marți, 22 decembrie 2009

Bogdan Butariu



Încercare de (Auto) Caracterizare

Sunt, de regulă, o persoană introvertită, închis de obicei în ale mele şi destul de rezervat, dedicat aproape în întregime scopurilor mele de realizare, în primul rând profesională şi materială. Am avut totdeauna un mare respect faţă de autorităţile supranormative şi pentru ierarhiile prestabilite, respectând litera şi spiritul lor. Mişcările dezordonate şi impulsive, imprudente şi negândite mă irită, căci îmi subminează eforturile de promovare a unor metode de lucru rapide şi eficiente. Eu nu voi fi niciodată omul care să se avânte orbeşte într-o afacere, totdeauna voi sta să mă gândesc de zece ori înainte e a da semnalul verde. Trei au fost atuurile mele în activităţile pe care le-am avut de-a lungul timpului, până-n momentul de faţă: organizarea, disciplina şi tenacitatea. Cu ajutorul lor, şi acum sunt în stare să urmăresc un obiectiv până-n pânzele albe, dacă e cazul, şi să epuizez în scurt timp forţele adversarilor. Respectul pe care l-am impus prin felul meu de a fi, prin modul în care mi-am înţeles sarcinile şi prin rolul pe care l-am avut într-un colectiv sau altul, m-a ajutat foarte mult din punct de vedere social şi profesional.
M-am născut în urmă cu 34 de ani (chiar dacă nu îmi place să recunosc!) în Bucureşti. Şapte ani mai târziu, mama mă dădea (cu bună ştiinţă) în primirea unei instituţii care avea să mă marcheze definitiv până în cele mai profunde aspecte: şcoala!... Vorba lui Toma Caragiu: „Dac-aş fi ştiut... Dac-aş fi ştiut!...” N-am ştiut!
După aproximativ 12 ani de şcoală mai mult sau mai puţin comunistă, am avut şansa să lucrez sau să profesez în cele mai diferite domenii. De la şase ani am început coregrafia, de care m-am ţinut aproape 9 ani, în care am vrut să fac carieră şi pe care am fost nevoit să o părăsesc din cauza unor probleme grave de sănătate; nu ştiam sigur dacă voi mai avea două picioare sau dacă voi fi nevoit să “ţopăi” o viaţă întreagă într-unul singur. Cred că acesta a fost şi unul dintre cele mai mari eşecuri ale mele. Din 1987 am început să merg la Radio; la început doar mă “jucam” pe lângă fratele meu care era angajat acolo ca operator. După un an de aşa zisă joacă, am început să fac înregistrări, să fac ilustraţii muzicale, şi alte trebuşoare de genul ăsta, încurajat şi îndrumat fiind de toţi oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Aşa a început cea de a doua mare pasiune a mea. De boala asta n-am scăpat nici până în momentul de faţă! Şi ştiţi cum se zice: dacă nu ţi-ai găsit leacul până acum, obişnuieşte-te cu boala! Din 1994, în urma unor evenimente mai puţin plăcute, am decis să mă mut definitiv la Arad, oraşul natal al tatălui meu. A început perioada muncilor denumite în mod peiorativ “de jos”. Am fost, în ordine mai mult sau mai puţin cronologică, telefonist, tâmplar, bucătar, inspector de asigurări, redactor la un ziar, croitor în piele, dresor de câini pentru pază, şi, nu în ultimul rând,… îngrijitor de alei şi spaţii verzi! Da, da! Aţi citit bine! Îngrijitor de alei şi spaţii verzi! Chiar îmi făcusem, în glumă, o carte de vizită, în care trecusem pompos, funcţia de “Director de Imagine”! Una dintre cunoştinţele mele, om suspicios de felul lui, chiar s-a uitat încruntat la mine; “Cum adică director de imagine? Da’ ce faci tu acolo?” Am ridicat din umeri şi l-am “luminat”: “Am grijă ca cel care vrea să facă o poză, aceasta să nu conţină tot felul de mizerii, gunoaie şi putreziciuni care i-ar strica imaginea!…” În realitate era greu să-i explic că eu de fapt măturam curtea de la Astra Trinity şi că pieptănam iarba ca să nu se mai vadă nici o frunză pe jos! Dar, mă rog! De multe ori se întâmplă să nu facem cea ce ar trebui de fapt să facem. Asta e o tară a umanităţii, care pare să fie bătută în cuie!
