Poet, eseist şi nuvelist argentinian, Borges a devenit destul de repede un scriitor cunoscut, faima sa crescând pe măsură ce cărţile sale stranii erau traduse, împrumutate, piratate şi copiate în tot mai multe ţări.
Paradoxal este că Borges a privit întotdeauna celebritatea ca pe un joc, o amăgire a publicului - de la care nu o dată şi-a cerut scuze pentru că i-a plictisit cu povestirile sale - o şarada care trebuia să se termine cândva. Cât era sinceritate şi cât cabotinism în aceasta atitudine, este greu de spus.
Borges se purta uneori ca un copil răsfăţat, rătăcit în lumea adulţilor, alteori oficia întâlnirile cu prietenii ca un sacerdot deţinător al unor secrete de nerostit. Este interesant şi că Borges a refuzat mereu să scrie un roman, deşi era un pasionat cititor de romane. Profund influenţat de cultura europeană, pe care o admira profund, încercând să o "împace" cu spiritualitatea sud-americană, Borges a publicat enorm în timpul vieţii, deşi nu îi plăcea să se ocupe de toate detaliile privind editarea.
Începutul avea să fie dificil, mai ales din cauza lui Borges, care regretând că a acceptat să publice şi parcă speriat de presimţirea notorietăţii, a încercat să retragă de pe piaţă exemplarele deja tipărite, cumpărându-le şi distrugându-le. A mers pănă la a-şi cere scuze de la cei care îi cumpărau cărţile.
Fascinat de lumea şi viaţa ideilor, pe care, influenţat de filosofi precum Berkeley, le considera mult mai "autentice" decât realitatea materială, scriitorul argentinian încerca parcă să trăiască doar pentru acestea. Multe din povestirile lui Borges au teme universale, una dintre cele mai întâlnite fiind cea a labirintului.
Deşi s-a spus că ar fi trebuit să primească Premiul Nobel pentru literatură, Borges nu s-a bucurat niciodată de această onoare, pe care cu siguranţă ar fi meritat-o mai mult decât alţi laureaţi. A rămas celebru şi prin plăcerea cu care îşi întâmpina în ultimii ani ai vieţii admiratorii, pe care îi saluta şi îi îmbrăţişa ca pe cei mai buni prieteni, recomandându-se simplu : Borges. Oriunde l-ar fi abordat aceştia, scriitorul era la fel de bine dispus şi de prietenos.
Jorge Luis Borges s-a născut la Buenos Aires pe 24 august 1899, numele întreg fiind Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo, dar viitorul scriitor nu l-a folosit niciodată sub această formă. Cum numeroasa sa familie număra printre înaintaşi şi britanici, micul Borges a învăţat engleza chiar înaintea spaniolei. Engleza - şi mai ales engleza veche - avea să fie limba care l-a fascinat şi încântat pentru tot restul vieţii. Tatăl, cu o origine amestecată - italian, evreu şi englez - era avocat şi profesor improvizat de psihologie. Ar fi fost chiar şi un scriitor "de sertar", Borges vorbind mult despre romanul scris de tatăl său, pe care ar fi intenţionat să îl termine şi să îl publice, ceea ce nu s-a întâmplat. Tatăl a fost primul care i-a explicat copilului uimit paradoxurile lui Zenon, cu ajutorul unei table de şah, ţinându-i mai multe astfel de mici lecţii. Influenţa acestor lecţii primite mai mult în joacă avea să fie definitorie pentru Borges. Dar la fel şi ideea - încă neclară - unei pretinse ascendenţe iudaice, pe care Borges a revendicat-o mereu cu mândrie, mai ales după perioada în care s-a familiarizat cu studiile cabalistice, mai ales atunci când în Europa antisemitismul devenise politică de stat.
De altfel, nu puţini au fost cei care l-au atacat şi pentru această origine iudaică, cel mai probabil o simplă legendă. Mama era traducatoare şi a fost finţa cea mai apropiată de Borges, acesta iubind-o cu veneraţie, alegând să locuiască alături de aceasta aproape toată viaţa, cu scurte intermitenţe.
În 1914 întreaga familie s-a mutat la Geneva, dupa ce tatăl a trebuit să se pensioneze, din cauza problemelor cu vederea care aveau să îl afecteze şi pe fiul său. Aici Borges a învăţat limba germana şi limba franceză, continuându-şi studiile. Din această perioadă s-a păstrat şi o anecdotă privind iniţierea sexuală a scriitorului, trimis de tatăl său, potrivit unei tradiţii nescrise a epocii, la bordel. Acolo, emoţionat şi nerăbdător, Borges a realizat că poate tatăl său i-a recomandat prostituata sa preferată, poate că şi tatăl său o vizitase în repetate rânduri, aşa că întreaga aventură de tinereţe a fost un eşec lamentabil. Poate aici se află începutul problemelor pe care Borges le va întâmpina în relaţiile - puţine la număr - cu femeile. Unii dintre prietenii săi apropiaţi au mărturisit ulterior, cu o blamabilă indiscreţie, că Borges privea tot ceea ce ţinea de sexualitate cu oroare şi repulsie, evitând chiar să vorbească despre astfel de subiecte.
După primul război mondial familia Borges a locuit în Spania, mutându-se prin mai multe localităţi, Lugano, Barcelona, Majorca, Sevilla, pentru a se stabili în final la Madrid, unde poetul a devenit unul dintre principalii membri ai curentului avangardist Ultraist. La început în poezia sa se făcea puternic simţită influenţa lui Walt Whitmann, un poet pe care Borges îl admira enorm.
Din 1921 Borges s-a mutat la Buenos Aires, unde a colaborat cu poezii şi eseuri la diferite reviste literare. Printre noii săi prieteni se număra şi filosoful Macedonio Fernandez, a cărui pasiune pentru problemele lingvistice l-a influenţat pe Borges, care avea până la sfârşitul vieţii să se joace cu cuvintele folosite, un exemplu fiind traducerea pe care o dădea britanicului "nightmare" (coşmar) - iapa nopţii, un joc de cuvinte straniu dar caracteristic pentru Borges.
A publicat în 1923 un prim volum de poezii, fără vreun succes deosebit, dar apreciat de cei din generaţia sa. A fost cofondator al publicaţiei Proa, care a apărut între 1924 şi 1926, apoi principalul colaborator al publicaţiei Sur, înfiinţată de prietenul sau Victor Ocampo, cea mai importantă revistă literară argentiniană a epocii anilor '30. Ocampo a fost şi cel care i-a făcut cunoştinţă cu Adolfo Bioy Casares. Borges a fost şi consultant literar pentru editura Emece Editores, a colaborat cu Saturday Color Magazine, unde a publicat o parte din povestirile care vor face parte din volumul "Istoria universală a infamiei" şi a scris articole săptămânale pentru El Hogar, între 1936 şi 1939. S-a remarcat mai ales în calitatea de critic literar, oferind interpretări inedite ale operelor clasicilor argentinieni. Scrierile sale din această perioadă demonstrează cunoştinţe solide despre literatura americană şi europeană, în special privind autori ca Poe, Stevenson, Kipling, Shaw, Chesterton, Whitman, Emerson sau Twain. A tradus mai multe romane, între care "Orlando" semnat de Virginia Woolf, dar şi creaţii ale lui Melville, Faulkner sau Michaux.
Tatăl lui Borges a murit în 1938, o lovitură care l-a afectat enorm pe Borges, care era foarte apropiat de părinţii săi. Tot atunci Borges s-a accidentat grav, fiind internat în spital, unde s-a zbătut pentru mult timp între viaţă şi moarte. Dar perioada de convalescenţă s-a dovedit deosebit de fertilă, Borges scriind mai multe povestiri. O parte dintre acestea au fost reunite în primul volum apărut în 1941 şi nominalizat la Premiul Literar Naţional, care în final a fost câştigat de o carte mai puţin valoroasă, astăzi uitată. Colegii de la Sur au încercat să îl sprijine, fără succes, editând un număr special al publicaţiei dedicat cărţii lui Borges. În următoarele cărţi publicate, toate fiind colecţii de povestiri - Borges a refuzat mereu să scrie fie şi un singur roman - Borges a continuat să exploreze temele fantastice. Şi-a găsit un coleg şi rival în acest domeniu în persoana scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares, alături de care Borges, sub pseudonim avea să publice mai multe volume de povestiri.
Din 1937 s-a angajat cu ajutorul prietenilor la Biblioteca Municipală din Buenos Aires ca bibliotecar, chiar dacă vederea începuse deja să îi slăbească. Slujba nu l-a interesat prea mult, aşa că îşi petrecerea timpul retras în depozitul instituţiei, unde citea tot ce avea chef, în special Kafka, pe care îl descoperea cu încântare acum. Plictisitoarea sarcină de a cataloga mii de cărţi, peste o sută în fiecare zi, i-a inspirat şi subiectul pentru una dintre cele mai cunoscute povestiri ale sale, "Biblioteca din Babel", publicată în 1941, în care catalogului real al Bibliotecii i se adăugau alte cataloage fictive, şi tot aşa, la infinit. Borges a rămas în acest post timp de nouă ani, în care nu a făcut altceva decât să citească şi să scrie. Avea să fie concediat în 1946 de regimul lui Peron, căpătând în schimb un post mult mai "important" : acela de inspector de păsări în piaţa centrală a oraşului, ofertă pe care a respins-o nu fără a se amuza.
Opiniile politice, manifestate fără sfială de Borges, nu erau câtuşi de puţin considerate nevinovate sau inofensive. Este de presupus că dacă scriitorul nu ar fi câştigat atât de repede imensa sa notorietate i s-ar fi înscenat un accident sau o dubioasă sinucidere. Chiar dacă se temea de moarte, scriitorul primea amuzat zvonurile că viaţa sa ar fi pusă în pericol, şi nu a renunţat la calmul său nici după un atentat eşuat cu bombă, îndreptat împotriva casei unde locuia alături de mama sa. Dar regimul nu a ezitat să o aresteze pe sora autorului, mama "beneficiind" de o perioadă de arest la domiciliu.
Din 1946 Borges s-a ocupat de editarea unei reviste academice, Los Annales de Buenos Aires, pentru ca din 1955, când Peron a fost înlăturat de la putere, să devină director al Bibliotecii Naţionale. Dar deja în acel moment era aproape orb, o sumbră ironie pentru un cititor vorace.
Între 1955 şi 1970 a fost şi profesor de literatura engleză la Universitatea din Buenos Aires. În 1961 Borges a primit, împreună cu Samuel Beckett, premiul Formentor. Orb, fără o slujbă stabilă, avea nevoie de o sursă de venit. Cu ajutorul unui psihoterapeut Borges a reuşit să-şi depăşească parţial timiditatea bolnăvicioasă şi a acceptat să susţină prelegeri publice, singura sa sursă de bani din acea perioada şi în acelaşi timp o modalitate excelentă de a câştiga publicitate. După moartea mamei, Borges a început să călătorească în întreaga lume, ţinând conferinţe pe diverse teme în faţa unui public ce părea fascinat de bătrânul fragil, cu privirea lui aparent mirată, dar de fapt goală. Din 1967, cu ajutorul lui Norman Thomas di Giovanni a reuşit să devină tot mai cunoscut şi printre vorbitorii de limbă engleză. A demisionat în 1973 din postul de director al Bibliotecii Naţionale şi s-a dedicat exclusiv scrisului şi conferinţelor.
Borges, care avusese mult timp probleme cu ochii, a orbit total în ultimele decenii ale vieţii, fără ca acest handicap să îl doboare sau să îl împiedice să creeze, continuând să "scrie" în principal poezie, pe care obişnuia să o dicteze. Orbirea a fost provocată de un defect congenital, care afectase mai multe generaţii ale familiei Borges, care ajunsese deja să privească boala ca o sumbră tradiţie, care nu trebuia să însemne un sfârşit, ci un început. A continuat să publice şi mai ales să îşi amintească volumele nenumărate pe care le citise, deşi susţinea mereu că nu lectura este esenţială, ci recitirea unor cărţi.
Borges s-a mutat definitiv în 1985 la Geneva, unde avea sa rămână până la sfârşitul vieţii. A murit de cancer la ficat pe 14 iunie 1986.
Universul ficţional creat de Borges s-a născut în primul rând din vasta cultura a scriitorului, interesat aproape de orice, de la literatură la filosofie, de la ezoterism la istorie, de la teologie la dramaturgie. Practic nici un domeniu al culturii nu a fost uitat de Borges, care vedea în întregul manifestărilor intelectuale căutarea sensului de către omul prins într-un univers fantastic şi infinit. Considera că în universul de materie, energie şi viteză elementul central nu este spaţiul, ci timpul, existând mai multe serii temporale, practic o succesiune infinită, care nu înceta să se multiplice. Aceste timpuri paralele se intersectau, se suprapuneau, elementele prezente în fiecare din ele se puteau identifica sau distruge reciproc. Lecturile gnostice şi cabalistice i-au sugerat lui Borges numeroase din temele povestirilor sale. Într-un interviu povestea cum încă din copilărie a fost fascinat de ideea labirintului, o atracţie înfricoşătoare, pe care a încercat să o prezinte în proza sa în mai multe rânduri. Ideea unui timp "altfel" decât îl cunoaştem noi este prezent adesea. În lumea reală şi în operele de ficţiune persoana pusa în faţa unor alternative va alege una singură şi va renunţa la celelalte. La Borges se poate întâmpla ca personajul să aleagă toate alternativele, creând prin această opţiune mai multe variante ale viitorului, care la rândul lor se ramifica la infinit. O altă temă importantă este oglinda, şi mai exact reflecţia identităţilor, Borges obişnuind să spună că urăşte oglinzile şi paternitatea pentru că acestea multiplică fiinţele. Ideea dublului nu era nouă, dar Borges a împins-o până la ultimele consecinţe, alter-ego-ul înspăimântând sau dimpotrivă fiind prietenos, dar în acelaşi timp real, poate chiar mai mult decât "originalul".
Influenţat profund de filosofia lui George Berkeley (1685-1753), Borges era fascinat de ideea că realitatea concretă este doar un produs al percepţiilor mentale, fiind doar una dintr-o serie infinită de realităţi.
Ca eseist Borges s-a bazat în special pe educaţia sa europeană, aducând în atenţia cititorilor prin intermediul prozei sale numeroşi filosofi şi mistici, cabalişti şi gnostici accesibili doar specialiştilor, dar şi scriitori şi filosofi celebri, precum Cervantes, Dante, Schopenhauer, şi mai ales scriitori englezi, ca Shakespeare, John Milton, Samuel Taylor Coleridge, Thomas De Quincey, H.G. Wells, sau G.K. Chesterton.
Artificii
(1944)
PROLOG
Chiar dacă sunt executate cu mai puţină stângăcie, piesele din
această carte nu diferă de cele care alcătuiesc volumul anterior. Două
dintre ele îngăduie, poate, o menţiune mai amplă: Moartea şi busola şi
Funes cel ce nu uită. Cea de-a doua este o lungă metaforă a insomniei.
Cea dintâi, în pofida numelor germane şi scandinave, se petrece într-un
Buenos Aires de vis: întortocheata Rue de Toulon este Promenada Julio;
Triste-le-Roy este hotelul unde Herbert Ashe a primit, şi poate nu a citit,
volumul al unsprezecelea dintr-o enciclopedie iluzorie. După ce am
redactat această ficţiune, m-am gândit la posibilitatea de a amplifica
timpul şi spaţiul în care se desfăşoară: răzbunarea ar putea fi moştenită;
termenele ar putea să se numere cu anii, poate cu veacurile; prima literă
a Numelui ar putea fi articulată în Islanda; cea de-a doua, în Mexic; cea
de-a treia, în Hindustan. Este nevoie oare să mai adaug că secta Hasidim
include sfinţi şi că sacrificarea celor patru vieţi pentru a obţine cele patru
litere pe care le impune Numele este o fantezie pe care mi-a dictat-o
forma povestirii mele?
Post-scriptum din 1956. — Am adăugat la această serie trei povestiri:
Sudul, Secta Fenix şi Sftrşitul. În afară de un personaj — Recabarren — a
cărui imobilitate şi pasivitate slujea drept contrast, nimic sau aproape
nimic nu este invenţia mea în cuprinsul scurt al ultimei povestiri; tot ce
se află în ea există implicit într-o carte celebră, iar eu am fost primul
care a descifrat-o sau, cel puţin, am făcut cunoscute rezultatele acestei
operaţii. În alegoria lui Fenix mi-am asumat sarcina de a sugera un fapt
comun — Secretul — într-un mod şovăitor şi treptat, care să se
dovedească până la urmă lipsit de echivoc; nu ştiu până unde m-a însoţit
norocul. Despre Sudul, care este probabil cea mai bună din aceste
povestiri, e de ajuns să-l previn pe cititor că este cu putinţă să fie citită
ca o naraţiune directă a unor fapte cu caracter epic, dar şi în alte feluri.
Schopenhauer, De Quincey, Stevenson, Mauthner, Shaw, Chesterton
şi Leon Bloy formează grupul eterogen al autorilor pe care-i citesc
necontenit în fantezia cristologică intitulată Trei versiuni ale lui Iuda, cred
că percep influenţa îndepărtată a celui din urmă.
J.L.B, Buenos Aires, 29 august 1944
FUNES CEL CE NU UITĂ
Mi-l amintesc (eu n-am dreptul să pronunţ verbul acesta sacru, un
singur om a avut, pe această lume, un astfel de drept, şi omul acela a
murit) cu o pasionarie întunecată, floare a suferinţei, în mână, privind-o
aşa cum n-a privit-o nimeni, chiar dacă ar fi privit-o din zorii zilei până
noaptea târziu, o viaţă întreagă. Mi-l amintesc, cu chip taciturn, prelung,
de indian, singuratic şi îndepărtat, înapoia ţigării. Îmi aduc aminte (aşa
cred) de mâinile lui prelungi, de luptător, iar aproape de ele de un ceai
de mate într-un vas pe care se afla stema ţării Banda Oriental;
mi-amintesc de un covor gălbui în faţa ferestrei, ca un vag peisaj lacustru.
