Grazia Deledda

Se naşte în anul 1871, la Nuoro, în Sardinia. Insula Sardinia, acest colţ uitat de lume şi aproape necunoscut, avea să-i pecetluiască într-un fel destinul de scriitoare. Lipsită de cultură aleasa, crescută într-un mediu de mici proprietari înstăriţi ai unei provincii înapoiate - cum era Sardinia anului 1871, Grazia Deledda a început să scrie în mod instinctiv, încă de la vârsta de opt ani, fără nici o idee despre artă şi literatură.
Până la vârsta de zece ani a urmat şcoala primară din satul natal, apoi , pentru că vorbea doar un dialect al sardei , cel logudorez, a fost nevoită sa ia lecţii particulare de italiană şi franceză.
A scris la început, într-o manieră mult apreciată, poveşti de dragoste pasionate şi naive. O anumită lipsă de intelectualizare, urmare a unei culturi neglijate, a unei nesistematizări în gândire, o scutesc de frământările interiorizării .
Folclorul sard este o nesecată sursă de inspiraţie pentru viziunea autoarei aspra iubirii care este înţeleasă ca o iederă ce învăluie şi sufocă prin întinderea ei trunchiul îmbrăţişat - vezi romanul "Iedera" (1906). Pe de altă parte, romanul "Trestii în vânt" (1913) prezintă viaţa prin asocierea populară a omului cu trestia; omul e o trestie în vânt, iar vântul nu se ştie de ce bate într-o parte sau alta: «…suntem exact ca trestiile în vânt… Suntem trestii şi soarta este vântul.?»
Literatura italiană primeşte din partea acestei scriitoare pasionate rodul uneia dintre cele mai susţinute activităţi literare. De la prima sa carte, volumul de povestiri: În azur (1890), va ajunge la performanţa de a publica, cu aproximaţie, un roman pe an: Steaua Orientului - publicat sub pseudonimul Ilia di Saint Ismail (?1891)?; Amor regal şi Floarea Sardiniei (1892)?; Povestiri sarde (1894)?; Suflete cinstite şi Tentaţiile (1895)?; Calea răului (?1896)?; Comoara (1897)?; Oaspetele (1898)?; Dreptatea (1899)?; Bătrânul din munţi şi Elias Portolu (1900)?; După divorţ (1902)?; Cenuşa (1903)?; Nostalgii şi Jocurile vieţii (1905)?; Iedera (?1906)?; Amoruri moderne şi Umbra trecutului (1907)?; Bunicul (1908)?; Stăpânul nostru şi Până la hotar (1910)?; În pustiu (1911)?; Clarobscur şi Porumbei şi ulii (1912)?; Trestii în vânt (1913)?; Vina altuia (1914)?; Marianna Sirca (1915)?; Copilul ascuns (1916)?; Incendiul din pădurea de măslini (1918)?; Întoarcerea fiului ; Fetiţa furată şi Mama (?1919)?; Tovărăşii proaste şi Secretul omului singuratic (1921) ? ; Dumnezeul celor vii (1922)?; Flautul în pădure (1923)?; Dansul colierului şi La stânga (1924)?; Fuga în Egipt (1925)?.
În 1926 Grazia Deledda a primit Premiul Nobel pentru literatură, argumentarea juriului fiind sintetizată lapidar pe diploma înmânată: “…pentru forşa ei de scriitoare susţinută de un înalt ideal şi care portretizează în forme plastice viaţa îndepărtatei sale insule natale…” În acelaşi an avea să publice şi romanul "Sigiliul dragostei" . Premiul îi va fi înmânat în anul apariţiei romanului "Annalena BilsiniI" (1927). În 1928, la un an dupa întoarcerea de la Stockolm,Grazia Deledda află că este bolnavă de cancer. Nu se lasă învinsă şi până în ultima clipă luptă împotriva bolii cu cele mai puternice arme: scrierile sale. Astfel că, în acelaşi an - 1928, publică romanul: "Bătrânul şi copilul", urmat de "Darul de Crăciun" şi "Casa poetului" (1930); Ţara vântului (1931); Via pe mare (1932); Soare de vară (1933); Digul (1934).
Grazia Deledda moare la Roma, pe data de 15 august 1936 , romanele "Cosima" şi "Cedrul de Liban" apărând postum .



Iedera
(fragment)


Şi trecură ani.
Bătrânii muriră; tinerii îmbătrâniră.
Cum a aflat povestea Annesei, familia la care trebuie să intre slugă n-a mai vrut să ştie de ea. A trebuiit să aştepte destul de mult timp până să găsească de lucru, şi în cele din urmă intră la o familie de mici proprietari din oraş: stăpânul încercă s-o necinstească, stăpâna, de câte ori se întorcea de la biserică sau de la plimbare unde văzuse vreo doamnă mai bine îmbrăcată decât ea, îşi vărsa focul pe servitoare: într-o zi o bătu.
Nu era viaţa de pocăinţă visată de femeia vinovată, dar nici o viaţă prea veselă: în orice caz, timpul trecu; Gantine veni s-o caute pe fosta lui logodnică, Paulu îi scrise; apoi Gantine se însură, iar Paulu păru să se resemneze.
Annesa îşi schimbă de multe ori stăpânii: nimeri în sfârşit la un bătrân preot căruia toată lumea îi zicea canonico Farfalla, fiincă mergea cu atâta sprinteneală că părea să zboare. Preotului caonic Farfalla îi mergea faima de astrolog pentru că în fiecare noapte, de la ferestruicile căsuţei lui aşezată la capătul satului, stătea ceasuri întregi cu ochii la stele: când se producea vreun fenomen ceresc, toţi dădeaufuga la el să-i ceară lămuriri.
Era un om cult, dar şi foarte distrat. În scurt timp Annesa deveni stăpâna căsuţei şi putu să facă tot ce dorea. Îşi cuceri faima de femeie cucernică; nu lipsea de la nici o înmormântare, era chemată să vegheze muribunzii, să spele şi să îmbrace morţii: toţi bolnavii sărmani, toate lehuzele amărâte, toţi paraliticii săraci, se bucurară de ajutorul ei.
Şi astfel, anii trecură. Odată, donna Rachelle veni la Nuoro de Înviere; se duse s-o caute pe Annesa, o îmbrăţişă, plânseră amândouă; apoi, bătrâna doamnă, palidă şi tristă, în şalul ei negru ca maica Domnului la mormântul Fiului mort, luă mâna servitoarei şi începu să plângă:
- Bătrânii, ştii şi tu, bătrânii au murit. Rosa e tot bolnavă: Paulu a îmbătrânit; suferă de insomnie şi de alte boli. Şi eu, pe zi ce trece, mă plec şi mai mult căutând locul unde-i mormântul meu. Avem nevoie de o femeie iubitoare şi cinstită. Am avut o servitoare care ne fura totul: paulu nu e bun de nimic: Rosa e infirmă. Ce se va alege de ei dacă mor eu?
Annesa crezu că donna Rachelle voia să-i propună să se întoarcă la ea şi, deşi hotărâtă s-o refuze, simţi cum îi bate inima. Dar bătrâna nu mai zise nimic.
La câtva timp după aceea, află că Paulu se îmbolnăvise de tifos; apoi, spre sfârşitul toamnei, îi apăru înainte ca o fantomă. Devenise, într-adevăr, propria lui fantomă: bătrân, slab, cu părul alb, cu ochii în fundul capului, cu dinţii în afară. În toţi anii aceia el dusese mereu o viaţă trândavă, dezordonată, plină de vicii. Apoi, tifosul îi cam întunecase mintea, lăsându-i o ciudată idee fixă: credea că fusese complicele Annesei la uciderea bătrânului, şi avea remuşcări. Ea se sperie văzându-l. El îi povesti necazurile lui.
- În fiecare noapte îl visez pe bătrân: câteodată mi se pare a fi bunicu-meu Simone, care-mi porunceşte să te caut şi să te forţez să mă iei de bărbat. Ce facem, Annesa? Tu n-ai remuşcări? Nu.l visezi pe bătrân?
Ea nu fusese niciodată prea chinuită de remuşcări: se căise, credea că-şi ispăşise păcatul părăsindu-şi iubitul şi familia binefăcătorilor ei, dar după primele zile nu-l mai visase şi nu-l mai văzuse pe bătrân.
- Ce facem? repetă Paulu. Acasă ne trebuie o femeie credinciosă şi răbdătoare: mama e bătrână, bolnavă şi ea, Rosa e nefericită, eu sunt un cadavru umblător. Anna, dacă vrei să ispăşeşti păcatele, întoarce-te.
- Donna Rachelle se teme de mine, răspunse Annesa; dacă ea vrea, aş putea să mă întorc, dar cât trăieşte ea, să nu-mi vorbeşti de căsătorie.
- Atunci n-are rost să te întorci, răspunse el chinuit de ideea lui fixă.
Şi plecă, fără ca măcar să-i dea mâna. Acum nu mai erau unul pentru altul, decât nişte fantome îngheţate. Mai trecu un an. El n-o mai supăra, dar pesemne c-a înduioşat-o pe donna Rachelle cu remuşcările lui, cu teama lui, cu ideea lui fixă, pentru că, într-o zi, Annesa primi o scrisoare prin care bătrâna doamnă o ruga să se „întoarcă”.
Ea părăsi cu durere căsuţa liniştită, de la ale cărei ferestre, canonicul Farfalla stătea la sfat cu stelele, şi se întoarse. Bătrâna casă Decherchi părea o ruină: uşa roasă de carii, balconaşele mâncate de rugină, găurite, cornişa acoperită de buruieni, totul, pe din afară ca şi pe dinăuntrul casei, totul era în paragină, gata să se prăbuşească şi să înmormânteze pe cele trei fiinţe nefericite care o locuiau.
Annesa intră plângând în locul acela de durere: o văzu pe donna Rachelle culcată pe pătuc, în sufragerie şi tresări: lângă pătuc stătea o bătrânică palidă, puţin cocoşată, cu doi ochi mari, metalici, ce aveau o privire stranie, bănuitoare şi lacomă.
- Rosa! Rosa, scumpă!
Dar Rosa n-o recunoscu: şi când află că femeia aceea micuţă care părea mai tânără decât ea era Annesa, fata de suflet de odinioară, viitoarea ei mamă vitregă, o privi cu şi mai mare neîncredere.
- Rosa, o rugă donna Rachelle, du-te în bucătărie şi pune să facem puţină cafea.
- Pot să mă duc eu. Ştiu doar unde e bucătăria! exclamă Annesa.
Dar rosa trase din buzunar, cu ostentaţie o legătură de chei, descuie sertarul mesei, luă zahărul şi zise:
- Tu nu şti, nu ştii unde sunt proviziile. Acum mă duc eu la bucătărie; stai aici cu bunica.
Şi îşi băgă iar cheile în buzunar. Rămase singure, donna Rachelle îi spuse fiicei ei de suflet de altădată:
- Să n-o contrazici pe biata Rosa. Ea ţine să fie stăpâna puţinului pe care îl mai avem. Să nu i te împotriveşti, Annesa, copila mea. Când are câte un necaz, pe biata Rosa o prinde tremurul. Fă-i pe voie.
În clipa aceea intră Paulu; fusese la liturghie: cineva-i dăduse veste că venise Annesa.
- Ce-i nou pe la Nuoro? o întrebă simplu, strângându-i mâna. E foarte cald pe acolo?
- Nu prea, răspunse ea.
Îl privi. Într-un an îmbătrânise de tot: avea părul alb, mustaţa căruntă.
- Paulu, spuse încet donna Rachelle, tocmai îi atrăgeam atenţia Annesei să n-o supere pe biata Rosa. Roag-o şi tu. Spune-i că...
- Da, sigur, sigur! zise el cu nerăbdare. Annesa ştie foarte bine că s-a întors aici ca să-şi ispăşească păcatele. Mi se pare că ţi-am spus asta, Anna. Ţi-am spus, da sau nu?
- Da, da, răspunse ea.
Ca într-o seară, de demult, ea deschise uşa ce dă în grădină şi se aşeză pe pragul de piatră.
Noaptea e caldă, liniştită, luminată doar de vălul albăstrui al Căii Lactee: grădina împrăştie mireasmă de busuioc, pădurea-i împietrită. Muntele, care aduce cu spinarea unui om, pare că doarme tolănit pe pustietatea nemărginită a cerului înstelat.
Dorm toţi: chiar şi Paulu, care suferă de insomnii nervoase. De câteva zile, însă, el e liniştit: conştiinţa lui e ca împăcată. Mâine, Annesa va avea un nume: se va numi Anna Decherchi. Totul e gata pentru nunta modestă şi tristă. Annesa a pregătit totul, şi acum şade, obosită, pe pragul uşii.
Şi se gândeşte, sau, mai bine zis, nu se gândeşte, ci simte că adevărata ei pocăinţă, adevărata ei faptă de milostenie, în sfârşit a început. Mâine se va numi Annesa Decherchi: iedera se va încolăci în jurul copacului şi îl va acoperi compătimitor cu frunzele ei. Compătimitor, pentru că bătrânul trunchi e mort
de-acum.