Din 1995 am început să frecventez şedinţele cenaclului literar “Luceafărul” din Arad, iar din 2000 am început să merg şi la cel ţinut de Uniunea Scriitorilor. O adunătură de scriitori, mai mult decât amatori aş zice eu, oameni de spirit, alături de care am petrecut clipe splendide. Acest fapt m-a încurajat să pornesc pe cel de al 3-lea drum care m-a ajutat din punct de vedere moral. O dată intrat în acest cerc, în acest mediu mai bine zis, am avut acces şi la alte experienţe unice, fiecare în felul ei. Am strâns pentru publicare material îndeajuns pentru 2-3 cărţi, material ce conţine proză scurtă, încercări de teatru, poezie şi un roman terminat de ceva timp. Sper ca până la vară să pot realiza măcar un volum de proză scurtă cu care să pot ieşi pe piaţă. Dar astea sunt proiecte de viitor şi, cum viitorul nu poate fi decât incert…
Dar să merg mai departe şi, dacă v-am spus câte ceva despre puţinele mele calităţi, trebuie să fac un efort, să vă vorbesc şi despre defecte. Cred că principalele mele defecte, ar fi încăpăţânarea oarbă, negativismul, intoleranţa şi pesimismul, însuşiri care îmi încurcă iţele de multe ori. S-ar putea crede că profit de pe urma celorlalţi prin adoptarea unei atari conduite, dar în realitate trebuie să accept că îmi fac singur rău, ridicându-mi singur obstacole suplimentare. Cred că e important să înţeleg că viaţa nu constă exclusiv de succese materiale şi profesionale; cu cât voi realiza asta, va fi cu atât mai bine pentru mine. Din aceste defecte principale, iau naştere altele, condiţionate puternic de experienţele trăite până-n prezent. Sunt genul de om care “tace şi face”, retras (asta sunt convins că se vede!), timid de multe ori, cu obiective foarte clar fixate în minte, şi cu o tenacitate deosebită în a le urmări şi în a le atinge în cele din urmă. Rareori mă exteriorizez sentimental prin efuziuni de tandreţe, considerând că nu e nevoie în general de toate acestea şi că faptele ar putea să mă reprezinte mai bine. Din cauza acestor reţineri pe plan afectiv, pot părea rece, distant, cu o inimă de piatră, complet neimpresionabil, de multe ori chiar “cu nasul pe sus”. Dar această imagine nu e de fapt decât un “cover” de proastă calitate, care mă dezavantajează total. În realitate am nevoie să dau şi să primesc multă dragoste, în permanenţă, de la cei pe care-i iubesc şi care, la rândul lor, susţin că mă iubesc, chiar dacă aceste manifestări nu sunt puternic exteriorizate. Sunt de regulă foarte generos, dar nu pot ierta uşor dacă o persoană trădează încrederea pe care i-am acordat-o în urma unei îndelungate reflecţii. Mânia mea devine adesea periculoasă, iar în formele mai atenuate, se transpune într-un criticism acid.
Cam asta ar fi, în linii mari, vizibile cu ochiul liber din Lună, încercarea mea de auto caracterizare. Liniile mai mărunte, care ar putea ajuta la definirea umano-animalului numit Bogdan Butariu, sunt mult mai multe la număr, sunt mult mai greu de dezvăluit şi în orice caz, este necesar un alt cadru; pornind de la o concepţie care m-a călăuzit mereu pe plan literar, concepţie conform căreia fiecare viaţă de om este o istorie, socotesc că mai sunt mulţi ani în care pot fi deschis şi citit de către cei interesaţi, asemeni unei cărţi…



Vieţi şi atâta tot...

- Sinuţooo!… Sinuţo!