Mi-amintesc bine glasul său; un glas aşezat, resemnat şi nazal, de vechi
om al ţărmurilor, fără şuieratul italienilor de azi. Nu l-am văzut mai mult
de trei ori; ultima dată în 1887... Mi se pare foarte fericită hotărârea ca
toţi cei care l-au cunoscut să scrie despre el; mărturia mea va fi, poate,
cea mai scurtă şi, neîndoielnic, cea mai săracă, dar cea mai puţin
imparţială din volumul pe care-l veţi edita dumneavoastră. Condiţia mea
deplorabilă de argentinian mă împiedică să recurg la ditiramb — gen
obligatoriu în Uruguay când subiectul este un uruguayan. Literat,
fumător, porteno2; Funes n-a pronunţat aceste cuvinte injurioase, dar mă
tem destul de mult că eu reprezentam pentru el astfel de nenorociri.
Pedro Leandro Ipuche a scris despre Funes că ar fi fost un precursor al
supraoamenilor, „un Zarathustra sălbatic şi neaoş"; nu discut aceasta,
dar nu trebuie uitat faptul că era din Fray Bentos, cu anumite limite de
netrecut.
Prima mea amintire despre Funes este foarte clară. Îl văd într-o
după-amiază de februarie sau martie a anului o mie opt sute optzeci şi
patru. Tatăl meu mă luase să-mi petrec vara la Fray Bentos. Mă
întorceam cu vărul meu, Bernardo Haedo, de la ferma din San Francisco.
Veneam călare, cântând şi aceasta nu era singura pricină a fericirii mele.
După o zi mohorâtă, s-a dezlănţuit o furtună uriaşă, cu nori negri ce
acoperiseră cerul. O însufleţea vântul de sud; copacii aproape că
înnebuniseră; mi-era frică (trăgeam nădejde) că ploaia ne va surprinde
într-un câmp gol. Am fugit la întrecere cu furtuna. Am pătruns pe o uliţă
ce se adâncea între două trotuare înalte de cărămidă. Se întunecase,
brusc; am auzit paşi grăbiţi, aproape tainici, pe sus; mi-am ridicat privile
şi am văzut un băiat care fugea pe trotuarul îngust şi distrus, ca pe un
perete prăbuşit. Îmi amintesc pantalonii şi sandalele, ţin minte ţigara pe
chipul aspru, risipind un nor fără margini. Bernardo l-a strigat pe
neprevăzute: Cât e ceasul, Ireneo? Fără să se uite la cer, fără să se
oprească, acesta i-a răspuns: Opt fără patru minute, tinere Bernardo
Juan Francisco. Glasul îi era bărbătesc, aproape batjocoritor.
Eu sunt atât de neatent, încât dialogul pe care-l povestesc nu mi-ar
fi atras atenţia dacă nu mi l-ar fi repetat vărul meu, pe care-l stimula
(cred) un anume orgoliu local şi dorinţa de a se arăta nepăsător la triplul
răspuns al celuilalt.
Mi-a spus că băiatul din uliţă era un anume Ireneo Funes, cunoscut
prin câteva ciudăţenii, ca aceea de a nu se împrieteni cu nimeni şi cea
de a şti întotdeauna cât e ora, asemeni unui ceasornic. A mai adăugat că
era copilul unei spălătorese din sat, Maria Clementina Funes şi că, după
cum spuneau unii, tatăl său era un medic de la sărărie, un englez,
O'Connor, iar alţii, un îmblânzitor sau o călăuză din provincia Salto.
Locuia cu mama sa, într-o casă ce se înalţă imediat ce coteşti după
ferma Laureles.
În anii optzeci şi cinci, optzeci şi şase, ne-am petrecut vara în
Montevideo. În optzeci şi şapte m-am întors la Fray Bentos. Am întrebat,
cum era şi firesc, de toţi cunoscuţii şi-n cele din urmă de „cronometrul
Funes". Mi-au răspuns că l-ar fi trântit un mânz sălbatic în ferma de la
San Francisco şi că a rămas paralitic, fără nici o speranţă. Mi-amintesc
senzaţia de magie supărătoare pe care mi-a produs-o această ştire;
singura dată când l-am văzut, veneam călare de la San Francisco şi el
păşea pe ceva înalt; întâmplarea, povestită de vărul Bernardo, semăna
mult cu un vis construit din date trecute. Mi-au mai spus că nu se mişca
din pat, cu ochii ficşi la smochinul din fund, sau la o pânză de păianjen.
După-amiezile îngăduia să fie scos la fereastră. Era atât de mândru încât
ajungea să vorbească de binefacerea loviturii care-l fulgerase... De două
ori l-am văzut înapoia gratiilor, care repetau în mod grosolan condiţia sa
de etern prizonier, o dată, nemişcat, cu ochii închişi; altă dată, de
asemeni nemişcat, absorbit de contemplarea unei crengi mirositoare de
santonină.
Nu fără o oarecare semeţie deşartă, eu începusem pe atunci
învăţarea metodică a latinei. În geamantanul meu se afla De viris
illustribus, a lui Lhomond, Thesaurus, de Quicherat, comentariile lui Iulius
Cezar şi un volum fără pereche din Naturalis historia de Plinius, care
depăşea (şi continuă să depăşească) virtuţile mele medii de latinist. Întrun
sat mărunt se află totul; Ireneo, în căsuţa sa de la ţărmuri, n-a
întârziat să afle de sosirea acestor cărţi neobişnuite. Mi-a scris o
scrisoare compusă frumos, ceremonioasă, în care îşi amintea de
întâlnirea noastră, spre nefericire fugară, „în ziua de şapte februarie o
mie opt sute optzeci şi patru", ponderea glorioasele servicii pe care don
Gregorio Haedo, unchiul meu, mort chiar în anul acela, „le-a adus celor
două patrii în curajoasa zi de la Ituzaingo" şi mă ruga să-i împrumut
oricare din cele două volume, împreună cu un dicţionar bun „pentru o
mai bună înţelegere a textului original, pentru că încă nu cunosc latina".
Promitea să restituie totul în bune condiţii, imediat. Scrisul era perfect,
foarte conturat; ortografia, asemănătoare tipului preconizat de Andres
Bello: i pentru y, j pentru g. La început m-am gândit fireşte că-i vorba de
o glumă. Verii mei m-au asigurat că nu, că toate acestea erau lucruri
adevărate şi fireşti pentru Ireneo. Nu ştiam dacă să atribui neobrăzării,
ignoranţei sau stupidităţii gândul că latina nu avea nevoie de nici un alt
instrument decât de un dicţionar; pentru a-l deziluziona definitiv i-am
trimis Gradus ad Parnassum de Quicherat şi opera lui Plinius.
La patrusprezece februarie mi-au telegrafiat de la Buenos Aires să
plec acolo imediat, pentru că tatăl meu nu se simţea „deloc bine".
Dumnezeu să mă ierte; prestigiul de a fi destinatarul unei telegrame
urgente, dorinţa de a comunica întregului Fray Bentos contradicţia dintre
forma negativă a ştirii şi adverbul peremptoriu, ispita de a dramatiza
durerea mea, arătând o bărbăţie stoică, m-au îndepărtat, poate, de orice
durere posibilă. Făcându-mi valiza, am observat că-mi lipseau Gradus în
primul volum din Naturalis historia. Vasul „Saturn" ridica ancora în ziua
următoare, de dimineaţă; în noaptea aceea, după cină, m-am îndreptat
spre casa lui Funes. M-a înspăimântat ideea că noaptea va fi nu mai
puţin plictisitoare ca ziua.
În căsuţa modestă m-a primit mama lui Funes.
Mi-a spus că Ireneo se află în camera din fund şi că nu trebuie să mă
surprindă dacă-l voi găsi pe întuneric, pentru că Ireneo ştia să-şi
petreacă orele moarte fără să aprindă lumina. Am străbătut curtea
pietruită şi coridorul îngust; am ajuns în cea de-a doua curte. Aici se
înălţa o boltă de viţă; întunericul mi s-a părut, poate, desăvârşit. Şi-am
auzit deodată glasul bărbătesc şi batjocoritor al lui Ireneo. Vorbea în
latină, intona (ca de dincolo de întuneric) cu o desfătare nemărginită un
discurs, o rugăminte sau o incantaţie. Silabele romane răsunau în curtea
nepietruită; teama mea le credea indescifrabile şi nesfârşite; mai târziu,
în timpul lungii discuţii din acea noapte, am aflat că făceau parte din
primul paragraf al celui de-al douăzeci şi patrulea capitol, cartea a
şaptea, din Naturalis historia. Subiectul acestui capitol este memoria;
ultimele cuvinte au fost ut tulul non iisdem verbis redderetur auditum.
Fără cea mai mică schimbare de voce, Ireneo mi-a spus să intru.
Stătea în pat şi fuma. Mi se pare că nu i-am văzut faţa până în zorii zilei.
Cred că-mi amintesc însă jeraticul ţigării, încăperea mirosea uşor a
umezeală. M-am aşezat; i-am repetat istoria cu telegrama şi cu boala
tatălui meu.
Ajung, în clipa aceasta, la punctul cel mai dificil al povestirii mele,
care nu are (e momentul ca cititorul s-o ştie de-acuma) nici un subiect în
afara dialogului de la care a trecut o jumătate de secol. Nu voi încerca să
reproduc cuvintele lui, irecuperabile de-acum. Prefer să rezum cu
veridicitate multele lucruri pe care mi le-a spus Ireneo. Stilul indirect este
îndepărtat şi palid; ştiu că astfel sacrific efectul povestirii mele; că
cititorii trebuie să-şi închipuie întretăiatele perioade care m-au plictisit în
noaptea aceea.
Ireneo a început să înşiruie, în latină şi spaniolă, cazurile de
memorie prodigioasă înregistrate de Naturalis historia: Cirus, regele
perşilor, care ştia să-i cheme pe nume pe toţi soldaţii din armata sa;
Mitridate Eupator, care împărţea dreptatea în cele 22 de limbi ale
imperiului său; Simonides, inventatorul mnemotehnicii; Metrodoro, care
profera arta de a reproduce cu fidelitate ceea ce asculta o singură dată.
Cu o bună-credinţă evidentă s-a mirat că astfel de cazuri ar putea
produce uimire. Mi-a spus că înaintea după-amiezii când l-a trântit
mânzul sălbatic, el era la fel cu toţi oamenii: un orb, un surd, un zăpăcit,
un uituc. (Am încercat să-i amintesc de perceperea sa exactă a timpului,
de memoria sa privind numele oamenilor, nu mi-a dat atenţie.)
Zece ani a trăit ca unul care visează: privea fără să vadă, asculta
fără să audă, uita totul, aproape totul. Când a căzut, şi-a pierdut
simţirea; când şi-a revenit, prezentul era aproape intolerabil prin bogăţia
şi puritatea sa, precum şi prin amintirea celor mai îndepărtate şi mai
triviale lucruri. Puţin după aceea şi-a dat seama că era infirm. Faptul
acesta abia l-a interesat A socotit (a simţit) că nemişcarea era un preţ
prea mic. De-acum memoria şi percepţia sa erau infailibile.
Noi, dintr-o privire, percepem trei pahare pe masă; Funes, toţi
lăstarii şi ciorchinii pe un butuc de vie. Ştia forma norilor australi din ziua
de treizeci aprilie o mie opt sute optzeci şi doi, şi putea s-o compare cu
nervurile unei cărţi din hârtie spaniolă pe care o privise o singură dată
sau cu crestele de spumă pe care o vâslă le-a ridicat pe Rio Negro în
ajunul luptei de la Quebracho. Aceste amintiri nu erau simple; fiecare
imagine vizuală era legată de senzaţii musculare, termice etc. Putea să
reconstruiască toate visele. De două sau de trei ori reconstruise câte o zi
întreagă. Mi-a spus: Eu singur am mai multe amintiri decât toţi oamenii
de când lumea e lume. Şi-a continuat: Visele mele sunt ca veghea
dumneavoastră. Iar spre ziuă a adăugat: Memoria mea, domnule, este
asemeni unui depozit de gunoi. O circumferinţă pe o tablă, un triunghi
drept, un romb, sunt forme pe care le putem intui în întregime; acelaşi
lucru se petrecea cu Ireneo în legătură cu coama unui cal, cu vârful unui
cuţit păstoresc, cu focul schimbător şi cu infinitele fire de cenuşă, cu
multele feţe ale unui mort în lungul priveghi. Nu ştiu câte stele vedea pe
cer.
Aceste lucruri mi le-a spus el; nici atunci, nici după aceea, nu l-am
pus la îndoială. Pe vremea aceea nu exista cinematograf, nici fotograf,
totuşi, este neverosimil şi de necrezut că nimeni nu făcuse un
experiment cu Funes. E adevărat că trăim cu întârziere tot ceea ce poate
fi amânat. Poate că ştim cu toţii destul de bine că suntem nemuritori şi
că, mai devreme sau mai târziu, toţi oamenii vor face totul şi vor şti
orice.
Glasul lui Funes, din întuneric, continua să se audă.
Mi-a spus că prin 1886 ar fi descoperit un sistem original de
numărătoare şi că în foarte puţine zile ar fi depăşit douăzeci şi patru de
mii. Nu-l transcrisese pentru că ceea ce gândea o singură data nu mai
putea fi şters. Primul său stimul, cred, a fost neplăcerea că cei treizeci şi
trei de uruguayeni necesitau două semne şi trei cuvinte, în loc de un
singur cuvânt şi un singur semn. A aplicat după aceea acest înşelător
sistem la alte numere.
În loc de şapte mii treizeci, spunea, de exemplu, Maximo Perez; în loc
de şapte mii patrusprezece, Calea ferată; alte numere erau Luis Melian
Lafinur, Olimar, sulf, samarele, balena, gazul, cazanul, Napoleon, Agustin
din Vedia. În loc de cinci sute spunea nouă. Fiecare cuvânt avea un semn
particular, un fel de mască; ultimele erau foarte complicate... Am
încercat să-i explic că această rapsodie de vorbe ilogice erau, în mod
precis, contrariul unui sistem de numărătoare. I-am spus că a rosti 365
însemna a rosti trei sute şasezeci şi cinci unităţi; analiză care nu mai
există în „numerele" Timotei cel Negru sau manta de carne. Funes nu m-a
înţeles sau n-a vrut să mă înţeleagă.
Locke, în secolul al XVII-lea, a fundamentat (şi a demonstrat) o limbă
imposibilă, în care fiecare lucru individual, fiecare piatră, fiecare pasăre
şi fiecare creangă ar fi avut un nume propriu; Funes şi-a imaginat odată
o limbă asemănătoare, dar a distrus-o fiindcă i s-a părut mult prea
simplă şi mult prea ambiguă. Într-adevăr, Funes nu numai că-şi amintea
fiecare frunză, din fiecare copac, din fiecare munte, ci fiecare din dăţile
când a privit-o sau şi-a închipuit-o. S-a hotărât să reducă fiecare din
zilele sale trecute la şaptezeci de mii de amintiri, pe care să le noteze
după aceea prin cifre. L-au împiedicat două motive: convingerea că o
astfel de treabă ar fi fost fără capăt, şi convingerea că era ceva inutil. Sa
gândit că în ceasul morţii nu ar fi terminat încă de clasificat amintirile
din copilărie.
Cele două proiecte pe care le-am notat aici (un vocabular infinit
pentru seria naturală a numerelor, un inutil catalog mental al tuturor
imaginilor amintirii) sunt o prostie, dar relevă o anume grandoare
gângavă. Ne lasă să întrezărim sau să pătrundem în lumea vertiginoasă
a lui Funes. Acesta, să nu uităm, era incapabil de idei generale,
platonice. Nu numai că îi era greu să înţeleagă că simbolul generic de
câine ar cuprinde toţi indivizii împrăştiaţi, de diverse mărimi şi diverse
forme; îi supăra faptul că un câine de la trei şi patrusprezece (văzut
dintr-o parte) ar fi putut să aibă acelaşi nume cu câinele de la trei şi un
sfert (văzut din faţă). Propriul său chip în oglindă, mâinile sale îl surprindeau
de fiecare dată. Swift spune că împăratul din Lilliput discernea
mişcarea minutarului; Funes discernea înaintarea tăcută şi statornică a
corupţiei, a cariilor, a oboselii. Observa progresul morţii şi umezelii. Era
solitarul şi lucidul spectator al unei lumi multiforme, instantaneu şi
aproape de nesuportat prin exactitatea sa. Babilonia, Londra şi New
York-ul au înspăimântat cu splendoarea lor feroce imaginaţia oamenilor;
nimeni, în turnurile zgârie-norilor săi populaţi sau pe bulevardele grăbite
nu a simţit căldura şi presiunea unei realităţi atât de neobosite ca cea
care, zi şi noapte, se prăbuşea peste nefericitul de Ireneo, în săracul său
cartier sudamerican. Îi era foarte greu să doarmă. A dormi, pentru el,
însemna a te îndepărta de lume; Funes, în pat, cu faţa-n sus, pe
întuneric, îşi închipuia fiecare crăpătură, fiecare ramă din casele precise
care-l înconjurau. (Repet că cea mai neînsemnată din amintirile sale era
mult mai minuţioasă şi mai vie decât orice percepere a noastră a unei
plăceri fizice sau a unei furtuni.) Spre răsărit, pe un teren viran, existau
câteva case noi, necunoscute. Funes şi le închipuia negre, compacte,
făcute din ceaţă omogenă; în partea aceea se întorcea cu faţa pentru a
adormi. Obişnuia să se închipuie, de asemeni, în adâncul râului, legănat
şi anulat de curenţi.
Învăţase fără efort engleza, franceza, portugheza, latina. Bănuiesc,
cu toate acestea, că nu era foarte capabil să gândească. A gândi
înseamnă a uita deosebiri, a generaliza, a abstractiza. În lumea
dezordonată a lui Funes nu existau decât amănunte, cazuri imediate.
Neîncrezătoarea claritate a dimineţii a pătruns în curtea nepietruită.
Atunci am văzut chipul glasului care-mi vorbise toată noaptea.
Ireneo avea nouăsprezece ani; se născuse în 1868; mi s-a părut
monumental ca bronzul, mai vechi decât Egiptul, anterior profeţilor şi
piramidelor. M-am gândit că fiecare din cuvintele mele (fiecare din
gesturi) va dura în memoria sa implacabilă; m-a prostit spaima de a
multiplica gesturile inutile.
Ireneo Funes a murit în 1889, de congestie pulmonară.
1942
FORMA SPADEI
Lui E. H. M.
