Irving Stone

Pe numele său adevărat Irving Tennenbaum, s-a născut la 14 iulie 1903 în San Francisco. În 1923 a absolvit cursurile Univesităţii Berkley, iar în 1924 şi-a luat masteratul la Universitatea Southern California. S-a întreţinut scriind piese de teatru şi romane poliţiste.În 1934 a publicat romanul "Lust for Life" (Bucuria Vieţii, după ce fusese refuzat în prealabil de 17 editori.



Apoi a publicat pe rând lucrări pe care el le numeşte "bio-istorie": "Clarence Darrow for the Defense" în 1941 ; "They Also Ran" în 1943 ; "Immortal Wife" în 1944 bazată pe viaţa soţiei exploratorului John Frémont, Jesse Benton Frémont ; "President's Lady" în 1951 bazată pe viaţa lui Rachel Jackson soţia celui de-al şaptelea preşedinte al S.U.A. ; "Love Is Eternal" în 1954 bazată pe mariajul dintre Mary Todd şi Abraham Lincoln ; "The Agony and the Ecstasy" (Agonie şi Extaz - Editura Orizonturi 1993) în 1961 bazată pe viaţa lui Michelangelo Buonarroti ; "The Passions of the Mind" (Turnul Nebunilor şi Paria - Editura Orizonturi şi Lider) în 1971 bazată pe viaţa lui Sigmund Freud ; "The Greek Treasure" (Comoara Grecilor - Editura Meridiane 1981) bazată pe descoperirea Troiei de către Heinrich Schliemann şi în 1980 "The Origin" bazată pe calatoria lui Charles Darwin la bordul navei Beagle.
Toate marile lucrări ale sale s-au născut din ani de muncă în care a citit toată documentaţia disponibilă despre subiect incluzând scrisori,jurnale,note de cercetare chiar şi note de gospodărie, a călătorit încercând să pătrundă în lumea personajului istoric adunând şi reconstruind imaginar dialogurile personajului.De exemplu pentru Agonie şi Extaz a petrecut 5 ani în Italia.
În 1962 a înfiinţat Academy of American Poets.
În 1950 i-a fost ecranizat romanul Bucuria Vietii cu Kirk Douglas interpretându-l pe Vincent Van Gogh iar în 1965, Agonie şi Extaz cu Charlton Heston în rolul lui Michelangelo Buonarroti.
Irving Stone s-a stins din viaţă la 26 august 1989 la Los Angeles, în urma unui atac de inimă.




PASIUNILE MINŢII
1971

TURNUL NEBUNILOR
- fragment -



Se mişcau vioi în sus, pe potecă, siluetele lor tinere şi zvelte înaintând
în pas cadenţat. În poiana din apropiere licăreau floricele galbene
care contrastau plăcut cu verdele ierbii. Deşi florile multicolore, cu
petale de mătase muriseră după Paşti, erau o mulţime de buruieni,
primule şi măceşi, care aşterneau un covor vesel pe sub mesteceni.
Bărbatul nu era foarte înalt, abia dacă măsura un metru şaptezeci
când stătea drept. Însă simţea că are exact statura potrivită pentru
fata care păşea cu graţie alături de el. Aruncă pe furiş o privire spre
profilul Marthei Bernays, cu bărbia ei puternică, cu nasul şi fruntea bine
conturate. Îi venea greu să creadă ceea ce se întâmplase. Avea numai
douăzeci şi şase de ani, era pasionat de munca de cercetare de la
Institutul profesorului Brücke şi numai după cinci ani îşi putea permite
să iubească, iar de căsătorie îl despărţeau zece ani încheiaţi. Fusese un
student mediocru la chimie, dar învăţase că dragostea şi timpul
calendarelor nu se pot amesteca.
— Imposibil. Nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat tocmai mie
lucrul ăsta! spuse bărbatul.
Fata se întoarse mirată spre el. Lumina din crâng părea blândă
pentru că mestecenii cenuşii ca nişte elefanţi îşi pierduseră crengile de
jos şi umbrele mari de frunze îi apărau de razele soarelui. Poate că
tocmai umbra molatică a arborilor din crângul de la Mödling dădea un
farmec aparte chipului Marthei. Fata nu se considera frumoasă, dar lui i
se părea extrem de atrăgătoare cu ochii ei mari verzui-cenuşii. Avea o
fire blândă, sensibilă, priviri pătrunzătoare şi spirit de independenţă.
