John Steinbeck

Născut la Salinas, în comitatul Monterey, California, John Steinbeck a fost fiul unuia dintre pionierii regiunii şi al unei învăţătoare. Şcoala elementară şi liceul le-a urmat în orăşelul natal, după care s-a înscris la Universitatea din Stanford ca student special, deoarece trebuia să-şi finanţeze singur studiile. Din acest motiv şi-a întrerupt adesea cursurile, făcând diferite munci ocazionale ca lucrător de fermă, culegător de fructe, zugrav, muncitor constructor şi altele. După patru ani, fără să-şi termine studiile, a părăsit Universitatea, în frecventarea căreia a arătat o pasiune deosebită pentru biologie şi mai ales pentru biologia marină.
Din Stanford a plecat la New York, unde a încercat să trăiască din scris ca gazetar. Nereuşind, se întoarce în California unde lucrează ca laborant chimist, zidar şi muncitor agricol, pribegind din loc în loc.
Un timp trăise pe o ambarcaţiune proprie, câştigându-şi existenţa din pescuit. Locuind în Pacific Grove cunoaşte pe conducătorul unui laborator de biologie, Ed Ricketts, care devine un prieten apropiat şi sfătuitor al lui Steinbeck. Împreună ei vor publica în 1941 o carte: Sea of Cortez (Marea lui Cortez), în care romancierul îşi va expune în mod mai sistematic opiniile asupra literaturii şi asupra destinului uman, văzute dintr-o perspectivă biologistă, organicistă.
Primul roman al lui Steinbeck : Cup of Gold (Cupa de aur), (1929) este o povestire romantică de aventuri care, ca şi următoarele două cărţi: Pastures of Heaven (Păşunile cerului), (1932) - culegere de nuvele, şi To a God Unknown (Către Dumnezeul neştiut), (1933), nu se va bucura de succes sau de atenţia criticii. De remarcat totuşi, că în Păşunile Cerului, scriitorul se opreşte asupra obiceiurilor şi miturilor regiunii în care a trăit şi a peregrinat, ceea ce va constitui apoi filonul întregii sale epici. Cu noua sa carte, Tortilla Flat, (1935), istorisire a aventurilor unei fictive comunităţi de vagabonzi excentrici din Monterey, Steinbeck devine un nume cunoscut în literatura americană. Scrisul romancierului se maturizează în anii marii depresiuni, oamenii mărunţi şi muncitorii agricoli migratori devenind eroii principali al cărţilor sale. Viaţa umiliilor paisanos din Monterey sau a fermierilor săraci din Salinas Valley sau Oklahoma va fi descrisă cu cald umor şi culoare regionalistă, tehnica realistă a naraţiunii alunecând uneori într-un naturalism brutal, în care protestul social va fi atenuat de frecvente implicaţii mistice.
După Tortilla Flat, Steinbeck va publica o succesiune de cărţi, bucurându-se de o mare popularitate în rândul cititorilor: In Dubious Battle (Bătălie îndoielnică) 1936, Of Mice and Men (Oameni şi şoareci), 1937, care va fi şi dramatizată, şi Grapes of Wrath (Fructele mâniei), 1939, cel mai bun roman al scriitorului, inspirat de o călătorie întreprinsă împreună cu un grup de okies (familii de fermieri săraci din Oklahoma, izgoniţi de pe pământurile lor) în migraţia lor spre vest, în căutare de lucru pe meleagurile fertile ale Californiei. Cartea va fi distinsă cu Premiul Pulitzer şi va avea un ecou larg în opinia publică din SUA.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinbeck a fost corespondent special în Europa al forţelor aeriene americane şi al ziarului New York Herald Tribune.
După război a continuat să publice romane şi scrieri cu caracter documentar sau de reportaj, încercând să repete succesul Fructrlor mâniei, dar fără să reuşească. Cu romanele: East of Eden (La răsărit de Eden), 1952, şi apoi The Winter of our Discontent (Iarna vrajbei noastre), 1961, o critică ascuţită a declinantelor valori ale societăţii americane, Steinbeck va câştiga o mai largă apreciere din partea cititorilor şi a criticii.
În anul 1962, îi va fi decernat Premiul Nobel. Romancierul moare în decembrie 1968.



Oameni şi soareci
-fragment-
CAPITOLUL UNU

CÎTEVA MILE MAI LA SUD DE SOLEDAD, rîul Salinas vine de se lipeşte de coasta dealului şi curge verde şi adine. E şi caldă apa, fiindcă s-a strecurat, sclipind în soare, peste nisipurile gal¬bene, mai înainte de-a se aduna într-un lăculeţ. De-o parte a rîului, coastele aurii ale dealului suie unduind pînă la înălţimile stîncoase ale munţilor Gabilan, dar spre vale apa e mărginită de ar¬bori — sălcii ce-nverzesc crud în fiece primă¬vară, păstrând pe la încheieturile frunzelor de jos resturi din viiturile de cu iarnă, şi sicomori cu crengi albe-pestriţe lungi şi ramuri ce arcu¬iesc deasupra apei dormitînde.
