Marin Preda

CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
- fragment -

vol. 1
PARTEA ÎNTÂIA

I

Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac
înspăimîntător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce
ispită. Înainte de a fi depus aici în această celulă, din care nu voi mai
ieşi decît pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele
solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitîndu-mă în jos şi privind
pămîntul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de
dragoste pentru el, pămîntul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de
dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blîndă, de a mă culca pe el
şi a rămîne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stînd cu
ochii spre cer, pînă ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adînc
sentiment de regret: de ce m-am mai trezit?
Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către
oameni? Tandra nepăsare faţă de lume te poate stăpîni într-adevăr
numai cînd te simţi străin de propria-ţi fiinţă, dar cînd, dimpotrivă, ai
conştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu va
mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricît m-aşi strădui, mi-este
cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea
adresa lumii un tandru adio nepăsător.
Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost
condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curînd. Nu
fusese chiar curînd, dar nici prea tîrziu ca să nu pot uita. Acum însă
descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (şi asta se
vedea din pofta cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturi
ale fiinţei animalice care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu care
aplicau o ştampilă, răsfoitul hîrtiilor, mîncatul unui sendvici,
înghiorţăitul unui pahar cu apă, scîrţîitul scaunului sub trupul voinic,
ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, rîgîitul, gîndul la
muierea tînără pe care o vor strînge în braţe la noapte), iar eu nu voi
mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că
sînt condamnat să nu mai fiu liber pînă la moarte...
Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în
sufletul meu dulcea dorinţă de a intra în pămînt, să retrăiască apoi
marea mea dragoste pentru ea, suferinţele îndurate şi apoi puterea
exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu
pe larg cum s-au petrecut lucrurile, şi să-i dau lui, care mi-e avocat,
mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces. Nu ştiu la ce-i
mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că
trăiesc şi într-adevăr gîndul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de
a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pămînt
chiar în aceste clipe, oameni umili, dar şi oameni mari; nu se poate
spune că n-ai trăit din plin treizeci şi cinci de ani, alţii au murit mult
mai tineri, nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum...
Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu
Era ticăloşilor şi voi trăi astfel şi prin cei care mă vor citi, nu numai,
asemeni tuturor, prin fetiţa mea, deci mai mult, fiindcă familiile se
sting şi ele, uneori atît de repede încît se justifică pe deplin existenţa
acelor artişti care se lasă devoraţi de demonul creaţiei şi nu mai au
timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispitiţi de perpetuarea fiinţei
lor efemere, posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci cultura e o
formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.
Tatăl meu, fost monteur de avioane, avea, în mod straniu, o
aversiune faţă de cultură şi mai ales faţă da scriitori, al căror statut
social actual îl scotea din sărite. "Ce rost au ăştia?", zicea. Adică ce rost
are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu e strict
necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane,
meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre
Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi atunci a rînjit cinic: "Ce
Eminescu?! Eminescu e mort!"' Vroia să spună că el va asambla avioane
în eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează
tractoare, sugerînd adică o mentalitate foarte curentă, a unei civilizaţii
tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeţi. "Aşa ne putem lipsi
de multe, i-am răspuns. Ce rămîne din activitatea voastră după ce
muriţi? O grămadă de fiare. În timp ce Eminescu nu va muri niciodată,
cînd îl citesc simt că e printre noi, aievea." "Ba e mort de-a binelea,
îngropat în cimitir." Puteam atunci să accept această gîndire a lui ca pe
ceva straniu, venea parcă din altă planetă şi adolescentul din mine o
resimţea ca pe un şoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simţeam că în
alcătuirea intimă a fiinţei mele exista o lege şi în a lui nu, şi cum putea
trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea?
Dar iată-mă atingînd, chiar şi pe un plan secund, miezul existenţei
mele şi, ca întotdeauna la cei loviţi, gîndul mi se întoarce înapoi, la
vremea inocenţei pierdute, cînd am săvîrşit prima infamie...
II
Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient nu i-am
făcut pe atunci decît mamei, fiindcă pentru duritatea mea am fost
pedepsit (fără să mai spun că violenţa gîndirii îmi era respinsă, nu
întotdeauna uşor, e adevărat, dar pătrundea greu în suflete şi cînd
pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apărare).
Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de mine, nu ştiam
pe atunci de ce, pentru că nu eram urît, tocmai de aceea, pentru
această duritate de care nu eram conştient, iar turbulenţa era socotită