Părul ei castaniu, des, era despărţit printr-o cărare pe mijlocul capului
şi pieptănat apoi după urechi. Avea un nas frumos, puţin cârn şi o gură
încântătoare, sau cel puţin aşa considera el, cu buze roşii, pline. Bărbia
părea neobişnuit de voluntară pentru un chip atât de blând.
— Ce ţi se pare imposibil?
Ajunseseră la o cotitură a potecii unde razele soarelui străpungeau
acoperişul verde.
— Am vorbit cu glas tare? Probabil că e din cauza liniştii din pădure.
Trebuie să fiu mai atent.
Se aşezaseră pe o stâncă ce domina un mic platou aflat la mijlocul
drumului, de unde puteau să admire priveliştea asupra aşezării Mödling
care se întindea la picioarele lor. De la orchestra care cânta în Kurpark
se auzeau frânturi de melodie. Mödling era un orăşel încântător, aflat la
distanţă de o oră cu trenul de Viena. Devenise o staţiune la modă
pentru vienezi: acoperişurile de ţiglă străluceau în soarele de iunie. Mai
departe, viile se căţărau pe pante, purtând ciorchinii grei şi umflaţi al
căror vin nou avea să facă deliciul vienezilor primăvara următoare în
vestitele Heurigen Stüberln din Grinzing.
Martha Bernays venise în vizită la nişte prieteni de-ai familiei care
aveau o casă pe Grillparzergasse din Mödling. Sigmund luase în
dimineaţa aceasta Südbahn-ul, trenul de sud de la Viena. Se
plimbaseră prin Piaţa Împăratul Franz Joseph, cu statuia frumos
ornamentată şi aurită, ridicată în memoria victimelor ciumei –
Pestsäule, trecuseră apoi pe Hauptstrasse pe lângă vechea primărie cu
ceasul ei şi spirala în formă de bulbi de ceapă suprapuşi. O luaseră
apoi pe Pfarrgasse, pe lângă biserica Sf. Othmar care se înălţa mult
deasupra oraşului. În faţa bisericii se afla un turn rotund de piatră.
— Seamănă cu un baptisteriu italian, remarcă Martha, dar cei din
Mödling susţin că este un osuar foarte vechi. În calitate de doctor în
medicină, poţi să-mi spui cum aruncau acolo oasele fără carnea de pe
ele?
— Ca doctor începător, lipsit de orice experienţă, îţi mărturisesc că
n-am nici cea mai vagă idee. Dar ce-ar fi să scrii tu o lucrare ştiinţifică
pe tema asta? Aş putea s-o prezint Facultăţii de Medicină şi să cer să ţi
se acorde diploma. Ţi-ar plăcea să fii doctoriţă?
— Nu, vreau să fiu gospodină la casa mea şi mamă cu o jumătate
de duzină de copii.
— Nu ai ambiţii ieşite din comun. În mod normal n-ar trebui să
întâmpini prea mari greutăţi în realizarea lor.
Ochii aveau un fel anume de a deveni verzi ca smaraldul când
priveau spre adâncul pădurii.
— De fapt, n-aş vrea să am probleme după realizarea lor. Nu-mi
doresc decât să-mi iubesc soţul şi să trăiesc în linişte cu el o jumătate
de veac.
— Eşti o ambiţioasă, Martha.
O cunoştea de prea puţin timp ca să poată enumera toate calităţile
care o făceau să-i fie dragă, dar acum se simţea fermecat de vocea ei.
Martha avea douăzeci şi unu de ani. Era din Hamburg, cel mai mândru
din toate oraşele hanseatice. Vorbea germana literară, curată, precisă,
atât de diferită de graiul lejer, grăbit al vienezilor, un Schlamperei
propriu lor. Martha îi explicase de ce îşi păstrase dicţia aceasta atât de
pură, deşi colegele ei de şcoală o învinuiau că este arogantă,
îngâmfată şi mândră, acuzaţii pe care le formulează în mod curent
vienezii împotriva burghezilor puternici, prosperi, mândri şi liberi de la
Hamburg. Tatăl Marthei, Berman Bernays, lucrase timp de zece ani ca
asistent deosebit de apreciat al vestitului economist Lorenz von Stein
de la Universitatea din Viena, până când murise pe neaşteptate, cu doi
ani şi jumătate în urmă, în 1879.
