Emily Brontë

Cea mai cunoscută dintre cele trei surori Brontë. Ea a publicat un singur roman în 1847 „Wuthering Heights”, o poveste despre o dragoste ruinată şi răzbunare. Dar această singură lucrare a sa şi-a câştigat un loc de seamă printre capodoperele literaturii engleze.
S-a născut în Thorton, Yorkshire, pe 30 iulie 1818. Tatăl său a fost rector în Haworth din 1820. După moartea mamei în 1821, copiii au petrecut majoritatea timpului citind şi scriind. Pentru a evada din copilăria lor nefericită Anne, Emily, Charlotte şi fratele lor Branwell au creat lumi imaginare. Emily şi Anne au creat lumea Gondal, iar Charlotte şi Branwell au însemnării despre regatul Angria.
Între 1824-1825 Emily a urmat cursurile şcolii din Cowan Bridge împreună cu Charlotte şi apoi au fost educate acasă.
În 1835, Emily s-a dus la şcoală în Roe Head, dar a suferit din cauza dorului de casă şi după câteva luni s-a întors acasă. În 1837 a devenit guvernantă în Law Hill, lângă Halifax, unde a petrecut 6 luni. Pentru a-şi facilita planul de a înfiinţa o şcoală de fete, Emily şi Charlotte au mers în 1842 la Brussels pentru a studia limbi străine şi managementul şcolar.
Emily s-a întors în acelaşi an acasă în Haworth, unde a rămas până la sfârşitul vieţii ei. Romanul lui Emily Brontë, „Wuthering Heights”(1847) nu a câştigat succesul imediat pe care l-a avut romanul “Jane Eyre” al lui Charlotte, însă cu timpul a obţinut faima unuia dintre cele mai intense romane scrise în engleză. Spre deosebire de Anne, ale cărei romane aveau tendinţe autobiografice, Emily a introdus un narator fictiv, Lockwood.



Emily Brontë a murit de tuberculoză pe 19 decembrie 1848 după ce a răcit la înmormântarea fratelui ei în septembrie.
În mod ironic, după apariţia romanului„Wuthering Heights”, nişte sceptici au susţinut că romanul era scris de Branwell, afirmând că nici o femeie nu ar fi putut scrie o poveste atât de pasională. În 1850 „Wuthering Heights” a fost publicat din nou împreună cu o selecţie de poezii şi notele biografice ale lui Charlotte Brontë.
În 1941, a fost publicată ediţia Hatfield a “Complete Poems of Emily Jane Brontë”.