de cei înţelepţi proprie vîrstei şi rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea
gravă. Eram chemat în cancelariile şcolilor prin care am trecut,
moralizat cu grijă şi persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit şi
reînviam în conştiinţa pedagogilor mei principii care cu cei buni
(consideraţi că toţi ar fi fost buni!) erau pe stinse.
Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia
mi-a apărut in conştiinţă într-o zi cînd am citit în Platon următoarea
afirmaţie: "Dacă moartea ar fi sfîrşitul a tot, cei mai în cîştig ar fi
ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate... şi
tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care
au fost virtuoşi". Citatul e exact pînă la punctele de suspensie, restul e
o adăugire a mea de acum, dar şi de atunci, cînd am închis cartea şi
am gîndit cu neasemuit orgoliu: "Ei bine, Platon, moartea nu e sfîrşitul
a tot? Adică ce mai urmează? Întrucît virtuoşii ar avea alt destin final
decît al ticăloşilor?" Aici e cazul să adaug" că, deşi aveam pe atunci
abia şaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în
viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa
simplă de credinţă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu
veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănîncă viermii... sau:
sufletul nu se duce nici în rai, nici in iad, fiindcă nu s-a întors nimeni
de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credinţa
Nazarineanului ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai
cutremură (pe a mamei mele într-un fel adînc, o să mă opresc curând
asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că
moartea nu e sfîrşitul a tot? Hadesul şi Cîmpiile Elizee erau nişte simple
mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea sînge să bea acelor
jalnice umbre şi în acest fel să poată să mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte
Homer? Aveam pe atunci în şcoală un subdirector cam brutal,
profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe
care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, dispreţul agresiv
faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; îmi răscolea cărţile
în pupitru, le silabisea titlul cu scîrbă şi le scutura de coperţi ca şi cînd
s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un
moment de falsă memorie, parcă au mai trăit şi alţii o astfel de scenă,
parcă am citit-o undeva) şi mă ameninţa cu eliminarea din toate şcolile
dacă mai citeam astfel de... astfel de... şi de indignare nu-şi găsea
cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, stîrnind în mine o astfel de ură
încît nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după
ce dădusem de pasajul lui Platon, "dacă e să fim nemuritori împreună
cu domnul Latcu (era numele subdirectorului), dacă adică şi sufletul lui
e nemuritor, prefer să ne mănînce viermii pe amîndoi şi nemurirea să
înceteze". Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul
nostru de religie. M-a mustrat cu blîndeţe (fusesem, bineînţeles,
turnat). "Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?" "Nu cred,
părinte!" "Rău trebuie să fi trăit tu în cei şapte ani de acasă! a
exclamat el cu sinceră compătimire. Mama şi tata nu te-au învăţat să
te închini?" "Ba m-au învăţat, i-am răspuns, am trăit bine în cei şapte
ani şi mama se închină ori de cîte ori se aşează şi se scoală de la
masă." "Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să... Ce sînt părinţii tăi?" a
schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credinţă,
care era poate doar o bravadă şi nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am
răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane şi mama
casnică şi că sînt singurul lor băiat... "Aha, zice, te-au cam răsfăţat, aşa
se întîmplă... o să vezi tu cum o s-o păţeşti cînd o să te faci mai mare,
cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te rogi..." Am vrut să-i
răspund că asta n-o să se întîmple, dar mi-am dat seama, adică am
gîndit că părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al
vreunei alte idei şi că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. "Bine,
părinte", i-am răspuns şi am ieşit rînjind...
În loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă
Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o
jubilaţiune liniştită că sînt liber de credinţă şi nici un imbold de a săvîrşi
ceva nepermis nu mă ispitea. Mai tîrziu, citind filozofi care aveau trufia
de a demonstra existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională, ba chiar de a
pune oarecare ordine în viaţa noastră afectivă, precum Mendeleev în
elemente, mă pufnea rîsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate
demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit
să descopere tainele universului şi avea dreptate scriitorul rus care îşi
pierduse credinţa, că ar dori să fie o cîrnăţăreasă grasă care se duce
duminica la biserică şi aprinde cu evlavie o lumînare sub icoana lui
Cristos. Cred şi eu. Pentru că nu mai ştia ce să facă singur şi gol într-un
univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o preţuia, o planetă de
vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină
dar reală, fizică, şi un cer albastru care naşte în inimile noastre un elan
nedefinit, sentimentul eternităţii fără religie, fără evaziune mistică. Dar
asta s-a întîmplat ca urmare a primului şoc al unor mari spirite cu
universul depopulat de zei. Asupra mea şocul n-a mai avut nici un efect
şi nu invidiam nici pe departe pe cîrnăţăreasă în chestiune, existentă şi
azi pe ici, pe colo...
Aici însă revin asupra mamei. Şi ea aprindea o lumînare sub icoana
Maicii Domnului, fără să fie o cîrnăţăreasă grasă.