Alexandru Philippide

Savant erudit şi distins profesor, Alexandru Philippide este una dintre figurile proeminente ale lingvisticii româneşti, impunîndu-se în diverse ramuri ale ştiinţei filologice - prin bogăţia, soliditatea, varietatea cunoştinţelor sale cît şi prin grija pentru exactitate şi precizie. Alexandru Philippide s-a născut la Bîrlad, judeţul Vaslui, în ziua de 1 mai 1859. După studii primare şi liceale în oraşul natal, a urmat la Iaşi Facultatea de Litere, obţinînd licenţa în 1881. A făcut cursuri de specializare la Halle - Germania, între anii 1888 - 1890. Bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi (1881 - 1884), este numit apoi profesor la Liceul Naţional, unde funcţionează pînă în 1888. În 1893 este chemat profesor la Catedra de Filologie română, atunci înfiinţată la Universitatea din Iaşi (prima de acest fel din ţară), pe care a slujit-o pînă la sfîrşitul vieţii sale. Fondator al şcolii filologice din Iaşi, a avut printre elevii săi pe Vasile Bogrea, Iorgu Iordan, Gh. Ivănescu şi alţii. Ca mai toţi filologii noştri din trecut, A. Philippide a căutat să editeze lucrări fundamentale, teoretice şi practice ale lingvisticii noastre: istoria limbii române, gramatica şi dicţionarul limbii române. Domeniul în care a adus cele mai importante contribuţii a fost istoria limbii române, căreia i-a consacrat cele mai numeroase dintre lucrările sale. După Introducere în istoria limbii şi literaturii române (1888), publică Principii de istoria limbii (1894) - una dintre primele lucrări româneşti de lingvistică teoretică. În Gramatica elementară a limbii române (1897) clasifică şi interpretează un bogat inventar de fapte de limbă, conţinînd un vast material ilustrativ. Opera fundamentală a lui Alexandru Philippide este Originea românilor (2 vol., 1925 - 1928), în care urmăreşte istoria poporului român şi a limbii române din punctul de vedere al locului, epocii şi modului de formare. Lucrarea este considerată ca una dintre cele mai însemnate opere date la lumină de ştiinţa românească. Între anii 1898 - 1905, a condus lucrările de elaborare a Dicţionarului limbii române, iniţiat de către Academia Română. Pentru merite didactice şi ştiinţifice, în anul 1900, a fost ales membru titular al Academiei Române. A trecut în lumea umbrelor, în urmă cu 75 de ani, la 12 august 1933, la Iaşi.


Mărturisire

Vreau să-mi aduc aminte acum cît de uşor
Lăsam atîtea clipe dragi să-mi scape
Cînd de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
Sulfina visului în turburi ape.
Cu vîntul înserării mă împrieteneam
Suflînd în pînza cerului albastră;
Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
Cu pasărea numită Roc, măiastră.
În suflet numai vîsle, în cuget numai dor!
Dar nu ştiam în faptul dimineţii
Că vîslele se sfarmă şi dorurile dor
Cînd la zenit e soarele vieţii.
Iar mai tîrziu, cînd viaţa m-a scuturat din vis
Cum un puternic vînt alungă norii,
O mînă nevăzută în mine a deschis
Cutia cu păcate a Pandorii.
Cu duhurile rele luptat-am îndelung
Pîn’ le-am cuprins în mreji de gînduri clare;
Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung,
Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.
În horbote de vorbe călite-n ideal,
Furtuna dinăuntru se încheagă:
Pînă se naşte spuma pe coama unui val,
Se zbuciumă-n adîncuri marea-ntreagă.
De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund?
Mai bine alba spumă trecătoare
S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd:
Zăpadă cu străfulgerări de soare.


Berceuse

Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!
Ştii pe de rost şi crengi, şi vânt, şi ciori.
Şi-un clopot iarăşi a-nceput să sune.
Nu-i bine, seara, să-1 asculţi ce spune.
Aşa răsună-n fiecare seară,
Şi vântul frânge sunetul – de-ţi pare
Că-i o ghitară
Cu arii singuratice şi rare.
Ţi-e sufletul – cum se frământ-un vânt.
Te-alungi pe tine singur c-un cuvânt.
Te cauţi mult – şi nu te mai ajungi.
Şi-ţi cade-n suflet umbra vremii lungi.
Dormi…
Fie-ţi viaţa veşnică poveste,
Cu începutul veşnic nenceput;
Să nu mai ştii ce-a fost, nici ce mai este;
Să curgă-ntr-una basmul neştiut.
Să fii mereu la mijloc de poveste!
Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!…
Nu-i bine să priveşti de multe ori
Amurgul aiurit de vânt şi ciori.