Îi străbătea faţa o cicatrice adâncă: un arc cenuşiu, aproape perfect,
care într-o parte se sprijinea pe tâmplă, iar în cealaltă pe obraz. Numele
său adevărat n-are importanţă; în Tacuarembo toţi îi spuneau Englezul
din La Colorada. Stăpânul acestor întinderi, Cardoso, nu voia să vândă;
am auzit că Englezul a recurs la un argument imprevizibil: i-a mărturisit
istoria secretă a cicatricei. Englezul venea dinspre frontiera din Rio
Grande do Sul; n-au lipsit cei care să spună că în Brazilia făcuse
contrabandă. Câmpiile erau pline de iarbă; adăpătorile, amare; Englezul,
pentru a îndrepta acest lucru, a lucrat cot la cot cu peonii. Se spune că
era sever până la cruzime, dar scrupulos de drept. Se mai spune că era
băutor; de două ori pe an se închidea în camera de lângă terasă şi
ţâşnea după două, trei zile, ca după o bătălie sau după o ameţeală,
palid, tremurând, viclean şi la fel de autoritar ca mai înainte. Îmi
amintesc privirile reci, uscăţimea energică, mustaţa neagră. Nu se
împrietenea cu nimeni; e drept că spaniola sa era rudimentară,
brazilienizată. În afară de câte o scrisoare comercială sau de vreun
buletin, nu primea nici un fel de corespondenţă.
Ultima dată când am străbătut provinciile din Nord, creşterea râului
Caraguata m-a obligat să întârzii noaptea în La Colorada. La câteva
minute am început să cred că sosirea mea era nedorită; am încercat să
câştig bunăvoinţa Englezului; am apelat la cea mai puţin perspicace
dintre pasiuni: patriotismul. I-am spus că o ţară, cu spiritul Angliei, era
de neînvins. Interlocutorul meu a fost de acord, dar a adăugat surâzând
că el nu era englez. Era irlandez, din Dungarvan. O dată spus acest
lucru, a tăcut, ca şi când ar fi destăinuit un secret
Am ieşit, după cină. să privim cerul. Ploaia încetase, dar dincolo de
crestele Sudului, colţuroase şi teşite de fulgere, se urzea o furtună nouă.
Pe masa neacoperită din sufragerie, peonul care ne servise cina a adus o
sticlă cu rom. Am băut mult, în tăcere.
Nu ştiu cât era ceasul când mi-am dat seama că eram beat; nu ştiu
ce inspiraţie, ce exaltare sau ce plictiseală m-a făcut să pomenesc de
cicatrice. Faţa englezului s-a întunecat; câteva clipe m-am gândit că are
să mă dea afară din casă. În cele din urmă mi-a spus cu glasul său
obişnuit:
— Vă voi povesti istoria rănii mele, cu o singură condiţie: să nu
desconsideraţi nici oprobriul, nici împrejurările infamiei.
Am primit. Aceasta este istoria pe care mi-a spus-o, alternând
engleza cu spaniola şi chiar cu portugheza:
„Prin 1922, într-unul din oraşele din Connaught, eram unul dintre cei
mulţi care conspirau pentru independenţa Irlandei. Dintre tovarăşii mei,
câţiva mai trăiesc ocupându-se cu lucruri paşnice; în deşerturi, sub
culorile Angliei; un altul, cel mai curajos dintre toţi, a murit în curtea unei
închisori, în zorii zilei, împuşcat de oameni încă adormiţi; alţii (nu cei mai
nefericiţi), şi-au dat viaţa anonimelor şi aproape secretelor lupte din
războiul civil. Eram republicani, catolici; eram, aşa presupun, romantici.
Irlanda nu era pentru noi numai viitorul utopic şi prezentul intolerabil; ea
reprezenta o amară şi mângâietoare mitologie, turnurile rotunde şi
mlaştinile roşii, repudierea lui Parnell şi lungile balade care cântă furtul
taurilor, cei ce într-o altă incarnaţie au fost eroi, iar în altele peşti şi
vârfuri de munţi... Într-o după-amiază pe care nu o voi uita niciodată, nea
sosit un participant din Munster: un anume John Vincent Moon.
Avea cel mult douăzeci de ani. Era slab şi prost în acelaşi timp; lăsa
neplăcuta impresie că e nevertebrat. Studiase cu fervoare şi vanitate
aproape toate paginile a nu ştiu cărui manual comunist; materialismul
dialectic îi servea pentru a pune capăt oricărei discuţii. Motivele care-l
fac pe un om să-l urască pe altul sau să-l iubească sunt infinite; Moon
reducea istoria universală la un surd conflict economic. Spunea că
revoluţia era predestinată să triumfe. I-am spus că pe un gentleman nu-l
pot interesa decât cauze pierdute... Era noapte; am continuat să
discutăm în contradictoriu pe coridor, pe scară, apoi pe străzile pustii.
Judecăţile lui Moon m-au impresionat mai puţin decât tonul său
apodictic. Noul tovarăş nu discuta: dicta sentinţe cu dispreţ şi cu o
anume furie.
Când am ajuns la ultimele case, nişte împuşcături neaşteptate ne-au
lipit de pământ (înainte sau după, am mers pe lângă zidul orb al unei
fabrici sau al unei garnizoane.) Am intrat pe o stradă de pământ; un
soldat, uriaş în lumină, a ţâşnit dintr-o cabană incendiată. Ne-a poruncit,
strigând, să ne oprim. Am grăbit pasul. Prietenul meu nu m-a urmat.
M-am întors: John Vincent Moon stătea nemişcat, fascinat, eternizat
parcă de teroare. Am înaintat, l-am doborât pe soldat dintr-o lovitură, lam
scuturat pe Vincent, l-am insultat şi i-am poruncit să mă urmeze. A
trebuit să-l iau de braţ; pasiunea fricii îl anihila. Am fugit, sub noaptea
străpunsă de focul incendiilor. Descărcătura unor împuşcături ne-a
căutat; un glonţ a atins umărul drept al lui Moon; acesta, în timp ce
fugeam printre pini, a scos un suspin palid.
În toamna aceea a lui 1922 eu mă adăpostisem în quinta3 generalului
Berkeley. Acesta (pe care eu nu l-am văzut niciodată) îndeplinea pe
atunci nu ştiu ce funcţie administrativă în Bengal; clădirea avea cel mult
un secol, dar era pipernicită, întunecoasă şi abunda în coridoare inutile şi
anticamere fără rost. Muzeul şi biblioteca uriaşă ocupau etajul de jos:
cărţi controversate şi incompatibile, care, într-un fel, reprezintă istoria
veacului al XlX-lea, iatagane de Nishapur, în ale căror arcuiri ca de cerc
părea să se mai audă vântul şi violenţa bătăliilor. Am intrat (încerc să-mi
amintesc) prin spate. Moon, cu gura uscată şi mort de frică, a bâiguit că
episoadele din noaptea aceea erau interesante; i-am spălat rana; i-am
pregătit un ceai; am putut să-mi dau seama că «rana» sa era
superficială. Dintr-o dată, a îngânat perplex:
— Dar dumneata ţi-ai riscat viaţa foarte mult
I-am spus să nu se îngrijoreze. (Obişnuinţa războiului civil m-a făcut
să acţionez în felul acesta; în plus, arestarea unuia singur dintre noi
putea să compromită întreaga situaţie.)
A doua zi, Moon îşi recuperase aplombul. A acceptat o ţigară şi m-a
supus unui sever interogatoriu în legătură cu «mijloacele economice ale
partidului nostru revoluţionar». Întrebările lui erau foarte lucide; i-am
spus (ceea ce era adevărat) că situaţia noastră era gravă. Împuşcături
sălbatice au cutremurat Sudul. I-am spus lui Moon că ne aşteptau
tovarăşii noştri. Mantaua mea şi revolverul se aflau în camera în care
dormeam; când m-am întors, l-am găsit pe Moon trântit pe sofa, cu ochii
închişi. Credea că are febră; a invocat o durere puternică la umăr.
Am înţeles, atunci, că laşitatea sa era ireparabilă. L-am rugat
prosteşte să se îngrijească şi ne-am despărţit. Mă ruşina acest om fricos,
de parcă eu as fi fost cel laş, nu Vincent Moon. Ceea ce face un om,
uneori, e ca şi când ar face toţi. De aceea nu este nedrept ca o
nesupunere, asemeni fructelor dintr-o grădină, să molipsească întregul
gen omenesc; nu-i drept ca o crucificare a unui singur evreu să ajungă
pentru a-l salva. Poate că Schopenhauer are dreptate: eu sunt ceilalţi,
fiecare om este toţi oamenii, Shakespeare este, într-un anume mod,
mizerabilul John Vincent Moon.
Am petrecut nouă zile în uriaşa casă a generalului. Despre zbaterile
şi triumfurile războiului nu voi spune nimic; scopul meu este să vă
povestesc istoria acestei cicatrici care-mi brăzdează faţa. Aceste nouă
zile, în amintirea mea, formează o singură zi, mai puţin penultima, când
ai noştri au pătruns într-o garnizoană şi am reuşit să răzbunăm cu
exactitate pe cei şaisprezece tovarăşi ai noştri care fuseseră împuşcaţi în
Elphin. Mă furişam afară o dată cu zorii, în lumina nopţii. Prietenul meu
mă aştepta la primul etaj: rana nu-i permitea să coboare scările. Mi-l
amintesc ţinând în mâini câte un manual de strategie: F. N. Maude sau
Clausewitz. «Arma pe care o prefer este artileria», mi-a mărturisit într-o
noapte. Cerceta planurile noastre; îi plăcea să le cenzureze sau să le
modifice. Obişnuia să denunţe, de asemeni «deplorabila noastră bază
economică»; profetiza dogmatic şi sumbru sfârşitul în ruină. C'est une
affaire flambée, murmura el. Pentru a dovedi că-i era indiferent faptul că,
fizic, este un laş, glorifica suveranitatea sa mentală. Astfel s-au scurs,
bune sau rele, nouă zile.
În cea de-a zecea zi, oraşul a căzut definitiv în mâinile acelor Black
and Tans. Călăreţi înalţi şi tăcuţi patrulau pe toate străzile; vântul purta
fum şi cenuşă; la colţul unei străzi am văzut un cadavru prăbuşit, mai
stăruitor în amintirea mea decât manechinul din mijlocul pieţei, pe care
soldaţii îşi exercitau la nesfârşit tragerile la ţintă... Plecasem de-acasă
când se luminase destul de bine; m-am întors la amiază. Moon, în
bibliotecă, vorbea cu cineva; tonul glasului său m-a făcut să-mi dau
seama că vorbea la telefon. După aceea am auzit numele meu; spunea
că mă voi întoarce pe la şapte; după aceea, indicaţia să mă aresteze
când voi străbate grădina. Judiciosul meu prieten mă vindea cu
judiciozitate. L-am auzit cerând nişte garanţii de securitate personală.
În punctul acesta povestea mea se confundă şi se pierde. Ştiu că lam
urmărit pe delatorul meu de-a lungul întunecoaselor coridoare de
coşmar şi pe scările adânci şi ameţitoare. Moon cunoştea bine casa, mult
mai bine ca mine. O dată sau de două ori l-am pierdut. L-am imobilizat
înainte de-a mă surprinde soldaţii. Dintr-una din panopliile generalului
am smuls un iatagan; cu această jumătate de lună de oţel l-am însemnat
pe faţă, pentru totdeauna, cu o jumătate de luna de sânge. Borges:
dumitale, care eşti un necunoscut, ţi-am făcut această mărturisire.
Dispreţul pe care-ai să mi-l porţi nu ma va durea prea mult.
Povestitorul s-a oprit aici. Am observat că-i tremurau mâinile.
— Şi Moon? l-am întrebat eu.
— Şi-a încasat preţul lui Iuda şi-a fugit în Brazilia. În după-amiaza
aceasta, în piaţă, am văzut nişte beţivi împuşcând un manechia
Am aşteptat în zadar continuarea povestirii. În cele din urmă l-am
rugat să continue.
Un geamăt l-a străbătut în clipa aceea; şi tot atunci mi-a arătat, cu
uşoară părere de rău, cicatricea albă şi curbă.
— Dumneata nu mă crezi? a îngăimat el. Nu vezi că port scris pe
faţă semnul infamiei mele? Ţi-am povestit întâmplarea în felul acesta
pentru ca să o asculţi până la capăt. Eu l-am denunţat pe omul care m-a
ajutat: eu sunt Vincent Moon. Acum dispreţuieşte-mă.
1942
TEMA TRĂDĂTORULUI ŞI EROULUI
So the Platonic Year
Whirls oul new righl and wrong,
Whirls in the old instead;
All men are dancers and thier tread
Goes to the barbarous clangour of
a gong
W. B. Yeats: The Tower
Sub cunoscuta influenţă a lui Chesterton (născocitor şi împodobitor
de elegante mituri) şi cea a sfetnicului Leibniz (inventatorul armoniei
prestabilite), mi-am închipuit acest subiect, pe care poate că îl voi scrie
şi care, într-un anume fel, mă va justifica în după-amiezile inutile. Lipsesc
amănunte, rectificări, potriviri; există părţi de istorie care încă nu mi-au
fost dezvăluite; azi, 3 ianuarie 1944, îl presupun în felul acesta.
Acţiunea se petrece într-o ţară oprimată şi tenace: Polonia. Irlanda,
republica Veneţia, un stat sud-american sau balcanic... S-a petrecut, mai
bine spus, căci deşi povestitorul este contemporan, istoria pe care o
povesteşte s-a consumat la jumătatea sau la începutul secolului al XlXlea.
Să presupunem (din comoditatea narativă) Irlanda; să zicem, 1824.
Povestitorul se numeşte Ryan; este strănepot al tânărului, eroicului,
frumosului, asasinatului Fergus Kilpatrick, al cărui mormânt a fost violat
în mod misterios, al cărui nume îl ilustrează versurile lui Browning şi
Hugo, a cărui statuie veghează un vârf cenuşiu între mlaştini roşietice.
Kilpatrick a fost un conspirator, un secret şi glorios căpitan al
conspiratorilor, asemeni lui Moise, cel care din Moab a împărţit, dar n-a
putut să calce pământul promis, Kilpatrick a pierit în ajunul rebeliunii
victorioase pe care a gândit-o şi a visat-o. Se apropie împlinirea unui
secol de la moartea sa; împrejurările crimei sunt enigmatice; Ryan,
preocupat de scrierea unei biografii a eroului, descoperă că enigma
depăşeşte subiectele pur poliţiste. Kilpatrick a fost asasinat într-un
teatru; poliţia britanică nu l-a descoperit niciodată pe asasin; istoricii
susţin că acest insucces nu distruge buna sa faimă, pentru că s-ar putea
să-l fi ucis chiar poliţia. Pe Ryan îl interesează alte laturi ale enigmei.
Cele de caracter ciclic: par să repete sau să combine fapte din ţinuturi
îndepărtate, din timpuri de demult. Astfel, nimeni nu ignoră faptul că
zbirii care au exterminat cadavrul eroului au descoperit o scrisoare
închisă care-l avertiza de riscul de a lua parte, în seara aceea, la teatru;
Iulius Cezar, de asemeni, îndreptându-se spre locul în care-l aşteptau
pumnalele prietenilor săi, a primit o scrisoare pe care n-a apucat să o
citească, în care i se comunica trădarea, cu numele trădătorilor. Soţia lui
Cezar, Calpurnia, a văzut în vis un turn dărâmat din ordinul Senatului;
false şi anonime zvonuri, în ajunul morţii lui Kilpatrick, au răspândit în
toată ţara ştirea incendierii turnului circular din Kilgarvan, fapt care ar fi
putut să fie luat drept o prevestire, căci acesta se născuse în Kilgarvan.
Aceste paralelisme (şi altele) dintre istoria lui Cezar şi cea a unui
conspirator irlandez îl fac pe Ryan să presupună o formă secretă de timp,
un desen de linii care se repetă. Se gândeşte la istoria zecimală ideată
de Condorcet; la transformările propuse de Hegel. Spengler, Vico; la
oamenii lui Hesiod, cei care degenerează de la aur la fier. Se gândeşte la
migrarea sufletelor, doctrină ce încarcă de groază literaturile celtice şi pe
care însuşi Cezar a atribuit-o druizilor britanici; se gândeşte că mai
înainte de a fi Fergus Kilpatrik, Fergus Kilpatrick a fost Iulius Cezar. Din
aceste labirinturi circulare îl salvează o confruntare ciudată, o
confruntare care în cele din urmă îl aruncă în abisul altor labirinturi mai
de nepătruns şi mai eterogene: anumite cuvinte ale unui cerşetor care a
vorbit cu Fergus Kilpatrick în ziua morţii acestuia, fuseseră schiţate de
Shakespeare în tragedia Macbeth. Că istoria ar fi copiat istoria era un
lucru destul de uluitor, ca istoria să copieze însă literatura, era de
neconceput... Ryan află că în 1814, James Alexander Nolan, cel mai
vârstnic dintre tovarăşii eroului, tradusese în gaelică, principalele drame
ale lui Shakespeare; între acestea Iulius Cezar. Mai descoperă în arhivă
un articol manuscris al lui Nolan despre Festspiele din Elveţia: vaste şi
rătăcitoare reprezentaţii teatrale, ce necesită mii de actori, care repetă
episoade istorice în oraşele şi munţii unde s-au consumat. Un alt
document inedit îi dovedeşte că, la câteva zile înaintea morţii. Kilpatrick
a prezidat conclavul ultim, semnând sentinţa de condamnare la moarte a
unui trădător al cărui nume a fost şters. Această sentinţă nu corespunde
cu pietatea obişnuită a lui Kilpatrick. Ryan cercetează acest lucru
(această cercetare reprezintă unul din hiatusurile argumentării) şi
reuşeşte să descifreze enigma.
Kilpatrick a fost omorât într-un teatru, dar teatru a fost întregul oraş,
actorii au fost legiunile, iar drama încoronată de moartea sa, a durat mai
multe zile şi mai multe nopţi. Iată, mai jos, cum s-au petrecut faptele:
Conspiratorii s-au reunit la 2 august 1824. Ţara era pregătită pentru
rebeliune; cu toate acestea, întotdeauna cineva încurca lucrurile: în
conclav exista un trădător. Fergus Kilpatrick îl însărcinase pe Nolan cu
descoperirea acestuia. James Nolan şi-a dus sarcina la bun sfârşit: a
anunţat în conclav că trădătorul era însuşi Kilpatrick. Şi-a sprijinit
acuzaţia pe dovezi irefutabile; conjuraţii şi-au condamnat preşedintele la
moarte. Acesta şi-a semnat propria-i sentinţă, dar s-a rugat ca
pedepsirea sa să nu prejudicieze patria.
