Zaharia Stancu

S-a născut în 1902 în localitatea Salcia, judeţul Teleorman, în Câmpia Dunării. Copilăria şi adolescenţa i-au fost marcate de sărăcie şi frustrări, un rol jucându-l în acest sens şi o anumită infirmitate dobândită la un picior. A fost înzestrat, însă, cu o ambiţie devorantă şi cu o incontestabilă dragoste de lectură. A citit de-a valma, tot ce i-a căzut în mână, în orice condiţii, uitând uneori până şi de foame. După ce a abandonat şcoala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când şi-a continuat studiile de literatură şi filosofie la Universitatea din Bucureşti. După absolvire a devenit jurnalist. A intrat în presă, remarcându-se ca unul dintre cei mai acizi publicişti ai perioadei interbelice româneşti. În paralel, a cochetat şi cu poezia, tipărind în 1927 volumul de versuri "Poeme simple", care a primit premiul Societăţii Scriitorilor din România. A publicat şi câteva romane de consum, rău primite de critică pentru inconsistenţa lor.
În 1932 a fondat revista "Azi", iar în 1937, ziarul democratic "Lumea românească". Ambele publicaţii au fost interzise de regimul fascist. Ca atare, lui Stancu i s-a interzis să mai publice. În calitatea lui de jurnalist a fost închis înainte de cel de-al Doilea Război Mondial.
După 23 august 1944, destinul i se va modifica substanţial, graţie adeziunii la ideile comuniste.
În 1946 a devenit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, post pe care l-a ocupat pentru mai bine de 20 de ani. A fost membru al Academiei Române şi Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. A câştigat Premiul de Stat pentru literatură, iar în 1971, a primit premiul Gotfried von Herder din partea guvernului austriac.
În 1948 publică romanul său reprezentativ, "Desculţ", care "a parcurs globul cu sandale de aur", aşa după cum îi plăcea autorului să spună; este cel mai tradus roman românesc din toate timpurile, fiind tradus în 24 de limbi până în 1988, printre altele, existând o traducere şi în limba japoneză. Spre finalul vieţii a revenit la poezie, publicând trei volume remarcabile prin atmosfera nostalgică, de o tristeţe ce aminteşte vag de lirica lui Serghei Esenin.
Din nefericire, astăzi, şi Zaharia Stancu este practic aproape uitat, la fel ca mulţi alţi artişti. E greu de spus ce va rămâne valabil din opera sa. Romanele "Pădurea nebună", "Jocul cu moartea" şi "Şatra", deşi sunt aproape necunoscute, nu pot fi ignorate; poezia sa pare mai inspirată decât proza... Iar "Descult" este mutilat de falsitatea istorică şi de tezismul strident al manierei de concepere.


Desculţ
- fragment -

Citisem,cu mult înainte de a mă duce să mă angajez argat la armeanul de pe deal al boierului Arizan, cel cu un ochi de sticlă, câteva cărţi despre Bucureşti, în care se vorbea despre viaţa şi despre oamenii acestui oraş. Dacă ar fi fost să mă iau după câte îmi spuseseră ele, ar fi trebuit să mă las de mult păgubaş. Pentru că toate aceste cărţi îmi spuseseră una şi aceeaşi poveste: oraşul ucide repede pe omul venit de la ţară cu gândul să vieţuiască în cuprinsul lui. Oraşul mare e ca un balaur uriaş care, o dată ce te-a prins între fălcile lui, te sfârtecă… Dacă te-ai născut la ţara, acolo îţi duci zilele: oraşul trebuie să rămână al orăşenilor. Tu, om născut la ţară, dacă îţi vei căuta rosturi la oraş, vei pieri, neputându-te adapta, ori, în cazul cel mai bun, îţi vei afla nişte rosturi mărunte şi vei târî după tine, toată viaţa, nefericirea.
Şi apoi, cum să părăseşti iarba verde a câmpurilor? Cum să te desparţi de păduricea care freamătă? Cum să te închizi între zidurile de cărămidă sau de piatră şi să-ţi lipseşti obrajii de mângâierile vântului?
La oraş, ploaia parcă ar plânge, parcă ar jeli, pe câtă vreme la ţară, căzând despletită peste lanuri ori peste ogoare, ploaia cântă adâncul cântec al vieţii.
Cum să pleci de la ţară şi să nu mai vezi frumuseţea neasemuită a viscolelor albe alergând peste câmpuri, a zăpezilor nesfârşite? Cum să pleci de acolo unde ai soare, şi aer, şi apă, pentru a trăi în umbra zidurilor?
O! Literatură…literatură…
-Sunt cărţi care spun adevărul şi cărţi care îl ascund. Să bagi de seamă, Darie…
-Am băgat de seamă… Şi eu, unul, am cunoscut frumuseţea câmpurilor şi a pădurilor. Am cunoscut frumuseţea apelor şi a cerului. Cunosc cântecul ploii şi şuierul viscolelor albe, şi nesfârşirile acoperite cu marama de argint a zăpezilor…
Dacă aş fi mânz sau viţel, sau ied sau pui de vrabie, poate că n-aş dori nimic.