Pe ţărmul nisipos, pe sub arbori, frunzişul se-aşterne des, şi-atît de uscat că o şopîrlă iscă un foşnet zgomotc-s cînd se strecoară prin el. Seara ies iepuri din hăţiş ca să se-aşeze pe nisip şi locurile jilave din luncă sînt pline de urme de cu noapte de-ale ratonilor şi lăbăr¬ţate labe de cîini de pe la ferme şi copitele des¬picate ale cerbilor care vin să bea pe întuneric.
E un drumeag, printre sălcii şi sicomori, căl¬cat de băieţii care coboară de pe la ferme să se scalde în locul cu apă adîncă şi bătut de muncitorii ambulanţi care coboară osteniţi din şosea, cînd se lasă seara, să-şi facă sălaş lîngă apă. În faţa crengii joase a unui sicomor uriaş s-a înăl¬ţat un morman de cenuşă lăsat de multele focuri; şi creanga s-a netezit şi s-a lustruit de câţi au şezut pe ea. Înserarea unei zile cu arşiţă stîrnea un vîn-tuleţ prin frunziş. Umbra suia dealurile spre culmi. Pe malurile nisipoase şedeau neclintiţi ie¬purii, ca nişte mici bolovani cenuşii, tăiaţi cu dalta. Şi-apoi veni dinspre drumul mare zgomot de paşi prin frunzele uscate de sicomor. Iepurii o tuliră făr' de zgomot în adăposturi. Un stîrc îşi înălţă trudnic aripile şi se lăsă greoi mai la vale pe apă. O clipă locul rămase fără de viaţă, apoi se iviră doi bărbaţi de pe cărăruie şi veniră 'la loc deschis lîngă ochiul de apă verde. Coborâseră drumeagul unul după altul şi, ajunşi la loc deschis, unul tot mai rămînea în urma celuilalt. Purtau amîndoi pantaloni de doc şi haine de doc cu nasturi de alamă.
Pe cap a-veau pălării negre, pleoştite, şi pe umăr ducea fiecare cîte-un sul de pături strîns înfăşurate» Cel dinţii era mărunt şi iute, oacheş la faţă, cu nişte ochi făr' de astîmpăr şi trăsături ascuţite, ferme. Totul în făptura lui era bine definit: mâini mici şi puternice, braţe svelte, nasul sub¬ţire şi osos. Cel ce păşea în urmă era exact con¬trariul său: o namilă de bărbat, cu o faţă in¬formă, cu ochi mari, şterşi, şi cu umeri laţi şi aduşi. Umbla greoi, tîrşîind niţel picioarele, cum îşi tîrăşte labele un urs. Braţele nu-i pendulau în mers, ci atîrnau grele.
Ajunşi în luminiş, cel dintîi se opri scurt, încât al doilea fu cît pe-aci să dea peste el. Îşi
scoase pălăria şi, după ce şterse panglica dină¬untru cu degetul arătător, şi-l scutură ca să pice jos năduşala. Tovarăşul lui îşi lepădă păturile, se trînti jos şi începu să bea da suprafaţa
ochiu¬lui verde de apă ; sorbea cu gîlgîituri lungi, sforăind în apă ca un cal. Cel mărunt veni
neliniş¬tit lîngă el.
- Lennie ! spuse, cu glas aspru. Lennie, pen¬tru numele lui Dumnezeu, nu bea aşa mult !
Lennie continua să sforăie cu nasul în apă. Mărunţelul se aplecă şi-l zgîlţîi de umăr.
- Lennie ! O să-ţi fie rău cum ţi-a fost şi-a¬seară.
Lennie îşi scufundă capul în apă, cu pălărie cu tot, şi apoi se aşeză pe mal, iar din pălărie îi şiroia apa pe haina albastră, şi i se prelingea pe spinare.
— Bună ce-i ! făcu. Bea şi tu, George. Bea şi tu, pe săturate.
Zîmbi fericit.
George îşi scoase sulul de pe umăr şi-l puse uşurel jos.
— Nu prea-s sigur că-i bună apa, zise. Parc-ar avea nişte spume !
Lennie îşi bălăcea laba lui mare şi-şi zvîrco-lea degetele prin apă, făcînd-o să ţîşnească în stropi mărunţi ; inele se lăţiră pînă în partea cealaltă a lăculeţului şi se întoarseră iar înapoi. Lennie le urmărea.