În clipa aceea Nolan a conceput un plan ciudat Irlanda îl idolatriza
pe Kilpatrick; cea mai palidă bănuială asupra curajului său ar fi
compromis rebeliunea; Nolan a propus un plan care a făcut din
executarea trădătorulri un instrument pentru emanciparea patriei. A
sugerat ca trăaătorul să moară asasinat de un necunoscut, în împrejurări
voit dramatice, care să se întipărească în imaginaţia populară şi să
grăbească rebeliunea. Kilpatrick a jurat să participe la acest plan, care îi
oferea prilejul să se mântuiască şi să însemne cu roşu moartea sa.
Nolan, forţat de timp, n-a putut să inventeze în întregime toate
împrejurările multiple ale executării; a trebuit să-l plagieze pe un alt
dramaturg, pe duşmanul englez William Shakespeare. A repetat scena
din Macbeth şi din Iulius Cezar. Tăinuita reprezentaţie publică a durat mai
multe zile. Condamnatul a intrat în Dublin, a stat de vorbă cu oamenii, a
acţionat, s-a rugat, a renegat şi a pronunţat cuvinte patetice, dar fiecare
din aceste acte pline de glorie fuseseră schiţate de Nolan. Sute de actori
au colaborat cu protagonistul; rolul unora a fost complex; cel al altora,
instantaneu. Lucrurile pe care le-au spus sau le-au făcut trăiesc în cărţile
de istorie. Kilpatrick, înfrânt de acest minuţios destin care-l mântuia şi-l
ducea la moarte, a îmbogăţit de mai multe ori, cu fapte şi vorbe
improvizate, textul judecătorului. Astfel a continuat să se desfăşoare în
timp populara dramă, până când, în ziua de 6 august 1824, când într-o
lojă cu cortine îndoliate care-l prefigura pe Lincoln, un glonţ aşteptat a
pătruns în pieptul trădătorului şi al eroului, care abia a putut să
articuleze, între două efuzii de sânge, câteva cuvinte prevăzute din timp.
În opera lui Nolan, pasajele copiate după Shakespeare sunt mai
puţin dramatice; Ryan bănuieşte că autorul le-a intercalat pentru ca
cineva, în viitor, să descopere adevărul. Înţelege că şi el face parte din
cursa lui Nolan... La capătul unor îndelungi cercetări, se hotărăşte să
tăinuiască adevărul. Dă la tipar cartea închinată gloriei eroului; poate că,
de asemeni, până şi acest lucru fusese prevăzut.
1942
MOARTEA ŞI BUSOLA
Pentru Mandie Molina Vedici
Dintre multe cazuri care-au încercat perspicacitatea temerară a lui
Lonnrot, nici unul nu a fost mai ciudat — mai riguros de ciudat, am
spune — decât seria periodică de fapte sângeroase care-au culminat în
quinta Triste-le-Roy, sub nesfârşita mireasmă a eucalipţilor. Este adevărat
că Lonnrot n-a reuşit să împiedice ultima crimă, dar, indiscutabil, a
prevăzut-o. N-a bănuit nici identitatea funestului asasin al lui
Yarmolinsky, dar a aflat forma secretă a perversei serii, precum şi
participarea lui Red Scharlach, a cărui a doua poreclă este Scharlach zis
Dandy. Acest criminal (ca atâţia) jurase pe onoarea sa să-l ucidă pe
Lonnrot, dar el nu s-a lăsat niciodată intimidat. Lonnrot se considera un
raţionalist pur, un Auguste Dupin, dar avea în el ceva de aventurier şi
chiar de trişor.
Prima crimă s-a petrecut la Hotel du Nord — această prismă înaltă
care domină estuarul cu ape de culoarea deşertului. Aici, în acest turn
(care reuneşte albul respingător al sanatoriului, numărata divizibilitate a
unei puşcării şi aparenţa generală a unei case blestemate) a sosit în ziua
de trei decembrie delegatul din Podolsk, la cel de-al Treilea Congres
Talmudic, doctorul Marcelo Yarmolinsky, un om cu barbă şi ochi cenuşii.
Nu vom şti niciodată dacă i-a plăcut Hotel du Nord; a primit să rămână
aici cu aceeaşi veche resemnare care i-a îngăduit să tolereze trei ani de
război în Carpaţi şi trei mii de ani de opresiuni şi pogromuri. I-au oferit un
dormitor la etajul R, faţă în faţă cu la suite, nu fără splendoare, a
Tetrarhului din Galileea. Yarmolinsky a luat cina, a amânat pentru a doua
zi cunoaşterea oraşului, şi-a aranjat într-un placard (dulap) multele sale
cărţi şi puţinele haine, şi înainte de miezul nopţii a stins lumina. (Aşa
declară chauffeur-ul Tetrarhului, care dormea în camera de alături.) La
orele 11 şi 3 minute după-amiază, a patra zi, l-a chemat la telefon un
redactor de la Yidische Zeitung; doctorul Yarmolinsky n-a răspuns; l-au
găsit în camera sa cu faţa aproape întunecată, aproape gol, sub o mare
mantie anacronică. Zăcea nu departe de uşa care ducea spre coridor; un
pumnal, bine-nfipt, îi despicase pieptul. Câteva ore mai târziu, în aceeaşi
cameră, între ziarişti, fotografi şi jandarmi, comisarul Treviranus şi
Lonnrot discutau cu calm întâmplarea.
— Nu trebuie să despicăm firul în patru, spunea Treviranus,
strângând între degete un trabuc uriaş. Ştim cu toţii că Tetrarhul din
Galileea are cele mai preţioase safire din lume. Cineva, pentru a-l fura,
va fi intrat aici din greşeală. Yarmolinsky s-a ridicat; hoţul n-a avut
încotro şi-a trebuit să-l ucidă. Ce crezi de asta?
— Posibil, dar neinteresant, a răspuns Lonnrot. Dumneavoastră îmi
veţi spune că realitatea nu are nici cea mai mică obligaţie de a fi
interesantă. Eu vă voi răspunde că realitatea poate să facă abstracţie de
o astfel de obligaţie, dar nu de ipoteze. La cea pe care aţi improvizat-o
dumneavoastră, întâmplarea participă din plin. Iată însă, aici, un rabin
mort; eu aş prefera o explicaţie pur rabinică, nu închipuitele neplăceri
ale unui hoţ închipuit.
Treviranus i-a replicat cu oarecare stânjeneală:
— Nu mă interesează explicaţiile rabinice: mă interesează prinderea
omului care l-a înjunghiat pe acest necunoscut.
— Nu chiar atât de necunoscut, l-a corectat Lonnrot. Aici se află
opera sa completă: a arătat în placard un şir de volume înalte:
Răzbunarea cabalei; Cercetarea fdosofiei lui Robert Fludd; o traducere
literală după Sepher Yezirah; Biografia lui Baal Shem; Istoria sectei
Hasidim; o monografie (în germană) a Tetragramei; o alta asupra
nomenclaturii divine în Pentateuh. Comisarul le-a privit cu spaimă,
aproape cu repulsie. Apoi a început să râdă.
— Sunt un biet creştin, a adăugat el. Puteţi să luaţi tot acest teanc
de cărţi, dacă doriţi; n-am timp de pierdut cu superstiţiile evreieşti.
— Poate că această crimă aparţine istoriei superstiţiilor evreieşti, a
murmurat Lonnrot.
— Precum creştinismul, a îndrăznit să completeze redactorul de la
Yidische Zeitung. Era miop, ateu şi foarte timid.
Nimeni nu i-a răspuns. Unul dintre agenţi descoperise într-o mică
maşină de scris o foaie de hârtie cu o sentinţă neterminată:
Prima literă a Numelui a fost articulată.
Lonnrot s-a abţinut să nu surâdă. Brusc, ca un bibliofil sau ca un
ebraist, a poruncit să se facă un pachet cu toate cărţile mortului şi le-a
luat cu el. Indiferent la investigaţiile poliţiei, s-a dedicat studiului. Un
volum in-octavo i-a relevat învăţaturile lui Israel Baal Shem Tobh,
fondatorul sectei Pioşilor; un altul, virtuţile şi teroarea Tetragramei, cea
care nu-i nimic altceva decât inefabilul Nume al lui Dumnezeu; un altul,
teza potrivit căreia Dumnezeu are un nume secret, în care se află
concentrat (ca în sfera de cristal pe care perşii o atribuie lui Alexandru
Macedon) cel de-al nouăzecilea atribut, eternitatea — deci, cunoaşterea
imediată a tuturor lucrurilor care vor fi, care sunt şi care au fost în
univers. Tradiţia enumera nouăzeci şi nouă de nume ale lui Dumnezeu;
ebraiştii atribuie acest număr imperfect fricii magice de cifrele pare; cei
din secta Hasidim raţionează că acest hiat semnalează un al o sutălea
nume — Numele Absolut.
Din această erudiţie l-a tulburat, câteva zile mai târziu, redactorul de
la Yidische Zeitung. Dorea să vorbească despre asasinat; Lonnrot a
preferat să vorbească despre diferite nume ale lui Dumnezeu; ziaristul a
declarat pe trei coloane că anchetatorul Erik Lonnrot s-a dedicat studierii
numelor lui Dumnezeu pentru a descoperi asasinul. Lonnrot, obişnuit cu
simplificările ziaristicii, nu s-a indignat. Unul din aceşti mici prăvăliaşi
care au descoperit că orice om cumpără, resemnat, orice carte, a publicat
o ediţie populară din Istoria sectei Hasidim.
Cea de-a doua crimă s-a petrecut în cea de-a treia noapte din
ianuarie, în cel mai dezmoştenit şi mai pustiu cartier mizer din vestul
capitalei. Spre dimineaţă, unul dintre jandarmii care supraveghează
călare aceste singurătăţi, în faţa intrării într-o veche prăvălie de vopsele,
a dat peste un om mort, înfăşurat în poncho. Chipul aspru părea o mască
de sânge; un pumnal lung îi spintecase pieptul. Pe perete, pe romburile
galbene şi roşii, existau nişte cuvinte scrise cu creta. Jandarmul le-a
silabisit...
În după-amiaza aceea, Treviranus şi Lonnrot au pornit spre
îndepărtatul loc al crimei. La stânga şi la dreapta automobilului oraşul
parcă se dezintegra; cerul se dilata şi casele păreau mult mai
neînsemnate decât fumul unui coş de cărămidă sau un plop. Au sosit la
faţa locului, pustiu: o uliţă mărginaşă de ziduri roşietice care păreau să
reflecte într-un anume fel apusul excesiv al soarelui. Mortul fusese
identificat. Era Daniel Simon Azevedo, om de o oarecare faimă în vechile
cartiere din nord, care urcase de la căruţaş la fanfaron electoral, pentru
a degenera după aceea în hoţ şi chiar în delator. (Stilul deosebit al morţii
lui li s-a părut adecvat: Azevedo era ultimul reprezentant al unei
generaţii de bandiţi care ştia să mânuiască pumnalul, dar nu şi pistolul.)
Cuvintele scrise cu creta erau următoarele:
Cea de a doua literă a Numelui a fost articulată.
A treia crimă s-a petrecut în noaptea de trei februarie. Telefonul a
zbârnâit în cabinetul lui Treviranus înainte de unu. Cu o grijă deosebită
i-a vorbit un om cu glas gutural; i-a spus că se numea Ginzberg (sau
Ginsburg) şi că era dispus să destăinuiască, pentru o sumă rezonabilă,
amănuntele în legătură cu cele două asasinate, cel al lui Yarmolinsky şi
cel al lui Azevedo. Un scandal de fluierături şi trompete a acoperit vocea
delatorului. După aceea, comunicarea s-a întrerupt. Fără a înlătura
posibilitatea unei glume (la urma urmelor, era timpul carnavalului),
Treviranus a aflat că fusese chemat din Liverpool House, o tavernă de pe
Rue de Toulon — strada aceasta salubră în care convieţuiesc cosmorama
şi lăptăria, bordelul şi vânzătorii de biblii. Treviranus a stat de vorbă cu
patronul. Acesta (Black Finnegan, vechi criminal irlandez, plictisit şi
aproape anulat de decenţă), i-a spus că ultimul om care folosise
telefonul fusese un chiriaş al casei, un anume Gryphius, care tocmai
ieşise cu nişte prieteni. Treviranus s-a dus imediat la Liverpool House.
Patronul i-a comunicat următoarele: acum opt zile. Gryphius închiriase o
cameră deasupra barului. Era un om cu trăsături pronunţate, cu o uriaşă
barbă cenuşie, îmbrăcat sărăcăcios în negru; Finnegan (care destinase
această cameră unui scop pe care Treviranus l-a ghicit cu uşurinţă) i-a
cerut o sumă uriaşă. Gryphius a plătit imediat, pe loc. Nu ieşea aproape
niciodată; cina şi prânzea în cameră; în bar, abia de-i cunoşteau chipul.
În noaptea aceasta coborâse, pentru a telefona, în biroul lui Finnegan. Un
coupé închis s-a oprit în faţa tavernei. Birjarul nu s-a mişcat de pe capră;
câţiva vecini şi-au amintit că avea o mască de urs. Din coupé au coborât
doi arlechini; erau scunzi şi toţi şi-au dat seama că erau beţi. Printre
ţipete de trompete, au pătruns în camera lui Finnegan; l-au îmbrăţişat pe
Gryphius, care a părut să-i recunoască, dar le-a vorbit cu răceală; au
schimbat câteva cuvinte în idiş — el, în şoaptă, gutural, ei cu voci false,
ascuţite, — şi au urcat în camera din fund. După un sfert de oră au
coborât toţi trei foarte fericiţi. Gryphius se clătina şi părea la fel de beat
ca ceilalţi. Înainta, înalt şi grăbit, între cei doi arlechini mascaţi. (Una
dintre femeile de la bar şi-a amintit de panglicile galbene, roşii şi verzi.)
Gryphius s-a împiedicat de două ori; de amândouă dăţile l-au sprijinit
arlechinii. Lângă bazinul din apropiere, cu apă rectangulară, cei trei s-au
suit în coupé şi-au dispărut Ajunşi lângă scara acestuia, ultimul dintre
arlechini a mâzgălit o figură obscenă şi o sentinţă pe una din tablele
halei. Treviranus a văzut sentinţa Era ceva previzibil. Spunea:
Ultima literă a Numelui a fost articulată.
A cercetat după aceea cămăruţa lui Gryphius-Ginzberg. Pe duşumea
apăruse brusc o stea de sânge; prin colţuri, resturi de ţigări ungureşti;
într-un dulap, o carte în latină — Philologus hebraeograecus (1739) de
Leusden — cu mai multe însemnări manuscrise. Treviranus a privit-o cu
indignare şi a trimis după Lonnrot. Acesta, fără să-şi scoată pălăria, a
început să citească, în timp ce comisarul îi interoga pe contradictorii
martori ai unui sechestru posibil. La patru a ieşit în întortocheata Rue de
Toclon, când călcau pe razele şerpuitoare ale zorilor, Treviranus a rostit:
— Şi dacă această noapte a fost un simulacru?
Erik Lonnrot a surâs şi a citit cu toată gravitatea un paragraf (care
era subliniat) din cea de a treizeci şi treia dizertaţie din Philologus: Dies
Judaeorum incipit a solis occasu usque ad solis occasum diei sequentis. Asta
înseamnă — a adăugat — Ziua evreiască începe la căderea nopţii şi ţine
până la următoarea înnoptare.
Celălalt a încercat să fie ironic.
— Acest lucru este cel mai preţios din câte aţi cules în noaptea
aceasta?
— Nu. Mai preţios este un cuvânt pe care l-a rostit Ginzberg.
Ziarele de după-amiază n-au trecut cu vederea aceste dispariţii
periodice. La Cruz de la Espada le-a pus în contradicţie cu admirabila
disciplină şi ordine din timpul ultimului Congres Eremitic; Ernst Palast, în
El Martir, a deplâns „întârzierile deplorabile ale unui program clandestin
şi frugal, care a avut nevoie de trei luni pentru a lichida trei evrei";
Yidische Zeitung a respins ipoteza groaznică a unui complot antisemit
„chiar dacă multe spirite pătrunzătoare nu văd o altă explicaţie a
triplului mister"; cel mai ilustru dintre pistolarii Sudului, Dandy Red
Scharlach a jurat că în districtul său nu se vor petrece niciodată astfel de
crime şi l-a acuzat de neglijenţă pe comisarul Franz Treviranus.
Acesta, în prima noapte din martie, a primit un impunător plic sigilat
L-a deschis: plicul conţinea o scrisoare semnată Baruj Spinoza şi un plan
minuţios al oraşului, smuls, evident, dintr-un Baedeker. Scrisoarea îl
anunţa că pe ziua de trei martie nu va mai avea loc o a patra crima, căci
vopsitoria din vest, taverna din Rue de Toulon şi Hotel du Nord erau
„laturile perfecte ale unui triunghi echilateral şi mistic"; planul dovedea
cu cerneală roşie perfecţiunea acestui triunghi. Treviranus a parcurs cu
resemnare subiectul acesta more geometrico şi a trimis scrisoarea şi
planul acasă la Lonnrot — cel care fără discuţie merita astfel de nebunii.
Erik Lonnrot le-a studiat cu atenţie. Cele trei puncte, într-adevăr,
erau echidistante. O simetrie în timp (3 decembrie, 3 ianuarie, 3
februarie); o simetrie în spaţiu... Şi-a dat seama, pe negândite, că era pe
punctul de a descifra întregul mister. Un compas şi o busolă i-au
completat această neaşteptată intuiţie. A surâs, a pronunţat cuvântul
Tetragramă (termen învăţat de curând) şi l-a chemat pe comisar la
telefon. I-a spus:
— Vă mulţumesc pentru triunghiul echilateral pe care mi l-aţi trimis
azi-noapte. El m-a ajutat să rezolv cazul. Mâine dimineaţă, vineri,
criminalii se vor afla în închisoare; putem fi liniştiţi.
— Atunci, înseamnă că nu mai pun la cale o a patra crimă?
— Tocmai pentru că plănuiesc o nouă crimă putem fi liniştiţi. Şi
Lonnrot a pus receptorul în furcă.