„Pe unde naiba o fi femeia asta?” Ar fi vrut să mai vorbească cineva; adică cu ea, fiindcă pe ceilalţi nu avea ochi să-i vadă… Niciodată nu-i avusese la inimă, dar acum, dac-ar fi dat holera-n toţi, tare s-ar mai fi bucurat. Altădată, când îi veneau gânduri de-astea, îşi făcea cruce peste gură, sau mormăia-n barbă „Doamne iartă-mă!”, speriat de ce-i trecuse prin minte. De când cu As, aproape că nu-i mai ura; îi făceau scârbă. Şi ce mult îi iubise când erau mici! Amândoi rotunzi şi negri la păr, de-ţi venea să-i ciupeşti şi să-i gâdili toată ziua;…Dar crescuseră, n-ar mai fi… Ştia că-i poate blestema din zori până-n seară, că tot degeaba. Erau lacomi şi nesăţioşi ca mama lor. Să pună ei mâna pe tot, să aibă ei tot, să mănânce şi să bea ei tot până le crăpa cureaua, c-ajunseseră la patruzeci de ani să-i mişti cu scripetele, să-şi umple casa cu lucruri, să n-aibă altul mai mult decât ei. Lucruri peste lucruri şi mâncare cu zecile de tone; sute de conserve, salamuri şi cârnaţi cu prăjina, roţi de caşcaval, în casă, în beci, în pod, în hambare. Zilnic atârnau pe garduri tot felul de piei şi burdufuri înţesate cu puf de gâscă sau raţă. Uneori, şi-i închipuia pe cei doi feciori ai lui morţi şi îngropaţi cu tot calabalâcul ăsta strivindu-i, odată cu pământul. Cum crescuse acum osânza pe ei, nici în coşciug n-aveau să încapă! Dacă cineva ar fi ştiut ce gândeşte moş Anghel despre feciorii lui, ar fi spus că e nebun de-a-binelea. Amândoi ca nişte brazi, graşi şi frumoşi, cu palate de case, cu neveste, cu copii, cu buzunarele doldora de bani, nici hoţi, nici tâlhari, nici beţivi, nici curvari, că să te tot căzneşti şi nu le puteai afla vreun cusur.
„Angheluş ăsta, cu caii lui, cu umbletele lui după cai verzi pe păreţi, totdeauna a fost un om sucit.”
- Măi Anghele, măi, soaţă bună ai, copii a-ntâia ai, nepoţi aşişderea, ce dracu-ai fi vrând tu de nu eşti mulţumit, cred că nici tu nu ştii!
Refrenul acesta îl cunoştea pe de rost.
- Angheluş, mamă, când o să te faci şi tu om gospodar, să nu mai umbli-n lung şi-n lat după cai, să stai şi tu lângă nevastă şi copii?!… Că de-aia i-ai făcut…
Da' ce, el ştia de ce-i făcuse?… Dar pe nevastă-sa ştia de ce-o luase?! O luase că-i zise mă-sa şi tat-su s-o ia. Dar ochii lui erau după cai. Nevastă-sa nu-i fusese dragă niciodată. Când mergea prin ţară după cai, parcă scăpa din puşcă, iar când se-ntorcea acasă era necăjit de parcă i-ar fi murit tot neamul. Nevastă-sa era ca mai toate nevestele, strângătoare, zgârcită, vorbăreaţă şi clevetitoare. Când venise din armată în închisoarea de acasă, îi spusese nevesti-sii că lui nu-i plăcea să fie însurat nici cu ea, nici cu alta, şi că dacă voia îi lăsa lui copilul, ca să-l crească bătrânii, dacă voia îl lua cu ea, iar el se va-ngriji de întreţinerea copilului.
- În neamul meu n-au fost femei despărţite de bărbat. N-au fost decât văduve.
- Atunci stai aici şi-aşteaptă pân-o să ajungi văduvă.
După aia, fusese totul ca mai înainte. Venise pe lume al doilea copil.
- O să avem încă un copil, îl anunţase ea.
- Să fie sănătos, încuviinţase el din cap.
- Nu-ţi pare bine?
- Ba da! Să fie sănătos.