— Ie-te, George, ie-te ce fac io.
George îngenunche lîngă apă şi bău, scoţînd apa cu îndemînare în căuşul palmei.
— La gust nu-i rea, admise. Da' nici curgă¬toare parcă n-ar fi. Apa numai cînd îi curgă¬toare o bei, Lennie, făcu, făr' de nădejde. Tu şi din şanţ ai bea, cînd ţi-e sete.
Îşi turnă pe faţă un căuş de apă şi şi-o răspîndi, frecînd-o cu mîna, pe sub bărbie şi în jurul cefei. Apoi îşi puse iar pălăria pe cap, se dădu înapoi de lângă apă, îşi săltă genunchii şi-i cuprinse cu mîinile. Lennie, care îl urmărise, făcu şi el aidoma aceleaşi mişcări. Se împinse înapoi, săltă genunchii, şi-i cuprinse cu mîinile, apoi aruncă o privire spre George, ca să vadă dacă făcuse bine. Îşi trase pălăria niţel mai pe ochi, cum o avea şi George.
George, posomorit, se uita ţintă la apă. Mar¬ginile ochilor îi erau înroşite de soare. Vorbi, mînios :
— Puteam să fi mers cu autobuzu' pân' la fermă, să fi ştiut păcătosu' ăla de şofer ce spune. Cică : „Numa' un pic mai la vale de şosea, colo. Numa' un pic." Aproape patru mile fură, fire-ar ele afurisite! N-a vrut să oprească la poarta fermii, asta a fost. I-era lene, blestematu', să frîneze. Taci că n-o catadixi să oprească nici la Soledad. Ne-mpinge afar' şi cică : „Numa' un pic mai la vale, colo." Pui rămăşag că fură mai mult de patru mile. Ce căldură afurisită toată ziulica! Lennie se uita cu sfială la el :
— George !
— Ce-i ?
— Un-ne ducem, George ?
Mărunţelul îşi smuci pălăria mai pe ochi şi se încruntă către Lennie :
— Ai şi uitat, ai ? Iar să-ţi mai spui o dată, ai ? Isuse, Doamne, că zevzec mai eşti !
— Am uitat, zise Lennie cu blîndeţe. M-am siliit să nu uit. Zău că m-am silit, George.
— Bine, bine. îţi mai spui o dată. Că tot n-am altă treabă. N-am decît să stau toată ziulica cu tine să-ţi tot spui toate alea, şi tu să le uiţi şi io iar să ţi le mai spui o dată.
— M-am tot silit, spuse Lennie, da' degeaba. Ţiu minte de iepuri, George.
— Dă-i dracu' de iepuri. Altceva nu ştii să ţii minte, decît de iepuri. Bine ! Acu' ascultă şi vezi de ţine minte, ca să nu dăm de necaz. Ţii minte cînd şedeai lîngă rigola aia, p-un trotoar din Howard Street, şi te uitai la tabla aia nea¬gră ?
Pe faţa lui Lennie se lăţi un zîmbet fericit :
— Păi, dar, George, asta ţiu minte, cum să nu ţiu... da' p'ormă... ce... ce făcurăm ? Ţiu minte că trecură p-acolo nişte fete, şi tu ziseşi... ai zis...
— La dracu' ce-am zis. Ţii mirate cînd ne-am dus la birou' Iu' Murray şi Ready şi cînd ne-a dat bonuri de muncă şi bilete de otobuz ?
— îhî, ştiu, George. Acu' mi-aduc aminte ' îşi vîrî repede mîinile în buzunarele laterale
ale hainei. Spuse apoi încetişor :
— George... Io n-am p-al meu. L-oi fi pierdut... !
Se uita în jos, disperat.
— Nici nu l-ai avut, prostule. Le am io p-a-mîndouă aciia. Ce, era să te las pe tine să-ţi ţii bonu' de muncă ?
Lennie rînji uşurat.
— Gîndeam... Gîndeam că l-oi fi pus în pozu-nar.
îsi cufundă iar mîna în buzunar. George îl privi cu asprime :
— Ce scoseşi din bozunaru ăla ?
— N-am n'ica în pozunar, făcu Lennie, vi¬clean.
— Ştiu că n-ai. E-n mîna ta. Ce ţii în mîna şi-ascunzi ?
— N'ica nu ţiu. George. Pe cuvînt. L — Haide, haide, dă-ncoa !
Lennie ţinea mîna strînsă, depărtând-o de George.
__ Doar un şoarece, George.
__ Un şoarece ? Un şoarece viu ?
— A, ă. Doar un şoarece mort, George. Nu-l omorîi io. Pe cuvînt! îl găsii. îl găsii mort.
