Hans Christian Andersen

S-a născut la Odense, Danemarca, la data de 2 aprilie 1805. Cele mai multe surse englezeşti, germane şi franceze folosesc numele întreg (Hans Christian Andersen), însă în Danemarca şi restul Scandinaviei el este cunoscut ca şi H.C. Andersen. Prenumele Hans Christian este un prenume tradiţional danez şi este folosit ca şi un singur nume, deşi, la origine, a reprezentat o combinaţie de două nume. Este incorect să se folosească doar unul dintre cele două prenume. Este un obicei acceptat în Danemarca să se folosească, în acest nume şi în câteva altele, doar iniţialele. Tatăl lui Andersen credea că el ar putea avea rădăcini nobile, şi conform specialiştilor de la Centrul Hans Christian Andresen, bunica pe linie paternă i-a spus că familia fusese odată pe o scară socială superioară. Oricum, cercetările arată că aceste poveşti sunt nefondate. Familia, după cât se pare, avea ceva legături cu regalitatea daneză, dar numai în ce priveşte munca la curte. Oricum, teoria că Andersen a fost fiul nelegitim al regelui persistă în Danemarca, susţinută şi de faptul că regele danez a manifestat un interes personal pentru tânărul Andersen şi a plătit pentru educaţia lui. Scriitorul Rolf Dorset insistă că nu toate opţiunile au fost explorate în determinarea moştenirii lui Andersen. De mic copil Andersen a dovedit o inteligenţă şi o imaginaţie sclipitoare, o trăsătură încurajată de îngăduinţa părinţilor şi de superstiţia mamei lui. El şi-a construit un mic teatru de jucărie şi stătea acasă făcând haine pentru păpuşile lui, şi citea toate piesele care-i cădeau în mână; printre ele erau cele ale lui Ludvig Holkberg şi William Shakespeare. De-a lungul copilăriei el a fost pasionat de literatură. El era recunoscut pentru că memora integral piesele lui Shakespeare şi le recita folosindu-şi păpuşile de lemn drept actori. S-a stins din viaţă la 70 ani pe 4 august 1875.


Soldăţelul de plumb


Au fost odată douăzecişicinci de soldaţi de plumb, cu toţii fraţi, pentru că fuseseră cu toţii turnaţi din aceeaşi veche lingură de plumb. Ei ţineau arma la umăr, privind drept înainte şi erau îmbrăcaţi într-o minunată uniformă de culoare roşie-albastră. Primele cuvinte pe care le-au auzit pe lumea aceasta, după ce s-a ridicat capacul cutiei în care erau aşezaţi, au fost: "Soldaţi de plumb!" Aceste cuvinte le-a rostit un băieţel, care, văzându-i, bătea din palme de bucurie. El îi primise în dar de ziua lui, iar acum îi aşezase pe o masă în ordine de bătălie.
Toţi soldaţii semănau între ei până în cele mai mici amănunte, afară de unul singur: acesta nu avea decât un singur picior, fiindcă fusese turnat cel din urmă, iar plumbul nu mai ajunsese. Cu toate acestea, stătea într-un singur picior cum stăteau ceilalţi pe două şi, dintre toţi, tocmai el urma să aibă o soartă deosebită, datorită unei împrejurări ce merită a fi povestită.
Pe masa pe care au fost înşiraţi soldaţii de plumb se aflau multe alte jucării, dar cea mai minunată dintre toate era un castel de carton, prin ferestrele căruia puteai zări, în interior, sălile frumos mobilate.
În faţa castelului se înălţau câţiva copăcei, aşezaţi lângă o oglindă de cristal care trebuia să ţină loc de lac şi pe care pluteau câteva lebede de ceară. Toate acestea erau pline de farmec, dar şi mai fermecătoare era o fetiţă care stătea în poarta larg deschisă a castelului. Fetiţa fusese croită tot din carton, dar era îmbracată cu o rochie din mătasea cea mai fină şi, o panglică îngustă, din mătase albastră, îi înconjura gâtul, iar pe umeri purta o eşarfă roz; părul îi era împodobit cu o stea strălucitoare. Plină de graţie, îşi ridică mâinile spre cer şi, pentru că era dansatoare, îşi înălţase şi un picior, dar îl ţinea atât de sus încât soldatul de plumb nu-l vedea, ceea ce-l făcu să-şi închipuie că nici fetiţa nu are decât un singur picior.
- Cred că fata aceasta mi se potriveşte de soţie, se gândi el. Dar e prea de neam mare pentru mine. Îşi duce viaţa într-un castel, pe câtă vreme eu nu am ca adăpost decât o cutie pe care mai trebuie sa o şi împart cu alţi douăzecişipatru de soldaţi; cutia aceasta, daca mă însor, nu poate fi o locuinţă pentru ea! Totuşi, vreau să încerc să o cunosc!