O oră după aceea se afla într-un tren al Căilor Ferate Australe,
îndreptându-se spre quinta părăsită Triste-le-Roy. La sud de oraşul
povestirii mele curge un pârâiaş orb, cu ape murdare infectat de
tăbăcării. De cealaltă parte există un cartier muncitoresc, în care, la
adăpostul unui şef barcelonez, bântuie pistolarii. Lonnrot a surâs
gândindu-se că cel mai vestit — Red Scharlach — ar fi dat orice ca să
afle de această vizită clandestină. Azevedo fusese tovarăşul său; Lonnrot
a avut în vedere posibilitatea, destul de palidă, ca Scharlach să fie cea
de-a patra victimă; în cele din urmă a respins-o... În mod virtual,
problema era descifrată; împrejurările simple, realitatea (nume, arestări,
figuri, formalităţi judiciare şi de închisoare) abia de-l mai interesau.
Dorea să se plimbe, să se odihnească după cele trei luni de anchetă
sedentară. Şi-a dat seama că explicaţia crimelor se afla într-un triunghi
oarecare şi într-un cuvânt grecesc prăfuit. Misterul i s-a părut aproape
limpede; i-a părut rău că i-a dedicat o sută de zile.
Trenul s-a oprit într-o gară liniştită, de încărcare. Lonnrot s-a dat jos.
Era o dupâ-amiază din acelea pustii care seamănă cu dimineţile. Aerul
câmpiei nedesluşite era umed şi rece. Lonnrot a început să înainteze. A
văzut câini, a văzut un furgon pe linie moartă, a văzut orizontul, a văzut
un cal argintiu care bea apă sălcie dintr-o baltă. Când a văzut balconul
rectangular al quintei Triste-le-Roy, înalt, asemeni eucalipţilor care-l
înconjurau, începuse să se întunece. S-a gândit că abia un răsărit de zi şi
un apus (o veche strălucire în Orient şi o alta în Occident) îl despărţeau
de ora dorită de căutătorii Numelui.
Un zid dărăpănat hotărnicea perimetrul neregulat al quintei. Poarta
principală era închisă. Lonnrot, fără prea multă speranţă de a putea
intra, a făcut un ocol complet. Din nou în faţa porţii de neclintit, a vârât
mâna printre drugii de fier şi-a dat peste zăvor. Scârţâitul metalului l-a
speriat. Cu o pasivitate firească, poarta s-a deschis până la perete.
Lonnrot a înaintat printre eucalipţi, călcând peste confuze generaţii
de frunze desprinse şi tari. Văzută de aproape, quinta Triste-le-Roy
abunda în simetrii inutile şi în repetiţii de maniac: o Diană glacială dintr-o
nişă întunecată corespundea, într-o altă nişă, cu o altă Diană; un balcon
cu un altul; scări duble se deschideau în balustrade duble. Un Hermes cu
două feţe arunca o umbră monstruoasă. Lonnrot a înconjurat casa aşa
cum înconjurase grădina. A cercetat totul; la etajul terasei a văzut nişte
jaluzele înguste.
Le-a dat la o parte: câteva trepte de marmură coborau la subsol.
Lonnrot, care intuia deja preferinţele arhitectului, a bănuit că în partea
opusă a zidului de la subsol existau alte scări. Le-a găsit, a urcat, a
ridicat mâinile şi a deschis chepengul de intrare.
O lumină l-a îndreptat spre fereastră. A deschis-o: o lună galbenă şi
rotundă desemna grădina fântânilor oarbe. Lonnrot a cercetat toată
casa. Prin antesăli şi coridoare a ieşit în curţi egale, repetate de mai
multe ori în aceeaşi curte. A urcat pe scări pline de praf şi anticamere
circulare; s-a multiplicat, la nesfârşit, în oglinzi opuse; a obosit de a mai
deschide şi întredeschide ferestre care-i arătau, în afară, aceeaşi tristă
grădină, de la diferite înălţimi şi din diferite unghiuri; înăuntru, mobile cu
huse galbene şi pânze de păianjen prin colţuri. S-a oprit într-un dormitor;
o singură floare, într-o cupă de porţelan; la prima atingere, petalele vechi
s-au desprins. La etajul al doilea, ultimul, casa i-a părut nesfârşită şi în
creştere. Casa nu-i atât de mare — a gândit el. O măreşte penumbra,
simetria, oglinzile, anii prea mulţi, necunoaşterea mea, singurătatea.
Pe o scară-n spirală a ajuns în balcon. Luna acelei înserări traversa
perdelele de la ferestre; erau galbene, roşii şi verzi. L-a reţinut pe loc o
amintire bruscă şi înspăimântătoare.
Doi oameni, de statură mică, cruzi şi vânjoşi, s-au aruncat peste el şi
l-au dezarmat; un altul, foarte înalt, l-a salutat cu un aer foarte grav şi i-a
spus:
— Dumneavoastră aţi fost foarte amabil. Ne-aţi făcut să economisim
o zi şi-o noapte.
Era Red Scharlach. Cei doi l-au imobilizat pe Lonnrot. Acesta, în cele
din urmă, şi-a găsit glasul.
— Scharlach, cauţi Numele Secret?
Scharlach stătea în picioare, nepăsător. Nu luase parte la lupta
scurtă, abia de întinsese mâna pentru a primi pistolul lui Lonnrot. A
vorbit. Lonnrot a desluşit în glasul său o victorie obositoare, o ură pe
măsura universului, o tristeţe nu mai mică decât această ură.
— Nu, a spus Scharlach. Caut ceva mult mai trecător şi mai pieritor,
îl caut pe Erik Lonnrot. Acum trei ani, într-un tripou din Rue de Toulon,
chiar dumneata l-ai arestat pe fratele meu. Oamenii mei m-au salvat cu un
coupé, scoţându-mă dintre împuşcături cu un glonţ al poliţiei în pântec.
Am agonizat nouă zile şi nouă nopţi în această tristă quinta simetrică; mă
sfârşea febra, iar Ianus Bifronte, cel care priveşte apusurile şi aurora, îmi
speria visele şi veghea. Am ajuns să-mi blestem trupul, să simt că doi
ochi, două mâini, doi plămâni sunt la fel de monstruoşi ca două feţe. Un
irlandez a încercat să mă convertească la credinţa lui Isus; îmi repeta
sentinţa acelor goimi: Toate drumurile duc la Roma. În timpul nopţii,
delirul meu se hrănea din următoarea metaforă: simţeam că lumea este
un labirint, din care era cu neputinţă să fugi, căci toate drumurile, chiar
dacă păreau să ducă spre nord sau spre sud, nu duceau decât într-adevăr
la Roma, care era o închisoare pătrată unde agoniza fratele meu şi
quinta Triste-le-Roy. În nopţile acelea eu am jurat pe zeul care vede cu
două feţe şi pe toţi dumnezeii febrei şi oglinzilor să ţes un labirint în jurul
omului care l-a închis pe fratele meu. L-am ţesut şi-i destul de solid:
materialele sunt un ereziolog mort, o busolă, o sectă din secolul al XVIIIlea,
un cuvânt grecesc, un pumnal, romburile şi vopsitoria.
Primul termen al seriei mi-a fost oferit de întâmplare. Pusesem la
cale cu câţiva camarazi — între ei, Daniel Azevedo — furtul safirelor
Tetrarhului. Azevedo ne-a trădat: s-a îmbătat cu banii pe care i-am dat
dinainte şi şi-a îndeplinit sarcina cu o zi mai devreme. S-a pierdut în
hotelul uriaş; spre două dimineaţa a pătruns în dormitorul lui
Yarmolinsky. Acesta, lovit de insomnie, se-apucase de scris. Scria nişte
note sau un articol despre Numele lui Dumnezeu; scrisese deja cuvintele
Prima literă a Numelui a fost articulată. Azevedo i-a cerut să stea liniştit;
Yarmolinsky a dus mâna spre soneria care ar fi pus în gardă toate forţele
hotelului; Azevedo l-a lovit o singură dată în piept. A fost o mişcare
aproape reflexă; o jumătate de secol de violenţă îl învăţase că cel mai
uşor şi mai sigur este să ucizi... Zece zile mai târziu am aflat din Yidische
Zeitung că dumneavoastră căutaţi în opera lui Yarmolinsky secretul morţii
sale. Am citit Istoria sectei Hasidim: am aflat că teama reverenţioasă de a
pronunţa Numele lui Dumnezeu născuse doctrina acestui nume care este
atotputernic şi tăinuit. Am aflat că unii dintre cei din secta Hasidim, în
căutarea acestui nume secret, săvârşiseră sacrificii umane... Mi-am dat
seama că dumneavoastră aţi pus în seama acestora uciderea rabinului;
m-am străduit să vă dovedesc această presupunere.
Marcelo Yarmolinsky a murit în noaptea de trei decembrie; pentru cel
de-al doilea „sacrificiu" am ales noaptea de trei ianuarie. Totul s-a petrecut
în Nord. Mi-ar fi convenit, pentru al doilea „sacrificiu" un loc în Vest.
Daniel Azevedo a fost victima necesară, îşi merita moartea: era un
impulsiv, un trădător; prinderea sa ar fi putut anula întregul plan. L-a
tăiat cu pumnalul unul dintre oamenii noştri; pentru a-l lega de cadavrul
celuilalt, am scris peste romburi: A doua literă a Numelui a fost
articulată.
Cea de a treia „crimă" s-a petrecut la 3 februarie. A fost, exact aşa
cum a bănuit Treviranus, un simulacru. Gryphius-Ginzberg-Ginsburg sunt
chiar eu; am supravieţuit o săptămână nesfârşită (supliment pentru o
barbă falsă) în cutiuţa perversă din Rue de Toulon, până ce m-au
sechestrat prietenii mei. De pe scara coupé-ului, unul dintre ei a scris pe
una din table: Ultima literă a Numelui a fost articulată. Acest lucru a vrut
să dovedească tripla crimă. Astfel a înţeles-o publicul. Totuşi, eu am
intercalat mai multe indicii repetate pentru ca dumneavoastră, înţeleptul
Erik Lonnrot, să înţelegeţi că era cvadruplă. O minune în Nord, altele în
Răsărit şi Apus, reclamă o a patra în Sud; Tetragrama — Numele lui
Dumnezeu, J.H.V.H. — constă din patru litere; arlechinii şi vitrina
vopsitoriei sugerează patru termene. Am subliniat un anume paragraf în
manualul lui Leusden; acest paragraf dovedeşte faptul că evreii socotesc
ziua de la apus până la apus; aceasta dă să se înţeleagă că morţile s-au
petrecut în ziua de patru a fiecărei luni. I-am trimis triunghiul echilateral
lui Treviranus. Am presimţit că dumneavoastră veţi adăuga punctul care
lipseşte. Punctul care determină un romb perfect, punctul care defineşte
locul unde vă aşteaptă o moarte perfectă. Am premeditat absolut totul,
Erik Lonnrot, pentru a vă atrage în singurătăţile de la Triste-le-Roy.
Lonnrot s-a ferit de privirile lui Scharlach. A privit arborii şi cerul
împărţit în romburi galbene, roşii, verzi. I-a fost puţin frig şi l-a încercat o
tristeţe impersonală, anonimă. Era noapte; din grădina părăsită a urcat
un strigăt inutil de pasăre. Lonnrot s-a gândit pentru ultima dată la
morţile simetrice şi periodice.
— În labirintul dumneavoastră sunt trei linii în plus — a spus în cele
din urmă. Cunosc un labirint grec care-i făcut dintr-o singură linie,
dreaptă. În această linie s-au pierdut destui filosofi, încât poate foarte
bine să se piardă şi un simplu detectiv. Scharlach, când vei mai ucide
altădată, simulează (sau comite ) o crimă în A, apoi a doua crimă în B, la
8 kilometri de A, apoi o a treia crimă în C, la 4 kilometri de A şi B, la
jumătatea drumului dintre cele două. Aşteaptă-mă după aceea în D, la 2
kilometri de A şi C, din nou la jumătatea drumului Ucide-mă în D, ca
acum în Triste-le-Roy.
— Pentru a doua oară când vă voi ucide, a răspuns Scharlach, vă
promit acest labirint care constă dintr-o linie dreaptă şi care este
invizibil, nesfirşit.
S-a dat înapoi câţiva paşi. Apoi, cu mare grijă, a apăsat pe trăgaci.
1942
MIRACOLUL SECRET
Şi Dumnezeu l-a făcut să moară, pentru o sută de ani, apoi l-a înviat
şi l-a întrebat:
— Cât timp ai stat aici?
— O zi sau poate mai puţin de-o zi, a răspuns el.
Coranul, II, 261
În noaptea de patrusprezece martie 1939, într-un apartament de pe
Zeltnergasse din Praga, Jaromir Hladik, autorul unei tragedii neterminate
Duşmanii, al unui studiu intitulat Revendicarea eternităţii şi al unei
cercetări asupra indirectelor influenţe evreieşti în Jacob Boehme, a visat
o nesfârşită partidă de şah. Nu era o partidă între doi indivizi, ci între
două familii ilustre; partida începuse cu multe secole în urmă; nimeni nu
mai era în stare să spună care era premiul uitat, dar existau zvonuri că
era un premiu enorm, poate fără margini; piesele şi tabla de joc se aflau
într-un turn secret; Jaromir (în timpul visului) era cel dintâi copil al uneia
dintre familiile în dispută; orologiile anunţau ceasul imposibil de amânat
al începerii jocului; alerga prin nisipul unui deşert ploios şi nu reuşea săşi
amintească nici figurile, nici regulile jocului. În punctul acesta s-a
trezit. Au încetat să se mai audă tunetele ploii şi bătăile teribilelor
orologii. Un zgomot ritmic şi uniform, întretăiat de câteva cuvinte de
canonadă, urca din Zeltnergasse. Se lumina de ziuă; blindatele de
avangardă ale celui de-al Treilea Reich intrau în Praga.
Pe nouăsprezece, autorităţile au primit un denunţ; în aceeaşi zi, la
căderea serii, Jaromir Hladik a fost arestat. L-au condus la o garnizoană
aseptică şi albă, pe malul celălalt al râului Moldau. N-a putut să dezmintă
nici una din acuzaţiile Gestapoului: numele său matern era Jaroslavski,
sângele-i era de evreu, studiul său asupra lui Boehme era, de asemenea,
iudaizant, semnătura sa sporea numărul semnăturilor puse pe un protest
contra planului Anschluss. În 1928 tradusese Sepher Yezirah pentru
editura Hermann Barsdorf; catalogul laudativ al acesteia exagerase în
mod comercial renumele traducătorului; acest catalog fusese răsfoit de
Julius Rothe, unul dintre şefii în ale căror mâini se afla soarta lui Hladik.
Nu există om care, în afara profesiei sale, să nu fie credul; două sau trei
adjective transcrise cu litere gotice au fost suficiente pentru ca Julius
Rothe să admită vinovăţia lui Hladik şi să-i hotărască condamnarea la
moarte, pour encourager les autres. S-a fixat execuţia pentru douăzeci şi
nouă martie, orele nouă dimineaţa. Această întârziere (a cărei
importanţă cititorul o va aprecia după aceea) se datora dorinţei
conducerii de a acţiona impersonal şi lent, asemeni plantelor şi
planetelor.
Primul sentiment care l-a încercat pe Hladik a fost cel al simplei
terori. S-a gândit că nu l-ar fi înfricoşat spânzurătoarea, nici decapitarea
sau ghilotina, dar că va muri împuşcat, i se părea de nesuportat. Şi-a
repetat în zadar că doar actul pur şi general al morţii era înfricoşător şi
nu împrejurările concrete ale acesteia. Nu înceta să-şi închipuie aceste
împrejurări: încerca, în mod absurd, să epuizeze toate variantele.
Anticipa procesul la nesfârşit, din clipa somnoroasă a dimineţii până la
apăsarea pe trăgaci. Înaintea zilei fixate de Julius Rothe, a murit de sute
de ori în curţi ale căror forme şi unghiuri oboseau geometria, mitraliat de
soldaţi diferiţi, în număr schimbător, care, uneori, îl executau de la
distanţă, alteori de foarte aproape. Înfrunta cu o adevărată frică (poate
cu un adevărat curaj) aceste execuţii imaginare; fiecare simulacru dura
câteva secunde; o dată petrecute toate acestea, Jaromir revenea cu
gândul la ajunul morţii sale înspăimântătoare. S-a gândit, în cele din
urmă, că realitatea nu obişnuia să coincidă cu previziunile, cu o logică
perversă deduse că a prevedea un detaliu circumstanţial înseamnă a-l
împiedica să se petreacă. Credincios acestei magii palide, inventa,
pentru ca să nu se întâmple, lucruri pline de cruzime; fireşte, a terminat
prin a se teme că aceste lucruri pot fi profetice. Părăsit nopţii, se
străduia să trăiască într-un fel în substanţa fugitivă a timpului. Ştia că
acesta se precipită către zorii zilei de douăzeci şi nouă; gândea cu glas
tare: Acum mă aflu în noaptea de douăzeci şi doi; cât timp va dura
aceasta (şi încă şase) sunt invulnerabil, nemuritor. Se gândea că nopţile
de vis erau nişte fântâni adânci şi întunecoase în care putea să se
scufunde. Uneori dorea cu nerăbdare împuşcătura definitivă, cea care-l
va mântui, bine sau rău, de zadarnica lui sarcină de a-şi imagina. În ziua
de douăzeci şi opt, când apusul se stingea lent pe drugii înalţi, l-a distras
de la aceste consideraţii abjecte imaginea dramei sale Duşmanii.
Hladik trecuse de patruzeci de ani în afara câtorva prietenii şi a
multor obiceiuri, exerciţiul problematic al literaturii constituia viaţa sa; ca
orice scriitor, aprecia valoarea celorlalţi prin ceea ce aceştia realizaseră
şi cerea ca ceilalţi să-l aprecieze după ceea ce îşi închipuia sau plănuia
el. Toate cărţile pe care le dăduse la tipar îi creau un complex de căinţă.