— Dă-l încoa ! porunci George.
— î, î, lasă-mi-l, George.
— Dă-l încoa, am zis !
Mîna strînsă a lui Lennie se supuse, cu înce¬tul. George scoase şoarecele şi-l zvîrli dincolo de apă, în hăţiş.
— Da' ce faci tu c-un şoarece mort ?
— Păi, îl mângâiam cu deştu' mare când mer¬geam pe drum, zise Lennie.
— N-o să mângâi nici un şoarece cât o să mergi cu mine. Ţii minte un' ne ducem
acu' ?
Lennie se fâstici şi-apoi, ruşinat, îşi ascunse faţa pe genunchi.
— Iar uitai.
— Doamne, Isuse ! făcu George, resemnat. Bine, ascultă, ne ducem să muncim la o fermă ca aia de un' venim, de colo sus, din nord.
— Din nord ?
— De la Wead.
— A, aşa. Ţiu minte. La Weed.
— Ferma aia un' ne ducem acu' e aci, a-proape, la vr'un sfert de milă. Intrăm şi vorbim cu administratoru', cu şefu'. Ascultă bine oe-ţi spui : io îi dau bonurile de muncă, şi tu nu spui nici o vorbuliţă. Stai şi tu acolo, şi nu sufli o vorbă. Că dac-o vedea ce nebun şi ce prost eşti, nu ne dă de lucru, da' dacă te vede muncind pîn' nu te-aude vorbind, s-a făcut. înţelese?
— Sigur, George. Sigur că-nţelesei.
— Bine. Aşa. acu' cînd intrăm să vorbim cu şefu', tu ce faci ?
— Io... io..;; chibzui Lennie. Faţa i se încre¬ţise de încordat ce se gîndea. Io... nu spui nici o vorbă. Stau acolo şi nu spui nici o vorbă.
— Brava, vezi că eşti băiat bun. Brava. Acu' spui asta de două, trei ori la rînd, ca nu cumva să uiţi.
Lennie mormăia încetişor pentru sine :
— Nu spui nici o vorbă... Nu spui nici o vor¬bă... nu spui nici o vorbă.
— Bine, făcu George. Şi nu faci nici o pros¬tie, cum făcuşi la Weed, auzi tu ?
Lennie păru uluit :
— Cum făcui la Weed ?
— Aşa ! va să zică şi-asta uitaşi, ai ? Bine, nu-ţi mai aduc aminte, mi-e c-o faci iar.
O lumină de înţelegere zvîcni pe faţa lui Lennie.
— Ne-a dat afară de la Weed, explodă trium¬fător.
— Ne-a dat afar' pe dracu, făcu George, în silă. Am fugit noi. Ei ne-a cătat, da' nu ne-a dat de urmă.
Lennie chicoti fericit.
— N-am uitat-o p-asta, te crez.
George se lăsă înapoi pe nisip şi îşi încrucişa mîinile sub cap, iar Lennie îl imită, înălţînd ca¬pul, să vadă dacă a făcut întocmai ce trebuia.
— Doamne, că multă bătaie de cap mai am cu tine, zise George. Ce lesne mi-ar fi şi ce bine aş duce-o, să nu te am pe tine in cîrcă. Ce bine mi-ar merge, şi poate aş putea şi io să mă ţin c-o fată.
O clipă Lennie zăcu liniştit, şi apoi spuse bu¬curos :
— Mergem să lucrăm la o fermă, George.
— Aşa vezi. Prieepuşi. Da' de dormit, o să dormim adia, ştiu io de ce.
,#■**
Lumina scădea repede acum. Doar crestele munţilor Gabilan mai dogoreau în vîlvoarea soarelui care părăsise valea. Un şarpe de apă lu¬neca pe lac, ţinînd capul în sus, ca un mic pe-riscop. Trestia se clătina uşor către apă. Departe spre şosea un om strigă ceva şi un altul îi răs¬punse. Frunzişul sicomorului fremăta în adierea unui vînticel care se stinse îndată.
— George, ce n'ne ducem la ferma aia, să ne dea şi nouă de mîncare. La fermă dă de mîncare la oameni seara.
George se întoarse pe-o parte.
— Geaba 'ntrebi tu de ce. Uite aşa. îmi place mie aciia. Mîine-om merge la lucru. Văzui nişte treierătoare pe drum cînd veneam. Asta-nseam-nă c-o s-avem de cărat la saci cu grăunţe pînă crapă maţele-n noi. în noaptea asta stau aciia, ou ochii la cer. îmi place aciia.
Lennie se sculă în genunchi şi-l cercetă cu privirea pe George.
— Şi de mîncat nu mîncăm ast'seară ?