— Când m-am dus pentru prima oară la şcoală, la Viena, aveam opt
ani, îi spuse Martha lui Sigmund. Bineînţeles că am copiat imediat
pronunţia colegelor mele de clasă. În loc de Stadt spuneam Sch-tadt, în
loc de Stein – Sche-tein. Tatăl meu m-a luat la el în birou şi mi-a spus:
„Micuţo, tu nu vorbeşti limba germană. Nu se spune Sscch-tadt sau
Sscch-tein, ci S-tadt şi S-tein. Asta este germana adevărată." În ziua
următoare le-am spus părinţilor mei că ni se servise o prăjitură nouă,
numită Schtrudel. Tata a spus: „Nu ştiu ce este asta, dar, indiferent ce
ar fi, îi vom spune S-trudel". Colegele mele de clasă au decis, în cele din
urmă, că era vorba de un defect asemănător balbismului, pentru care
se cuvine să fiu compătimită.
Şi-au continuat plimbarea pe o potecă ce şerpuia printre copacii
marcaţi cu dungi de diferite culori, în aşa fel încât turiştii să nu se
rătăcească în pădurea splendidă şi deasă care se întindea la sud-est de
Viena. Poteca era acoperită cu cetină alunecoasă, şi Sigmund o ţinea
pe Martha de cot ca să nu cadă. Acum soarele era fierbinte, însă din
straturile de cetină se ridica un miros îmbătător de răşină. De undeva,
de sus, se auzi o chemare:
— Alo! Unde sunteţi? Mai repede, leneşilor!
Îşi imaginau că Eli, fratele Marthei, mai în vârstă decât ea cu un an
şi jumătate, o luase înainte ca să nu-i inoportuneze. În realitate, Eli
avea o adevărată pasiune pentru ocolişuri şi trebuia să umble de două
ori mai repede decât toţi ceilalţi pentru a străbate aceeaşi distanţă.
Mai aveau de mers un sfert de oră până în creastă. De acolo aveau
o privelişte încântătoare: Kallenberg – socotit muntele Vienei – se înălţa
la vreo cincisprezece kilometri spre nord, stând de strajă oraşului.
Sub coroanele îngemănate ale copacilor se afla o micuţă cafenea;
grupurile de excursionişti veniţi în familie duminica se aşezau pe bănci
la mese rustice şi beau cafea sau bere. Sigmund descoperi o măsuţă
cu tăblia de piatră şi cu scaune împletite şi comandă trei sticle de
Kracherl cu aromă de zmeură. Eli înghiţi limonada pe nerăsuflate, sări
imediat în picioare ca un ţap şi plecă în căutarea altor poteci. Le
aruncă peste umăr în ultima clipă:
— Să nu hoinăriţi prin pădure. O să mă întorc să vă iau.
2
Şedeau cu feţele întoarse spre soarele blând, a cărui căldură le
lipsea aşa de mult în timpul asprei ierni vieneze.
Sigmund întinse braţul şi puse mâna cu palma în sus în mijlocul
mesei. Fata îşi lăsă uşor mâna într-a lui. Palma ei era răcoroasă,
liniştită, cu pielea proaspătă şi umedă în încleştarea lui. Martha îl privi
de aproape, drept în ochi, pentru prima oară. Deşi familiile lor se
cunoşteau, ea şi cu Sigmund se întâlniseră pentru prima oară cu
aproape două luni în urmă. Sigmund avea un nas puternic, cam osos,
care-i domina figura, părul negru, des şi lucios, pieptănat într-o parte,
spre urechea dreaptă. Purta bărbuţă şi mustaţă. Avea o frunte înaltă,
ochi negri, mari, puţin saşii, care îi luminau faţa atrăgătoare.
— Vorbeşte-mi despre munca dumitale. Nu vreau să par indiscretă,
dar nu ştiu despre dumneata decât că eşti tehnician preparator la
laboratorul de fiziologie al profesorului Brücke.
— Da, eu prepar lamele pentru prelegerile profesorului. Îşi trase
scaunul mai aproape şi picioarele acestuia scrâşniră pe pietriş. Să
încep cu începutul sau cu sfârşitul?