În cercetarea operei lui Boehme, a lui Abnesra şi Fludd, intervenise doar
cu aplicaţia simplă; în traducerea după Sepher Yezirah, cu neglijenţa,
oboseala şi conjunctura. Considera mai puţin deficientă, poate,
Revendicarea eternităţii; în primul volum, istoria tuturor eternităţilor
închipuite de om, de la Fiinţa nemişcată a lui Parmenide până la trecutul
modificabil al lui Hinton; în cel de-al doilea, negarea (împreună cu
Francis Bradley) ideii că toate faptele şi întâmplările din univers
formează o serie temporală. Argumentează, de asemeni, că numărul
posibilităţilor de experienţă ale omului nu este infinit şi că ajunge o
singură „repetare" pentru a demonstra că timpul este o înşelăciune... Din
nefericire, argumentele care demonstrează această înşelăciune nu sunt
mai puţin înşelătoare; Hladik obişnuia să le parcurgă cu o anume
perplexitate dispreţuitoare. Mai scrisese, în plus, nişte poeme
expresioniste; acestea, spre confuzia sa, au figurat într-o antologie din
1924 şi după aceea n-a existat nici o altă antologie care să nu le
moştenească. De tot acest trecut echivoc şi lânced Hladik vroia să se
mântuiască prin drama în versuri Duşmanii. (Hladik alesese versul
pentru că acesta îl împiedica pe spectator să uite irealitatea, care
reprezintă condiţia artei.)
Această dramă respecta unitatea de timp, de spaţiu şi de acţiune;
se petrecea în Hradcany, în biblioteca baronului de Roemerstadt, în una
din ultimele după-amieze ale secolului nouăsprezece. În prima scenă din
primul act, Roemerstadt primeşte vizita unui necunoscut (Un ceas bate
ora şapte, o ultimă reverberaţie a soarelui pe ferestre, aerul aduce o
pasionantă şi uşor de recunoscut muzică maghiară.) Acestei vizite îi
urmează altele; Roemerstadt nu cunoaşte persoanele care-l
inoportunează, dar are neplăcuta senzaţie că le-a mai văzut, poate în
vis. Îl laudă toţi în mod exagerat, dar e sigur — mai întâi pentru
spectatori, apoi chiar pentru baron — că sunt nişte duşmani secreţi,
înţeleşi să-l ucidă. Roemerstadt reuşeşte să împiedice sau să-şi bată joc
de intrigile lor complicate; în dialog, fac aluzie la logodnica sa Julia de
Weidenau şi la un anume Jaroslav Kubin, care odată l-a inoportunat cu
iubirea sa. Acesta, acum, a înnebunit şi se crede Roemerstadt...
Pericolele se înmulţesc; Roemerstadt, la sfârşitul actului doi, se vede
obligat să-l ucidă pe unul dintre conspiratori. Începe actul trei, ultimul.
Incoerenţele cresc treptat; reapar actorii care păreau să-şi fi terminat
rolurile; reapare, pentru un moment, omul ucis de Roemerstadt. Cineva
observă că nu s-a lăsat seara: ceasul bate şapte, pe ferestrele înalte se
ridică reverberaţia apusului, aerul aduce o pasionantă muzică maghiară.
Apare primul interlocutor şi repetă cuvintele pe care le-a rostit în prima
scenă din primul act. Roemerstadt îi vorbeşte fără uimire; spectatorul
înţelege că Roemerstadt nu-i altcineva decât mizerabilul Jaroslav Kubin.
Drama nu s-a sfârşit: este vorba de un delir circular pe care-l trăieşte şi
retrăieşte, la nesfirşit, Kubin.
Hladik nu se întrebase niciodată dacă această tragicomedie era un
simplu moft sau ceva admirabil, riguros sau întâmplător. Subiectul pe
care l-am schiţat aici intuia invenţia cea mai în măsură să disimuleze
defectele ei şi să-i împace fericirea şi posibilitatea de a capta (în mod
simbolic) ceea ce era fundamentat în viaţa sa. Terminase deja primul act
şi câteva scene din actul trei; caracterul metric al lucrării îi îngăduia s-o
cerceteze mereu, corectând hexametrii, fără să aibă manuscrisul în faţă.
Şi-a dat seama că îi mai lipseau două acte şi că va muri foarte repede. A
vorbit cu Dumnezeu pe întuneric. Dacă exist în vreun fel, dacă nu sunt o
repetiţie a ta sau o erată, exist ca autor al „Duşmanilor". Pentru a duce
la capăt această dramă care mă poate justifica şi te poate justifica, am
nevoie de un an în plus. Dă-mi aceste zile. Tu, cel care eşti stăpânul
veacurilor şi timpului. Era ultima noapte, cea mai crudă, dar zece minute
mai târziu, s-a scufundat în vis ca într-o apă întunecată.
Spre dimineaţă, a visat că se ascunsese într-una din navele
bibliotecii Clementinum. Un bibliotecar cu ochelari cenuşii l-a întrebat:
Ce căutaţi? Hladik i-a răspuns: Îl caut pe Dumnezeu. Bibliotecarul i-a
replicat: Dumnezeu se află într-una din literele dintr-una din paginile
unuia dintre cele patru sute de mii de volume din Clementinum. Părinţii
mei şi părinţii părinţilor mei au căutat această literă; eu am orbit
căutând-o. Şi-a scos ochelarii şi Hladik i-a văzut ochii care erau morţi. Un
cititor a intrat să restituie un atlas. Acest atlas este inutil, a spus el şi i l-a
dat lui Hladik. Acesta l-a deschis la întâmplare. A văzut o hartă a Indiei.
Şi dintr-o dată. sigur de el, a pus degetul pe una dintre literele
minuscule. O voce vecină i-a spus: Timpul cerut de tine ţi-a fost acordat.
În punctul acesta Hladik s-a deşteptat.
Şi-a amintit că visele oamenilor aparţin lui Dumnezeu şi că
Maimonides a scris că vorbele unui vis sunt divine când sunt deosebite şi
limpezi şi nu se vede cel ce le rosteşte. S-a îmbrăcat; doi soldaţi au intrat
în celulă şi i-au poruncit să-i urmeze.
De cealaltă parte a uşii, Hladik prevăzuse un labirint de coridoare,
scări şi pavilioane. Realitatea a fost mai săracă: au coborât într-o
curticică din spatele clădirii, pe o singură scară de fier. Mai mulţi soldaţi
— unii cu uniformele desfăcute — reparau o motocicletă şi stăteau de
vorbă. Sergentul s-a uitat la ceas: opt şi patruzeci şi patru de minute.
Trebuia să mai aştepte până la nouă. Hladik, mai mult neînsemnat decât
nefericit, s-a aşezat pe o stivă de lemne. Şi-a dat seama că soldaţii îi
respingeau privirea. Pentru a-i uşura aşteptarea, sergentul i-a dat o
ţigară. Hladik nu fuma; a primit-o din respect şi din umilinţă. Aprinzândo,
a observat că-i tremurau mâinile. Cerul s-a întunecat; soldaţii vorbeau
în şoaptă, ca şi când el ar fi fost mort. Vag de tot, a reuşit să-şi
amintească femeia al cărei simbol era Julia de Weidenau...
Plutonul s-a format şi-a luat poziţia de drepţi. Hladik, în picioare,
lângă zidul garnizoanei, a aşteptat împuşcătura. Cineva s-a temut că
zidul va rămâne împroşcat de sânge; i-au poruncit victimei să înainteze
câţiva paşi. Hladik, în mod absurd, şi-a amintit de mişcările şovăitoare
ale fotografilor. O picătură grea, de ploaie, i-a atins una din tâmple şi s-a
rostogolit încet pe obraz; sergentul a strigat ordinul final.
Universul fizic s-a oprit pe loc.
Armele convergeau spre Hladik, dar oamenii care urmau să-l ucidă
stăteau nemişcaţi. Braţul sergentului eterniza un gest neterminat. Pe
una din dalele de piatră o albină îşi proiecta umbra nemişcată. Vântul se
oprise ca într-un tablou. Hladik a încercat un strigăt, o silabă, o răsucire
de mână. Şi-a dat seama că paralizase. Nu reuşea să ajungă până la el
nici cel mai neînsemnat murmur din lumea interzisă S-a gândit sunt în
infern, am murit. S-a gândit sunt nebun. S-a gândit timpul s-a oprit. După
aceea şi-a dat seama că într-un astfel de caz s-ar fi oprit şi gândurile
sale. A vrut să încerce; a repetat (fără să mişte buzele) misterioasa
eglogă a patra din Vergiliu. Şi-a închipuit că îndepărtaţii soldaţi
împărtăşeau neliniştea sa; ar fi dorit să comunice cu ei. L-a înspăimântat
faptul că nu simţea nici un fel de oboseală, nici măcar nu-l încerca
ameţeala unei nemişcări atât de lungi. A adormit, la sfârşitul unui
interval nedeterminat.
Trezindu-se, lumea continua nemişcată şi surdă. Picătura de apă se
mai afla pe obrazul său; în curte, umbra albinei; fumul ţigării pe care o
aprinsese încă nu se risipise de tot. O altă „zi" s-a scurs, înainte ca
Hladik să înţeleagă ceva.
Ceruse un an întreg pentru a-şi termina munca: un an îi acorda
atotputernicia sa. Dumnezeu realiza pentru el miracolul secret: plumbul
german îl va ucide, într-o anume oră, dar în judecata sa, între ordinul
morţii şi îndeplinirea acestuia, va trece un an. De la perplexitate a trecut
la stupoare, de la stupoare la resemnare, de la resemnare la mulţumire.
Nu dispunea de nici un document în afară de memorie; învăţarea
fiecărui hexametru pe care-l adăuga i-a impus o rigoare norocoasă,
nebănuită de cei care se aventurează şi uită paragrafe întregi,
nedesluşite. Nu a lucrat pentru posteritate, nici măcar pentru Dumnezeu,
ale cărui preferinţe literare nu le cunoştea. Minuţios, nemişcat, în taină,
a urzit în timp labirintul său invizibil. A refăcut actul al treilea de două
ori. A şters unele simboluri destul de transparente: repetarea bătăilor de
clopot, muzica. Nici o împrejurare nu-l tulbura. A omis, a prescurtat, a
lungit; în unele cazuri a optat pentru prima versiune. A ajuns să
îndrăgească garnizoana, curtea; unele dintre chipurile care-l înfruntau lau
determinat să-şi schimbe părerea despre caracterul lui Roemerstadl.
A descoperit că greoaiele cacofonii care-l alarmaseră într-atâta pe
Flaubert sunt simple superstiţii vizuale: debilităţi şi indispoziţii ale
cuvântului scris, nu ale celui sonor... Şi-a terminat drama: nu-i mai
rămânea de rezolvat decât un epitet. L-a găsit; picătura de apă i-a căzut
de pe obraz. A început un strigăt înnebunitor, şi-a mişcat faţa, iar
lovitura cvadruplă l-a pus la pământ.
Jaromir Hladik a murit pe douăzeci şi nouă martie, la orele nouă şi
două minute dimineaţa.
1943
TREI VERSIUNI ALE LUI IUDA
There seemed a certainty in degradation.
T. E. Lawrence Seven Pillars of Wisdom. Cili
În Asia Mică ori în Alexandria, în cel de-al doilea secol al credinţei
noastre, când Basilides propovăduia doctrina lui care considera cosmosul
o temerară sau perversă improvizaţie de îngeri deficienţi, Nils Runeberg
ar fi condus, cu singulară pasiune intelectuală, una din micile mănăstiri
ale gnosticilor. Dante i-ar fi destinat, poate, un mormânt de foc; numele
lui ar fi sporit catalogul ereticilor mărunţi, între Satornilo şi Carpocrates;
vreun fragment din predicile lui: podoabă de injurii, ar fi dăinuit în
apocriful Liber adversus omnes haereses ori s-ar fi mistuit în incendiul
unei biblioteci monastice, atunci când focul a distrus ultimul exemplar din
Syntagma. În schimb, Dumnezeu i-a hărăzit secolul al XX-lea şi oraşul
universitar Lund. Azi, în 1904, a publicat prima ediţie din Kristus och
Judas; aici, în 1909, şi-a tipărit opera capitală Den hemlige Fralsaren.
(Există o traducere germană a acesteia, făcută în 1912 de Emil Schering;
se intitulează Der heimliche Heiland.)
Înainte de a încerca o cercetare a lucrărilor sale grăbite, e necesar
să repetăm că Nils Runeberg, membru al Uniunii Evanghelice Naţionale,
era un credincios cinstit într-un cenobiu din Paris sau chiar din Buenos
Aires, un literat ar putea foarte bine să redescopere tezele lui Runeberg;
aceste teze, propuse într-un cenobiu, ar fi nişte uşoare exerciţii inutile
ale neglijenţei sau blasfemiei. Pentru Runeberg au fost cheia care
descifrează o taină centrală a teologiei; au fost materie de meditaţie şi
analiză, de controversă istorică şi filologică, de trufie, bucurie şi teroare.
I-au justificat şi i-au destrămat viaţa. Cei care or să parcurgă acest
articol, mai trebuie să aibă în vedere că el nu reţine decât concluziile lui
Runeberg şi nu şi dialectica şi dovezile sale. Cineva va observa că, fără
îndoială, concluzia a precedat „dovezile". Cine se va resemna să caute
dovezi pentru ceva în care nu crede şi a cărui propovăduire nu-l
interesează?
Prima ediţie din Kristus och Judas are acest epigraf categoric, al
cărui sens, mulţi ani după aceea, va fi dilatat în mod monstruos chiar de
Nils Runeberg: Nu un singur lucru, ci toate lucrurile pe care tradiţia le
atribuie lui Iuda Iscariotul sunt false (De Quincey, 1857). Precedat de
vreun german, De Quincey a lansat speculaţia că Iuda l-a vândut pe Isus
Cristos pentru a-l forţa să-şi mărturisească divinitatea şi să provoace o
mare revoltă împotriva jugului de la Roma; Runeberg sugerează o
răzbunare de natură metafizică. În mod foarte abil, începe prin a sublinia
zădărnicia actului lui Iuda. Observă (precum Robertson) că pentru
identificarea învăţătorului care predica zilnic în sinagogă şi făcea minuni
în faţa a mii de oameni, nu e nevoie de trădarea unui apostol. Şi, totuşi,
aşa s-a întâmplat. Să presupunem că ar fi o eroare în Sfânta Scriptură e
ceva intolerabil; nu mai puţin intolerabil este să admiţi un fapt
întâmplător în cel mai sfânt eveniment din istoria lumii. Ergo, trădarea lui
Iuda n-a fost întâmplătoare; a fost un fapt stabilit dinainte şi care îşi are
locul său misterios în economia izbăvirii. Şi Runeberg continuă: Cuvântul,
când a fost făcut carne, a trecut de la ubicuitate la spaţiu, de la veşnicie
la istorie, de la fericirea fără de margini la schimbare şi moarte; pentru a
corespunde unui astfel de sacrificiu, era nevoie ca un om, în numele
tuturor oamenilor, să facă un sacrificiu pe măsură. Iuda Escariotul a fost
acest om. Iuda, singurul dintre apostoli, a intuit secreta divinitate şi
teribilul scop al lui Isus. Cuvântul coborâse la mortal; Iuda, discipol al
Cuvântului, putea să coboare la delator (cel mai mare delict pe care-l
suportă infamia) şi să fie oaspete al focului care nu se stinge. Ordinea
inferioară este o oglindă a ordinii superioare; formele pământului
corespund formelor cerului; petele de pe piele sunt harta constelaţiilor
incoruptibile; Iuda îl reflectă într-un anume mod pe Isus. De aici, cei
treizeci de arginţi şi sărutul; de aici, moartea voluntară, pentru a merita
şi mai mult Păcatul. Astfel a elucidat Nils Runeberg enigma lui Iuda.
Teologii tuturor confesiunilor l-au combătut. Lars Peter Engstrom l-a
acuzat de ignorarea sau omiterea unirii hipostazice; Axel Borelius, de
renovarea ereziei gnosticilor, cei care au negat umanitatea lui Isus;
înrăitul episcop de Lund, de a contrazice cel de-al treilea verset din
capitolul douăzeci şi doi al evangheliei după Sfântul Luca.
Aceste diferite anateme l-au influenţat pe Runeberg, care şi-a rescris
parţial cartea împricinată şi şi-a modificat doctrina. Le-a lăsat
adversarilor terenul teologic şi a propus raţiuni laterale de ordin moral. A
admis că Isus, „care dispunea de considerabile mijloace pe care le poate
oferi Atotputernicia", nu avea nevoie de un om pentru a-i mântui pe toţi
oamenii. I-a contrazis, după aceea, pe cei care afirmau că nu ştim nimic
despre inexplicabilul trădător; ştim, a spus el, că a fost unul dintre
apostoli, unul dintre cei aleşi pentru a vesti împărăţia cerurilor, pentru a-i
vindeca pe bolnavi, pentru a-i spăla pe leproşi, pentru a învia morţii şi
pentru a-i alunga pe demoni (Matei 10: 7-8; Luca 9:1). Un bărbat pe care
Mântuitorul l-a desemnat astfel merită o judecată mai bună din partea
noastră pentru faptele sale. Să-i pui crima în seama lăcomiei (cum au
făcut unii, amintindu-l pe Ioan 12:6) înseamnă să te resemnezi la mobilul
cel mai neserios. Nils Runeberg propune un mobil contrariu: un
hiperbolic şi chiar nelimitat ascetism. Actul, pentru mai marea glorie a lui
Dumnezeu, dispreţuieşte trupul şi şi-l mistifică; Iuda a făcut acelaşi lucru
cu spiritul. A renunţat la onoare, la bine, la pace, la împărăţia cerurilor,
precum alţii, cu mai puţin eroism, la plăcere4. Şi-a premeditat cu
luciditate teribilă vinovăţiile. În adulter participă de obicei duioşia şi
abnegaţia; în omucidere, curajul; în profanări şi blasfemii, o anume
lumină satanică. Iuda a ales vinovăţiile care nu sunt însoţite de nici o
virtute: abuzul de încredere (Ioan 12:6) şi delaţiunea. A acţionat cu
umilinţă gigantică, s-a crezut nedemn să fie bun. Apostolul Pavel a zis:
„Cel ce se laudă în Domnul să se laude" (Corintineni 1:31); Iuda şi-a ales
Iadul, pentru că fericirea Domnului îi ajungea. S-a gândit că fericirea,
precum binele, este un atribut divin pe care oamenii nu trebuie să-l
uzurpe5.