— Ba, cum să nu, dac-aduni tu nişte nuie¬luşe uscate, de salcie. Am trei cutii de fasole în bocceaua mea. Ia fă tu un foc. îţi dau un chibrit după ce-aduni uscăturile. Şi-apoi încăl¬zim fasolea şi mîncăm.
Lennie zise :
— Mie-mi place fasolea cu zeamă de roşii.
— O fi, da' n-avem zeamă de roşii. Du-te după lemne. Şi vezi să nu umbli brambura, c-acuş se-ntunecă.
Lennie se puse greoi pe picioare şi dispăru în hăţiş. George rămase culcat, fluierînd domol pentru sine. Dinspre rîu se auzea plescăind apa. în direcţia unde pornise Lennie. George se opri din fluierat şi-şi ascuţi auzul.
— Bietu' nerod, spuse încetişor, şi începu iar să fluiere.
O clipă mai tîrziu se auziră trosnind prin hă¬ţiş paşii lui Lennie, care se şi întorsese. Ducea în mînă o singură nuieluşă de salcie. Georgs se aşeză în capul oaselor.
— Aşa ! spuse brusc, dă-mi şoarecu' ăla ! Dar Lennie înscena o complicată pantomimă
de inocenţă.
— Care şoarec, George ? Io n-am nici un şoarec.
George ţinea mîna întinsă.
— Haide, dă-l încoa. Nu mă duci tu pe mine. Lennie şovăi, se dădu înapoi, se uită disperat
spre partea hăţişului, de parcă ar fi chibzuit dacă să nu se refugieze acolo. George spuse rece ;
— îmi dai şoarecu' ăla, ori mă faci să te poc¬nesc ?
— Ce să-ţi dau ?
— Ştii foarte bine ce, afurisitule. Dă-ncoa şoarecu'!
Lennie băgă mîna în buzunar, cu şovăială. Glasul începu să-i tremure niţel.
— Da' de ce să nu poci să-l ţiu ? Nu-i a Iu' nimeni şoarecu' ăsta. Nu-l furai. îl găsii mott, lingă drum.
Mîna lui George rămînea întinsă, poruncitor. Cu încetineală, ca un căţei care nu vrea să a-ducă înapoi mingea aruncată de stăpînul său, Lennie se apropie, se dete înapoi, se apropie iar. George pocni din degete, tare, şi la acest zgomot Lennie îi puse şoarecele în mînă.
— Da' nu făceam m'ca rău cu el, George. Numa' ce-l mîngîiam.
George se sculă şi aruncă şoarecele cît putu de departe în hăţişul peste care se lăsa întune¬ricul, apoi se duse către apă şi se spălă pe mîini.
_' Nebun prost ce eşti ! Ce credeai că nu văz
cum te-Auzi plînsul scîn'cit al lui Lennie şi se roti pe călcîie.
— Te smiorcăi ca un ţînc ! Doamne, Cris-toase ! Gogeamite flăcău în toată firea !
Lui Lennie îi tremura buza şi ochii îi înotau în lacrimi.
— î, î, George !
George îi puse mîna pe umăr.
— Nu ţi l-am luat numa' aşa, de răutate. Şoarecu' ăla apucase să putrezească, Lennie, şi-apoi îl şi zdrobiseşi tot mîngtindu-l. Las1 că gă¬seşti tu altu' proaspăt, şi p-ăla te las să-l ţii niţel.
Lennie se aşeză şi lăsă capul în jos, abătut.
— Nu ştiu unde mai e alt şoarec. Ştiu o cocoană care mi-i da mie todauna cînd îi prin¬dea. Da' cocoana aia nu-i aciia.
George îl maimuţări.
— O cocoană, ai ? Nici măcar nu ţii minte cine era cocoana aia. Păi nu era chiar tuş'ta Clara ? Şi p'ormă nu ţi i-a mai dat, nici ea. C-a văz't că-i omorai mereu.
Lennie îşi ridică ochii trişti către el.
— Păi dacă era aşa mici, spuse, parcă s-ar fi scuzat. Io îi mîngîiam, da' nu trecea mult şi mă muşca de deşte şi-atuncea le ciupeam un pic capu' şi ei murea, fiincă era aşa mici... George, as vrea s-avem mai repede iepurii ăia, iepurii nu e aşa mici.
— Dă-i dracu' de iepuri. Ţie nu poa' să ţi se dea pe mînă nici măcar şoareci vii. Tuş'ta Clara îţi dete un şoarec de gumă şi tu nici nu te uitai la el.