Cât au fost mici, se bucurase de ei aproape cât se bucurase de caii lui. Acum crescuseră şi semănau cu mă-sa, neieşind din cuvântul ei. Anghel încercase să-i schimbe, dar n-avusese cu cine. Parcă nu ştia şi de la cai! Dac-ar fi putut să-şi aleagă părinţii, Anghel nu i-ar fi ales pe ai lui, dar nici nu cunoştea vreunii pe care să-i fi ales. Dac-ar fi fost să-şi aleagă nevasta (ar fi putut zănatecul, dar nu se gândise), ştia el două în viaţa lui, pe Ozana şi pe cealaltă; dar dac-ar fi fost să îşi aleagă copii, nu i-ar fi ales pe-ai lui, ferească sfântu', şi nici nu ştia alţii pe care să-i fi ales. Şi dacă viaţa s-ar fi întors înapoi, tot caii şi i-ar fi ales, tot pe As al lui. Bietul As, unde-o fi el acum? „Ticăloşii! Ăştia şi-ar vinde şi copii. N-au decât! Copii sunt ai lor.” Când îşi amintea, i se-ntuneca şi privirea.
Pentru nevastă-sa, lumea începea şi se termina cu ea, cu copiii şi cu averea ei. Seara când îşi spunea rugăciunea, vrând să se pună bine cu Dumnezeu, la sfârşit, nevastă-sa menţiona şi numele lui Anghel, nu strică să-l ţină Dumnezeu sănătos şi pe el, că dacă se îmbolnăvea, pe capul ei rămânea, ea trebuia să-şi rupă oasele cu el pân-avea să-şi dea sufletul. Anghel făcea un fel de punte între ea şi copii, pe de-o parte, şi lumea-lume pe de altă parte. Să fii dat cutremure, molimi, dacă ea , ai ei, bunul ei şi bunul alor ei rămâneau în picioare, n-ar fi trecut tristeţe nici cât o bătaie de aripi peste faţa Ziţei, grasă, cu pielea întinsă, de om mulţumit care doarme bine. Zilnic îşi vărsa veninul din guşă, înţepând-o când pe-o noră, când pe cealaltă, tresărind de bucurie când o vedea pe cea mică, Ica, plângănd, şi crăpând de ciudă când o vedea pe Sinuţa, cea mare, că nu-i pasă.
- Tuşă Ziţa, degeaba zici matale, că de mult nu-mi mai pasă, îi spusese noră-sa într-o zi. Eu n-am să vă spun „tată” şi „mamă”. Am să vă spun „nenea Anghel” şi „tuşa Ziţa”.
- Atunci de ce te-ai mai măritat dacă ne spui nouă „tuşă” şi „nene”? o-ntrebase Ziţa.
- Tata şi mama, ei m-au măritat.
- Şi tu?
- Odată şi-odată tot trebuia să mă mărit. Aşa că…
Împlinise şaptesprezece ani în săptămâna în care se cununase. În acelaşi an avusese primul copil. La un an venise şi cel de al doilea. Pe urmă, nici unul. La 32 de ani era la fel de suplă şi de ne'mplinită, aşa ca unele femei care nu alăptează.
Casa lui Marin şi-a Sinuţei semăna leit cu casa Ziţei şi-a lui moş Anghel. Bucuriile îi ocoleau constant şi pe unii şi pe ceilalţi. În primii ai de căsnicie, viaţa Sinuţei cu Marin părea c-a apucat-o pe un drum bun. Dar într-o zi Sinuţa vrusese să-şi ia copiii şi să plece, unde şi la cine, greu de spus; părinţii îi muriseră, iar în casa părintească rămăsese stăpân fratele Sinuţei, fiindcă ce i se cuvenea ei din moştenire primise în ziua când plecase la bărbat, în căruţa cu perini şi ţarţamuri.
- La noi în neam n-au fost bărbaţi lăsaţi de neveste, n-au fost decât văduvi. Aşteaptă să rămân văduv. Ochii lui Marin se micşoraseră într-un rânjet pe care Sinuţa îl ştia de la soacră-sa.