La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 1

1801

Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi
vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am
poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată
Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit
rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume
făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi,
nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el
când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă
bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre
acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.
— Domnul Heathcliff? l-am întrebat.
Răspunsul a fost un semn făcut din cap.
— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat
asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după
sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să
închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji...
— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el
schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă
plictisească; intră!
Acest "intră" a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând:
"Du-te dracului" decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea
domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoinţă decât cuvintele lui. Cred
că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa
să cunosc un om care părea şi mai posac decît mine.
Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse
mîna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee.
Ajunşi în curte, strigă:
— Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin!
"Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei
auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi că,
fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."
Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân,
deşi părea voinic şi vânjos.
— Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec.
Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea
nevoie de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui cina şi exclamaţia lui plină de
evlavie nu avea nici o legătură cu sosirea mea neaşteptată.
Wuthering Heights1 e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O
poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie
în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu
tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de
miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi
pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse
într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire,
arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste,
tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în relief.
Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi
groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în jurul intrării principale,
deasupra căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se fărâmiţeze
şi amoraşi lipsiţi de pudoare, am descoperit data — 1500 — şi numele
Hareton Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog pe ursuzul
meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea
lui,aşa cum stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în
casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte
de a fi pătruns în sanctuarul său.
Urcând o singură treaptă, şi fără să mai trecem prin vreun gang sau
vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului "sală".
De obicei, sala cuprinde şi bucătăria şi camera de primire, dar eu cred că la
Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se retragă în
cu totul altă parte. Desluşeam glasuri pălăvrăgind şi zgomot de vase venit de
departe; de altfel, în preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe
pereţi vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să
mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă
într-un capăt al încăperii se răsfrângeau minunat atât lumina cât şi căldura,
în enorme farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri-rânduri
pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată
vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara
unei porţiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de
ovăz şi nenumărate hălci de carne de vacă, berbec şi porc. Deasupra căminului
se aflau mai multe puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus
la coburi; iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui raft, trei cutii de
metal, pictate în culori ţipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită,
scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau
unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată
o căţea roşiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată
de căţei care scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini.
Locuinţa şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparţinut
unui obişnuit fermier din nord, cu faţa dârză, cu picioare puternice, puse în
valoare de pantalonii bufanţi şi jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau
şase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază,
poţi găsi un asemenea personaj, aşezat în fotoliul său, cu cana de bere
spumegând pe masa rotundă din faţa lui. Dar domnul Heathcliff oferea un
contrast izbitor faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan
cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate
părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi
având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa
de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de
proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba
de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din
sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice
manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i sar
părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă
cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri.
Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face
cunoştinţa unui străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul
diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufletească e
oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un
cămin comod şi, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu
desăvârşire nedemn de a-l avea.
În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă
bucuram de aer curat, intâmplarea a făcut sa întâlnesc acolo cea mai
fermecătoare făptură: o adevărată zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a
băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar
dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că
eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înţeles şi mi-a
răspuns cu cea mal dulce privire ce se poate inchipui. Ştiţi ce-am făcut? O
mărturisesc cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, şi la fiecare
privire caldă de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din
urmă, biata făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva şi-a
pierdut minţile şi, năucită de nedumerire, ruşinată de presupusa ei eroare,
îşi convinse mama şi amândouă plecară din localitate. Această bizară
atitudine mi-a creat reputaţia unui om cu desăvârşire lipsit de suflet,
reputaţie pe care numai eu ştiu cât de puţin o merit!
M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care
păşea gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi căţeaua,
care, părăsindu-şi culcuşul şi puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele
meu; avea buza răsfrântă, dinţii albi umeziţi de bale si sta gata să mă
înşface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă şi răguşită.
— Ai face mai bine să laşi căţeaua în pace, mirâi şi domnul Heathcliff pe
acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele demonstraţii mai fioroase din
partea ei, îi trase un picior. Nu-i învăţată cu mângâierile, n-o ţin pentru răsfăţ.
Apoi, făcând vreo câţiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă din nou:
Joseph!
Dar Joseph mormăia ceva neînţeles în fundul pivniţei şi părea că nu are
de gând să vină sus, aşa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur,
faţă-n faţă cu căţeaua aceea ameninţătoare şi cu o pereche de câini
ciobăneşti, flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare
băgare de seamă toate mişcările. Nedorind să intru în contact cu colţii lor,
am stat nemişcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înţelege insultele
tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba şi schimonosi în faţa
celor trei animale, până când una din strâmbături o enervă atât de mult pe
"doamna", încât se înfurie brusc şi sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât
colo şi m-am refugiat repede de partea cealaltă a mesei. Această mişcare a
răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monştri cu patru labe, de
diferite dimensiuni şi vârste, ieşiră din vizuinele lor ascunse şi veniră spre
cămin, punctul principal al încăperii. Simţind cum călcâiele mele, cât şi
pulpanele jachetei, devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat de
atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuşi, pentru a restabili
pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.
Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniţei cu o indiferenţă
jignitoare. Cred că nu şi-au iuţit câtuşi de puţin pasul, cu toate că în jurul
căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături şi chelălăieli. Din
fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta
suflecată, braţele goale şi obrajii rumeniţi de foc se repezi în mijlocul nostru
învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme şi al glasului ei, furtuna se potoli
ca prin farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decît ea,
suflând din greu, ca marea după un vînt năprasnic.
— Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu
de îndurat după această primire atât de puţin ospitalieră.
— Ce dracu, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care-au intrat
demonii2 nu era stăpînită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră,
domnule. Dacă părăseaţi un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta
era!
— Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând
sticla în faţa mea şi împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt
atenţi. Bei un pahar de vin?
— Nu, mulţumesc.
— Nu te-au muscat, nu-i aşa?
— Dacă m-ar fi muşcat, îi învăţam eu minte.
Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet.
— Haide, haide, zise, eşti cam emoţionat, domnule Lockwood. Poftim,
gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să
recunosc, nici eu şi nici câinii mei nu prea ştim cum să-i primim. În sănătatea
dumitale, domnule!
Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie
să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Şi, în afară de
asta, nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci
atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se
desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaş bun, renunţă în oarecare
măsură la stilul său laconic şi, nemaiînghiţînd pronumele şi verbele auxiliare,
începu a vorbi despre un subiect care credea că mă interesează —
avantajele si dezavantajele reşedinţei mele actuale. Din tot ce discutarăm,
omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala
să-l rog să mă primească şi a doua zi. El, fireşte, nu dorea să repet
incursiunea în casa lui. Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă
simt în comparaţie cu el.