea" echilibrului instabil al lumii în care trăieşte. Acest precar echilibru e o necesitate a fiecărui personaj , iar factorii perturbatori mulţi, complicaţi, imprevizibili. Fiecare amănunt oferă posibilitatea pătrunderii acestor factori în lumea personajului care n-are puterea de a-i respinge, de a-i analiza sau de a-i îmblânzi. Este miracolul anulării lor reciproce, la fel de surprinzător cu au şi apărut; e greu de spus cine domină în acest joc: factorii perturbatori sau anularea lor reciprocă. În spatele unui comic superficial în aparenţă, se ascunde cenuşiul unei păci mereu dubioase, mereu surprinzătoare.


Siluete nocturne


Petrică se îndrepta anevoie spre casă. Părea teribil de obosit. De fapt, era mangă. Se ţinea de asfalt ca să nu cadă de pe trotuar. Din cauza întunericului, a gropilor şi a sughiţurilor, traseul îi era exagerat de sinuos. Să nu se plictisească, se mai certa cu obiectele din jur, însă nu întotdeauna dreptatea îi revenea lui. Un ţânţar ce-şi pierduse simţul mirosului - era singura explicaţie plauzibilă pentru care rămăsese imun la duhoarea turmentatului călător - îl înţepă, după care începu să zboare aiurea lălăind cântece de petrecere.
Ascunsă după un stâlp, o siluetă subţire şi întunecată încerca să treacă neobservată şi să evite contactul cu obositul şi imprevizibilul petrică. Deşi acesta nu o văzuse şi se părea că o va ocoli la mare distanţă, în cele din urmă inevitabilul impact se produse.
- Auuu!
- De ce nu te uiţi pe unde mergi? se auzi o voce cavernoasă dinspre misterioasa siluetă întunecată.
- Da' ce, mă crezi prost? Să văd şi alte drumuri şi să mă apuce ameţeala? Mai bine aşa, pe neve!...
- Ce înseamnă neve?!
- Neve, adică nevăz... Băăăi, da' tu pe ce lume trăieşti de nici atâta lucru nu ştii?
- Eu nu sunt din partea locului.
- Şi ăsta-i motiv să dai la oameni cu parul în cap ziua în amiaza mare?
- În primul rând, acum e miezul nopţii... Şi în al doilea, nu eu te-am lovit, dumneata ai dat cu capul în coasa mea.
Sesizând ceva suspect în spusele întunecatului personaj, petrică făcu eforturi să-şi ridice privirea şi să focalizeze cât de cât imaginea, închizând când un ochi, când altul. I se păru că desluşeşte un fel de craniu sub o glugă neagră iar deasupra umbra ameninţătoare a unei coase - sau poate mai multe. "Până aici mi-a fost", îşi spuse îngrozit, aproape trezindu-se din beţie.
Parcă ghicindu-i gândul, craniul cu glugă şi coasă rosti cu aceeaşi voce cavernoasă, dar care de această dată îi păru lui Petrică cea mai frumoasă şi mai melodioasă cu putinţă:
- Nu-ţi fie teamă, nu pentru tine am venit.
De bucurie, aburii alcoolului, alungaţi de sperietura anterioară, începură să revină în privirea, glasul şi creierul petrecăreţului Petrică.
- Eşti dulce, tu, hai să te pup!
La cei doi paşi cam nesiguri făcuţi de Petrică înspre ea, neagra arătae se retrase cu o scârbă ostentativ afişată, probabil şi stâmbând din...orificiul respirator, gest motivat de mirosurile emanate din gura turmentatului interlocutor.
- Stai cumnte, beţivanule!
- Ha, ha, ha! Crezi că mă jigneşti? Din contră, asta-i o laudă pentru mine, stimată doamnă!
Apoi continuă pe un ton care lui i se păru intim, dar în realitate era aproape răcnit:
- Auzi, dacă nu sunt indiscret, pentru cine ai venit tocmai pe uliţa noastră?
- Pentru tinerelul de aici - şi făcu un semn cu coasa către casa de alături. L-a părăsit iubita şi vrea să se sinucidă. Eu nu vreau să mă amestec, e decizia lui, dar stau pe-aproape, pentru orice eventualitate. Ah, ce mă încurcă sinucigaşii aştia. Auzi, dom'le, cică să hotărască ei când nu mai vor să trăiască. Asta-i culmea! Şi rolul meu atunci, care mai e? Plus că îmi dau de lucru peste program!...
- Lasă, nu mai fi necăjită. Noi să fim sănătoşi. Uite, ia aici o înghiţitură, să vezi cum îţi trece supărarea.
- Astâmpără-te, măi omule, se apără întunecata siluetă, încercând să ţină cu coasa la o distanţă decentă mâna care agita o sticlă pe jumătate plină.
- Numai o guriţă, continuă Petrică să insiste. Hai, fă asta pentru mine, dacă mă iubeşti!
