Thomas Mann

S-a născut la 6 iunie 1875 la Lübeck, fiind fratele mai mic al romancierului şi dramaturgului Heinrich Mann, fiu al lui Thomas Heinrich Mann, bogat negustor de grâne şi senator şi al Juliei Mann, născută de Silva Bruhns, descendenta unui german şi a unei braziliene. Şi-a făcut studiile la München, unde a trăit şi a scris de altfel o lungă perioadă, între 1891 şi 1933. Lucrează la o societate de asigurări şi colaborează la periodicul satiric "Simplicissimus". Între anii 1895 - 1897 călătoreşte împreună cu fratele mai mare Heinrich, în Italia iar în 1905 se căsătoreşte cu Katia Pringsheim, fiica unui profesor universitar cu care va avea şase copii (patru vor deveni, la rându-le, scriitori). Debutează în 1898 cu volumul de nuvele Micul domn Friedmann pentru ca, în 1901, publicând romanul Buddenbroocks să obţină un imens succes de public şi de critică. În 1919 este ales "Doctor Honoris Causa" al Universităţii din Bonn iar în 1926 devine membru al Academiei de literatură prusiene. De la instaurarea hitlerismului, în primăvara lui 1933, naziştii aflaţi la putere declanşează o campanie violentă împotriva lui, i se retrag titlurile şi i se confiscă bunurile. Între anii 1934 şi 1938 locuieşte în Elveţia, la Küsnacht unde scoate revista "Măsură şi valoare" în care militează "pentru cultura germană liberă". În 1938 emigrează cu toată familia în SUA, primind în 1944 cetăţenia americană. Revine în Germania în 1949 pentru o conferinţă despre Goethe la Frankfurt am Main şi la Weimar, dar se stabileşte, în 1952, în Elveţia, lângă Zürich. A murit la 12 august 1955 în urma unei aterioscleroze. Umanismul social, democratic şi militant e caracteristic marelui prozator care a fost totodată şi o mare conştiinţă a epocii sale ce a intuit timpuriu sensul antiumanist al doctrinei politice naziste şi l-a denunţat în conferinţe şi în scris, afirmându-se ca un radical apărător al valorilor spirituale ale umanităţii dispreţuite şi batjocorite de fascism. ("Declar deschis că mă lipsesc de omagiile care nu relevă şi nu respectă legătura organică dintre tot ceea ce am creat vreodată ca artist şi lupta mea actuală împotriva celui de-al "treilea Reich")
A scris opt romane, peste treizeci de povestiri, o dramă epică, numeroase eseuri; un amplu jurnal şi o răsfirată corespondenţă îi întregesc opera. Faima i-au statornicit-o cele patru romane de mare întindere, Casa Buddenbrook, Muntele vrăjit, tetralogia Iosif şi fraţii săi, Doctor Faustus – împreună cu patru romane de mai mică întindere, Alteţa regală, Lotte la Weimar, Alesul, Mărturisirile escrocului Felix Krull. Dintre povestiri, celebre cu deosebire sunt Tonio Kröger, Moarte la Veneţia, Mario şi vrăjitorul, Capetele schimbate şi Legea. Majoritatea eseurilor a consacrat-o unor scriitori, cu precădere germani, dar şi ruşi, precum şi câtorva filosofi, psihologi şi compozitori germani.








CASA BUDDENBROOK
- fragment -

Declinul unei familii

Partea întîi

I

- Ce-înseamnă asta! Ce-înseamnă asta!...
- Ei, drăcie!... c'est la question, ma tres chere demoiselle! Doamna consul Buddenbrook, care şedea lîngă soacra sa pe canapeaua dreaptă, lăcuită în alb, decorată cu un cap de leu aurit şi cu pernele îmbrăcate într-o stofă gălbuie, aruncă o privire soţului ei instalat în fotoliul de alături, apoi se grăbi să sară în ajutorul mezinei aşezate lîngă fereastră, pe genunchii bunicului.
- Ascultă, Tony! spuse, cred că Dumnezeu m-a...
