Lev Tolstoi

Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinereţe aventuroasă, împărţită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieţii ţăranilor, călătorii, activitate militară (participă la campaniile din Caucaz şi la Războiul Crimeei) şi scriitoricească. În ciuda problemelor familiale de mai târziu, Tolstoi a reuşit să creeze romane frumoase din care reies idealuri umanitare.
Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moşia Iasnaia Poliana, gubernia Tula, la aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova. Însemnând „poiană luminoasă” în rusă, Iasnaia Poliana era o moşie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte provenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, a dus o viaţă specifică aristocraţilor. Nikolai a risipit averea familiei, majoritatea strânsă de strămoşul său Alexandru Ivanovici Tolstoi, care a fost colonel în Războiul Patriotic din 1812, război de apărare a ţării împotriva lui Napoleon. În 1822, el s-a căsătorit cu Maria Nikolevna Volkonskaia, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către bogata prinţesă. Din cauza iresponsabilităţii sale, Nikolai a fost nevoit să folosească zestrea soţiei sale pentru a păstra situaţia financiara a familiei. Maria Nikolevna, mama viitorului scriitor, era, de asemenea, fiica unui general bogat, iar moşia Iasnaia Poliana făcuse parte din zestre, aparţinând la început părinţilor ei. Ea va muri când micul Tolstoi nu împlinise încă nici doi ani.Ulterior, mătuşa Tatiana Ergolskaia, va prelua rolul mamei. De atunci, în imaginaţia lui Lev nu se regăsea decat un portret idealizat al mamei sale, perfectă, bună şi iubitoare, si al tatălui respectat şi iubit, moşierul pe care guvernul refuzase să-l angajeze. De fapt, Nikolai, fiind un revoluţionar care împărtăşea dorinţa decembriştilor de înlăturare a familiei imperiale şi a sistemului de iobagie, era ţinut la distanţă de guvern.
Al patrulea fiu al lui Nikolai şi al Mariei, Tolstoi, a fost crescut şi îngrijit de bone şi servitoare. El şi-a petrecut copilăria la Iasnaia Poliana. Numele aceste localităţi este strâns legat de memoria marelui scriitor, care şi-a scris majoritatea operelor în locul care a constituit leagănul primei lui copilării.
După moartea Mariei Volkonskaia (mama scriitorului), de educaţia copiilor (Tolstoi avea trei fraţi mai mari: Nikolai, Dimitri şi Serghei) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A. Ergolskaia, de care scriitorul aminteşte deseori cu dragoste şi duioşie. Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea pentru om şi frumos şi de la ea a primit Tolstoi cel dintâi îndemn de a scrie. Asemeni tuturor famililor de nobili înstăriţi, educaţia lui Tolstoi a fost încredinţată unor profesori particulari, de naţionalitate germană şi franceză, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului şi se străduiau să le asigure copiilor o educaţie demna de tinerii aristocraţi. Primele opere literare citite de Tolstoi au fost poeziile lui Puşkin. Într-o zi, i s-a cerut să recite o poezie în faţa unuia dintre prietenii tatălui său. În vârstă de numai opt ani, Tolstoi l-a impresionat puternic pe invitatul tatălui său, recitând fără greşeală şi cu patos două poezii.



În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studiilor în instituţiile de învăţământ superior. Încentul cu încetul, copiii s-au obişnuit cu viaţa de oraş. În acelaşi an tatăl lor moare iar orfanii sunt luaţi sub tutela contesei Osten-Saken, sora mai mare a tatălui lor. Nu după mult timp însă, moare şi contesa Osten-Saken, iar copiii trec sub tutela contesei Iuşkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi şi soţia guvernatorului oraşului Kazan. În urma acestor evenimente, copiii s-au mutat în Kazan. Lev, care acum avea 13 ani, a început să studieze limbile turcă, arabă şi tătară împreună cu profesorul său particular. În aceeaşi vreme a citit şi operele complete ale lui Rousseau, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de filozofia acestuia.
Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescenţa şi tinereţea scriitorului se întâlnesc în trilogia sa autobiografică, opera cu care Tolstoi îşi face debutul în literatură.
În anul 1847, fraţii îşi împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moşia Iasnaia Poliana. Când a preluat atribuţiile de moşier, avea tot felul de idei umaniste asupra modului de conducere a moşiei. Însufleţit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătăţească viaţa celor 330 de iobagi de pe moşia sa. Încercările lui au dat greş chiar de la început, deoarece iobagii îşi priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înţelegea contradicţiile de neîmpăcat dintre iobagi şi moşieri (experienţa relatată în romanul Învierea). Retras la moşia sa, Tolstoi îşi alcătuieşte în această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul ştiinţei şi artei. În doi ani, el reuşeşte să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru reiese din faptul că încă la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în vederea susţinerii examenelor de candidat la ştiinţe juridice. Tot în această perioadă, a şederii lui la Sankt Petersburg, se lasă în voia sorţii în orice făcea. A devenit dependent de jocurile de noroc şi, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Atunci părăseşte Petersburgul.Întors la Iasnaia Poliana, Tolstoi şi-a descoperit o nouă pasiune: muzica ţigănească. A chemat la conac un grup de muzicanţi şi le-a cerut să-i cânte melodii populare ruseşti. Serghei, fratele lui mai mare, venea şi el adesea să îi asculte, şi în cele din urmă s-a împrietenit şi s-a căsătorit cu una dintre cântăreţe. Însă dragostea lui Tolstoi pentru muzica lor era doar trecătoare.



Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societăţii, Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acţiona în Caucaz.Departe de lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie de Puşkin şi Lermontov, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea „autodesăvârşirii”, care, cu timpul, va căpăta amploare, devenind baza filozofiei lui de esenţă mistică, religioasă şi, în ultima instanţă - reacţionară. Chemat la război de fratele său, care era ofiţer în armata rusă, Tolstoi a plecat pe front. Nu era câtuşi de puţin interesat să aibă o slujbă de birou la prefectură, dar când s-a văzut soldat, a fost pus într-o situaţie neaşteptată. Statutul său social nu conta în armata rusă, atâta doar că nu era pus la un loc cu soldaţii de rând. De obicei, putea recurge la influenţa politică a rudelor sale dar armata nu era nici pe departe le fel de îngăduitoare cu el ca şi cunoscuţii. În ianuarie 1853, tânărul soldat a trecut, în cele din urmă, examenul de cadet pentru a deveni subofiţer de artilerie, având astfel prilejul de a-şi dovedi vitejia şi a câştiga un renume glorios ca erou de război.
Tot în această perioadă, Tolstoi îşi începe activitatea lui de scriitor. A început să lucreze la primul său roman „Copilăria”, pe care îl schiţase în linii mari cu un an înainte. Era o povestire autobiografică a anilor copilăriei petrecuţi la Iasnaia Poliana. Odată terminat, el îl trimite, în 1852, redacţiei „Sovremennik”, o revistă de literatură editată de poetul Nicolai Nekrasov. Poetul a recunoscut talentul şi potenţialul literar al lui Tolstoi, şi i-a promis să-i publice lucrările în revistă, făcând-o în septembrie 1852. În acelaşi timp, Tolstoi a regăsit avantajele traiului printre cazaci. În ciuda vieţii lor simple, cazacii aveau un cod etic militar şi umanist la care ţineau cu înverşunare, iar Tolstoi îi admira. Îi vedea ca pe un model de urmat pentru toţi ruşii, şi un exemplu către care să tindă toţi tăranii şi chiar aristocraţia. Aşa că şi-a propus să scrie despre experienţele petrecute în mijlocul lor. Romanul s-a numit, după cum era de aşteptat, „Cazacii”, şi s-a bucurat de un succes imediat la publicare sa în 1863. Acum va scrie şi povestirile „Incursiunea”, „Tăierea pădurii” şi altele, cu subiecte luate din viaţa de campanie.
În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană şi locuieşte timp de câteva luni la Bucureşti.Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresata mătuşii sale, contesa T.A. Ergolaskaia, tânărul ofiţer descrie astfel Bucureştii: „Sunt năucit. Un oraş mare şi frumos, obligaţia de a te prezenta multora, opera italiană şi teatrul francez...” Se reîntoarce în patrie odată cu începerea războiului din Crimeea şi ia parte la apărarea Sevastopolului. Cu acest prilej Tolstoi se manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldaţii de rând, în care vede întruchiparea vitejiei şi a abnegaţiei duse până la sacrificiul de sine. Scenele de bătălie, deosebite prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim în epopeea „Război şi pace” sunt rodul observaţiilor proprii din timpul apărării Sevastopolului. De altfel Tolstoi imortalizează acest moment de cotitură în istoria Rusiei în ciclul intitulat „Povestiri din Sevastopol” („Sevastopol în decembrie 1854”, „Sevastopol în mai 1855” şi „Sevastopol în august 1855”).



În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată şi se dedică activităţii beletristice. În această perioadă el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care şi la revista „Sovremennik” - devenită tribuna de luptă a democraţilor-revoluţionari. De la „Sovremennik”, Tolstoi se retrage în acelaşi timp cu Turgheniev, după ruptura ce are loc între scriitorii aparţinând clasei nobiliare şi cei din rândul raznocinţilor.
În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în străinătate. A călătorit mai întâi la Paris, unde a luat pentru prima dată contact cu o naţiune liberă. Aici a locuit pe Rue de Rivoli, într-un apartament mobilat, fiind vecin cu Turgheniev. Vizitează muzeele, frecventează teatrele, sălile de concert, merge la circ, urmează cursuri la Sorbona şi la Collége de France. Plimbându-se prin oraş, la un moment dat, asistă la spectacolul executării unei sentinţe capitale într-o piaţă publică, fapt ce i-a stîrnit un profund dezgust,odată ce va vedea ghilotina într-o piaţă publică. Din Franţa a mers în Elveţia, iar apoi în Germania, şi în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia Poliana. Odată ajuns aici, şi-a reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moşia lui, iar în cele din urmă, a deschis o şcoală.
În august 1862, Tolstoi se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova. El avea 34 de ani iar ea doar 18. La început, îndragostit cu adevărat de tânăra femeie, au petrecut momente liniştite şi plăcute, iar viaţa de familie era fericită. A fost pentru Tolstoi o căsătorie ideală: soţia sa îi administrează moşia, îi recopiază manuscrisele (îi transcrie de 7 ori „Război şi pace”!) şi îi dăruieşte 12 copii. Curând după căsătorie, Lev îşi reia preocupările literare întrerupte de munca pedagogică, socială şi de gospodărirea moşiei, şi începe să scrie romanul „Război şi pace”.





În 1869, după terminarea marii epopei îşi reia activitatea pedagogică. Preocupat de educaţia poporului, Tolstoi scrie un abecedar şi predă el însuşi la şcoala de pe moşia sa, Iasnaia Poliana. În 1878 apare un alt roman reuşit al scriitorului, „Anna Karenina”, dramatică şi complexă analiză a vieţii de familie şi a sentimentului de dragoste.
Între anii 1881 — 1901 Tolstoi locuieşte mai mult la Moscova, pentru a înlesni copiilor posibilitatea de a urma şcoala. Îşi continuă munca literară şi felul de viaţă simplu, luând parte în acelaşi timp la viaţa obştească. În 1882, participă la recensământul din Moscova, iar în anii de foamete 1891 — 1894, ia parte la organizarea ajutorării ţăranilor. Între anii 1880 — 1900 Tolstoi scrie nuvelele: „Moartea lui Ivan Ilici”, „Sonata Kreutzer” şi operele dramatice: „Puterea întunericului”, „Cadavrul viu” şi „Roadele instrucţiunii”. Spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie romanul „Învierea” şi nuvela „După bal”, opere în care artistul realist ocupă din nou primul loc, lăsând în umbră pe filozoful moralist.
La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire şi Goethe o mai cunoscuseră. Dar în familie viaţa devine infernală.
În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se reîntoarce la Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morţii sale. În acelaşi an el este excomunicat din biserică (mai ales din cauza ultimului său roman - „Învierea” - unde atacă făţiş biserica). Guvernul ţarist, al lui Nicolae al II-lea, ar fi procedat, desigur, şi mai drastic, însă gloria lui Tolstoi era „prea mare - după spusele unui general de jandarmi - pentru ca închisorile ruseşti s-o poată cuprinde”. Şi într-adevăr, nu se putea trece cu vederea faptul că în ultimile decenii figura scriitorului de la Iasnaia Poliana a stat neîncetat în centrul atenţiei opiniei publice din lumea întreagă.
Revoluţia din anul 1905 l-a găsit pe scriitor preocupat de acelaşi frământări şi chinuit de contradicţia dintre sincera lui dorinţă de a veni în ajutorul ţăranilor şi teoria neîmpotrivirii la rău prin violenţă. Credinţa în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de mersul firesc al istoriei iar el nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluţiei. Tolstoi nu poate rămâne indiferent la numeroasele execuţii din perioada reacţiunii stolîpiniste de după revoluţia din 1905 şi scrie plin de revoltă şi îndignare articolul „Nu pot să tac” (1908), în care atacă direct guvernul.
Contrastul dintre viaţa lui de liniştită bunăstare şi mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere din ce în ce mai mult şi îl duce la obsedanta idee de a-şi părăsi familia şi de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viaţă simplă şi liberă. Acest sfâşietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani, să părăsească Iasnaia Poliana, şi să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, şi medicul D. Makoviţki. Nerezistând călătoriei, Tolstoi răceşte şi moare la 7/20 noiembrie 1910, în mica gară Astapovo.A fost înmormântat la Iasnaia Poliana, aşa cum ceruse, în locul unde în copilărie căutase beţişorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omeniri fericirea.







Anna Karenina
-fragment-





A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti


PARTEA ÎNTÎI

I

Toate familiile fericite se aseamănă între ele.
Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.
în familia Oblonski era mare tulburare. Soţia aflase că
bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta
franceză care fusese în serviciul casei şi-1 vestise că nu
mai poate trăi sub acelaşi acoperămînt cu dînsul. Această
stare de lucruri ţinea de trei zile şi-i apăsa greu pe soţi, pe
ceilalţi membri ai familiei şi pe servitori. Toţi simţeau că
traiul lor laolaltă îşi pierduse rostul şi că sînt mai legaţi
între ei oamenii care se întîlnesc întîmplător într-un han
decît erau acum membrii familiei şi servitorii casei
Oblonski. Doamna nu mai ieşea din odăile sale. Soţul nu
mai dăduse pe acasă de trei zile. Copiii alergau descumpăniţi
prin toată casa. Englezoaica se certase cu menajera şi
scrisese cîteva rînduri unei prietene, rugînd-o să-i caute
un alt loc. Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei.
Ajutoarea de bucătar şi vizitiul ceruseră socoteala.
A treia zi după ceartă, prinţul Stepan Arkadici Oblonski
— Stiva, cum i se spunea în societate — se trezi la ora
obişnuită, adică la opt dimineaţa, dar nu în odaia de culcare
a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată
în marochin. îşi răsuci pe telurile canartelei trupul împlinit
şi îngrijit, vrînd parcă cu tot dinadinsul să mai
doarmă ; strînse cu putere perna în braţe şi o lipi de obraz,
dar se ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea
şi deschise ochii.
«Da, da, cum a fost ? se gîndea Stepan Arkadici, încercînd
să-şi amintească visul. Da, cum a fost ? Ah, da ! Alabin
dădea o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt...
ci undeva în America. Da ! Dar se făcea că Darmstadt-ul se
afla în America. Alabin ne dăduse un prînz pe nişte mese
de sticlă. Da, da, şi mesele cîntau II raio tesoro 1. Ba nu II
mio tesoro, ci un cîntec mai frumos, şi pe mese se aflau cîteva
garafe mici, semănînd cu nişte femei", îşi aminti el.
Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe
gînduri, zîmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos ! Mai
erau acolo multe lucruri atît de minunate, încît nici nu
sînt cuvinte care să le zugrăvească şi nici cu mintea nu le
poţi născoci cînd eşti treaz." Apoi, zărind o fîşie de lumină
ce se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan
Arkadici, plin de voie bună, îşi scoase repede picioarele
din aşternut, căutînd din degete papucii de marochin auriu,
brodaţi de soţia sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut)
şi, fără să se scoale, după un vechi obicei dobîndit de
vreo nouă ani, întinse mîna spre locul unde, în iatac, îi
atîrna halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în
odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou. Zîmbetul îi
pieri de pe faţă. Fruntea i se încruntă.
„Vai, vai, vai..." gemu el, amintindu-şi cele întîmplate.
Din nou i se înfăţişară în minte toate amănuntele scenei cu
soţia lui, încurcătura în care se afla şi, mai chinuitor decît
orice, propria-i vină.
„Da ! N-o să mă ierte şi nici nu mă poate ierta. Şi — ceea
ce-i mai îngrozitor — tot păcatul cade asupra mea, măcar
că nu-s vinovat. Aici e toată drama", gîndi el. „Vai, vai,
vai !" repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele
cele mai chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost
prima clipă, cînd Stepan Arkadici, întorcîndu-se de la teatru,
vesel şi mulţumit, cu o pară mare în mînă pentru soţia
sa, n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în
birou. O găsi în sfîrşit în odaia de culcare, ţinînd în mînă
biletul blestemat care-i dezvăluise totul.
Dolly cea veşnic copleşită de griji şi de treburi — o
femeie mărginită, după părerea lui — stătea ca o stană de
piatră, ţinînd scrisorica în mînă, şi-1 privea cu o expresie
de groază, deznădejde şi mînie.
— Ce-i asta ? Asta ? îl întrebă ea, arătîndu-i biletul.
Amintindu-şi toate acestea, Stepan Arkadici — cum se
întîmplă adesea — era chinuit nu atît de faptele petrecute
cît de felul cum răspunsese el însuşi la vorbele soţiei sale.
în clipa aceea se întîmplase cu dînsul ceea ce se petrece
cu oamenii prinşi pe neaşteptate asupra unei isprăvi prea
ruşinoase. N-avusese timp să-şi pregătească o mină potrivită
situaţiei în care se trezi în faţa soţiei după descoperirea
păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, să tăgăduiască,
să se scuze, să ceară iertare, să rămână chiar nepăsător
— orice ar fi fost mai potrivit decît ceea ce făcuse
el. Faţa lui, fără voie, prinse deodată a zîmbi (un „reflex al
creierului", se gîndea Stepan Arkadici, căruia-i plăcea fiziologia)
— obişnuitu-i zîmbet bun şi de aceea prostesc.
Nu-şi putea ierta acest surîs nerod. Văzîndu-şi zîmbetul,
Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu
înflăcărare, ca de obicei, într-un şuvoi de vorbe amare şi
ieşi repede din odaie. De atunci nu vroia să-şi mai vadă
bărbatul.
„Zîmbetul ăsta prostesc poartă toată vina", îşi zicea
Stepan Arkadici.
„Dar ce-i de făcut ? Ce-i de făcut ?" se întreba deznădăjduit,
fără să găsească răspuns.


II




Stepan Arkadici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se putea înşela singur, căutînd să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi
de faptul că el, bărbat de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat,
nu era îndrăgostit de soţia sa, mai tînără decît dînsul numai cu un an, mamă
a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră.
Regretă numai un lucru : că nu se ştiuse ascunde mai bine de ea.
îşi dădea însă seama de gravitatea situaţiei sale. Îi era milă de soţie, copii
şi de el însuşi. Ar fi ştiut, poate, să-şi ascundă mai bine păcatele faţă de
nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că ştirea asta o
va zgudui atît de puternic ; dar nu se gîndise niciodată
serios la aşa ceva. Avusese oarecum impresia că soţia îl
bănuia încă mai demult de necredinţă, dar trecea cu vederea
acest lucru. îşi închipuise chiar că ea, femeie sleită
de puteri, îmbătrînită, urîţită, simplă — care nu avea nici
o altă calitate deosebită decît aceea de a fi o mamă bună —
trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare.
Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.
„Vai, ce grozăvie ! Vai, vai, ce grozăvie ! repeta Stepan
Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Şi ce frumos
fusese totul pînă acum ! Ce bine trăiam ! Dolly era
mulţumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream
deloc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii şi de
gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că
femeia aceasta a fost guvernantă la noi. Nu-i frumos
deloc. E chiar josnic, vulgar — să faci curte unei guvernante
din casa ta. Dar ce guvernantă ! (îşi aduse pe dată
aminte de ochii negri, drăcoşi ai domnişoarei Roland şi de
zîmbetul ei.) Cît timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am
îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai... Parcă-i
un blestem ! Vai, vai, vai ! Dar ce-i de făcut, ce-i de făcut ?"
N-avea alt răspuns afară de acela pe care viaţa îl dă îndeobşte
problemelor celor mai complicate şi insolubile : să
te iei cu treburile zilei, adică să uiţi. Nu mai putea căuta
uitare în somn, cel puţin pînă la noapte. Nu mai era în
stare să se întoarcă la muzica pe care o cîntau garafelefemei.
Nu-i mai rămînea decît să caute uitare în visul
vieţii.
„Vom vedea !" îşi zise Stepan Arkadici şi, ridicîndu-se,
îşi puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase azurie. înnodă
ciucurii halatului şi, după ce trase adînc aerul în coşul
pieptului său lat, se apropie de fereastră, mişcîndu-şi
vioi, ca de obicei, picioarele vînjoase, ce-i purtau cu atîta
uşurinţă trupul împlinit. Ridică storul şi sună prelung. La
chemarea lui veni îndată valetul Matvei — vechi prieten
— care-i aduse hainele, ghetele şi o telegramă. După
Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit.
—• Am hîrtii de la birou ? îl întrebă Stepan Arkadici
luînd telegrama şi aşezîndu-se în faţa oglinzii.
— Sînt pe masă, răspunse Matvei, privindu-şi stăpînul
întrebător, cu compătimire ; şi după cîteva clipe de aşteptare, adăugă cu un surîs şiret : A fost cineva de la birjar.
Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la
Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbară
acolo, se vedea cît de bine se înţelegeau amîndoi. Privirea
lui Stepan Arkadici părea să întrebe : „De ce mi-o mai
spui ? Ce, tu nu ştii ?"
Matvei îşi vîrî mîinile în buzunarele hainei, îşi trase
îndărăt un picior şi-şi privi stăpînul în tăcere, binevoitor,
abia zîmbind.
— I-am spus să vină duminica viitoare. Iar pînă atunci
să nu se mai ostenească degeaba şi nici pe dumneavoastră
să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte
pregătită.
Stepan Arkadici înţelese că Matvei vroia să glumească
şi să-şi dea importanţă. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind
cuvintele schimonosite ca de obicei, şi faţa i se însenină.