Sinuţa, cum n-avusese lapte, - de-a dracului ce era, zicea Ziţa -, îşi crescuse pruncii cu laptele Joioanei, vaca cea mai bună din cele patru care se aflau în curtea lui Anghel. Acasă, la părinţii Sinuţei, seara, era obiceiul, ca-nainte de culcare, să se-adune tot neamul şi să stea de vorbă. Uneori îi apuca şi miezul nopţii pălăvrăgind.
- „Ferice de tine, Sinuţo, că te ia Marin al lu' moş Anghel. Le geme curtea de vite, ca să nu mai vorbim de caii ăia!”
Iar Marin, nu mai găsise ce să vândă. O alesese pe Joiana.
- Marine, te rog frumos, n-o vinde.
- E bătrână, dacă n-o dau acu', n-o mai ia nimeni.
- Las' să moară aici de bătrână.
-Eteee!…Păi ce, suntem bogătaşi?! Iote-te, dom'le! Urât mi-a fost mie să s-amestece muierea!
- Te rog n-o vinde!
- Hai du-te şi vezi-ţi de treabă!…
- Marine, nu te-am rugat nimic niciodată.
- Ai vreme.
I-ar fi căzut în genunchi să nu vândă vaca, dar ştia că n-are cui. De-atunci, Sinuţa se posomorâse şi nu mai schimbase nici o vorbă cu bărbatu-său decât dacă o-ntreba; iar atunci răspundea scurt, cât era nevoie ca să se-nţeleagă. N-o lăsase să plece. Singură n-avea inimă să se ducă. Marin şi-ar fi luat copiii cu tribunalul. Îi făcuse, trebuia să-i crească. Muncea ne'ntrerupt ca să n-aibă timp să stea jos şi s-o-ntrebe careva de vorbă. Singura bucurie erau caii lui socru-său. Toţi de rasă, cu gleznele subţiri, cu urechile ciulite ce semănau cu nişte pumnale, cu burţile suple, cu gâturile-ncordate, lucioşi de ţesală, de perie şi de mâncare bună, era o minune ce puteau să facă; cum săreau gardurile puse de Anghel în câmp, sau gropile săpate anume, cum se învârteau în jurul unei arii, legaţi cu o curea lungă, la un capăt de zăbală, iar la celălalt de mâna stăpânului, mână care din când în când zvâcnea scurt, în timp ce glasul le dădea comenzi.
- Auzisem eu, când eram copil, că eşti crescător de cai.
- De cai de rasă.
- Ce bine de dumneata că ai caii.

Anghel se uitase la noră-sa şi-i păruse rău să vadă atâta amărăciune la o fată care nici douăzeci de ani nu împlinise.
- Nu ţi-e drag Marin, aşa-i?
- Nu.
Lui Anghel îi bătuse inima şi se schimbase la faţă cu toate că se-aşteptase la răspuns. Vorbindu-i astfel, Sinuţa nu-l iritase până peste măsură, dar nici nu-i făcuse vreo bucurie.
- Dar matale, nene Anghel, ţi-a fost dragă vreodată tuşa Ziţa?
- De ce mă ispiteşti ?
- Dumnezeu e deasupra şi ştie că nu te ispitesc.
- De ce vrei să ştii ?
- De-aia, fiindcă veni vorba. Io nu mai am părinţi. Îi am pe frate-meu şi pe cumnată-mea, dar parcă nici n-ar exista. Câteodată aş vorbi şi eu cu cineva. Cu cine? Eu cu vecinele şi cu femeile din sat n-am legat prietenie şi nici n-o să leg. Dacă tot tac aşa, a ajuns să se uite lumea la mine ca la o trăsnită. Poate chiar îşi închipuie că-s un pic nebună!…
- Şi despre mine tot aşa.
- Nu cutezam să-ţi spun. Ei nu-ndrăznesc să-ţi spună-n faţă şi cred că şi de mine se feresc, dar aşa cred eu că se gândesc ei.
- Cine nu face tot ce face şi cum face toată lumea, cică e nebun! Învaţă-te Sinuţo!