Dar sunt om.
Şi în om se aprinde o flacără.
Cine o aprinde?
De ce o aprinde?
Spune-mi: te poţi mulţumi cu iarba?
Alergi prin ea cu picioarele desculţe.
Şi picioarele ţi se udă de rouă.
Când eşti copil, asta îţi place.
Dar te poţi hrăni oare cu iarba?
Nici iarba nu e a ta.
Şi ce minunată este pădurea! Nimeni n-o ştie mai bine ca mine. I-am cunoscut toţi copacii şi toate păsările.
Crezi că seamănă un copac cu un alt copac?
Crezi că seamănă o ramură cu altă ramură?
Crezi că seamănă o frunză cu altă frunză?
Te înşeli.
Mai curând seamănă un om cu alt om decât un copac cu alt copac, o ramură cu altă ramură, o frunză cu altă frunză.
Crezi că păsările sau gâzele pădurii seamănă între ele?
Du-te şi vezi…
Are neasemuit farmec, pădurea.
I-am cunoscut toate potecile şi toate desişurile.
I-am ascultat şi i-am iubit şi i-am înţeles toate glasurile.
Glasurile copacilor şi glasurile păsărilor.
Glasurile ierburilor din luminişuri şi glasurile subţiri ale vietăţilor mărunte.
Ascultaţi o poveste care n-a fost poveste:
-Du-te, Darie, şi culege din pădure o căciulă de bureţi, că n-avem ce arunca în oală.
-Mă duc, mamă.
-Culege şi un braţ de uscături.
-O să culeg, mamă…
Urc dealul, străbat câmpul, ajung la pădure şi pătrund în întunecimea ei jilavă şi răcoroasă. Culeg bureţi. A plouat de curând şi pădurea e plină de bureţi. Îi pun în oală. Adun ramuri subţiri, aproape putrede, din iarba pădurii. Fluieră mierlele. Cucul îşi strigă singur numele. Adie vântul şi pădurea vuieşte, vuieşte… Aş vrea să mă întâlnesc cu zâna pădurii. Ori cu piticul cu barbă. În basme, copiii dacă umblă singuri prin pădure se întâlnesc cu zâne ori pitici cu barbâ şi aceia care nu sunt cuminţi dau peste Baba Cotoroanţa, muma pădurii, care are nasul căzut peste gura ştirbă şi gheare în loc de degete.
Eu sunt cuminte.
N-am s-o întâlnesc pe Cotoroanţa…
-Ce cauţi în pădure,mă?
-M-a trimis mama să culeg o poală de bureţi, nene Oarţă.
_Dar cu surcelele astea ce este?
-Să facem foc, să fierbem oala cu bureţi.
-Pune bureţii jos.Aşa. Şi surcelele…
Oarţă gat, paznic al pădurii boierului, calcă cu picioarele bureţii. Îi striveşte. Îi face una cu ţărâna. Risipeşte surcelele pe care, târându-mă în genunchi le-am adunat una câte una cu atâta trudă…
-Dumnezeii mamei tale de hoţ. Na bureţi! na surcele! Tâlharule!…
N-am avut cum să fug. M-am întors pe seară acasă, clătinându-mă ca un om beat…
Am vărsat două săptămâni gheme de sânge închegat.
Pune în oală fluieratul mierlelor.
Când oala dă în foc, presară în fiertură foşnet de frunze.
Nu-ţi ajunge? Adaugă şi vuiet de pădure…
Mănâncă!
Nu te-ai săturat?
Mă mir…
O! Ce albastre şi limpezi sunt apele! Tot aşa de albastre şi de limpezi ca seninul cerului… Apele de prin alte părţi…
Pe lângă Omida curge o gârlă vânătă, noroioasă. În ea m-am scăldat laolaltă cu porcii şi boii satului şi pielea mi s-a aprins de râie. Totuşi, în Călmăţui se prăşeşte şi creşte peştele: crapi mici şi negricioşi care miros a bălegar şi a noroi putred, şi fâţe vinete cât degetul, baboi cu capul rotund şi umflat ca de broască, juveţi cu pielea solzoasă, întinsă pe oasele tari şi tăioase.
-Mâine sunt Blagoveşteniile…
-Să mergem să prindem o strachină de peşte!
Ne ducem. Cu coşul unii, cu tărbocul alţii. Intrăm cu duiumul în apa noroioasă – noi, copiii, goi, ceilalţi, mai mari, cu izmenele pe ei. Zburdăm. Ne veselim. Apa e încă rece. Abia a venit primăvara. Soarele nu şi-a arătat încă toată puterea.
-Ce căutaţi în baltă, mă?
-Să pescuim, domnule Mieluşel. Mâine sunt Blagoveşteniile. Să mâncăm şi noi, după datină, peşte cu mămăligă…
-E peştele vostru?
-Nu, e al nimănui…
-Ieşiţi afară din gârlă, că mă pun cu patul puştii pe voi…
Nu e voie…Ieşim, ce să facem…
Şi vântul!
Ce minunat e vântul!