- Mai bine să nu te iubesc. Şi-apoi, cum poţi să bei puturoşenia aia?
- Auzi, cucoană, până aici! Poţi să mă înjuri de mamă, dacă vrei, dar ţuica să n-o jigneşti!
- Fie, nu o jignesc, numai ţine-o departe de mine, că pute!...
- Bine că miroşi tu a Chanel...
- Auzi, măi băieţică, ar fi mai prudent din partea ta dacă ţi-ai amâna obrăzniciile măcar cu două minute, pentru când eu nu voi mai fi aici.
- Şi...cu tinerelul de alături, cum rămâne?
- Păi el a ajuns la concluzia că mai există suficiente fete pe pământ pentru care să merite să trăiască. Aşa că eu pot să plec.
- Cum, pleci aşa, brusc? Abia ne-am cunoscut! De băut nu vrei să bei cu mine... Hai să-ţi cânt ceva...
- Lasă, că nu-mi arde mie de cântecele tale...
- Te rog frumos! Ia poziţia regulamentară, sprijinit de gard, că-ţi cânt imnul! Trei culori cunosc....
- Măi derbedeule, nici atâta lucru n-ai aflat că de ani buni imnul vostru s-a schimbat? Acum e "Deşteaptă-te..."
- Da' cine ţi-a pomenit de imnul ţării? Eu vreau să-ţi cânt imnul doar al unei jumătăţi de ţarp, imnul beţivilor. Ascultă aici: Trei culooori cunosc pe lumeee, lumeee, soooro lumeee...
- Ia lasă tu răcnetele astea animalice, că trezeşti tot cartierul, nesimţitule! Marş acasă!
La auzul cuvântului "acasă", sărmanului Petrică i se zburli brusc părul cu tot cu şapcă şi-i crescu şi tensiunea. Şi nu fără motiv. Ştia că acasă nu-l aştepta decât soţia, moţăind în fotoliu şi gata să înceapă ora de dirigenţie la prima mişcare a clanţei, în plus înarmată cu două argumente puternice: ceasul de perete care aproape întotdeauna indica numai ore mici şi făcăleţul din mâna dreaptă. Aşa că, fără nici un pic de diplomaţie, spuse exact ce gândea:
- Nuuu! Acasă nu vreau! Oriunde altundeva, cu plăcere, dar...
Dar întunecata umbră nu se lăsă înduplecată.
- Am spus acasă!
Şi, ca să fie mai convingătoare, îşi întoarse coasa, folosindu-i mânerul pentru urnirea şi apoi grăbirea mersului bietului Petrică, ba îmboldindu-l, ba altoindu-l peste picioare şi petse spate, la început mai cu blândeţe, apoi mai fără.
Crezând că e doar o glumă, bine dispusul chefliu o luă ca atare:
- Uşurel, fetiţo! Şi ai grijă să nu te tai cu coasa aia, că n-am la mine trusa de prim ajutor!
Apoi, văzând şi simţind pe propria piele că gluma se îngroaşă, răcni disperat:
- Stai, nu dădea! Că nu eşti nevasta mea...
- Nu te teme... Porţia zilnică de acasă nu ţi-o ia nimeni. Ăsta-i doar supliment!
Cu acest mic dar eficient ajutor, Petrică străbătu cei o sută de metri până acasă într-un timp record. Trezindu-se singur în faţa uşii apartamentului, se grăbi să o deschidă şi să intre, uitându-se îngrozit peste umăr, să fie sigur că nu a intrat nimeni odată cu el. Şi în loc de discurs moralizator garnisit cu ameninţări de făcăleţ, alergatul şi mult prea altoitul chefliu, avu imensa surpriză să vadă, pentru întâia dată în ultimii cinci ani, că obiectul contondent din mâna soţiei sale putea să stea şi nemişcat. În cele din urmă, revenindu-şi din uluiala provocată de intrarea ciudatei arătări albe la faţă şi speriată mai ceva ca de bombe, consoarta, uitând de sacra ei misiune represivo-educativă, dădu glas îngrijorării:
- Vai, Petrică, ce e cu tine? Arăţi de parcă ai văzut moartea cu ochii!...
de după uşă, o voce asemănătoare, dar ceva mai cavernoasă, se grăbi să completeze:
- Că bine, zici, surioară!...
Îngrozit, Petrică dădu să se arunce în braţele, altă dată asupritoare, azi ocrotitoare, ale soţiei, dar se opri brusc şi cu o grimasă de durere întipărită ăe figură, îşi duse mâinile la inimă şi fu cât pe aci să-şi dea ochii peste cap şi să se prăbuşească, noroc cu vocea cavernoasă de dincolo de uşă:
- Nici să nu te gândeşti! Oricum, pe mine nu te baza, că eu am alte probleme de rezolvat. Hai, pa!