(„Aur sterp”, Din toamna primăverilor de ieri, 1922)


Răzvrătire

Visez o răzvrătire a lumii vegetale.
De la lichenii palizi ai cercului polar
Pân-la giganţii arbori ai zonei tropicale,
Ciuperci sau flori, mlădiţe sau trunchiuri colosale
Pornesc să-nfrunfe omul, uzurpator flecar
Al mutei lor domnii primordiale.
Păsările călătoare
Au dus din continent în continent
Vestea cea mare;
Şi-acum, în orice vrej, în orice floare
E demonul revoltei, subtil şi violent.
Eucalipţi şi cedri cu braţe uriaşe
Şi boababi bubonici cu trupul numai noduri
Se năpustesc năpraznici spre marile oraşe
Zdrobind palate, fabrici, gări, hale, turnuri, poduri.
Din ecuatorialele coclauri
Lianele cu braţe de hidre şi balauri
Se furişează şi se-ntind,
Îşi iau avântul
Şi-ntr-o reţea de funii vii cuprind
Pământul.
Şi arborii fără nume, giganţi cu braţe-căngi,
Ies fioroşi din junglă cu uraganu-n coarne
Purtând, drept coliere, şerpi boa şi, drept goarne,
Maimuţe urlătoare împleticite-n crengi.
Un pâlc de mari sequoia porneşte la asalt,
Şi înghiţind distanţe de ceasuri într-un salt
Vijelios ajunge drept la ţel:
Şi iat-un zgârie-nouri de sticlă şi oţel
Se prăbuşeşte alb, inert, înalt,
Titan tembel.
Din taiga purced oştiri de pini,
Fac paşi de şapte poşte săltând din rădăcini
Ca nişte strâmbe picioroange
Şi sunt atât de deşi încât întorc din cale
Largile fluvii ecuatoriale
Făcând o gârlă seacă dintr-un Gange.
Din crengi ca din ascunse catapulte
Sar stânci întregi zvârlite la depărtări de stele
Şi cad peste pământ atât de multe
Încât astupă mările subt ele.
În fiecare fir de iarbă un ghimpe încolţeşte,
În fiecare frunză un ochi ascuns palpită;
Şi în pământ tuberculi şi bulbi scobesc hoţeşte
O boştiură perfidă ce-i gata să te-nghită.
O forţă-năbuşită de mii şi mii de ani,
Ascunsă-n pulsul molcom al sevei, îşi ia vânt
Cu zbucium de cutremur şi clocot de vulcani;
Şi era vegetală rencepe pe pământ…
…Ca să dureze pân-atunci când, poate,
În viitoare vremuri depărtate,
Metalele din beznă şi pietrele scuipate,
Surori cu-acelea care ard în stele,
Din noaptea nemişcării se vor trezi şi ele.

(„Monolog în Babilon”, 1967)


Vis şi căutare

- Nu eşti sătul de colindat prin stele,
Prin miliardele de ani-lumină
Cât zice-se că-i drumul pân’la ele,
Chiar cu închipuirea cea mai plină
De cosmos şi de cosmo-fantezii?
- Acolo-i ţelul marii poezii.
- Ce-i marea poezie? Vorbă-n vânt
Cu care ne-amăgim; comod cuvânt
Cu care lesne-acoperi ce nu ştii.
Mai bine să ne-ntoarcem pe pământ
Şi părăsind călătoria-n vid,
Să cultivăm grădina lui Candid,
Lăsând închipuirea să măsoare
Iluzia-n continuă mişcare
A ţelurilor drumurilor lungi,
La care să visezi, să nu ajungi…
Şi poate-aici s-ar întâmpla să fie
Şi mult râvnita mare poezie
Ispititoare –
Căci totul este vis şi căutare.

(„Vis şi căutare”, 1979)


Vox in deserto

Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare
Nu este cel mai preţios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân’la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăştie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?

(Vis şi căutare”, 1979)