— Cu începutul, aşa cum e firesc.
— Primii mei patru ani de studii medicale nu au fost străluciţi, cu
excepţia perioadei în care, pe când aveam douăzeci de ani, profesorul
meu de zoologie, Herr Carl Claus, m-a trimis de două ori la Triest, unde
înfiinţaseră o staţiune experimentală de zoologie. Am lucrat atunci la
structura gonadică a ţiparilor.
— Ce înseamnă „gonadic"?
Eli veni în pas rapid spre ei, strigând:
— Gata, e timpul să pornim înapoi! şi dispăru aproape imediat în
umbra pădurii. Martha şi Sigmund îl urmară fără tragere de inimă,
pornind pe poteca verde. Câteva clipe mai târziu dădură peste un
copac căzut de-a curmezişul cărării. Sigmund o ajută să treacă peste
trunchiul gros. Şi nu se putu abţine să nu observe că fata avea glezne
zvelte, elegante. Drumul coti brusc, şi cei doi tineri se treziră într-o
poiană înecată în soare, care lumina o prăpastie. Tăietorii de lemne
stivuiau butucii cu precizie matematică în şiruri de o sută douăzeci de
centimetri.
— Ce bine ar fi, murmură el, dacă am putea şi noi să ne aranjăm
zilele şi rezultatele vieţii aşa cum îşi stivuiesc buştenii aceşti tăietori de
lemne.
— Şi nu putem?
— Putem oare? Să fie posibil? Eu aşa cred, Martha. Cel puţin aşa
sper. Este în firea mea să iubesc ordinea şi să fug de haos.
Merseră un timp în tăcere. Întrebările de mai înainte rămăseseră
parcă suspendate deasupra lor. Dacă Sigmund refuza să-i răspundă, nu
intenţiona să mai abordeze problema însă, dacă o trata ca pe o
persoană egală în grad cu el, Martha avea să-şi dea seama că o
judecase şi o găsise pe potriva lui. Sigmund începu să vorbească pe
tonul calm, academic, pe care îl folosea atunci când mediciniştii mai
tineri veneau la el la consultaţii.
— Dicţionarul defineşte gonada ca o „glandă sexuală
nediferenţiată, care conţine şi ovulul şi spermatozoidul". Sarcina mea
era să localizez testiculele ţiparului. Numai un singur om, dr. Syrski, a
găsit nişte vagi urme. Trebuia ca eu să confirm sau să infirm
descoperirea lui.
Martha fu cât pe-aci să se împiedice când el rostise cuvântul
„testicule", dar se ţinu bine. Se întoarse spre el şi întrebă:
— Ce este aşa de important în localizarea testiculelor unui ţipar? Şi
de ce n-au fost descoperite acum o mie de ani?
— Bună întrebare. Îşi strecură uşor braţul pe sub al ei. Numai că în
sezonul de împerechere nu există nici o modalitate de a identifica
organul masculin. Înainte să se împerecheze, ţiparii se duc în mare.
Nimeni nu i-a prins niciodată asupra faptului. Până acum nu s-a găsit
un ţipar mascul matur. Dar poate că lucrul acesta nu a interesat pe
nimeni.
— Şi dumneata ai găsit ceea ce căutai?
— Aşa cred. Dr. Syrski a avut dreptate şi eu am contribuit la
demonstrarea teoriei lui. Profesorul Claus a citit lucrarea mea la o
întâlnire a Academiei de Ştiinţe şi a publicat-o după aceea în Buletinul
Academiei. Asta a fost acum cinci ani. Nimeni nu mi-a contestat
descoperirea.
În vocea lui se simţea o notă de mândrie, ca şi când cel mai bun
lucru pe care ar fi putut să-l facă un om pe lumea aceasta ar fi fost să
muncească conştiincios. Aprobarea care se citea în ochii ei îl îndemnă
să continue. Se trezi că îşi expune convingerile intime cu naturaleţe,
aşa cum nu mai comunicase niciodată cu o femeie, tânără sau
vârstnică.
