Luigi Pirandello

S-a născut în 1867 în Sicilia, la Girgenti (azi Agrigento) într-o familie înstărită. Tatăl, antreprenor al unor mine de sulf – luptase în armata lui Garibaldi şi se căsătorise în 1863 cu Caterina Ricci–Gramitto, sora unui camarad de arme –, şi-ar fi dorit ca fiul să intre în afaceri, dar Luigi e atras de literatură, după absolvirea cursului liceal îşi începe studiile universitare la Facultatea de litere a Universităţii din Palermo, de unde se transferă la Universitatea din Roma (1888) pentru ca din 1889 să-şi continue studiile în Germania, la Bonn, susţinându-şi în limba germană teza de licenţă cu un subiect de dialectologie italiană (1891). În 1889 publică la Palermo, prima culegere de versuri, Mal giocondo (Veselul întristat). În Germania traduce în italiană Elegiile romane ale lui Goethe şi compune Elegiile renane.
În 1892 se întoarce în Italia şi din 1893 se stabileşte la Roma, an în care scrie primul roman, L'esclusa (Exclusa) ce va fi tipărit abia în 1908.În 1894 publică primul volum de nuvele Amori senza amore (Iubiri fără iubire). Tot în 1894 se căsătoreşte cu Maria Antonietta Postulano, fiica unui asociat al tatălui său, cu care va avea trei copii. În 1898 fondează revista literară Ariel, unde publică prima sa piesă de teatru, L'epilogo (Epilogul).
Accidentul produs în 1903 la mina de sulf a tatălui său declanşează un şir de nenorociri în viaţa scriitorului: soţia lui suferă o pareză care va lăsa grave sechele psihice (în 1919 va fi internata într-un ospiciu), situaţia financiară devine precară, ajunge în pragul sinuciderii.
Romanul Raposatul Mattia Pascal (1904) îi aduce un oarecare succes – e tradus în germană –, publică eseuri (Artă şi ştiintă, Umorismul), iar piesele scrise încep să-l facă cunoscut. Anii '20 sunt anii veritabilei lui afirmări internaţionale.
În 1923 fondează "Teatro d'Arte di Roma", e invitat in America, unde Teatrul "Fulton" din New York se va numi vreme de trei luni "Pirandello's Theatre", face turnee în Anglia, Franţa şi Germania, apoi, în 1927, ajunge în Argentina şi Brazilia. După carţile lui se fac filme – între care Aşa cum mă vrei tu, cu Greta Garbo.
În 1934 primeşte Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1936, iar familia se supune dispoziţiilor sale testamentare: "Când voi muri, să nu mă îmbrăcaţi, înfăşuraţi-mă într-un cearşaf. Fără flori, fără lumânare la căpătâi. Un dric sărăcăcios. Gol. Şi nimeni să nu mă-nsoţească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeţi-mă."



Unul, nici unul şi o sută de mii
-fragment-

VIII
Afară, sub cerul liber

Nu, să nu vă fie teamă că vă distrug
mobilele, pacea, dragostea pentru cămin.
Aer! Aer! Să lăsăm casa, să lăsăm oraşul!
Nu zic să aveţi prea multă încredere în mine;
oricum însă nu vă fie teamă. Puteţi să mă
urmaţi măcar până acolo unde şoseaua, cu
casele sale, dă în câmpie.
Da. Asta e o şosea. Vă e teamă, întradevăr,
că aş putea spune că nu e? Şosea ca
orice şosea. O şosea pietruită. Şi atenţie la
denivelări. Şi acelea sunt felinare. Hai înainte,
fără frică.
A, munţii albaştri de departe! Spun
„albaştri”; şi dumneata spui „albaştri”, nu-i
aşa? De acord. Şi acesta mai apropiat, cu
pădurea de castani: castani, nu? vezi, vezi că
ne înţelegem? Din familia cupuliferilor, cu
trunchiul înalt. Castan maro. Ce câmpie vastă
în faţa noastră („verde”, nu?, pentru
dumneata şi pentru mine „verde”: să spunem
aşa, nu ne-nţelegem de minune?). Şi acolo,
pe pajişti, priveşte, ce flacără de maci roşii în
plin soare! A, cum? Hăinuţe roşii de copii?
Aşa-i, ce orb sunt! Hăinuţe de lână roşie, ai
dreptate. Mi se păreau maci. Şi cravata
dumitale, tot roşie?... Ce bucurie în aerul limpede
şi proaspăt, albastru şi verde, inundat
de soare! Îţi scoţi pălăria gri de fetru? Ai
transpirat deja? Ei, eşti frumos, gras.
Dumnezeu să te binecuvânteze! Dacă ai
vedea pătrăţelele albe şi negre ale
pantalonilor pe fundul dumitale! Jos, jos cu
haina! Nu o mai suporţi.
Câmpia! Există o pace mai adâncă? Te moi.
Da, dar ai putea să-mi spui unde este?
Vorbesc de pace. Nu, nu te teme, nu te teme!
Chiar ţi se pare că aici e pace? Să ne
înţelegem, te rog! Să nu stricăm acordul
nostru perfect. Eu văd aici, dacă-mi permiţi,
doar ceea ce percep în mine în această clipă,
adică o prostie fără margini, care îţi dă o
figură, ca şi mie de altfel, de idiot satisfăcut,
dar pe care noi o atribuim pământului şi
plantelor, ce ne par că trăiesc pentru a trăi,
aşa cum numai în această prostie se poate
trăi.
Să spunem atunci că în noi se află ceea ce
numim pace. Nu ţi se pare? Şi ştii de unde
provine? Din simplul fapt că de-abia am ieşit
din oraş, adică dintr-o, da, aşa e, lume
construită: case, străzi, biserici, pieţe. Nu
este construită însă numai din această cauză,
ci şi fiindcă în ea nu se trăieşte aşa, pentru a
trăi, aşa ca plantele astea, fără să ştie că
trăiesc. Se trăieşte pentru ceva ce nu există
şi pe care-l inventăm noi. Pentru ceva care să
dea sens şi valoare vieţii: un sens, o valoare
pe care aici, cel puţin în parte, le pierzi sau a
căror vanitate o recunoşti, cu mâhnire. Şi
simţi o slăbiciune, devii melancolic. Înţeleg,
înţeleg. Destinderea nervilor. O sfâşietoare
nevoie de abandon. Şi te moi, te abandonezi.

IX
Nori şi vânt

Ah, să nu mai ai conştiinţa că exişti, ca o
piatră, ca o plantă! Să nu-ţi mai aminteşti nici
măcar numele! Întins pe iarbă, cu mâinile sub
cap, să priveşti, sub cerul albastru, norii albi
şi strălucitori ca nişte pânze umflate de
soare, să auzi vântul care unduieşte sus,
printre castanii pădurii, ca valurile mării.
Nori şi vânt.
Ce-ai spus? Vai, vai. Nori? Vânt? Şi nu ţi se
pare că asta-i tot: să percepi şi să recunoşti
că pânzele luminoase ce străbat imensitatea
albastră şi vidă sunt nori? Oare norul ştie că
există? Nu-l văd nici copacul, nici piatra, care
se ignoră şi pe ei înşişi; şi sunt singuri.
Percepând şi recunoscând norul, dragii
mei, voi puteţi să vă gândiţi şi la povestea
apei (de ce nu?) care devine nor, pentru a
redeveni apă. Frumos lucru, da. Şi e de ajuns,
ca să vă explice asta, un biet profesoraş de
fizică. Dar să vă explice cauza cauzelor?