Vrusese să-i spună „Sinuţo tată” dar se oprise. Lui Anghel i se părea că în acel moment n-avea rost să-i amintească noră-sii, prin nici un cuvânt, înrudirea lor.
- Dacă ne-ar auzi cineva, ar întreba ce ne lipseşte. Şi dac-ar fi să te iei după ce crede lumea că-i trebuie omului în viaţa asta,…
- În viaţa asta, că-n ailaltă nu ne mai trebuie nimic!
- Dac-ar fi după ce crede lumea că-ţi trebuie, ce ne lipseşte?
- Cui să-i lipsească? se făcu el că nu pricepe, sau poate chiar, cu gândul aiurea pentru o clipă, nu pricepuse.
- Mie şi dumitale.
- Ştiu şi eu ce ne-o lipsi?! oftase el cu un zâmbet pe sub mustaţă, mai mult a pagubă decât a veselie.
- Mie, de exemplu, nimic din ce am, nu-mi trebuie.
- Nici mie, afară de cai.
- Eu , de când te-am văzut, m-am gândit că dacă umbli mereu după cai, şi dacă stai toată ziua să-i înveţi, ai ceva cu oamenii.
- N-am nimic.
- Nu cu toţi. Cu ăştia ai dumitale.
- Cu ăştia nici atât. Ei sau alţii…
- Crezi?
- Ce să cred?
- Crezi că dac-ar fi fost alţii, tot aşa erai?
- Nu ştiu; poate…
Sinuţa deschisese de câteva ori gura să spună ceva, dar o închisese la loc, mohorâtă.
- Hai, curaj. Văd că vrei să mă întrebi ceva.
- Nene Anghel, afară de mine a mai fost careva care să nu te creadă niţel…?
- Cam nebun?
- Poate nu chiar…da' aşa, cam ciudat…
- Au mai fost.
- Cine?
- …
- Ozana?
- De unde şti tu de Ozana? întrebase Anghel un pic cam răstit.
- Nu te supăra, am auzit şi eu… Astea se aud.
- Şi ce-ai auzit?
- Am auzit şi eu.
- Ce, că m-am ţinut cu ea şi c-am iubit-o şi că era frumoasă şi c-am vrut s-o las pe tuşă-ta Ziţa cu băieţi cu tot şi să mă duc după ea?
- Cam aşa. Dar că pe urmă ţi-a părut rău de tuşa Ziţa şi de prunci, şi-ai plâns, şi-ai cerut iertare, şi nu te-ai mai dus.
- Am plâns pe dracu'!
- Vezi, aşa tânără cum sunt eu, dar n-am crezut. Sinuţa râdea cu gura pân' la urechi, cu un sunet copilăros care ştergea toată tristeţea de pe faţa ei aspră.
- Ce n-ai crezut?
- C-ai plâns şi c-ai cerut iertare.
- Eşti fată deşteaptă.
- Nu sunt. Dacă eram, mă duceam şi munceam cu ziua şi n-avea nimeni nimic cu mine.
- Nu poţi schimba tu lumea. Tot se găsea unul care să se lege de capul tău; tot copii, tot legată la cap ai fi fost, şi poate că nu era mai breaz decât bărbatu-tău.
- S-o vândă el pe Joiana! Şi cât l-am rugat să n-o vândă!
- Aşa sunt oamenii. Vând pe mă-sa, pe tat-su, îşi vând sufletul, vând tot.
- De-atunci mi-au ieşit de la inimă.
- Nici înainte nu prea-l aveai…
- Nici înainte. De ce l-oi fi luat?
- Ai făcut şi tu ca toată lumea.
- Dar acum de ce nu mai fac?
- Te-ai săturat. Ce-i drept, cam devreme.
- Dar dumneata?
- Eu, eram mai mare ca tine, şi umblasem, făcusem şi armată, şi umblasem.
- Ce-aş mai umbla şi eu!
- O să-ţi treacă.
- Nu-mi trece…
- Mai fă un copil.
- Degeaba; tot aşa ar fi. M-aş duce cât aş vedea cu ochii.
- Sinuţo, ţi-a fost drag vreunul pân-acum?