— Întreaga problemă depăşeşte aplicaţia practică a teoriei
profesorului Claus cu privire la hermafroditismul la animale, deşi se
pare că ţiparul ar intra în această categorie. Cercetarea ştiinţifică
trebuie să se desfăşoare în afara moralei convenţionale. În ştiinţă,
ignoranţa este dăunătoare şi cunoaşterea e benefică. Noi am apărut pe
această lume cu mult timp în urmă – Charles Darwin sugerează că este
vorba de câteva milioane de ani. La început nu ştiam nimic despre
forţele care ne înconjurau. Dar în toate aceste milioane de ani, creierul
omenesc a alungat puţin câte puţin ignoranţa, acumulând înţelepciune
câştigată cu multă trudă. Aceasta este cea mai mare aventură a
omenirii: să găsească ceva ce nu s-a mai ştiut sau nu s-a înţeles mai
înainte. Nu fiecare cunoştinţă nouă trebuie neapărat să aibă o
aplicabilitate în practică, cel puţin nu pe moment. Este o victorie
suficientă dacă am descoperit ceva şi am reuşit să confirmăm acest
lucru pe bază de documente, împrăştiind o părticică din întunericul
care domnea acolo mai înainte.
Fu rândul ei să se întindă şi să-l apuce de mână: o mână caldă,
osoasă, noduroasă, tremurând de emoţie în faţa viziunii pe care
încercase s-o schiţeze pentru noua sa prietenă.
— Mulţumesc. Nimeni n-a mai discutat cu mine asemenea lucruri.
Mă face să mă simt... ca o persoană importantă. Nu, ca un adult. N-ai fi
putut să-mi oferi un cadou mai preţios nici dacă l-ai fi cumpărat pe
Kärntner Strasse.
Se întoarseră la timp în casa de pe Grillparzergasse, pentru Jause,
cafeaua de după-amiază. Sigmund şi Martha preferau să bea cafeaua
în grădină. Eli rămase înăuntru cu gazdele. În grădina micuţă,
împrejmuită de ziduri din spatele casei se simţea parfumul greu al
teilor înfloriţi. Martha aduse un platou plin cu flori de soc prăjite în
aluat. Se aşeză alături de el pe banca rustică. Sigmund îi urmărea
braţele şi umerii care se mişcau graţios pe sub rochia uşoară de batist
cafeniu cu guler alb mare, în timp ce ţinea cu îndemânare ambele
ceainice – şi pe cel cu cafea, şi pe cel cu lapte. Alături se afla un bol
mare de argint plin cu alune.
— Uite, exclamă ea, o Vielliebchen, o alună dublă. Acum trebuie să
facem schimb de cadouri.
— Îmi plac semnele care prevestesc viitorul, mai ales dacă sunt de
bun augur. Aşază-te mai aproape de mine, dacă vrei să-mi oferi ceva
mai mult decât un cadou cumpărat de la Graben.
Martha îi împlini voia, astfel că, dacă se apleca puţin, umerii lor se
atingeau. Ochii lui Sigmund înotau în lacrimi de bucurie. O iubea pe
fata aceasta, deşi până atunci simţise numai o dată ce înseamnă
dragostea. Părinţii îl trimiseseră într-o vacanţă la Freiberg. Avea
şaisprezece ani pe atunci şi stătea la nişte prieteni vechi ai familiei, pe
nume Fluss. Sigmund se îndrăgostise până peste cap de fiica lor, Gisela,
în vârstă de cincisprezece ani. Se plimbase cu ea prin pădurea
pitorească, visând la viaţa frumoasă pe care aveau s-o ducă după
căsătorie. Dar nu-i spusese nici un cuvânt Giselei, şi gândurile la
frumoasa fată îi zburaseră din minte când se întorsese la Viena şi se
lăsase angrenat în vârtejul emoţiilor penultimului an de la
Sperlgymnasium. Învăţa împreună cu un coleg spaniola ca să-l poată
citi pe Don Quijote al lui Cervantes în original.
Nu îndrăznea să-i vorbească Marthei despre dragostea lui. Era prea
curând, nu se cunoşteau decât de şapte săptămâni şi ar fi putut să-l
suspecteze de superficialitate. Şi apoi, nu-i oferise nici un fel de
încurajare. Sigmund îi murmură la ureche:
— Cupa mea s-a golit.
— E un citat din psalmi.
— Tata obişnuia să-mi citească din psalmi când eram mic. „Tu
pregăteşti o masă pentru mine în prezenţa duşmanilor mei. Tu îmi ungi
capul cu ulei..."