Şi mica Antonie, o făptură plăpîndă de opt ani, purtînd o rochiţă uşoară de mătase cu ape, îşi întoarse puţin căpşoru-i bălai, drăgălaş, de la faţa bunicului şi privi în odaie cu ochii-i albaştri-cenuşii, fără a distinge însă ceva de absorbită ce era, ca apoi să repete:
- Ce-înseamnă asta! Apoi rosti tărăgănat: Cred că Dumnezeu m-a... şi adăugă repede, cu faţa înseninată: m-a zidit, laolaltă cu toate făpturile...
O apucase în sfîrşit pe făgaşul cel bun, iar acum, radiind de fericire, turui pe nerăsuflate întregul pasaj întocmai cum suna el în catehismul de-abia publicat prin aprobarea înaltului şi prea-înţeleptului Senat, într-o ediţie nouă, revăzută, anno
1835.
Greu e pînă începi, se gîndi, că pe urmă merge, ca iarna cînd îţi dai drumul cu săniuţa la vale pe Jerusalemsberg, cu frăţiorii... Grijile îţi pier una cîte una şi chiar dacă ai vrea, nu te mai poţi
opri.
- Şi tot el mi-a dat veşminte şi ghete, continuă fetiţa, mîncare şi băutură, casă şi gospodărie, femeie şi copii, ogoare şi vite...
La aceste cuvinte, însă, bătrînul monsieur Johann Buddenbrook pufni pur şi simplu în rîs, hohotind cu obişnuitul chicot înfundat şi totuşi răsunător pe care, în taină, şi-l pregătise anume. Rîdea de plăcere, fiindcă avea prilejul de a se distra cît de puţin pe seama catehismului şi poate că într-adins pusese la cale micul examen al nepoatei sale. Se interesă de ogoarele şi vitele micuţei Tony, o întrebă cît ia pentru un sac de grîu şi se arătă gata să facă negoţ cu ea. Faţa lui rotundă, trandafirie şi jovială, căreia, oricît s-ar fi trudit, n-ar fi izbutit să-i dea o expre¬sie răutăcioasă, era încadrată de un păr alb ca zăpada, pudrat, iar pe gulerul lat al redingotei cenuşii cădea o codiţă aproape imper¬ceptibilă. La cei şaptezeci de ani ai săi, rămăsese credincios modei din tinereţe; renunţase la găitanele dintre nasturi şi la buzunarele largi; dar în viaţa lui nu purtase pantaloni lungi2. Bărbia dublă i se răsfăţa vastă şi tihnită pe jaboul alb de dantelă de la gît.
Toţi rideau, ţinîndu-i isonul, în primul rînd din respect faţă de capul familiei. Madame Antoinette Buddenbrook, născută Duschamps, chicotea întocmai ca soţul ei. Era o doamnă trupeşă, pieptănată cu bucle albe şi grele, aduse peste urechi; rochia ei fără nici o podoabă, cu dungi negre şi cenuşii vădea naturaleţe şi discreţie; în mîinile-i albe, încă frumoase, ţinea în poală o pungă mică, de catifea. Cu vremea, trăsăturile feţei dobîndiseră o uimitoare asemănare cu acelea ale soţului său. Numai tăietura şi negrul vioi al ochilor săi mai aminteau oarecum originea ei pe jumătate romanică: prin bunicul său, se trăgea dintr-o familie franco-elveţiană, dar de fel era din Hamburg.
Nora sa, doamna consul Elisabeth Buddenbrook, născută Kroger, rîdea în stilul caracteristic Krogerilor, pufăind din buze, în timp ce îşi proptea bărbia în piept. Ca toţi Krogerii, Elisabeth era o apariţie extrem de elegantă şi chiar dacă nu putea fi numită o frumuseţe, prin glasul ei limpede şi domol, prin mişcările sale liniştite, sigure şi delicate, inspira un sentiment de seriozitate senină şi de încredere. Părul roşcat, împletit pe vîrful capului într-o coroniţă şi lăsat peste urechi în bucle largi, răsucite cu artă, era în armonie cu tenul alb, nespus de gingaş, punctat pe ici-colo cu pistrui mărunţi. Dar ceea ce te izbea la faţa ei cu nasul cam lung şi cu gura mică era faptul că între buza de jos şi bărbie nu avea nici urmă de adîncitură. Corsajul scurt, cu mînecile înfoiate, la care se adăuga o fustă strimtă de mătase înflorată, vaporoasă, de culoare deschisă, îi lăsa liber gîtul de o desăvîrşită frumuseţe, împodobit cu o panglică de atlaz, pe care scapără un pandantiv de briliante mari.