Soldatul se ascunse apoi în spatele capacului unei cutii de tutun care se afla pe masă. De acolo se putea uita liniştit la graţioasa faptură care nu obosea să stea într-un picior şi nici nu schiţa măcar un gest, deşi poziţia în care rămăsese era destul de incomodă.
Când se înseră, ceilalţi soldaţi de plumb au fost puşi la loc în cutia lor, iar lumea din casă s-a dus la culcare.
Jucăriile începură atunci să se joace între ele, ba de-a "azi ne vin musafirii", ba de-a "hoţii şi soldaţii" ori de-a "baba oarba". Soldaţii de plumb se întorceau de pe o parte pe alta în cutia lor, pentru că ar fi luat şi ei bucuroşi parte la joc, dar nu erau în stare să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea peste cap, iar creionul se plimba vesel pe masă. Se isca o zarvă atât de mare, încât se trezi şi canarul, care luă şi el parte la tărăboi, dar numai cu un cântec în versuri. Singurii care nu se mişcaseră de la locul lor au fost soldatul de plumb şi mica dansatoare. Ea se oprise dreaptă şi nemişcată, stând în vârful piciorului, cu amândouă mâinile ridicate în sus, în timp ce el, stând tot atât de drept într-un picior, nu-şi lua privirea de la dânsa.
Dar iată că bătu miezul nopţii! Capacul cutiei de tutun sări atunci dintr-o dată, dar înăuntru nu era tutun, nu, ci un spirituş mic şi negru. Săritura capacului şi apariţia spiriduşului erau, într-adevăr, spectaculoase.
- Soldatule de plumb! zise spiriduşul, o să-ţi sară ochii! Soldatul de plumb se făcu însă că nu-l aude.
- Aşteaptă numai până dimineaţă, spuse spiriduşul, şi te voi învăţa eu minte!
Când se lumină de ziuă şi copiii se sculară, soldatul de plumb a fost pus pe fereastra deschisă. Fie din vina spiriduşului, fie din cauza vântului, soldatul de plumb căzu jos de la etajul al treilea. A fost o căzătură straşnică, aşa că rămase prins între pietrele de pe caldarâm, cu piciorul întins în sus, cu casca pe cap şi cu baioneta puştii îndreptată în jos.
Băiatul alergă numaidecât cu servitoarea să-l caute. Dar nu-l zăriră, deşi trecuseră pe lângă el şi fuseseră gata-gata să-l calce. Se înţelege că, dacă soldatul ar fi strigat "Sunt aici!", l-ar fi găsit îndata, dar acesta crezu că nu-i de obrazul unui soldat în uniformă să strige după ajutor.
Nu mult după aceea se porni ploaia; la început, mai încet, apoi tot mai tare, până ce începură să curgă pe caldarâm adevărate şuvoaie de apă.
După ce ploaia încetă, trecură însă doi băieţi pe lângă soldatul nostru.
- Uite, uite! strigă unul dintre ei, aici e un soldat de plumb, să-l punem să plutească pe apă!
Băieţii făcura atunci o barcă de hârtie, puseră soldatul de plumb înăuntru şi-i dadură drumul pe canalul de piatră, plin cu apă, de pe marginea străzii. Amândoi băieţii fugeau pe alături odată cu alunecarea bărcii, bătând voioşi din palme. Doamne! Dar ce valuri erau pe canal, ce şuvoi puternic! Doar plouase cu puţin timp în urmă din belşug. Barca de hârtie se legăna în dreapta şi în stânga, câteodată se învârtea în cerc, încât soldatul de plumb se simţi cuprins de spaimă. Cu toate acestea, curajul nu-l părăsi; veşmintele nu i se decoloraseră, iar el continua să se uite drept înainte, ţinând arma la umăr.
Dintr-o dată, bărcuţa de hârtie intră sub un pod de piatră, tot atât de întunecos ca şi cutia soldaţilor de plumb în care stătuse până mai atunci.
- Unde voi ajunge? se întrebă. Da, da, spiriduşul e de vină! se gândi el. Dar dacă ar fi şi fetiţa cu el în barcă, atunci n-ar fi atât de supărat, chiar de s-ar face încă o dată pe atât de întuneric.
În clipa aceea apăru un şobolan, care-şi avea locuinţa sub podul de piatră.
- Ai bilet de liberă trecere? întrebă şobolanul. Scoate biletul!
Însă soldatul de plumb nu-i răspunse nimic ci el continua să-şi strângă şi mai tare arma la umşr. Barca îşi urmă calea, iar şobolanul se luă după ea. Vai! cum scrâşnea din dinţi şi cum striga la bucăţile mici de lemn şi la firele de paie ce pluteau pe apă să-l ţină pe loc:
- Opriţi-l! Opriţi-l! N-a plătit vama şi nici nu şi-a arătat biletul de liberă trecere!