- Nu.
- O să-ţi fie.
- Crezi dumneata?
- De, ştiu şi eu? Cum te văd eu acum, parcă-mi vine-a crede că te-ai duce după el, dar firea omului e schimbătoare, iar a femeii şi mai şi… Dar tu ce crezi c-ai face?
- Cât sunt copiii mici, nu m-aş duce; i-am făcut, trebuie să-i cresc. Dar mai bine să mă ferească Dumnezeu!
- Te fereşte până-ntr-o zi. La urma urmei de ce să te ferească?
- Asta crezi dumneata că mi-ar lipsi?
Anghel se uita la ea ca la o străină. Îi măsură dintr-o privire fruntea înaltă şi netedă, arsă de soare, bărbia rotundă, ca de copil şi ochii de-un verde închis, ca frunza de nuc, sprânceana stângă pe care-o ţinea mereu puţin ridicată, gâtul şi braţele subţiri, şi sub acest înveliş de carne firavă, ghicii o putere şi o încăpăţânare pe care noră-sa nici nu le bănuia. Nu e bine să te urască femeia asta, dar nici să te iubească. Şi câtă îndrăzneală să vorbească aşa cu socru-său! Să-i spună-n faţă că-l luase pe fiu-său doar ca să fie măritată şi că s-ar duce de nu s-ar mai întoarce. Şi el se lăsase ca prostul! Auzi ce vorbea el cu ea! Până şi de Ozana. A dracului muiere! Îl trăsese de limbă. Nimeni nu-ndrăznise până la ea. Când se uita el urât la careva, nici „pâs” nu mai zicea nici unul. Dar era străină şi singură, şi-i spusese ce credea; nu-l poţi opri pe om să creadă şi să se gândească. Acum, ce spusese nu mai putea lua îndărăt. De când era în casă, nu umblase niciodată cu vorba şi nici nu se folosise de ce auzise împotriva cuiva. Ar fi putut avea şi ea altă soartă… Să nu fi intrat în neamul ăstora. Erau si el şi Sinuţa, singuri pe lumea asta. Rudele parcă-i veniseră de căpătat. Acum, ce spusese, spusese, o vedea el câte parale face pielea noră-sii. Oricum, mai bine-ar fi fost ca ziua asta să fi lipsit din calendar.
- Copiii trebuie să-i cresc.
- Sigur că trebuie.
- Şi dumneata ai făcut la fel. Altfel nu mai erai pe aici. Am să-i cresc până şi-or putea lua zborul.
- Cu câte-o aripă frântă, cu câte-un picior rupt, aşa se zboară pe lumea asta,… zise gânditor Anghel.
- Nene Anghel, vreau să-ţi povestesc ceva; când eram eu copil, mergeam cu bunica mea la o mătuşă, într.un sat de munte. Lângă casa Ghinucăi era în vale un pârâu. Într-o zi ne-am trezit cu o barză care stătea pe-o piatră la marginea apei. Stătea într-un picior. La-nceput am crezut că stă aşa ca toate berzele, dar ea săraca avea o aripă frântă. Copiii din sat îi prindeau broaşte, ba chiar şi câţiva şerpi. Nu se-atingea de nimic, nici cu noi de faţă, nici după ce plecam noi. A stat acolo cam două săptămâni. Atâta amărăciune câtă era-n ochii ei n-am văzut la nimeni. De câte ori o vedeam, plângeam cu sughiţuri. Nici după mama n-am plâns atâta. Două săptămâni n-a mâncat, n-a băut. Într-o dimineaţă am găsit-o moartă. Căzuse-n apă, cu picioarele-ntinse, cu aripa sănătoasă desfăcută a zbor şi cu capul căzut peste aripa frântă. I-am săpat o groapă sub nucu' ăl mare din grădină. În fiecare primăvară, puneam câţiva ghiocei sub nuc. Poate-o să râzi de mine, nene Anghel…
Lui Anghel nu-i venea deloc să râdă. Îl întristase povestea bietei păsări şi nu vedea ce-i venise noră-sii de i-o spusese tocmai lui. Se uită la Sinuţa dintr-o parte. În ochi avea un licăr ciudat, iar faţa i se posomorâse. Fusese într-o călătorie şi-acum se-ntorcea iar la grijile de-acasă.