— Ai duşmani?
— Numai pe mine însumi.
Râsul ei încântat îi răsună în urechi precum clopotele de la St.
Stephanskirche. Simţea că nu-şi mai poate stăpâni avalanşa emoţiilor.
— Am să-ţi vorbesc despre un semn adevărat. Îţi aminteşti prima
seară când te-am cunoscut, când m-am întors acasă cu o întreagă
bibliotecă de cărţi sub braţ, nerăbdător să ajung în camera mea ca să
mă cufund în lectură cel puţin patru ore? Dar tu erai acolo, la masa din
sufragerie, împreună cu surorile mele, şi spuneai lucruri de bun-simţ în
timp ce curăţai un măr cu degetele tale delicate. Am fost atât de
tulburat, încât m-am oprit brusc din zborul meu şi m-am aşezat alături
de voi.
— Din cauza mărului. Îţi sugerează Grădina Edenului.
— Era pentru prima oară când nu mă rezumam doar să dau din cap
către prietenele surorilor mele. Aveam senzaţia că de pe buzele tale
picură petale de trandafiri şi perle, aşa cum se spune despre prinţesa
din poveste, şi nu eram sigur dacă la tine prevalează bunătatea sau
inteligenţa.
Sigmund nu anticipase reacţia ei la ceea ce alte fete ar fi putut
considera un avânt romantic, un zbor al fanteziei. Roşeaţa îi acoperi
imediat pomeţii, apoi păli brusc şi în ochii ei străluciră lacrimi. Întoarse
capul într-o parte. Când se uită din nou la el, ochii ei îl priveau cu
seriozitate.
— De cât timp eşti la universitate?
— De aproape nouă ani.
— Îţi mai aminteşti de ziua când ne-am plimbat în Prater cu mama?
Când ne-am întors acasă, am întrebat-o pe sora mea Minna: „De ce s-a
interesat Herr dr. Freud de persoana mea?". Acum mi-a venit mie
rândul. Eşti doctor în medicină, dar nu practici. Cum vine asta?
Sigmund se ridică brusc în picioare şi începu să se plimbe agitat
prin grădină. Pentru el era important ca Martha Bernays să-i înţeleagă
raţionamentul şi să fie de acord cu alegerea lui. Aceasta şedea liniştită,
cu mâinile în poală, privind în sus spre el cu o expresie serioasă şi
receptivă.
— Este adevărat că am obţinut diploma de medic, însă trebuie să
recunosc că am fost cam nepăsător şi am prelungit cu trei ani durata
studiilor; dar chiar şi atunci le-am abandonat numai pentru că prietenii
şi cunoştinţele mele de la universitate începuseră să mă acuze că sunt
leneş sau împrăştiat.
— Pari o persoană cu o mare putere de concentrare.
— Numai atunci când fac ceva ce îmi place. Am studiat timp de
cinci ani la Şcoala de Medicină pentru că era cea mai bună modalitate
de a obţine cunoştinţe ştiinţifice temeinice. Cred că avem cea mai
bună şcoală medicală din Europa. În ultimii doi ani am lucrat „cu normă
întreagă" la Institutul de Fiziologie al profesorului Brücke. Brücke este
unul din fondatorii acestuia, alături de Helmholtz, Du Bois şi Ludwig,
precursorii fiziologiei moderne. Sub îndrumarea lui am elaborat patru
lucrări ştiinţifice originale şi am publicat câteva articole pe marginea
acestora. În 1877, înainte să împlinesc douăzeci de ani, am scris o
lucrare despre originea terminaţiilor nervului posterior din măduva
spinării la amocete. În anul următor mi-am publicat descoperirile
legate de ganglionii spinali şi de măduva spinării la petromizone. Un an
mai târziu, Centralblatt für die medizinische Wissenschaften mi-a publicat
observaţiile cu privire la una din metodele de prelevare a ţesutului
nervos.
Martha zîmbi în faţa acestei combinaţii de exuberanţă tinerească şi
terminologie tehnică precisă.
