Knut Hamsun

S-a născut Knud Pedersen, în Vågå, Gudbrandsal, Norvegia, a fost al patrulea fiu al lui Peder Pedersen şi al soţiei lui, Tora Olsdatter (Garmostrædet). A copilărit în Hamarøy, Nordland. La vârsta de 17 ani a devenit ucenic la un producator de frânghii. În aceeaşi perioadă a început să scrie. A petrecut câţiva ani în America, călătorind şi lucrând, publicând impresiile sub titlul "Fra det moderne Amerikas Aandsliv" (Din viaţa intelectuală a Americii moderne) (1889).
În 1898, s-a căsătorit cu Bergljot Goepfert (născută Bech), căsătorie desfăcută în 1906. Ulterior s-a căsătorit cu Marie Andersen, în 1909, cu care a rămas căsătorit pana la moartea sa. În momentul întâlnirii lor, Marie era o tânără şi talentată actriţă, dar şi-a incheiat cariera pentru a-l însoţi la Hamarøy, unde au cumpărat o fermă.
După o perioadă, au hotărât să se mute în sud, la Larvik. În 1918 au cumpărat ferma Norholm, între Lillesand şi Grimstad. Knut Hamsun a murit la Norholm, în 1952, la vârsta de 92 de ani.



Sclavii



Scris de mâna mea. Scris astăzi, ca să-mi descarc sufletul. Mi-am pierdut slujba de la cafenea, s-au dus toate zilele fericite de la Cafeneaua Maximilian. Am pierdut totul.
Un domnişor tânăr, în straie cenuşii, venea seară de seară cu doi prieteni şi se aşeza la un din mesele unde serveam eu. Veneau atâţia domni şi fiecare avea câte o vorbă bună pentru mine, dar el nu-mi spunea nimic. Era înalt şi zvelt, avea părul mătăsos şi negru şi ochii albaştrii; uneori îmi arunca câte o privire. Pe buza de sus îi mijea o mustăcioară. Cred că de la început a avut ceva cu mine, domnişorul în cenuşiu. După ce l-am văzut apărând săptămâni în şir, am început să mă obişnuiesc cu el şi să-mi lipsească ori de câte ori nu venea. Într-o seară, când nu era acolo, am dat un ocol cafenelei, căutându-l. L-am găsit, într-un târziu, lângă una dintre coloanele celeilalte intrări; stătea de vorbă cu o doamnă de la circ. Doamna purta o rochie aurie şi mănuşi largi, până deasupra coatelor. Era tânără şi avea ochii negri, minunaţi. Ochii mei sunt albeştri. Am stat o clipă să ascult ce-şi spuneau. Ea se răstea la el, zicea că s-a săturat şi îi cerea să plece. M-am rugat în sinea mea: ”Sfântă Fecioară, fă să fie al meu!”. În seara următoare a venit cu doi prieteni şi s-a aşezat la una din mesele mele – erau cinci cu totul. Nu m-am îndreptat imediat către ei, ca de obicei, ci m-am înroşit şi m-am prefăcut că nu-i văd. Într-un târziu mi-a făcut semn şi m-am apropiat. „Ieri nu aţi venit”, am spus. „Ce zveltă şi drăguţă-i chelneriţa noastră”, le-a spus el prietenilor. „Bere?” am întrebat. „Da”, a răspuns. Aproape zburând, m-am dus după bere.


* * *

Au trecut câteva zile. Apoi, într-o seară, mi-a întins o carte de vizită, spunându-mi: „Du asta doamnei ......”. Am apucat cartea de vizită înainte ca el să sfârşească ce avea de spus şi i-am dus-o doamnei aurii. Între timp i-am citit numele: Wladimierz T. Când m-am înapoiat, m-a privit întrebător. „Da, i-am dus.o”, am rostit. „Şi nici un răspuns?”. „Nu”. Atunci mi-a dat o marcă şi mi-a spus zâmbind: „Ştii, şi tăcerea-i un răspuns”. Toată seara a stat privind ţintă spre doamna de la circ şi însoţitorii ei. Când s-a făcut unsprezece, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre masa ei, dar ea l-a întâmpinat cu răceală. Cei doi domni care o însoţeau au început, la rândul lor, să se distreze pe socoteala lui, punându-i întrebări în batjocură şi râzând apoi de el. A întârziat doar câteva minute, iar când s-a întors i-am atras atenţia că îi turnaseră bere într-un buzunar al hainei. Şi-a scos haina, s-a întors brusc şi s-a uitat o clipă spre masa doamnei. I-am şters haina, iar el mi-e zâmbit: „Mulţumesc, sclavo”.

................................................................................................................................................

În seara următoare sosi târziu. „Ai mulţi bani, sclavo?” m-a întrebat. „ Nu, sunt fată săracă, din păcate”. Mă privi atunci şi-mi spuse cu un zâmbet: „Mă înţelegi greşit. Îmi trebuie doar nişte bani până mâine”. „Am ceva acasă, o sută treizeci de mărci.”. „Acasă, nu-i ai aici?” „Aşteptaţi un sfert de oră, până se-nchide, pe urmă vi-i aduc”. A aşteptat sfertul de oră şi a venit cu mine. „Doar o sută de mărci”, a spus. Tot timpul a mers lângă mine şi nu m-a lăsat să umblu în faţa sau în urma lui, aşa cum am văzut că fac adeseori domnii eleganţi. „N-am decât o odăiţă”, m-am scuzat când am ajuns în faţa casei. „Nu intru cu tine”, mi-a răspuns, „te aştept aici”. Când m-am întors, a numărat banii. „Sunt peste o sută de mărci aici. Îţi dau zece mărci bacşiş. Chiar aşa! Ascultă, vreau să-ţi dau zece mărci bacşiş.”. mi-a întins banii, a spus „Noapte bună” şi a plecat. La colţ, l-am văzut oprindu-se şi dându-i un şiling bătrânei cerşetoare.
A doua zi s-a scuzat îndată, spunând că nu-mi poate da banii înapoi. Mi-a mărturisit sincer că-i risipise pe toţi. „Ce să-ţi mai spun, sclavo!” a mai spus, zâmbind. „O cunoşti pe doamna aurie!”. „De ce o numeşti pe chelneriţa noastră sclavă?” l-a întrebat unul din prieteni. „Doar tu eşti şi mai sclav decât ea”. „Bere?” am întrebat, întrerupându-i. Puţin după aceea, sosi doamna aurie. T. se ridică şi se înclină atât de adânc încât părul i se răvăşi tot pe frunte. Trecu pe lângă el şi se aşeză la o masă liberă, rezemând înadins de ea două scaune. T. se îndreptă imediat spre ea şi se aşeză pe unul din scaune. După câteva clipe se ridică, spunând cu glas tare: „Bine, mă duc. Şi nu mă mai întorc niciodată.”. „Chiar ţi-aş fi recunoscătoare”, răspunse ea. Un val de fericire mă năpădi din creştet până-n tălpi; am dat fuga la bufet spunând ceva, probabil că nu se mai întoarce la ea niciodată. Şeful de sală trecu şi mă certă aspru, dar nici nu l-am băgat în seamă. Când cafeneaua se închise, la miezul nopţii, T. mă însoţi până acasă. „Dă-mi cinci din cele zece mărci bacşiş de ieri” îmi ceru. I le-am dat pe toate cele zece, dar mi-a înapoiat cinci, bacşiş. De data asta nici nu-mi mai ascultă protestele. „Sunt atât de fericită în seara asta”, am spus. „Dacă aş îndrăzni, v-aş ruga să intraţi, dar n-am decât o odăiţă”. „Nu vin” mi-a spus. „Noapte bună”. A plecat. A trecut iar pe lângă bătrâna cerşetoare, dar a uitat să-i mai dea ceva, cu toate că ea îi făcuse o plecăciune. Am fugit înspre ea şi i-am dat un bănuţ. „E de la domnul în straie cenuşii, care a trecut acum”. „Domnul în cenuşiu?” întrebă femeia. „Cel cu părul negru, Wladimierz”. „Eşti nevasta lui?”. „Nu, sclava”.