Mulţi au descoperit, post factum, că în începuturile justificabile ale lui
Runeberg se află extravagantul său sfârşit şi că Den hemlige Frălsaren
este o simplă perversiune sau exasperare din Kristus och Judas. La
sfârşitul lui 1907, Runeberg a terminat şi a revizuit textul manuscrisului;
au trecut aproape doi ani până să-l dea la tipar. În octombrie 1909,
cartea a apărut cu un prolog (scăldat până la enigmatic) al ebraistului
danez Erik Erfzond şi cu acest epigraf perfid: „În lume era şi lumea prin
El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut" (Ioan 1:10). Argumentul general
nu-i deloc complex, dar concluzia este monstruoasă. Dumnezeu, susţine
Nils Runeberg, a coborât la condiţia de om pentru mântuirea speţei
umane; putem crede că sacrificiul făcut de el a fost perfect, neinvalidat
sau atenuat prin omisiuni. A-i mărgini suferinţa la agonia unei dupăamiezi
pe cruce este o blasfemie6. Şi afirmă că a fost om şi că a fost
incapabil de păcat e o contradicţie; atributele de impeccabilitas şi de
humanitas nu sunt compatibile. Kemnitz admite că Mântuitorul a putut
simţi oboseala, frigul, tulburarea, foamea şi setea; de asemeni, se poate
4 Borelius se întreabă răutăcios: "De ce nu a renunţat la a renunţa? De ce
să nu renunţi ca să renunţi?
5 Euclydes da Cunha, într-o carte necunoscută de Runeberg, scrie că
pentru ereticul din Canudos, Antonio Conselhiero, virtutea "era aproape
o impietate". Cititorul argentinian îşi va aminti pasaje asemănătoare din
opera lui Almafuerte. Runeberg a publicat, într-o foaie simbolică
Sjuinsegel, un sângeros poem descriptiv, Apa secretă; primele strofe
istorisesc faptele dintr-o zi tumultuoasă: ultimele vorbe despre
descoperirea unui lac glacial; poetul sugerează că veşnicia acestei ape
liniştite corectează violenţa noastră inutilă şi că, într-un anume fel, ne-o
iartă. Poemul se încheie astfel: "Apa din pădure e fericită: putem să fim
răi şi îndureraţi".
6 Maurice Abramowicz observă: "Jesus, d'après ce scandinave, a toujours le
beau role: ses déboires, grâce à la science des typographes, jouissent d'une
réputation polygotte; sa résidence de trente-trois ans parmi Ies humains
ne fut, en somme, qu'une villégiature". Erfjond, în cel de al treilea adaus la
Christelige Dogmatik, respinge acest pasaj. Răstignirea lui Dumnezeu,
spune el, nu a încetat, pentru că ceea ce s-a petrecut o singură dată în
timp se repetă la nesfârşit în eternitate. Iuda, acum, continuă să-şi ia
argintii: continuă să-l sărute pe Isus; continuă să arunce monedele în
templu: continuă să înnoade biciul din piele în sânge. (Erfjond, ca să
justifice această afirmaţie, invocă ultimul capitol din primul volum
Răzbunarea Eternităţii, de Jaromir Hladik).
admite că a putut să păcătuiască şi să se piardă. Faimosul text:
„Crescut-a înaintea lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat;
fără chip şi fără frumuseţe, ca să ne uităm la el, şi fără înfăţişare, ca să
ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni: om al dunelor şi
cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit
şi desconsiderai" (Isaia 53: 2-3) înseamnă pentru mulţi o prezicere a
răstignitului, la ceasul morţii sale; pentru alţii (verbigraţia, Hans Lassen
Martensen), este respingerea frumuseţii pe care consensul vulgar i-o
atribuie lui Cristos; pentru Runeberg, profeţia evocată nu a unui
moment, ci a întregului viitor atroce în timp şi în veşnicie, Cuvântul făcut
carne. Dumnezeu s-a făcut om întru totul, dar om până la infamie, om
până la ticăloşie şi abis. Pentru a ne salva, ar fi putut alege oricare din
destinele care leagă perplexa urzeală a istoriei; ar fi putut să fie
Alexandru sau Pitagora sau Rurik sau Isus; a ales un destin infim: a fost
Iuda.
În zadar au propus librăriile din Stockholm şi Lund această revelaţie.
Cei increduli au considerat-o, a priori, un insipid şi bine elaborat joc
teologic; teologii au dispreţuit-o. Runeberg a intuit în această indiferenţă
ecumenică o confirmare aproape miraculoasă. Dumnezeu poruncea
această indiferenţă; Dumnezeu nu dorea să se răspândească pe pământ
teribilul Său secret. Runeberg a înţeles că nu sosise ora. A simţit cum
veneau împotriva lui anticele blesteme divine; şi i-a amintit pe Ilie şi
Moise, cei care în munte şi-au acoperit feţele ca să nu-l vadă pe
Dumnezeu; şi l-a amintit pe Isaia, care s-a îngrozit când ochii săi l-au
văzut pe Acela a cărui slavă umple pământul; şi l-a amintit pe Saul, cel
care a rămas orb în drum spre Damasc; şi l-a amintit pe rabinul Simeon
ben Azaf, cel care a văzut Raiul şi a murit; şi l-a amintit pe faimosul
vrăjitor Juan de Viterbo, cel care a înnebunit când a putut să vadă Sfânta
Treime; şi-a amintit de cei din neamul lui Midrashin care-i urăsc pe
necredincioşii ce rostesc Shem Hamephorash, Numele Secret al lui
Dumnezeu. Nu era el, oare, vinovat de această crimă obscură? Nu va fi
aceasta blasfemia împotriva Spiritului, cea care nu va fi iertată? (Matei
12:13). Valerio Sorano a murit pentru că a destăinuit numele ascuns al
Romei. Ce nesfârşită pedeapsă îi va fi dată lui pentru a fi descoperit şi
destăinuit oribilul nume de Dumnezeu?
Frânt de nesomn şi de ameţitoare dialectică, Nils Runeberg a rătăcit
pe străzile din Malmo, rugându-se cu voce tare să-i fie hărăzită graţia de
a împărtăşi Iadul cu Mântuitorul.
A murit de un anevrism, în prima zi din martie 1912. Poate că-şi
amintesc de el studioşii ereticilor; a adăugat conceptului de Fiu, care
părea sfârşit, complexităţile răului şi nefericirii.
1944
SFÂRŞITUL
Recabarren, culcat, întredeschise ochii şi văzu tavanul înclinat, din
trestie. Din camera vecină ajungeau până la el sunete de chitară, ca un
labirint care se înnoadă şi se deznoadă la nesfârşit... Încet, încet îşi
aminti de toate, de obiectele din fiecare zi, care de-acum nu vor mai
putea fi înlocuite de altele. Îşi cercetă, fără regret, trupul lui mare şi
inutil, poncho-ului din lână proastă care-i acoperea picioarele. Afară,
dincolo de gratiile ferestrei, se dilata câmpia şi înserarea. Dormise, dar
mai rămânea multă lumină pe cer. Pipăi cu stânga până ce dădu peste
clopoţelul de bronz de lângă piciorul patului. Îl scutură de două ori: din
cealaltă parte continuau să răzbată acorduri simple. Executantul era un
negru care-şi luase în una din nopţile trecute un aer de cântăreţ,
provocându-l pe un necunoscut la o paradă de contrapunct învins,
continua să vină la crâşmă, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva. Îşi
pierdea vremea cu chitara, dar nu mai încercase să cânte; poate că
înfrângerea îl amărâse. Şi lumea se obişnuise repede cu prezenţa sa
inofensivă. Dar Recabarren, patronul birtului, n-a uitat niciodată acel
contrapunct; a doua zi, aranjând nişte mănunchiuri de iarbă mate, îi
murise brusc partea dreaptă şi-şi pierduse graiul. Datorită faptului că ne
înduioşăm de nefericirile eroilor de romane, sfârşim prin a ne înduioşa
prea mult şi de propriile nefericiri; nu tot aşa stau lucrurile cu Recabarren
cel suferind, care a acceptat paralizia, aşa cum mai înainte acceptase
greutăţile şi singurătatea din America. Obişnuit să trăiască, de acum, ca
un animal, se uita la cer şi se gândea că cercul roşu din jurul lunii era
semn de ploaie.
Un băieţaş cu trăsături de indian (poate că tatăl lui era indian) crăpă
uşa. Recabarren îl întrebă din priviri dacă se afla prin apropiere vreun
creştin. Băieţaşul, tot prin semne, i-a răspuns că nu: negrul nu conta.
Umilit, omul rămase singur; mâna stângă, pentru un moment mai
scutură clopoţelul, ca şi când şi-ar fi exercitat o putere anume.
Câmpia, sub amurg, părea aproape abstractă, ca văzută din vis. Un
punct tremură pe orizont şi crescu până deveni călăreţ, un călăreţ care
venea, sau părea să vină acasă. Recabarren îi văzu pălăria cu boruri
largi, poncho-ul lung şi cenuşiu, calul sur, dar nu şi faţa omului care, în
cele din urmă, domoli galopul şi începu să se apropie la trap. La câteva
sute de metri, se opri şi descălecă. Recabarren nu-l mai văzu, dar îl auzi
şoporăind, legându-şi calul la stănoagă şi intrând cu mers apăsat în birt.
Fără să-şi ridice ochii de pe chitară, de parcă ar fi căutat ceva pe
suprafaţa ei, negrul rosti cu dulceaţă:
— Ştiam eu, domnule, că pot conta pe dumneavoastră.
Celălalt îi răspunse aspru:
— Şi eu pe tine, tuciuriule. Te-am făcut să aştepţi o bună bucată de
vreme, dar, iată-mă, am venit
S-a făcut linişte. La urmă, negrul a prins din nou:
— Sunt obişnuit să aştept Am aşteptat şapte ani.
Celălalt adăugă fără supărare:
— Şi eu am stat mai mult de şapte ani fără să-mi văd copiii. I-am
întâlnit azi şi, ca unul care se duce să se bată, nu m-am putut uita în
ochii lor.
— M-am însărcinat eu cu asta, spuse negrul. Nădăjduiesc că i-aţi
lăsat bine.
Străinul care se aşezase lângă tejghea râse cu plăcere. Ceru un
rachiu tare şi-l dădu peste cap, fără să-l termine.
— Le-am dat sfaturi bune, zise el, că astea, niciodată nu sunt prea
multe, şi nu costă mare lucru. Le-am spus, între altele, că omul nu
trebuie să verse sângele semenilor săi.
Un uşor acord de chitară precedă răspunsul negrului:
— Aţi făcut bine. În felul acesta n-or să semene cu noi.
— Cel puţin cu mine, spuse străinul şi adăugă, ca şi când ar fi gândit
cu voce tare: Soarta mea a vrut ca eu să ucid şi acum mi-a pus iar cuţitul
în mână.
Negrul, de parcă nu l-ar fi auzit, îşi dădu cu părerea:
— O dată cu toamna, zilele încep să fie mai scurte.
— Cu lumina care mai rămâne îmi e de-ajuns, răspunse celălalt,
ridicându-se în picioare.
Străinul îşi aranjă hainele în faţa negrului şi spuse, obosit:
— Lasă-n pace chitara pentru că azi te aşteaptă alt fel de
contrapunct.
Şi-amândoi se-ndreptară spre ieşire. Din uşă, negrul murmură:
— S-ar putea ca şi acum să-mi meargă la fel de prost ca prima dată.
Celălalt îi răspunse cu asprime:
— Prima dată nu ţi-a mers rău. Fapt e că erai dornic să se întâmple
şi-a doua oară.
Se îndepărtară de clădire, mergând alături. Orice colţişor din câmpie
semăna cu celelalte şi luna strălucea. Dintr-o dată se opriră în loc şi
străinul îşi scoase pintenii. Stătea cu poncho-ul pe mână când negrul îi
spuse:
— Un singur lucru doresc să-ţi cer înainte de a ne lupta: să pui şi de
data aceasta tot curajul şi toată dibăcia, aşa cum ai făcut acum şapte
ani, când l-ai ucis pe frate-meu.
Poate că pentru prima dată în această discuţie, Martin Fierro auzi
ura. Sângele lui o simţi ca pe un imbold. Se priviră, oţelul ascuţit sclipi şi
însemnă faţa negrului
Există o oră din înserare când câmpia vrea parcă să vorbească.
Niciodată n-o spune sau poate că o spune de mii de ori şi noi n-o
înţelegem, sau o înţelegem, dar e intraductibilă, ca muzica...
Din patul său, Recabarren văzu sfârşitul. Un salt şi negrul se retrase,
îşi pierdu echilibrul, încercă să-l lovească în faţă, nu reuşi şi se destinse
pentru o lovitură care pătrunse adânc în măruntaie. După aceea urmă o
alta pe care birtaşul n-o văzu prea bine şi Fierro nu se mai ridică.
Nemişcat, negrul părea să-şi vegheze agonia muncită. Îşi şterse
cuţitul de iarbă şi se întoarse acasă, agale, fără să privească înapoi
împlinită datoria lui de răzbunător, el nu mai însemna nimic. Mai bine
spus, era altul: nu mai avea soartă pe pământ şi omorâse un om.
SECTA FENIX
Cei care scriu că secta Fenix şi-a avut originea la Heliopolis şi o
derivă din restauraţia religioasă care a urmat după moartea
reformatorului Amenophis al IV-lea, invocă texte din Herodot, din Tacit, şi
din monumentele egiptene, dar nu ştiu sau nu vor să ştie, că denumirea
de Fenix nu este anterioară lui Hrabano Mauro şi că cele mai vechi
izvoare (Saturnaliile şi Flavius Josephus, să zicem) nu vorbesc decât de
Lumea Obiceiului sau Lumea Secretului. În conciliabulele de la Ferrara,
Gregorovius a subliniat, deja, că menţiunea de Fenix este foarte rară în
limbajul oral; la Geneva, am stat de vorbă cu oameni care nu m-au
înţeles când i-am întrebat dacă ţin de Fenix, dar au admis, de fiecare
dată, că sunt oameni ai Secretului. Dacă nu mă înşel, acelaşi lucru se
întâmplă cu budiştii; numele prin care îi cunoaşte lumea nu este cel pe
care-l pronunţă ei.
Miklosici, într-o pagină destul de faimoasă, i-a asociat pe cei din
secta Fenix, ţiganilor. Ţigani există şi în Chile şi în Ungaria Şi mai există,
în amândouă ţările, sectarişti; în afară de acest fel de apropiere, există
foarte puţine lucruri comune între unii şi alţii. Ţiganii sunt geambaşi,
căldărari, fierari şi prevestitori ai norocului; sectariştii obişnuiesc să
exercite, în mod fericit profesiunile liberale. Ţiganii definesc un tip fizic şi
vorbesc, sau vorbeau, o limbă secretă; sectariştii se confundă cu ceilalţi
şi drept dovadă e faptul că n-au suferit nici un fel de persecuţie. Ţiganii
sunt pitoreşti şi-i inspiră pe poeţii proşti; romanţele, arama şi boleroul nu
au nimic cu sectariştii... Martin Buber susţine că evreii sunt în mod
esenţial patetici; nu toţi sectariştii sunt patetici, iar alţii au chiar oroare
de aşa ceva; acest adevăr simplu şi arhicunoscut este suficient pentru a
respinge eroarea vulgară (apărată cu toată absurditatea de către
Urmann) care vede în secta Fenix o derivaţie din Israel. Lumea
presupune mai mult sau mai puţin următoarele: Urmann era un om
sensibil; Urmann era evreu; Urmann i-a frecventat pe sectariştii iudei din
Praga; afinitatea pe care a încercat-o Urmann dovedeşte o realitate. Cu
toată sinceritatea, eu nu pot să accept o astfel de judecată. Că
sectariştii, într-un mediu evreiesc, seamănă cu evreii nu dovedeşte
nimic; de netăgăduit e faptul că ei seamănă, precum infinitul
Shakespeare de Hazliu, cu toţi oamenii din lume. Sunt totul pentru toţi,
precum Apostolul; zilele trecute doctorul Juan Francisco Amaro, din
Paysandu, le-a ponderat uşurinţa cu care se împământeneaa
Am spus că istoria sectei nu înregistrează persecuţii. Este adevărat,
dar cum nu există grup omenesc în care să nu figureze partizani ai sectei
Fenix, nu există nici persecuţie sau asuprire pe care aceştia să n-o fi
cunoscut în războaiele occidentale şi în îndepărtatele lupte din Asia şi-au
vărsat sângele secole de-a rândul, sub steaguri inamice; i-ar costa foarte
puţin să se identifice cu toate naţiunile de pe pământ.
Fără de o carte sacră care să-i consacre asemeni Scripturii lui Israel,
fără de o memorie comună, fără de această altă memorie comună care
este limba, risipiţi pe scoarţa pământului, de diverse rase şi trăsături, un
singur lucru — Secretul — îi uneşte şi-i va uni până la sfârşitul zilelor.
Câteodată, în afară de Secret, a existat o legendă (poate un mit
cosmogonic), dar oamenii superficiali din secta Fenix au uitat-o, şi azi
de-abia de mai păstrează întunecata tradiţie a unei pedepse. Pedeapsă,
pact sau privilegiu, căci versiunile se deosebesc şi-abia de lasă să se
întrevadă sentinţa lui Dumnezeu care-i asigură unui neam veşnicia, dacă
oamenii săi, generaţie după generaţie, îndeplinesc un rit. Am confruntat
însemnările călătorilor, am stat de vorbă cu patriarhi şi teologi, pot să vă
asigur că îndeplinirea ritului este singura practică religioasă pe care o au
sectariştii. Ritul constituie Secretul. Acesta, cum am mai spus, se
transmite din generaţie în generaţie, dar uzanţa nu cere ca mamele să-i
înveţe pe copii, nici preoţii; iniţierea în mister este sarcina celor mai de
jos indivizi. Un sclav, un lepros sau un cerşetor, fac pe pedagogul. De
asemeni, un copil poate să îndoctrineze pe un alt copil. Actul în sine, da,
este trivial, instantaneu şi nu necesită o descriere. Materialele sunt
dopul, ceara sau guma arabică. (În liturghie se vorbeşte de noroi; de
asemeni şi acesta se obişnuieşte.) Nu există temple închinate anume
celebrării acestui cult, dar o ruină, un subsol sau o pivniţă se consideră a
fi locuri potrivite. Secretul este sacru, dar nu înseamnă că nu-i oarecum
ridicol; exercitarea sa este fugitivă şi chiar clandestină, iar adepţii nu
vorbesc despre el. Nu există cuvinte decente pentru a-l defini, dar se
înţelege că toate cuvintele îl numesc sau, mai exact spus, fac aluzie la el
şi, în felul acesta eu v-am spus un lucru oarecare, dar adepţii au surâs ori
s-au simţit stânjeniţi, căci au simţit că m-am legat de Secret. În
literaturile germanice există poeme scrise de sectarişti, ale căror
subiecte sunt apele mării sau apusurile; poemele acestea se spune,
sunt, într-un fel, simboluri ale Secretului. Orbis terrarum est speculum Ludi
rosteşte un adaos apocrif pe care Du Cange l-a trecut în Glosar. Un fel de
oroare sacră îi împiedică pe unii dintre credincioşi să îndeplinească ritul
acesta foarte simplu; alţii îl dispreţuiesc, dar mai mult se dispreţuiesc pe
ei înşişi... În schimb, se bucură de un credit deosebit cei care renunţă la
Obicei şi reuşesc să aibă un comerţ direct cu divinitatea; aceştia îşi
mărturisesc comerţul prin figuri de liturghie. În felul acesta John of the
Rood a scris:
Să ştie cele nouă Ceruri că Dumnezeu Este desfătător ca Dopul şi
Noroiul.