Dar şuvoiul se înteţi tot mai mult, soldatul de plumb începu să zărească lumina zilei; în schimb, auzi un sunet care ar fi putut speria chiar şi pe un bărbat curajos. Închipuiţi-vă că de sub pod şuvoiul se varsă drept într-un canal larg, ceea ce însemna pentru soldatul nostru un pericol tot atât de mare cât ar fi pentru noi o cascadă.
Ajunsese însă atât de aproape încât nu se mai putu opri şi fu târât mai departe. Barca alunecă în jos, dar soldatul de plumb rămase tot drept în picioare. Nimeni nu trebuia să poată spune despre el că a clipit măcar din ochi. Barca se învârti de trei-patru ori şi se umplu cu apă până la margini; imediat avea să se scufunde.
Soldatul de plumb era acum în apă până la gât, iar barca continua să se scufunde. Hârtia din care fusese fâcutâ barca începu şi ea să se desfacă din ce în ce mai tare, apa trecu peste capul soldatului, iar el se gândi în clipa aceea la micuţa dansatoare atât de graţioasă pe care nu o va mai revedea niciodată. În urechi îi răsunară cuvintele:
Zorilor, Zorilor, Prevestitoare de moarte!
În clipa aceea barca se desfăcu de tot şi, în acelaşi moment, soldatul de plumb fu înghiţit de un peşte mare.
Vai, cât de întuneric era în pântecul peştelui şi cu cât mai rău decât sub podul de scurgere! În afară de aceasta, nu avea nici loc de ajuns să se mişte. Totuşi, soldatul de plumb, întins în burta peştelui cât era de lung, continua să ţină în mână, cu vitejie, arma.
După un timp, peştele se zvârcoli în toate părţile, făcând cele mai neaşteptate mişcări. Dintr-o dată, se linişti ca lovit de trăsnet. După o vreme, ochii soldatului de plumb fură orbiţi de o lumină strălucitoare şi cineva strigă cu surprindere: "Soldatul de plumb !"
Peştele fusese prins de un pescar şi dus la târg, servitoarea îl cumparase, îl dusese în bucătărie şi îl spintecase cu cuţitul. Când văzu soldatul de plumb, îl luă şi îl duse în casă, arătându-l ca pe o ciudăţenie care a călătorit în burta unui peşte.
Cu toate acestea, soldatul de plumb avea de ce să fie bucuros de soarta lui. El a fost pus din nou pe masa cu jucării, şi, iată! Lucrurile pot fi uneori atât de minunate pe lumea aceasta: se afla în aceeaşi cameră din care plecase, aceiaşi copii se foiau în jurul lui, iar pe masă dormitau aceleaşi jucării, printre care se număra şi castelul minunat, cu graţioasa dansatoare. Ea stătea mereu dreaptă, într-un picior, ţinându-l pe celălalt ridicat în aer.
Soldatul de plumb fu atât de mişcat de întâmplare, încât aproape că vărsă lacrimi de plumb; dar aceasta nu s-ar fi cuvenit. El privi spre dansatoare şi ea îl privi, la rândul ei, dar nu schimbară împreună nici un cuvânt.
Pe neaşteptate, unul dintre copii înşfăcă soldatul şi-l aruncă în sobă, fără nici un motiv. Fără îndoială că tot spiriduşul cel negru era de vină.
Soldatul de plumb se pomeni o clipă în plină lumină şi simţi o căldură îngrozitoare, dar nu-şi putu da seama dacă toate acestea erau pricinuite de flăcările focului sau de flacăra propriei sale iubiri.
Culorile minunatei lui uniforme dispărură, dar nimeni n-ar fi putut să spună dacă aceasta se datora călătoriei sau era o urmare a propriei sale supărări. El se uita la graţioasa fetiţă, iar fetiţa îl privea şi ea. Apoi simţi că începe să se topească, dar rămase, mai departe, la fel de curajos, cu arma în mână.
Atunci se deschise o uşă, din cauza uşii deschise se făcu curent, şi dansatoarea de hârtie zbură şi ea, ca o silfidă, drept în foc, lângă soldatul de plumb, aprinzându-se şi dispărând în flăcări. Soldatul de plumb se topi cu totul şi din el rămase doar un mic cocoloş, pe care a doua zi, când scotea cenuşa din sobă, servitoarea îl găsi zgribulit în forma unei inimioare de plumb. Din dansatoare, însă, nu mai rămăsese decât steaua cea strălucitoare, dar care era, acum, şi ea arsă şi neagră ca un cărbune.