Chales Baudelaire

 1821: Se naşte la Paris, Charles Baudelaire.
 1827: Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.
 1828: Văduva Baudelaire se recăsătoreşte cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar şi diplomat.
 1832-1835: Perioada de studii în Lyon, în garnizoana in care colonelul Aupick l-a trimis.
 1836-1840: Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris, unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlneşte pe de Nerval şi Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
 1841-1842: Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, dar revine un an mai târziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere, moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy parizian. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.
 Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Les Fleurs du mal, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moştenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăţi financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire şi îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieţii. O tentativă de suicid se produce în anul 1845.
 Pentru a-şi suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, şi cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix şi Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.
 1847: Publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.
 1848: Publică şi lucrează la variate gazete.
 1854 - 1855: Publică traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care îl consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră.


În 1857, Auguste Poulet-Malassis publică prima ediţie din Les Fleurs du mal. Baudelaire era atât de îngrijorat de calitatea tipăriturii încât închiriază o cameră lângă tipografie pentru a putea supraveghea apariţia cărţii. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susţinut de acelaşi procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul şi editorii sunt condamnaţi, iar şase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicţia a fost ridicată în Franţa abia în 1949.


Portret de Gustave Courbet, 1848În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecţie. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă Romantismului, sunteţi diferit de toţi, şi aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeţii romantici, Baudelaire se inspira din viaţa citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumuseţe chiar şi din cele mai josnice şi non-poetice situaţii. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.

În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole şi eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri şi teme.

În 1869 a publicat şi poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziţii în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradiţională a versificaţiei.

În 1862, Baudelaire a început să aibă coşmaruri şi temeri, iar sănătatea i s-a şubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să ţină o serie de conferinţe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parţială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris şi îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.




Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.

Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeţii timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, şi Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeţi celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell şi Seamus Heaney i-au celebrat opera. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.




Epigraf pentru o carte osândită

Tu, cititor, tacut, bucolic,
Naiv si sobru om de munci,
Aceasta carte s-o arunci,
Cu tot desfrau-i melancolic.

De nu stii slova si vorbirea
De la dibaciul mag, Satan,
Arunc-o! vei citi-o-n van
Sau imi vei crede sluta firea.

Dar daca, vrednic scormonesti
Cu ochiu-n rapi adanci, de freamat
Citeste si-ai sa ma iubesti

Tu, suflet, iscodind c-un geamat
Un rai ce deopotriva-l vrem,
Ma plange!…Altfel te blestem!


Fărămituri

Îngeri îmbrăcaţi in aur, purpură şi hiacint.
Geniul şi dragostea sunt datoriile-mi uşoare.
LACOMUL
Rumegand, eu rad de trecătorii flămanzi.
Ca un obuz aş exploda
De nu aş suge ca un cancer.
Noroi am frămantat şi aur am iscat
Avea in ochi puterea ce-n inimă-ascundea.
Deşert vivant, Parisul îl alunga mereu,
El: neanfrant ca fiara şi liber ca un zeu.
Privirea-i, nici timidă şi nici nepăsătoare,
Se răspandea in juru-i cu lăcomie mare,
Şi nări in fremătare drept griji, ca la artişti
Ce opera-şi mangaie cu degetele, trişti.
Da, tinereţea fi-va-ţi bogată-n mari furtuni
Ca Zodia Leoaicei cu ochii arzători
Ce ne alintă fruntea şi braţele-n sudori,
Călătorind în spaţii şi respirind frumos
Ea naşte-acele zane cu mersul amoros,
FARAMITURI
Ivindu-le-n oglindă, sterilă voluptate;
Ca fructe-n parguire a lor virginitate.
Dar eu zăresc in ochii Adinei, răscolitori,
Că inima-ţi nu-i pentru plăpande sărbători
Şi-această frumuseţe ca fierul in tenebre
Va rezidi Infernul cu nesecate febre,
Spre a-mplini desfraul cu groaznicele-i guri
Şi a-ntrista simţirea umilelor făpturi.
Da, doborand sub sine molaticele perne
Un trup superb ca noaptea odihnei se aşterne
Şi somnul podobindu-şi cu un suras total
A spatelui său urmă de pofte chinuit.
De-o patimă nebună sta aeru-mpregnat;
Ca spre o lampă fluturi se năvăleau, perdeaua
Sub nici o adiere, iar streaşina ca neaua.
Era o noapte caldă, o baie a iubirii
Tu, îngere puternic pe chipul mîndru-avînd
A Iadului pecete sub care te-ai nălţat,
Imblînzitor feroce, in cuşcă mi-ai băgat
Spectacol de ruşine cruzimii tale-oricand,
Coşmar în miez de noapte, Sirenă-n totul goală,
Tu ce mă-mpingi spre hăul din mine chiar stand drept
Purtînd veşminte sfinte sau barbă de-nţelept
Spre a-mi oferi otrava iubirii ce înşală.
BLESTEM
Bancul de peşti nestăpinit şi dur
Şi trecătoarea-ngustă, maelstromul vorace
Agită mai domol nisipul sur
Decît a' voastre inimi, dand cerurilor rază;
Ele-s o aruncare de nobilă putere
Acolo unde farul vedeta luminează
Dar care şi ucide moluştele-n tăcere;
Şi, încă a noastre inimi se-aseamănă c-un han
La care hămesiţii visandu-şi masa, patul,
La cei ce-s înlăuntru se roagă, ţipâ-n van:
Ci tac: studentul, popa, tac: tarfa şi soldatul;
Şi pleacă fără-ntoarceri; ce camere infecte:
Război, ştiinţă, amoruri; e-ngust al nostru unghi,
E rece vatra; patul şi vinul au insecte
Pe oaspeţii aceia eu i-aş servi-n genunchi!




Albatrosul

Pe punţi, spre a-şi trece vremea, adesea marinarii
Prind albatroşi de mare care se-aţin nebuni
De foame, după nave, în zbor, pe când pânzarii
Plutesc pe nesfârşirea albastrelor genuni.

Abia l-au prins matrozii şi l-au lăsat pe scânduri,
Că regelui din nalturi, stingher, şovăitor,
Aripile i-atârnă ca două albe rânduri
De vâsle de corăbii târâte-n urma lor.

Inaripatul oaspe e jalnic, fără vlagă,
El care mândre aripi în cer desfăşura!
O pipă-n gură-i pune un matelot, în şagă,
Şchiopând imită altul infirmul ce zbura.

Ca prinţu-acesta falnic, domnind prin vaste locuri,
Poetul, nalt prin geniu, domină-n univers,
Dar exilat în lume, în râset şi batjocuri,
Aripile-i gigante l-împiedică din mers.


Sonet de toamnă

Şi ochii tăi îmi spun, limpezi ca un cristal:
„– Pe tine-amant bizar, ce te atrage-n mine?”
– Să taci! A mea inimă ce totul o-nfurie
Cu-excepţia candorii din vechiul animal,

Nu vrea să îţi arate secretul infernal,
Leagăn al cărui pled la somnuri lungi mă-mbie,
Nici neagra sa poveste scrisă cu o făclie,
Urăsc afecţiunea, şi gîndul mi-e fatal!

Să ne iubim în tihnă, amorul din chindie
În taină pune laţuri şi-ntinde-un arc mortal;
Cunosc orice unealtă din vechiu-i arsenal!

O, pală florentină, crimă şi nebunie,
Nu eşti tu ca şi mine un soare-autumnal?
O, Florentină brună şi rece în gîndire!


Vinul amanţilor

Frumos e azi văzduhul! Sprinteni,
Fără căpăstru, fără pinteni,
Să ne-avântăm călări pe vin
Spre-un cer feeric şi divin!

Ca unor îngeri arşi de jarul
Lungoarei, iată, în cleştarul
Albastru-al dimineţii vraja
Mirajul ne-aruncă mreaja!

Domol alunecând împinşi
De mult isteaţa volburare,
De-un paralel delir cuprinşi,

O, sora mea, fără-ncetare
Vom alerga, scăpaţi de rele,
Spre raiul visurilor mele.