M-am bucurat în trei continente de prietenia multor adepţi ai sectei
Fenix; am impresia că la început Secretul li s-a părut un moft, chinuitor,
vulgar şi (ceea ce este mai ciudat) incredibil. Nu le venea să creadă că
taţii lor s-ar fi înjosit până într-atât. Ciudat este faptul că Secretul nu s-a
pierdut de-atâta timp; în ciuda vicisitudinilor lumii, în ciuda războaielor şi
exodurilor, ajunge, înfricoşător, la toţi credincioşii. Cineva n-a şovăit să
afirme că este instinctiv.
SUDUL
Omul care debarcase la Buenos Aires în 1871 se numea Johannes
Dahlmann şi era pastor al bisericii evanghelice; în 1939, unul dintre
nepoţii săi, Juan Dahlmann, era secretar al bibliotecii municipale din
strada Cdrdoba şi se simţea profund argentinian. Bunicul său dinspre
mamă fusese acel vestit Francisco Flores, din regimentul 2 infanterie,
care-a murit în apropiere de Buenos Aires, străpuns de lăncile indienilor
din Catriel; în discordia dintre cele două descendenţe ale sale, Juan
Dahlmann (poate sub impulsul sângelui germanic) şi-a ales-o pe cea a
străbunicului romantic sau poate pe cea a morţii romantice. O fotografie
a unui om şters, o spadă veche, fericirea şi îndrăzneala unor cântece,
deprinderea câtorva strofe din Martin Fierro, anii, înşelarea şi
singurătatea, au consolidat acest creolism, oarecum voluntar, niciodată
ostentativ. Cu preţul unor sacrificii, Dahlmann reuşise să salveze
închipuirea unei ferme din Sud, cândva a lui Flores; una din imaginile
care-i urmăreau mereu memoria era cea a eucalipţilor plini de balsam şi
cea a casei joase şi încăpătoare, azi de culoare roşietică, mai demult
stacojie. Treburile, poate şi nepăsarea, îl reţineau mereu în oraş. Vară de
vară se mulţumea cu ideea abstractă a posesiunii, a certitudinii că
această casă îl aştepta într-un anume punct al câmpiei fără de imagini.
În ultimele zile din februarie 1939, ceva s-a petrecut cu el.
Orb la orice, destinul poate fi înşelat cu distracţii fără importanţă.
Dahlmann îşi făcuse rost, în seara aceea, de un exemplar neobişnuit din
O mie şi una de nopţi de Weil; dornic să-şi cerceteze preţiosul dar, n-a
mai aşteptat să coboare ascensorul şi-a urcat. În grabă, scările; în
întuneric, ceva i-a atins fruntea. Era un liliac? O pasăre? Pe chipul
nevestei care i-a deschis uşa a citit groaza, iar mâna care şi-a trecut-o
peste frunte i s-a umplut de sânge.
Muchia unei ferestre de curând vopsită pe care cineva uitase s-o
închidă, era cea care-i făcuse această rană. Dahlmann a reuşit să
doarmă, dar spre dimineaţă stătea cu ochii deschişi şi din ceasul acela
gustul tuturor lucrurilor i-a devenit insuportabil, atroce. Febra a pus
stăpânire pe el, iar desenele din O mie şi una de nopţi au început să-i
ilustreze coşmarurile. Prietenii şi neamurile îl vizitau şi-i surâdeau
exagerat, spunându-i că îl găsesc foarte bine. Dahlmann îi asculta cu o
uşoară stupoare şi se mira că aceştia nu ştiau că se află în infern. Au
trecut opt zile, ca opt secole. Într-o seară medicul casei a venit împreună
cu un medic nou şi l-au dus la sanatoriul din strada Ecuador, spunându-i
că trebuia să-şi facă neapărat o radiografie. Dahlmann, în maşina de
piaţă, s-a gândit că într-o locuinţă care nu ar fi a sa ar putea, în sfârşit,
să doarmă. Se simţea fericit şi cu chef de vorbă; când au ajuns, l-au
dezbrăcat, l-au ras pe cap, l-au legat bine de un pat, l-au iluminat până
la orbire şi ameţeală, l-au ascultat şi cineva cu mască i-a introdus un ac
în muşchii braţului. S-a trezit cu ameţeli, bandajat, într-o celulă care
avea ceva de fântână adâncă şi, în zilele şi nopţile care au urmat
operaţiei, a putut să-şi dea seama că, până atunci, abia de locuise întrun
cartier al infernului. Gheaţa nu-i lăsa în gură nici urmă de răcoare. Şi
în aceste zile, Dahlmann s-a urât pe el însuşi, cu disperare; şi-a urât
identitatea proprie, nevoile corporale, umilinţa, barba care începea să-l
irite. A suportat cu stoicism îngrijirile medicale care erau foarte
dureroase, dar când chirurgul i-a spus că era pe punctul de a muri de
septicemie, Dahlmann a început să plângă îndurerat de propria-i soartă.
Suferinţele fizice şi neîntrerupta povestire a nopţilor pline de coşmaruri
nu-i lăsaseră timp pentru a se gândi la ceva atât de abstract ca moartea.
Într-o altă zi, chirurgul i-a spus că o să-i fie din ce în ce mai bine şi că,
foarte curând ar putea să plece în convalescenţă la ferma sa. În mod
aproape de necrezut, ziua mult promisă a sosit.
Realităţii îi plac simetriile şi uşoarele anacronisme; Dahlmann sosise
la sanatoriu cu o maşină de piaţă, iar acum tot o astfel de maşină îl
ducea spre Constitucion. Primul aer proaspăt de toamnă, după apăsarea
înăbuşitoare a verii, era ca un simbol al destinului său salvat de la
moarte şi febră. Oraşul, la şapte dimineaţa, nu pierduse încă aerul
acesta de casă bătrână pe care i-l aduce noaptea; străzile semănau cu,
nişte vestibule largi, pieţele erau ca nişte curţi. Dahlmann recunoştea
oraşul plin de fericire, cu un început de ameţeală: cu câteva clipe mai
înainte ca ochii să le fi văzut, îşi amintea colţurile, firmele, diferenţele
modeste ale Buenos Aires-ului. Şi în lumina galbenă a începutului de zi,
toate lucrurile se întorceau la el.
Nimeni nu neagă faptul că Sudul începe dincolo de Rivadavia.
Dahlmann obişnuia să spună că acest fapt nu este o convenţie şi că cel
care traversează această stradă pătrunde într-o lume mai veche şi mai
hotărâtă. Din maşină căuta printre noile construcţii fereastra, gratiile,
clopoţelul de la intrare, vestibulul şi curtea atât de intimă.
La intrarea în gară şi-a dat seama că-i mai rămâneau treizeci de
minute. Şi-a amintit că într-o cafenea din strada Braziliei (la câţiva metri
de casa Yrigoyen) exista un motan enorm care se lăsa mângâiat de
clienţi, ca o divinitate înşelătoare. A intrat. Motanul se afla aici, dormind.
A cerut o ceaşcă de cafea, a îndulcit-o fără grabă, a gustat-o (această
plăcere îi lipsise în sanatoriu) şi, în timp ce-şi trecea palmele peste blana
neagră, se gândea că acest contact este iluzoriu şi că erau ca separaţi
de un geam, pentru că omul trăieşte în timp, în succesiunea lui, pe când
magicul animal, în actualitate, în eternitatea momentului.
Trenul aştepta înapoia ultimului peron. Dahlmann a străbătut
vagoanele şi a dat peste unul aproape pustiu. Şi-a aranjat valiza în plasă;
când vagoanele s-au pus în mişcare, a deschis-o şi, după o oarecare
şovăială, a scos primul volum din O mie şi una de nopţi. A călători cu
această carte atât de legată de povestea nefericirii lui, era o dovadă că
această nefericire fusese anulată şi o sfidare veselă şi ascunsă adresată
forţelor răului frustrat.
De o parte şi de alta a trenului, oraşul se sfâşia în suburbii; această
privelişte, iar mai apoi cea a grădinilor şi vilelor, i-au întârziat începerea
lecturii. Adevărul e că Dahlmann a citit puţin; muntele de piatră
magnetică şi geniul care jurase să-şi ucidă binefăcătorul său erau, cine
ar putea să nege, minunate, dar nu mai minunate ca dimineaţa şi faptul
de a fi. Fericirea îl făcea neatent la Şeherezada şi la miracolele ei
trecătoare; Dahlmann închidea cartea şi se lăsa pur şi simplu să trăiască.
Prânzul (servit în cartonaşe de metal lucitor, ca în îndepărtatele veri
din copilărie) a fost o altă plăcută mulţumire tăcută.
Dimineaţa mă voi trezi la fermă, se gândea el şi era ca şi când ar fi
fost doi oameni: unul care înainta prin ziua de toamnă şi peste geografia
patriei, iar un altul, sigilat într-un sanatoriu supus unor servituti
metodice. A văzut case de cărămidă netencuită, încăpătoare şi încărcate
de unghiuri, privind la nesfârşit trecerea trenurilor: a văzut călăreţi pe
drumuri de ţară. a văzut râpe, lagune şi moşii întinse: a văzut nori
imenşi, plini de lumină, care păreau de marmură şi toate aceste lucruri
erau întâmplătoare, ca nişte vise ale câmpiei. A crezut de asemenea că
poate să recunoască arbori şi semănături pe care nu le-a putut numi,
pentru că directa lui cunoaştere a câmpului era destul de redusă faţă de
cunoaşterea nostalgică şi literară.
De câteva ori a adormit şi în vise trăia forţa de mişcare a trenului.
Soarele alb şi neiertător de la amiază slăbise şi în locul lui era un altul
gălbui care precedă înserarea şi care nu după mult timp avea să devină
roşu. Şi trenul părea deosebit; nu mai semăna cu cel de la Constitucion
când părăsise peronul: câmpia şi ceasurile îl străpunseseră,
transfigurându-l. Afară, umbra mişcătoare a vagonului se lungea către
orizont. Nimic nu tulbura ţărâna elementară, nici satele, nici alte semne
omeneşti. Totul era vast, nesfârşit, dar în acelaşi timp era intim şi, într-un
anume fel, secret. Pe câmpul fără margini nu era uneori nimic decât un
taur. Singurătatea era perfectă, poate ostilă şi Dahlmann putea să
bănuiască, să creadă că nu călătorea numai spre Sud, ci şi către trecut.
Din această conjunctură fantastică l-a trezit controlorul care, văzându-i
biletul, i-a atras atenţia că trenul nu-l va lăsa în gara dintotdeauna, ci
într-o alta, puţin mai înainte, abia cunoscută de Dahlmann. (Omul i-a dat
o explicaţie, pe care Dahlmann nu s-a străduit nici măcar s-o audă,
pentru că mecanismul acestor fapte nu-l interesa)
Trenul, ascultător, s-a oprit în mijlocul câmpiei. De partea cealaltă a
liniilor se afla gara, care era ceva mai mult decât un peron acoperit. Nu
aveau nici un fel de vehicul, dar şeful şi-a dat cu părerea că poate ar
putea să facă rost de unul la magazinul pe care i l-a arătat cam la zece,
douăsprezece cuadras7.
Dahlmann a primit să meargă până acolo, ca într-o aventură.
Soarele apusese de mult, dar o splendoare, ultimă, exalta viaţa tăcută şi
vie a câmpiei, înainte de a fi ştearsă de noapte. Mai mult pentru a face
ca aceste lucruri să dureze încă, decât pentru a nu obosi, Dahlmann
păşea încet, inspirând fericit mirosul de trifoi.
Magazinul, cândva, fusese roşu, dar anii îi împuţinaseră spre binele
său această culoare violentă. Ceva din biata lui arhitectură i-a amintit de
o gravură în otel, poate ceva din ediţia veche a cărţii Paul şi Virginia. La
stănoagă erau legaţi câţiva cai. Înlăuntru, Dahlmann a crezut că-l
recunoaşte pe patron; mai apoi şi-a dat seama că-l confundase cu cineva
de la sanatoriu. Auzind despre ce e vorba, omul i-a promis că-i va da
şareta; pentru a adăuga încă un fapt la acea zi, Dahlmann a primit să
cineze aici.
La o altă masă, mâncau şi beau gălăgioşi nişte tineri, a căror
prezenţă, la început, Dahlmann nu a luat-o în seamă. Pe podea, sprijinit
de tejghea, se adunase, ca un lucru, nemişcat, un om foarte bătrân. Anii
prea mulţi îl micşoraseră şi-l şlefuiseră ca apa pietrele, sau ca generaţiile
de oameni o sentinţă. Era întunecat, mic şi uscat, părând că trăieşte în
afara timpului, în eternitate. Dahlmann i-a privit satisfăcut pălăria,
poncho-ul ţesut în casă, haina lungă, cizmele de mânz şi, amintindu-şi de
inutilele discuţii cu oamenii din Nord sau din Entre Rios, şi-a spus că nu
mai există gauchos din aceştia decât în Sud.
7 Cuadra, aproximativ 100 m.
Dahlmann s-a apropiat de o fereastră. Întunericul acoperise câmpia,
dar miresmele şi foşnetele ei pătrundeau încă până aici, printre barele
de fier. Patronul l-a servit cu sardele, iar după aceea i-a adus came friptă;
Dahlmann le-a făcut să alunece cu câteva căni de vin negm. Leneş,
savura cu vârful limbii bucata de carne şi-şi lăsă privirile să se rotească
prin localul puţin somnoros. Lampa cu gaz atârna de una din grinzi; cei
de la masa de alături erau trei: doi păreau peoni scăpătaţi; celălalt, cu
trăsături de indian, dure, bea cu pălăria pe cap. Dahlmann a simţit
deodată o uşoară atingere a feţei. Lângă paharul de culoare închisă, pe
una din dungile feţei de masă, se afla o mică bilă de miez de pâine. Asta
era totul, dar cineva trebuie s-o fi aruncat
Cei de la masa de alături păreau străini de el. Dahlmann, perplex, sa
hotărât să creadă că nu s-a întâmplat nimic şi a deschis volumul din O
mie şi una de nopţi, ca şi când ar fi vrut să ascundă adevărul. O bilă
nouă l-a atins, imediat şi, de data aceasta peonii s-au pus pe râs.
Dahlmann şi-a spus că nu era înfricoşat, dar că ar fi o nesăbuinţă din
partea lui, în convalescenţă, să se lase târât într-o încăierare confuză cu
nişte necunoscuţi. S-a hotărât să iasă; era deja în picioare când patronul
s-a apropiat de el, spunându-i cu un glas alarmant:
— Domnule Dahlmann, nu vă uitaţi la aceşti băieţi, care sunt pe
jumătate veseli.
Dahlmann nu s-a mirat că acesta, acum, îl cunoştea, dar şi-a dat
seama că vorbele de împăcare agravau, de fapt, situaţia. Înainte,
provocarea peonilor erau pentru cineva întâmplător, un nimenea; acum,
provocarea era adresată lui, numelui lui şi asta o ştiau toţi. Dahlmann l-a
dat în lături pe patron şi s-a măsurat cu peonii, întrebându-i ce căutau.
Cel cu faţă de indian s-a oprit lângă el, legănându-se. Apoi l-a înjurat
strigând, ca şi când ar fi fost foarte departe. Încerca să pară mai beat
decât era şi această exagerare era o batjocură şi o cruzime. Printre
cuvinte grele şi obscenităţi, a ridicat în aer un cuţit lung, l-a făcut să
sclipească şi privindu-l, l-a lăsat în jos, invitându-l pe Dahlmann să se
bată. Patronul s-a opus cu voce palidă, arătând că Dahlmann era
dezarmat. În acest punct s-a întâmplat ceva neprevăzut.
Dintr-un colţ, bătrânul gaucho extatic, în care Dahlmann văzuse un
cifru al Sudului (al Sudului său), i-a aruncat la picioare un cuţit fără
teacă. Era ca şi cum Sudul ar fi hotărât ca Dahlmann să primească
duelul. Dahlmann s-a aplecat să ia cuţitul şi şi-a dat seama de două
lucruri. Mai întâi, că acest act instinctiv îl obliga la luptă. Apoi, că arma,
în mâna lui neîndemânatică, nu îi servea pentru a se apăra, ci pentru a
justifica moartea sa. Cândva se jucase cu un pumnal, ca toţi oamenii,
dar în afară de faptul că ştia că loviturile trebuie date de jos în sus, cu
tăişul înăuntru, nu mai învăţase nimic. În sanatoriu n-ar fi îngăduit să mi
se întâmple aşa ceva, se gândea el.
— Să ieşim, i-a spus celălalt
Au ieşit, şi dacă în Dahlmann nu mai era speranţă, nu era nici frică.
Străbătând curtea, şi-a dat seama că a muri într-o luptă de cuţite, sub
cerul deschis şi bătându-te, ar fi fost o eliberare pentru el, o fericire şi o
sărbătoare. În prima noapte de sanatoriu, când i-au străpuns braţul. Şi-a
dat seama că dacă el, atunci, ar fi putut să-şi aleagă sau să-şi viseze
moartea, aceasta ar fi fost moartea pe care şi-ar fi ales-o sau şi-ar fi
visat-o.
Dahlmann strânge cu hotărâre cuţitul, pe care poate n-o să ştie să-l
mânuiască şi iese în câmpie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu