Rodica Ojog-Braşoveanu

S-a născut în Bucureşti; tatăl ei a fost avocat. A urmat primele clase la şcoala „Maison de Français” şi a continuat studiile la liceul „Domniţa Ileana” (azi „Eminescu”). În 1955 a început cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, dar a fost exmatriculată în 1956 din motive politice. După un an de muncă necalificată la fabrica de medicamente „Galenica” a reluat studiile de drept la Iaşi. După terminarea studiilor de drept a început să profeseze avocatura.
În 1969 a debutat cu un scenariu la televiziune, iar primul roman poliţist, Moartea semnează indescifrabil, l-a scris la insistenţa soţului ei, actorul Cosma Braşoveanu, şi l-a publicat în 1971 la editura „Albatros”, colecţia „Aventura”.



În urma succesului publicistic a renunţat la avocatură, după şapte ani de practică, şi s-a dedicat scrisului. Până în 1999, după propriile declaraţii, a publicat 35 de romane, în majoritate poliţiste, dar şi câteva istorice şi unul ştiinţifico-fantastic.
A fost, incontestabil, marea doamna a policer-ului romanesc, dar, la o atentă şi savuroasă recitire a operei sale constatăm reale calităţi de scriitoare psihologică. Primul televizor si l-a cumparat in 1990, pentru a putea urmari evenimentele din Piata Universitatii. Pana atunci nici nu a vrut sa auda de un asemenea aparat considerand ca " Televizorul omoara conversatia".



Din punct de vedere stilistic, romanele din seria istorica sunt absolut unice, limbajul folosit coborand direct din autentice cronici. De remarcat dozarea de mare fineţe a arhaismelor, astfel încât lectura ofera delicii intelectuale autentice.












Să nu ne uităm la ceas
- fragment -





14 Iulie 1943. În faţa hotelului Athénée Palace parcă un automobil
sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se afla o femeie. Portarul
înfiretat se precipită şi deschise portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de
lustrin, care rezemau zidul coaforului Ionică, urmăreau plini de interes
scena.
— Hm! Frumuşel obiect.
— Nici posesoarea n-arată rău...
— Cam coaptă...
— Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni tari şi dinţi
sănătoşi...
Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel
azvârlind din mers portarului:
— Te ocupi dumneata de bagaje.
Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dădu
nici o atenţie capetelor care se răsuciră în hol — înregistră în treacăt
multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu şi Mury,
uniforme germane — şi se îndreptă cu pas sigur spre recepţie.
— Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament.
Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de
reverenţă.
— Bine aţi venit, doamnă Manu. Suntem onoraţi de prezenţa
dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. Aveţi apartamentul 29,
la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, aşa cum aţi solicitat .
Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. Directorul se
fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi desculţ. Era un bărbat în jur
de patruzeci de ani, extrem de spilcuit în costumul gris-levănţică, bine
hrănit, cu un chip agreabil şi gesturi onctuoase.
"Arată exact ceea ce este!", califică mental Elvira Manu.
— Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal...
— A, da... Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin...
— Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă...
Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia ce hram
poartă femeia.
— ... multă clientelă străină.
— Am băgat de seamă.
Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo cincisprezece ani în
uniformă cărămizie cu nasturi aurii, ieşea din apartament.
Elvira Manu îi strecură o bancnotă:
— Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director.
Îşi scoase mănuşile glacé, plimbându-şi ochii primprejur. Încăperile
erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty vişinie şi argint. Mobila
albă, Louis XIV, bine întreţinută, se detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi
roşii, în glastre de Bohemia, însufleţeau interiorul.
— Da... e agreabil.
— Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul.
Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase draperiile...
— Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate fixate pe
o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de apeluri: camerista,
boyul, restaurantul, barul, recepţia. Personal, am plăcerea să vă stau
oricând la dispoziţie... Îmi permiteţi să mă retrag.
Elvira Manu şovăi câteva clipe.
— Aşteptaţi... Cred că voi apela la dumneavoastră mai curând
decât vă aşteptaţi...
Directorul se înclină, emiţând preţios:
— Servul dumneavoastră. Porunciţi!
— Mda... Domnule...
— Stănescu. Aristide Stănescu.
Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de ţigări din
poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsă.
— Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba despre o
chestiune absolut confidenţială. Sper că pot să am încredere în
dumneavoastră.
Stănescu se arătă vag ofuscat:
— Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest funcţionar,
reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi satisfacerea impecabilă a
dorinţelor onoratei noastre clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere
de aur pe blazonul nostru...
— Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac apel la
dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă aflu într-o vacanţă
de două săptămâni şi vreau să mă distrez...
— Vă stăm la dispoziţie... De-ajuns să vă cunoaştem preferinţele.
De pildă, la barul Monte-Carlo dansează celebra Alexandra Danilova...
Cunoaşteţi, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo... Sau poate
preferaţi muzică de café-concert... V-aş recomanda atunci să mergeţi la
Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate — Leon —
vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania Levcenko...
Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. Surâse uşor:
— Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule Stănescu...
— Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi... Dacă sunteţi cumva
amatoare de clişee mai... exotice...
Elvira Manu avu un gest "nu ne înţelegem"!
— Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. Sunt
singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o femeie în această
situaţie posibilităţile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea
ce americanii ar numi un extra-man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar,
un tovarăş de vacanţă.
Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la paisprezece
ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot soiul de excentricităţi din
partea clientelei, mai ales cea feminină, de la bătrâna doamnă din
provincie cu pelerinuţă clopoţind de jeuri, până la demimondena
arborând pe un singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor
prin surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un aer
inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare doamnă şi părea
ciudat s-o auzi cerându-ţi, să vorbim pe şleau, să-i faci rost de un
ibovnic. Instinctiv, o cuprinse într-o privire care evalua: siluetă fină,
fuselată, picioare impecabile, o figură delicată. Părul blond platin
strălucea lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung
gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale Parisului:
Lanvin, Mollineux, poate Chanel... Anii patruzeci-patruzeci şi cinci se
desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a pielii din jurul ochilor negri cu
privire pătrunzătoare, la poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se
reliefeze, străpungând rotunjimile tinereţii.
Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse uşor.
Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele inimioară lansate
şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, părea cam mare. Defectul nu
era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzualitate deosebită. De
altfel, dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil.
— Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Stănescu.
Nu un amant vă cer...
Directorul îşi înghiţi replica: "Da' atunci ce naiba vrei, cucoană?"
— Desigur, înţeleg foarte bine...
— N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. Doresc
efectiv un simplu însoţitor, o damă de companie cu pantaloni, un
"chevalier servant", pentru o perioadă de două săptămâni. Un bărbat
care să mă întovărăşească la plimbare, la un spectacol, într-un local.
Evident, cheltuielile mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului
partener este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie
corespunzătoare, fără nici un fel de obligaţii de... tandreţe. Acum aţi
înţeles?
— Perfect.. Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? Vârstă,
fizic, studii, naţionalitate, limbi străine...
"Al naibii să fiu", îşi zise în gând Stănescu, "iau comanda ca un
negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul dinţilor... E plină
lumea de smintiţi!"
— Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi cincizeci de ani,
care să nu arate ca un urangutan, să nu folosească scobitori la masă şi
să nu fie prea imbecil. A! Să vorbească româna, franceza sau engleza.
Directorul se înclină:
— Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită.
Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se apropie
de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. Calea Victoriei se
aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, caleidoscop de culori şi
zgomote. Automobile, trăsuri, bastoane de bambus şi tocuri înalte,
pălării de pai şi borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate
de ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. Expresia
chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor înflori gura mare,
senzuală:
— Bonnes vacances!
***
Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă şi
studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de gestică a
unui preot brahman, era domnul Basile.
Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila orice
haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia din toate
punctele de vedere o prezenţă desăvârşită. Un cunoscut regizor de film
şi asiduu client al Athénée Palace-ului afirma despre domnul Basile că
se comportă de parcă s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de
filmat, fără să aibă aerul că o ştie.
Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă limbuţi,
joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai muşteriilor, sac de
anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul Basile era sobru, rezervat şi de
o discreţie absolută. Nu se cunoştea nimic despre viaţa lui personală,
nici măcar unde locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce
data din copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu.
Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. Domnul Basile
îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: permanenţii care se
prezentau conştiincios ca la slujbă, absenţa presupunând întâmplări
grave, frecvenţii — trei, patru apariţii pe săptămână — şi accidentalii.
Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era un bătrân
mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de marchiz. Hainele,
totdeauna jachetă şi pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau
oboseala unor decenii, dar bacşişurile continuau să fie princiare.
Comanda invariabilă: un cointreau şi o cafea. Barmanul, care
întâmplător cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului — locuia întrun
demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc —, îl
considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pourboire-ului l-ar fi jignit
până în adâncul sufletului.
Prinţului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui neavizat
îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi termine consumaţia şi
pleca precipitat. În zilele când nu găsea o masă liberă, se retrăgea,
neacceptând cele mai îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită
politeţe şi trecea peste drum, la Corso.
Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa treizeci şi
cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din vedetele localului.
Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltură şi
nu se simţea în formă decât înconjurat de curte. La masa lui era
pelerinaj de ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele,
posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, "băieţi dulci".
— Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un stagiar
frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează?
— Tipu' nu-i comun... Vreau să-i cunosc ideile.
— Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante.
— All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia asta...
Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar întoarse iute
capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna în şold şi se uită cu
aroganţă provocatoare la masa lui Stratulat.
— Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. Te
devizajează neamţul...
— Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde... Ce-o fi în capul ăstora?
Nu mai poate conversa Europa decât pe "O, Tannenbaum"? Încheie tare,
ostentativ: Good luck, gentlemen...
Barmanul se adresă oportun neamţului:
— Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei Stela. A
trecut azi-dimineaţă pe aici.
Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse mâna
după plic:
— O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută...
Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate incidentele cu
"prietenii" nemţi. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din
Luftwaffe şi doi căpitani din trupele de asalt SS cu capul de mort
strălucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre
distinsa casă a doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul. Se
afla chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare,
ci flotante, iar discreţia era absolută. Vizionările se făceau doar pe bază
de fotografii, rendez-vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon.
La madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor
recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul unui director de
minister.
Ochii barmanului alunecară peste câteva mese neinteresante —
negustori bogaţi din provincie, agenţi imobiliari şi un grup de
magistraţi, jouisseuri păstrând însă în glasuri şi gesturi discrete
prestigiul togăi; aşteptau să se facă ora unu pentru a-şi muta sediul la
Dragomir Niculescu unde, la prânz, apăreau "friandizele": homari,
caviar, creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la
cele două mese din stânga barului.
Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins subţire ca
un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din prima clipă că este
agent de siguranţă. Avea o eleganţă construită şi, deşi schimba
costumele cu regularitate, îl simţeai "înduminecat", nelaîndemână în
straie care nu-i aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit
de a se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu avea
acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin telefon la Londra o
semiduzină de costume.
"Ăsta", gândea domnul Basile care, în monologurile interioare, se
exprima cu mai puţină distincţie, "când vine la noi, îşi ia ţoalele din
depozitul Siguranţei, semnând inventarul".
Pe Viforeanu îl trăda în primul rând privirea scormonitoare, dură,
mereu la pândă, inconfundabilă: de sticlete.
În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era aţâţată
de un personaj nou în fauna barului. Se numea Sundlo, era neamţ şi,
deşi îmbrăcat în haine civile, toate amănuntele înfăţişării sale trădau
militarul de carieră. Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar
cam două ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemţilor care
mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele ce se
petreceau în jurul lui. Femeile păreau să nu-l intereseze. Ochii îi
alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici măcar Lulu Dragu, irezistibila
steluţă în plină ascensiune de la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească
măcar o scânteie de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai
artistic şi de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate
pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. Nu
ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu observă ceea ce nu
există.
"Şi totuşi", îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de
profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a chipului, "aici
se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care să doarmă în
paturi de o singură persoană şi nici pervers nu pare... Hm, rămâne de
văzut.."
La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de râs...
— E formidabilă! Colosală!
— Staţi un pic... Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu ochelari îl
trăgea de mânecă... Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun pe ultima! Ştiţi
decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal şi ciripeşte
oarece, primeşte urgent un bilet fără retur pentru lagăr.
— Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu Ionescu.
— Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un anunţ în
unul din Zeitungurile lor: "Pereche bine situată caută servitoare surdomută"!...
Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l aproape de
maximum. Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări — mai ales trabucuri
şi Lucky Strike — fură acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici
făcând reclamă cremei de ghete Gladys:
"...Ţi-ai făcut iar ghetele / Să te placă fetele. / Şi ai plecat mândru
prin sat / iar după vânat.."
Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din bărbie grupul
nemţilor. Tânărul moşier ridică din umeri, "je m'en fiche!", apoi se
răzgândi brusc:
— Băieţi, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. Mai nou,
dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, noi, dâmboviţenii,
trebuie să ne îndopăm cu Bayer la Bucureşti. Notează-ţi chestia asta,
Dobrine, şi bag-o la gazetă, să ştie tot românaşul!
— Unde mergem?
— Hai la Viticola! prefer cap de miel decât... de mort. Ce mă miră
e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt... pătrate.
Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând cu
reverenţă, se interesă mecanic:
— Aşa de repede, coane Ticule?
— Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu-ţi
explică — arătă cu degetul gros spre Basile — amicul.
Stănescu se apropie de bar:
— Ce-i cu ăsta?
Barmanul abia îşi mişcă buzele:
— Face pe nebunul...
— Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute şi vino în
biroul meu.