Cu o mişcare ce trăda oarecum nervozitate, consulul se aplecă înainte în scaun. Purta o redingotă de culoarea scorţi¬şoarei, cu revere largi, cu mînecile umflate, care abia jos, sub încheieturi, se strîngeau în jurul mîinilor. Pantalonii strînşi pe picior erau din stofă albă, lavabilă, cu lampasuri negre pe partea din afară. Bărbia îi era ocrotită ca de un meterez de gulerul scro¬bit, în jurul căruia era înfăşurată o cravată groasă şi lată de mătase ce îi umplea toată deschizătura jiletcii colorate... Avea ochii tatălui său, albaştri, puţin adînciţi şi iscoditori, doar cu o expresie poate mai visătoare. Trăsăturile feţei lui erau însă mai grave şi mai accentuate, nasul i se profila puternic şi încovoiat,iar obrajii, acoperiţi pe jumătate de favoriţi bălai şi creţi, nu erau nici pe departe atît de bucălaţi ca ai bătrînului.
Madame Buddenbrook se întoarse către nora ei, îi strînse braţul, privi în poală rîzînd încet şi îi spuse:
- Neschimbat, mon vieux, nu-i aşa, Bethsy? Cuvîntul „neschimbat" îl pronunţă „neschiimbat".
Fără să răspundă, doamna consul schiţă cu mîna ei delicată, un gest de ameninţare astfel că brăţara de aur zomăi uşor. Apoi, cu o mişcare caracteristică, îşi plimbă degetele de la colţul gurii pînă la bucle, ca şi cum ar fi vrut să netezească un fir de par ce o luase razna.
însă consulul rosti cu un zîmbet îngăduitor, dar cu o umbră de mustrare în glas:
- Vai, tată, iarăşi vă bateţi joc de lucrurile sfinte!... Stăteau în „salonul cu peisaje", de la primul cat al vastei case
părinteşti aflate în Mengstrasse, pe care firma Johann Buddenbrook o cumpărase cu cîtva timp în urmă şi în care familia se mutase nu demult. Tapetele solide şi elastice, aflate la o oarecare distanţă de pereţi, înfăţişau privelişti întinse, în culo¬rile delicate ale covorului subţire de pe podea — idile pe gustul secolului al optsprezecelea, cu veseli culegători de vie, cu plu¬gari plini de rîvnă, cu drăgălaşe ciobănite, împodobite cu pan¬glici, ce se oglindeau în apa gîrlei, ţinînd cîte un miel curăţel în braţe sau sărutîndu-se cu ciobănaşi drăgăstoşi... O lumină aurie de apus de soare precumpănea în aceste tablouri, armonizîndu-se cu stofa galbenă a mobilei lăcuite în alb şi cu perdelele de mătase, şi ele gălbui, de la cele două ferestre.
Pentru întinderea odăii, mobila era puţină. Masa rotundă, cu picioare drepte, subţiri, suflate cu aur, nu stătea în dreptul canapelei, ci lîngă peretele opus, vizavi de micul armoniu pe a cărui acoperitoare se afla o cutie de flaut. în afară de fotoliile ţepene înşirate la intervale egale de-a lungul pereţilor, în încăpere nu mai era decît o mescioară pentru lucrul de mînă, lîngă fereastră, şi un fragil birou de lux încărcat cu bibelouri, aşezat înaintea canapelei.
Prin uşa cu geamuri, aflată faţă-n faţă cu ferestrele, se zărea o galerie cu coloane, cufundată în penumbră, iar la stînga intrării se deschidea, spre sufragerie, o uşă înaltă, albă cu două canaturi.
Lîngă peretele celălalt într-o firidă semicirculară, îndărătul unei uşi de fier forjat, lucrată artistic, focul pîlpîia în sobă.