— Am mai făcut un studiu asupra structurii fibrelor nervoase şi a
celulelor nervoase la racul de apă dulce. Acesta este genul de lucrări la
care mă pricep cel mai bine. În plus, o asemenea muncă îmi oferă cele
mai mari satisfacţii: în fiecare zi aflăm câte ceva nou despre
organismele vii. N-am avut niciodată intenţia să îngrijesc pacienţi. Ştiu
cât de nobil este să alini suferinţele semenilor tăi, dar prin cercetările
efectuate în laborator şi prin acumularea unor cunoştinţe mai ample
asupra mecanismelor care pun în funcţiune corpul omenesc, sau care îl
împiedică să funcţioneze, putem găsi modalităţi de eradicare a unor
boli.
— Ai putea să-mi dai un exemplu?
— Da. Profesorul Robert Koch de la Şcoala de Medicină din Berlin a
prezentat anul acesta dovada descoperirii bacilului care provoacă
tuberculoza. Apoi mai este profesorul Louis Pasteur, de la Sorbona din
Paris, care a izolat acum doi ani germenele ce provoacă holera găinilor.
De asemenea, le-a inoculat un ser oilor împotriva antraxului, o boală
mortală. Lucrând pe baza unei formule asemănătoare, am putea
eradica holera la oameni. Şi ar mai fi şi ungurul acela, dr. Ignaz
Semmelweis, care a absolvit facultatea noastră de medicină în 1844.
Semmelweis a descoperit de unul singur cauza febrei puerperale, febra
lăuzelor, care ucidea un mare procent din paciente. Doctorii de la
spitalul nostru general, împreună cu Colegiul Medical, l-au condamnat
pentru obstinaţia demersurilor lui, însă în lumea întreagă trăiesc mii şi
mii de mame pentru că Ignaz Semmelweis s-a dovedit un cercetător
imperturbabil şi un redutabil om de ştiinţă.
Vocea lui răsuna puternic în grădină, chipul îi strălucea, ochii negri
ardeau de emoţie. Martha vorbi blând:
— Încep să înţeleg. Speri ca prin munca dumitale în laborator să
contribui la eradicarea altor boli.
— O sumedenie de boli nu sunt provocate de microbi sau de viruşi
cunoscuţi de noi. Doctorul nu-i poate oferi pacientului decât îngrijire şi
întreaga sa compasiune. Dar te rog să nu mă înţelegi greşit, nu mă
consider un Koch, Pasteur sau Semmelweis. Ambiţiile mele sunt mult
mai modeste. Cea mai mare parte a tratamentelor se bazează pe
munca a sute de cercetători, fiecare având contribuţia sa măruntă.
Fără aceste crâmpeie de cunoştinţe sedimentate unele peste altele,
ultimul descoperitor n-ar putea să afle care este dramul spre
tratamentul corect. Vreau să-mi petrec viaţa ca unul dintre aceşti
cercetători.
Eli scoase capul pe uşa din spate şi strigă:
— Soarele e la asfinţit. E timpul să ne luăm rămas-bun şi să pornim
spre gară.
Începură să-şi strângă lucrurile. Martha se înălţă pe călcâie ca să
rupă o crenguţă de tei şi s-o ducă acasă. Stăteau foarte aproape unul
de altul, Martha cu ambele braţe în aer. Sigmund aruncă o privire spre
uşă, să se asigure că nu sunt văzuţi.
„Acum e momentul, îşi spuse el. Dar cu grijă, cu mare grijă. Dacă
nu este pregătită, dacă nu a început să mă iubească, ar putea să se
simtă jignită."
Deşi nu-i separau decât câţiva centimetri, i se păru că a trecut o
veşnicie până când reuşi să străbată distanţa dintre ei. Martha rupsese
deja crenguţa, dar nu lăsase braţele în jos. Ochii ei erau încă măriţi sub
impresia celor auzite de la el. Respira adânc, cu buzele uşor
întredeschise. Oare o să vină în întâmpinarea lui? Nu era sigur. Dar
Martha părea atât de plină de viaţă, de drăgălaşă, de caldă şi de
fericită!
Încet, cu mari precauţii, astfel încât să se poată opri în orice clipă
fără să-şi dea în vileag intenţiile, întinse mâinile, le aşeză în jurul taliei
ei zvelte şi o trase spre el. Cu buzele aproape de ale lui, Martha coborî
uşor braţele înconjurându-i gâtul ca o cunună din flori de tei. Buzele lui
se întâlniră cu ale ei, vii şi palpitând de seva dulce a vieţii.