După aceea, câteva seri la rând îmi spuse cât regretă că nu poate să-mi dea banii înapoi. L-am rugat să nu mă mai necăjească, fiindcă vorbea aşa de tare, încât oricine putea auzi, iar câţiva clienţi chiar râdeau. „Sunt un ticălos şi-un hoţ”, răspunse. „Ţi-am luat banii şi nu pot să ţi-i înapoiez. Mi-aş tăia şi mâna dreaptă pentru cincizeci de mărci”. Mă îndurera să aud ce spune şi am încercat să găsesc o cale de a-i da nişte bani, deşi ştiam că n-am de unde. El continuă. „Şi dacă vrei să ştii ce mai fac, află că doamna aurie a plecat odată cu circul, iar eu am uitat-o. Nici măcar nu mi-o mai amintesc”. „Şi totuşi i-ai scris azi o scrisoare”, îi spuse unul din prieteni. „A fost ultima”, răspunse Wladimierz. Am cumpărat un trandafir da le florăreasă şi i l-am prins la butonieră. I-am simţit răsuflarea pe mână şi abia am putut să mai înfig acul în haină. „Mulţumesc”, rosti din nou. Am fost fericită toată seara, până când Wladimierz spuse pe neaşteptate: „Cu banii de la tine plec pentru o săptămână. Când mă întorc, ţi-i dau pe toţi înapoi.”. când a văzut ce emoţionată eram, adăugă: „Pe tine te iubesc!” şi îmi luă mâna. M-am neliniştit foarte tare, fiindcă nu voia deloc să spună unde se duce, în ciuda rugăminţilor mele. Cafeneaua, candelabrele, clienţii, totul începu să se învârtească în jurul meu. N-am mai putut suporta şi l-am apucat de mâini. „Mă-ntorc la tine peste o săptămână”, a spus, ridicându-se brusc. L-am auzit doar pe şeful de sală spunându-mi: „ Părăseşte imediat localul!”. Nu-i nimic, mă gândeam, şi ce dacă? Într-o săptămână, Wladimierz e înapoi la mine! Am vrut să-i mulţumesc şi m-am întors spre el. Plecase.
Într-o seară, o săptămână mai târziu, am găsit o scrisoare de la el când am ajuns acasă. Părea tare nenorocit. Scria că o urmase pe doamna aurie, că era sfârşit de deznădejde şi că niciodată nu-mi va putea înapoia banii. Apoi se blestema iar pentru faptul că ajunsese o zdreanţă bună de dispreţuit. În josul semnăturii scrisese „Sunt sclavul doamnei aurii”. Am plâns zi şi noapte fără să fiu în stare de altceva. După o săptămână mi-am pierdut slujba şi am început să caut alta. Seara îmi cumpăram la preţ redus toate ziarele şi citeam conştiincios anunţurile când ajungeam acasă, crezând că voi găsi ceva cre să ne salveze, pe Wladimierz şi pe mine. Aseară i-am întâlnit numele într-un ziar şi am citit despre e. Am fugit îndată ă şi am cutreierat străzile; m-am înapoiat abia azi dimineaţă. Nu-mi amintesc dacă am adormit sau doar m-am aşezat pe o treaptă, nefiind în stare să merg mai departe. Astăzi am citit din nou rândurile. Dar ieri, când le-am citit prima dată, îmi amintesc cum mi-am lovit mâinile una de alta şi m-am prăbuşit pe-un scaun. După aceea am alunecat pe jos şi m-am sprijinit de scaun. Pe când mă gândeam, izbeam podeaua cu palmele. Sau poate nici nu mă gândeam la ceva anume, ci doar aveam un gol în cap şi nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Poate atunci m-am sculat şi am plecat. Îmi amintesc cum, la colţul străzii, i-am dat bătrânei cerşetoare un şiling şi i-am spus: „E de la domnul în cenuşiu. Îl ştii”. „Eşti cumva logodnica lui?” m-a întrebat. „Nu”, i-am răspuns, „văduva”. Şi am cutreierat străzile până azi dimineaţă. Iar acum am citit iar acele rânduri. Îl chema Wladimierz T.