— Păi nu era bun să-l mîngîi, făcu Lennie. Vîlvătaia asfinţitului pierea de pe culmile
munţilor, şi amurgul se lăsa peste vale; prin¬tre sălcii şi sicomori se strecura penumbra. Un crap mare se ridică la suprafaţa lacului, hăpăi după aer şi apoi se cufundă iar misterios în o-glmda întunecată, lasînd în urmă-i cercuri cres-cînde. Deasupra capetelor celor doi. frunzişul fre¬măta iar şi smocuri mici de scamă de salcie se lăsau prin aer şi aterizau pe suprafaţa lacului.
— Ai de gînd s-aduci lemnele alea ? întrebă George. E o groază colo, după copacu' ăla, ră¬mase de la viitură. Ia du-te şi adâ-le.
Lennie se duse îndărătul copacului şi scoase de-acolo un braţ de frunze şi de crenguţe us¬cate. Le aruncă grămadă peste mormanul de cenuşă veche şi merse din nou şi apoi încă o dată, s-aducă altele. Se făcuse aproape noapte. Aripa unei turturele tremură peste apă. George se duse către morman şi aprinse frunzele uscate. Flacăra se înălţă scîrţîind printre crenguţe şi se lăţi. George îşi desfăcu bocceaua şi scoase la iveală trei cutii cu conserve de fasole boabe. Le rîndui, în picioare, în jurul focului, aproape de dogoare, dar fără să le atingă flacăra.
— E la fasole, colo, pentru patru inşi, zise George.
Lennie îl urmărea, de cealaltă parte a focu¬lui. Spuse, răbdător :
— Mie-mi place cu zeamă de roşii.
— Ei, d-aia n-avem ! izbucni George. Numa' ce n-avem aia vrei. Doamne sfinte, să fiu io .singur, ce bine-aş duce-o ! M-aş duce să caut de lucru şi-aş munci, făr' de nici o supărare^ Nu tu belele, nu tu nimic, şi la capu' lunii, ia-ţi băiete ăi cinzeci de dolari şi du-te cu ei la oraş-şi fă cu ei ce pofteşti. Păi cum, aş putea să stau toată nopticLca într-o casă cu fete, aş putea să mănînc unde-aş pofti, şi pe la oţele şi-or'unde, şi să comand or'ce mi-ar trece prin gînd. Fir-ar să fie ! Şi-asta aş putea s-o fac în fiştecare afu¬risită de lună. Să-mi iau o juma' de vadră de whisky, ori să joc cîte-o partidă de biliard.
Lennie, în genunchi, urmărea mînia lui Geor— ge, şi faţa îi era crispată de teroare.
— Şi de ce am parte ? continuă George fu¬rios. De tine !... De nici o muncă nu eşti în stare să te ţii... şi din pricina ta pierz şi io or'ce trea¬bă care-o găsesc. Mă faci să mă fî'ţîi de colo pînă colo, numa' asta faci. Şi parcă n-ar fi destul de rău şi-aşa, mă mai bagi în tărăşănii. Tu faci rele şi io trebuie să te scap !
Glasul i se ridicase, aproape striga.
— Nebunule şi tembelule ! Intr-una mă fierbi !
începu a vorbi afectat ca fetiţele cînd se mai¬muţăresc unele pe altele.
— Doar am zis că să pipăi rochia fetii ăleia, doar am zis că s-o mingii ca p-un şoricel... Păi de un' naiba să ştie ea că tu doar vreai să-i pi¬păi rochia ? Ea se smuceşte 'napoi şi tu o ţii crampon de parc-ar fi şoarec. O faci să să pună pe urlat, şi-apoi va să stăm toată ziulica ascunşi în şanţu' de irigaţie, cu toţi vlăjganii ăia cotro¬băind după noi, şi după aia s-o tulim pe furiş, în întuneric, şi să trebuie să ne cărăm din ţinut. Mereu faci cîte-o boacănă d-asta, mereu. Te-aş. băga-ntr-o cuşcă, c-un milion de şoareci, să-i tot mîngîi !
Brusc îl părăsi mînia. Se uită dincolo de foc, la faţa chinuită a lui Lennie, şi-apoi, ruşinat, îşi aţinti privirea in flăcări.
Se lăsase noaptea, dar vîlvătăile luminau trunchiurile copacilor şi crengile boltite deasu¬pra apei. Lennie se tîrî încet, cu precauţie, în jurul focului, pînă ajunse lingă George. Se aşeză pe călcîie. George întoarse cutiile de conserve cu altă faţă spre foc. Se făcaa că nu bagă de seamă că Lennie se apropiase de el.
— George ! domol de tot. Nici un răspuns.
— George !
— Ce vrei ?
— Glumii, George. Mie nu-mi trebuie nici o zeamă de roşii. N-aş mînca zeamă de roşii, aciia, lîngă mine să fie, acuşica.
— Să fie aciia, ai putea să mănînci.
— Da' io n-aş mînca nici un pic, George. Toată ţi-aş lăsa-o ţie. S-o torni peste fasolea ta, şi io nici că m-aş atinge de ea.
George tot se mai uita posac în flăcările focu¬lui.
— Cînd stau şi mă gîndesc ce viaţă bună aş avea, să nu te am pe tine-n cîrcă, îmi vine ne¬bunie... Nu poci s-am pic de linişte.
Lennie tot mai sta în genunchi. îşi ridică pri¬virea spre întunericul de dincolo de apă.
— George, vrei să plec, să te las singur ?
— Unde naiba poci tu să pleci ?
— Păi poci. Poci să plec sus la deal, colo. Un¬deva găsesc io o peşteră.
— Aşa, ai ? Şi ce naiba-ai mînca ? Că n-ai destulă minte să găseşti n'ica.
— Aş găsi io cîte ceva, George. Că n-am ne¬voie de bunătăţi, stropite cu zeamă de roşii... Aş sta lungit la soare şi nu mi-ar făcea nimenea n-Tca. Şi da^ găsesc un şoarece, îl ţiu. Nu mi-l mai ia nimeni.
George îi aruncă o privire iute, scrutătoare.
__ Am fost rău, ai ?
__ Dacă nu mai vrei să stau cu tine, io poci
să plec la deal şi să caut o peşteră. Poci să plec, cînd vrei tu.
— Ei, haide! Glumii şi io aşa, Lennie ! Că io vreau să stai cu mine. Necazu' cu şoarecii e că todauna-i omori... îţi spui io ce facem, Lennie. Cu prima ocazie ce-oi putea, o să-ţi dau un căţe-landru. Poate că p-ăla nu-l omori. Şi-ar fi mai bun ca şoarecii. Şi-ai putea să-l şi mingii mai tare.
Lennie ocoli momeala. Simţise că e în avan¬taj.
— Dacă nu mai vrei să stau cu tine, n-ai de-cît să spui, şi io mă duc sus la deal şi trăiesc de capu' meu. Şi n-o să mai îmi fure nimeni şoarecii.
George zise :
— Vreau să rămîi cu mine, Lennie. Doamne, Isuse, te-ar putea lua drept o fiară şi te-ar îm¬puşca, dac-ai umbla singur. Nu, tu rămîi cu mine. Tuşă-ti Clara nu i-ar plăcea să te ştie umblînd aşa singur, chit că-i moartă.
Lennie se făcu viclean :
— Spune, ce mi-ai mai spus al'dată.
— Ce să-ţi spun ?
— De iepuri. George se oţărî :
— Nu mă mai duce tu pe mine de nas. Lennie se rugă :
— Haide, George. Spune. Tu rog, George i Cum ai mai spus al'dată.
.— Te unge la inimă, ai ? Hai că-ţi spui, şi după aia mîncăm.
Glasul lui George deveni grav. îşi repeta vor¬bele într-un anumit ritm, de parcă le-ar mai fi spus de multe ori pînă atunci.
— De-alde noi, ăştia, care munceşte pe la fer¬me, e oamenii ăi mai singuri de pe lume. N-are familie." N-are nici un locşor al lor un' să se ducă. Vine la cîte-o fermă şi munceşte pe brînci pîn-adună un ban, şi-apoi se duce la oraş şi-i curge pintre degete ce-a adunat, şi de cum se trezeşte, iar se duce să se spetească la altă fer¬mă. Nu speră n'ica, n-aşteaptă n'ica, n-are nici un viitor.
Lennie era îneîntat.
— Aşa, aşa. Acu' zi de noi. George vorbi mai departe.
— Da' noi nu sîntem d'ăia. Noi avem ce-aş-tepta, noi avem un viitor. Noi avem fiştecare cu cine sta de vorbă, cu cine-i pasă de noi. N-avem de ce să şedem la local şi să ne cheltuim biştarii fiincă n-avem un' să ne ducem. Alţi ţipi dacă ' nimereşte la zdup, poa' să putrezească acolo, că nu îe duce de grijă nimenea, nu-i pasă la nime¬nea nici cît de-o ceapă degerată... Da' noi, nu.
Lennie îi ţinu isonul.
— Da' noi nu. Vrei să ştii de ce ? Fiincă... jiincă io te am pe tine care-mi porţi de grijă şi tu mă ai pe mine care-ţi port de grijă, şi d-aia.
Rîse îneîntat.
— Hai, George, zii 'nainte !
— Păi ştii pe de rost. Poci să zici şi tu.
— Nu, tu. Io mai uit din ele. Hai, zi cum o să fie.
__ Hai că zic. într-o bună zi o s-avem toţi
biştarii adunaţi, şi-o să ne cumpărăm o căsuţă şi vreo două pogoane colo, ş-o vacă, şi nişte purcei şi...
— Şi-o să trăim în belşug din rodu' pămîn-tului, urlă Lennie. Şi-o s-avem iepuri de casă ! Hai, zii, George ! Zii ce-o s-avem în grădină, şi de iepurii din cuşti, şi de ploaie, iarna, şi de sobă, şi ce groasă o să fie smîntîna pe lapte, de s-o tai cu cuţitu'. Zii d-asta, George.
— Da' ce nu zici tu ? Că văz că ştii tot.
— No... tu să zici. Că nu-i totuna cînd zic io. Hai... George ! Cum o să văz io de iepuri.
— Bine, făcu George. O s-avem grădină mare de zarzavat ş-o cuşcă pentru iepuri şi-o s-avem şi găini. Şi cînd o ploua, iarna, o să zicem dă-l dracu' de lucru, ş-o să facem un foc în sobă ş-o să şedem p-alături, s-ascultăm cum răpăie ploaia p-acoperiş... Prostii ! Dă-o dracului !
Scoase briceagul.
— Nu mai am timp să mai zic.
înfipse briceagul în capacul uneia dintre qutii,' îl tăie afară cu totul şi puse în mîna lui Lennie cutia deschisă. Apoi deschise o a doua. Din bu¬zunarul hainei scoase la iveală două linguri şi-i dete una lui Lennie.
Şedeau lîngă foc şi-şi umpleau gura cu fasole şi mestecau vîrtos. Lui Lennie îi scăpară din col¬ţul gurii cîteva boabe de fasole. George gesti¬cula ou lingura.
— Ce spui tu mîine cînd te-o întreba ceva şefu', colo la fermă ?
Lennie se opri din mestecat şi înghiţi. După faţă se vedea că se concentrează.
— Nu... nu suflu o vorbă.
— Brava, băiete ! Aşa, vezi, Lennie ! Pesem¬ne te faci mai bine. Cînd om avea alea cîteva
pogoane, crez c-oi putea să te las să vezi de iepuri ! Mai cu seamă dacă ţii minte aşa bine. Lennie se sufoca de mîndrie.
— Io poci să ţiu minte, zise. George semnaliza iar cu lmgura.
— Fii atent, Lennie. Vreau să te uiţi bine la locul ăsta. Poci să-l ţii minte, nu ? Ferma-i la vr'un sfert de milă mai încolo, pe drumu' ăla. N-ai decît să te ţii după rîu.
— Păi sigur, făcu Lennie. Ţiu io minte. Ce, nu ţinui minte că să nu suflu-o vorbă ?
— Ţinuşi, cum să nu ! Ei, acu' ascultă aciia, Lennie, de ţi se mai întîmplă cumva să dai iar de vr'un boduc, cum ţi s-a tot întîmplat, vreau să vii încoa' în locu' ăsta şi să te-ascunzi în hăţiş.
— Să te-ascunzi în hăţiş, rosti Lennie arar.
— Să te-ascunzi în hăţiş pînă viu io după tine. Poci să ţii minte asta ?
— Păi, sigur că poci, George. M-ascunz în hăţiş pînă vii tu.
— Da' n-ai să intri iar în bocluc, c-almin-teri nu te las să vezi de iepuri.
îşi zvîrli cutia goală de fasole către hăţiş.
— Nu intru-n bocluc, George. Nu suilu o vorbă.
— E-n regulă. Adu-ţi legătura-ncoa, lîngă foc. O să fie mişto de dormit aciia. Te uiţi în sus, şi frunzişu'. Nu mai pune pe foc. Lăsăm să se stingă.
îşi făcură culcuşurile pe nisip şi. pe cînd vîl-vătaia focului scădea, aria luminată se tot mic¬şora ; crengile boltite pieriră şi doar un licăr slab mai arăta unde erau trunchiurile copacilor. Din întuneric Lannie chemă :
— George, dormi ?
— No. Ce-i ?
— S-avem iepuri de mai multe colori, George.
— Cum să nu, făcu George somnoros. Roşii şi-albaştri şi verzi, Lennie. Milioane de iepuri,
— Şi cu blana mare, George, cum am văz't la bîlci, la Sacramente.
— Îhî, cu blana mare.
— Că io poci şi să plec, George, şi să stau într-o peşteră.
— Poci şi să pleci la naiba, zise George. Ta-că-ţi gura acu'.
Jăratecul pălea. De sus de pe deal, deasupra rîului, venea lătratul jalnic al unui coyot şi un cîine răspundea, de cealaltă parte a apei. Frunzişul sicomorilor susura în adierea unui vinticel de noapte.