Îţi mângâie obrajii! Câteodată parcă ţi-i sărută…Alteori vântul se repede asupra ta ca un vrăjmaş;te pălmuieşte şi te biciuie.
Şi dacă nu te ţii bine pe picioare, te trânteşte în ţărână.
Ce dulce e vântul primăverii!
Da, e dulce vântul primăverii!
Şi eu i-am cunoscut dulceaţa.
Dar spune-mi: când umbli şi vântul e de toamnă târzie ori de iarnă, şi trupul tău e îmbrăcat într-o cămaşă subţire şi ruptă peste care ai azvârlit o haină veche de când lumea, găurită, peticită, te rog să crezi: vântul nu mai are nici un farmec.
El se năpusteşte atunci asupra ta ca un duşman cumplit şi-ţi înfige în trup mii de ace şi mii de cuţite.
Aţi putea să mă lămuriţi care mai e atunci farmecul vântului?
Şi ploaia?
Cunosc ploile de primăvară care fac să mustească pământul şi să dea roade.
Cunosc ploile repezi şi calde ale verilor şi ploile lungi şi mărunte, întunecate, ale toamnei…
Când te pătrunde ploaia de toamnă,
şi picioarele îţi sunt goale,
şi trupul flămând şi şubred,
şi ploaia cade peste tine necontenit şi necontenit,
şi cât vezi cu ochii în jurul tău se întinde câmpul nesfârşit,
şi nici o colibă în care să te adăposteşti,
şi nici un loc uscat pe care să te poţi întinde,
şi când ştii că până acasă la tine ai ore şi ore de mers prin această ploaie care te fărâmă şi te zdrobeşte,
şi care uneori e rece ca gheaţa,
şi straiele zdrenţuite de pe tine devin sloiuri, iar picioarele îţi sângeră, îngheţate până în măduvă, ca de altfel întregul trup…
spune-mi
-dacă puteţi să-mi spuneţi-
care mai e atunci farmecul ploii?
Şi farmecul soarelui,
şi farmecul luminii,
ce bine le cunosc!
Ce bine!
Dar vreau să vă spun ceva,
ceva neplăcut.
Când soarele este la amiază,
când văzduhul seamănă cu plumbul topit,
când pământul arde
şi când tu stai departe de orice fir de umbră,
frânt de mijloc,
aproape gol şi desculţ şi flămând,
şi aceste lanuri înalte şi bogate, pe care tu le-ai semănat pentru altul, şi pe care le seceri pentru altul
şi azi,
şi mâine,
şi poimâine,
şi săptămâna asta,
şi săptămâna cealaltă,
sub acest cer albastru,
sub dogoarea acestui soare de iad,
sorbind plumbul acesta topit
şi târându-ţi întreaga fiinţă deasupra pământului mai aprins ca jarul,
şi când simţi cum te sfârşeşti,
îţi vine să te întinzi
şi să-ţi dai duhul,
când simţi cum viaţa ţi se scurge din tine cu fiecare picătură de năduşeală,
şi tot trupul tău e numai apă,
apă sărată izvorată din tine,
şi gura îţi arde,
şi buzele îţi plesnesc,
şi sângele,
cât îl mai ai,
îţi năvăleşte în ochi,
şi soarele te arde, de parcă te-ai afla într-un cazan cu smoală fierbinte,
şi te ustură,
şi-ţi simţi palmele cum s-au aprins,
şi limba cum ţi se umflă,
şi cerul gurii cum îţi crapă în mii şi mii de bucăţi, şi fiecare crăpătură te ustură şi te doare de-ţi vine să urli…
Şi când totuşi nu te poţi odihni o clipă,
şi mereu-mereu trebuie să te târăşti cu picioarele însângerate,
cu pielea plesnită,
cu gura umflată,
cu inima bătând să-ţi spargă pieptul,
ca să duci până la capăt postata începută,
şi pe urmă să începi alta şi alta,
până târziu,
când soarele se îndură să se mai domolească,
şi să se ducă dracului,
dincolo de marginea pământului…
Spuneţi-mi, voi care aţi cântat lumina şi frumuseţea soarelui,
când trăieşti astfel,
când munceşti astfel,
cum să mai poţi gusta această frumuseţe?
Şi cum să te mai încânte această lumină?
Dacă mi-ar fi dormit capul, aşa cum poate doarme capul iedului ori al măgarului care se apără cu urechile de muşte, ori al râmei, pe care, când dai cu sapa în pământul uscat, o tai în două fără să o omori, hei! atunci toate cărţile acelea care vorbeau de frumuseţea vieţii de la ţară, de urâciunea oraşului care te prinde în plasa lui cum păianjenul prinde musca, şi te ucide, poate m-ar fi legat de pământul Omidei şi ar fi stins în mine dorul înalt care mă mână spre alte locuri şi spre alţi oameni şi mai ales către oraşul acesta mare, la marginea căruia, pe o prispă ca de casă de ţară, aştept noile zori!
Dar capul meu nu dormea. Se aprinsese mai demult în mine o lumină a cărei flacără creştea, se înălţa şi mă ardea…Şi am plecat.