Căci frigul se lăsase devreme. Afară, dincolo de stradă, frunzişul teilor mărunţi din preajma bisericii Sfînta Măria îngălbenise de-a binelea, deşi era abia mijlocul lui octombrie, în jurul trainicelor colţuri şi unghiuri gotice ale catedralei şuiera vîntul şi cernea o bură de ploaie rece. De dragul bătrînei madame Buddenbrook, ferestrele duble fuseseră puse de mult.
Era joi, ziua în care, din două-n două săptămîni, familia se strîngea laolaltă; pentru astăzi însă, în afară de rubedeniile din oraş, fuseseră invitaţi, la o masă fără pretenţii, şi cîţiva prieteni buni, iar acum, la ora patru după-amiază, ai casei şedeau în lumina tot mai slabă a amurgului, aşteptînd sosirea oaspeţilor...
Mica Antonie nu se lăsă tulburată de bunicu-său în alergarea ei cu săniuţa, ci, cam îmbufnată, îşi împinse buza superioară şi mai mult deasupra celei de jos. Ajunsese la picioarele Jerusalemsbergului, dar nefiind în stare să frîneze pe derdeluşul lunecos, zbură înainte, dincolo de ţintă...
- Amin, spuse ea, dar mai ştiu ceva, bunicule!
- Tiens! Mai ştie ceva! strigă bătrînul, prefăcîndu-se că nu mai poate de curiozitate. Ai auzit, mămico? Mai ştie ceva! Ei, să mai zică cineva...
- Cînd e un fulger mai cald, spuse Tony, dînd din cap la fiecare cuvînt, înseamnă că trăsneşte. Cînd e mai rece, înseamnă că tună.
Spunînd acestea, fetiţa îşi încrucişa braţele şi privi feţele vesele din jurul ei, ca şi cum nu s-ar îndoi de succes. Pe domnul Buddenbrook însă, asemenea cunoştinţe îl scoaseră din sărite, şi vru cu orice preţ să i se spună cine i-a vîrît în cap copilului această stupiditate, iar cînd se dovedi că de vină e Ida Jungmann, domnişoara din Marienwerder, angajată nu de mult la copii, consulul se văzu nevoit să ia apărarea acestei Ida.
- Eşti prea sever, papă. De ce nu-i dai voie unui copil să aibă, la vîrsta asta, închipuiri oricît de ciudate, despre aceste lucruri?
-Excusez, mon cher!... Mais c'est une folie. Ce vrei? Ştii că mă supără să li se vîre copiilor în cap asemenea idioţenii. Şi de supărat ce era, monsieur Buddenbrook recurse din nou la dialec¬tul lui nordic. Cum adică? Tunetul trăsneşte?... Trăsni-l-ar în moalele capului!... Ia mai lăsaţi-mă în pace cu prusaca voastră!
Adevărul e că bătrînul nu se împăca în ruptul capului cu Ida Jungmann. Nu era o minte mărginită şi văzuse ceva în viaţă. Ca furnizor al armatei, în 1813, cutreierase, în trăsura lui cu patru cai, toată Germania de Sud, cumpărind grîne pentru prusaci. Fusese la Amsterdam şi la Paris, şi ca om luminat ce era nu cre¬dea, Doamne fereşte, că trebuie condamnat tot ce se găseşte din¬colo de porţile oraşului său natal cu acoperişuri ţuguiate. Dar în relaţiile sale sociale, cînd nu era vorba de afaceri, înclina, mai mult decît fiul său, consulul, să păstreze distanţele în chip sever şi să fie ireconciliant fată de străini. Astfel, cînd, într-o bună zi, copiii lui, întorşi dintr-o călătorie prin Prusia Occidentală, aduse¬seră în casă, ca pe un pui de bogdaproste, pe acea fetişcană - Ida abia împlinise douăzeci de ani şi era fiica unui hangiu din Marienwerder, mort cu puţin înainte de sosirea familiei Buddenbrook acolo - pentru fapta sa de bun creştin, consulul avusese greutăţi cu bătrînul, care aproape tot timpul îi vorbise străinei numai în franţuzeşte sau în dialectplaUdeutsch... De alt¬fel, Ida Jungmann se dovedi iscusită în gospodărie şi o guver¬nantă destoinică pentru copii. într-adevăr, prin loialitatea ei, prin noţiunile sale în privinţa ierarhiei sociale, tipic prusace, ea se potrivea în fapt de minune cu postul pe care îl ocupa în această casă. Era o persoană cu principii aristocratice, făcînd o distincţie severă între cercurile de întîia şi cele de a doua mînă, între marea şi mica burghezie, era mîndră că ţinea, în calitatea ei de slujitoare devotată, de cercurile pe care le socotea de prim rang şi nu vedea cu ochi buni nici o prietenie ce s-ar fi putut înfiripa între Tony şi vreo colegă de şcoală, care, după aprecierea domnişoarei Jung¬mann, putea fi doar dintr-o bună clasă de mijloc...
Tocmai atunci, prusaca se ivi în galeria cu coloane, apoi intră pe uşa cu geamuri: era o fată voinică, ciolănoasă, îmbrăcată în negru, cu părul lins şi cu o faţă cinstită. O aducea de mînă pe mica Klothilde, o copilă neobişnuit de firavă, purtînd o rochiţă de stambă înflorată, cu părul spălăcit, cenuşiu, cu o faţă lipsită de vlagă, de fată bătrînă. Klothilde se trăgea dintr-o linie colaterală a familiei - fără nici un dram de avere - era fiica unui administrator de moşie din regiunea Rostockului, nepot al bătrinului Buddenbrook, şi, fiind o făptură ascultătoare şi de o vîrstă cu Antonie, era crescută aici în casă.
- Totul e pregătit, zise mamzel Jungmann, rostogolind prin gîtlej consoana r pe care înainte n-o putea rosti deloc. Klothildchen a pus cu nădejde umărul la bucătărie. Trina aproape că n-a mai avut nimic de făcut.
Privindu-şi jaboul de la gît, monsieur Buddenbrook zîmbi ironic la auzul accentului neobişnuit al Idei; consulul însă mîngîindu-şi nepoţica pe obraji, îi spuse:
- Bravo, Thilda! Ora etlabora, stă scris. Tony a noastră ar putea lua pildă de la tine. îi cam place să lenevească şi se cam obrăzniceşte uneori.
Tony lăsă capul în jos şi se uită pe sub gene la bunicul său; ştia ea bine că o să sară s-o apere ca întotdeauna.
- A, nu, nu! spuse bătrînul. Sus capul, Tony, courage! Ce-i sade bine unuia nu i se potriveşte celuilalt. Fiecare după croiala sa. Thilda e o fată cuminte, nimic de zis, dar nici noi nu sîntem de lepădat. Eraisonnable ce spun, Bethsy?
Se adresa nurorii sale, care îl aproba de obicei în- toate, pe cînd madame Antoinette, mai mult din prudenţă decît din convingere, era, de cele mai multe ori, de partea consulului. Astfel, cele două generaţii îşi întindeau mîna ca într-un fel de chasse croise1.
- Eşti prea bun, papă, zise doamna consul. Tony îşi va da desigur osteneala să ajungă o femeie înţeleaptă şi vrednică... Băieţii s-au întors de la şcoală? o întrebă apoi pe Ida.
Dar Tony, care de pe genunchii bunicului vedea strada prin spion2, strigă aproape în aceeaşi clipă:
- Uite-i pe Tom şi Christian venind încoace pe Johanis-strasse... şi domnul Hoffstede... şi nenea doctoral...
Clopotele de la Sfînta Măria intonară un coral - pang! ping, ping, pung! - destul de ezitant, aşa că anevoie se putea înţelege ce voiau să spună, dar plin de solemnitate; şi apoi, în timp ce clopotul cel mic şi cel mare vesteau - unul vesel, celălalt cu gravitate - că era ora patru, jos, glasul pătrunzător al clopoţelu¬lui de la uşa principală umplu vestibulul. într-adevăr, erau Tom şi Christian, care soseau împreună cu primii oaspeţi, Jean Jacques Hoffstede, poetul, şi doctorul Grabow, medicul casei.