- Ştii, nene Anghel, cum mi-au ieşit toţi din inimă?
Anghel dădu din umeri. Fata-şi continuă povestea.
- Acum doi ani, cam pe timpu' ăsta, a venit Rusoaica din colţ, cu o tavă de argint să i-o vândă tuşii Ziţa sau nouă la careva. La noi acasă n-am avut tăvi de argint şi nu ştiu cât preţuieşte aşa ceva, dar am judecat după cât costă o farfurie, că cerea mai nimic. Soacră-mea a zis „Cââât?!”, de parcă ar fi cerut femeia marea cu sarea, a cântărit bine tava în amândouă mâinile şi a pus-o Rusoaicei în braţe, da' aşa de sus, ca-m văzut c-a durut-o. „Nu m-aranjază, vinde-o 'mneata la altu' !”. „Dar ce sunt banii ăştia?! O căruţă de lemne. Uite ce ghirlande are, e lucrată de mână. O s-o aveţi o mie de ani de-aici înainte”, zicea Rusoaica. „La preţu' ăsta? Da' ce crezi, că noi furăm banii? Dă-o cui vrei, de zece ori mai scump, pe noi nu ne aranjează”, zicea soacră-mea. „Ce-ar fi s-o luăm noi, Marine?”, am îndrăznit eu. „Ce spui, frate? Că la mă-ta acasă tot cu tăvi de argint ai umblat. Vezi-ţi de treaba ta, că nu te-a-ntrebat nimeni!”. Rusoaica a venit la mine şi mi-a întins tava. M-am uitat la ea şi-am dat cu degetul pe ghirlandele de trandafiri. „Dacă Sinuţa vrea tava, de ce nu i-o iei? O nevastă aşa tânără şi frumoasă!…”, a zis Rusoaica. Marin mi-a smucit tava din mână şi a pus-o Rusoaicei în braţe, de sus, ca şi soacră-mea. „Să-şi bage minţile-n cap!”, a zis Marin. „Io am fost mai de neam ca ea şi uite c-am putut şi fără tăvi de argint. Da' tineretu' de-acu'…”, a zis soacră-mea.
Pe urmă au tăcut toţi, ducându-se fiecare în câte-un colţ al casei, de parcă Rusoaica nici n-ar fi fost. Rusoaica a luat tava şi s-a dus. Cum mergea încet, cu pasul ei de femeie bătrână, cu basmaua neagră şi cu părul alb, semăna cu barza. Mi-am adus aminte şi mi-a venit să plâng. Eu nu voiam tava, voiam să aibă femeia cu ce să-şi cumpere lemne. Marin s-a răstit la mine: „Altă dată să nu mai faci pe deşteapta!”. „E bătrână şi singură.” „Şi ce dacă e?”, a sărit şi soacră-mea. „Are nevoie de bani…”. Vorbeam singură. „Dacă are nevoie de bani, să dea ieftin!” „Mai ieftin decât aşa!? Poate, pe degeaba…” „O să vină să se roage şi n-o s-o iau nici la juma' de preţ!”, a zis soacră-mea. „De ce să iei lucrul omului pe nimic?” „Învaţă să trăieşti, fă, şi nu mai face pe filotima; averea asta n-am strâns-o din filotimie!”. Îmi închipuiam eu. „Nu vreţi s-o luaţi, n-o luaţi, dar de ce-a trebuit să i-o trântiţi, mai-mai să-i frângeţi femeii oasele?”, nu mă dădeam eu bătută. „Vezi să nu ţi le frâng eu pe-ale tale! Ea are nevoie de noi, nu noi de ea. Să vină să se roage!”. „Las-o mamă, că ăsteia i s-a urcat binele la cap…”.
Soarele începea să coboare într-un nor trandafiriu, spintecat spre mijloc de-o dâră aurie. Nu se auzea decât ciripitul păsărilor şi, din când în când, câte-un nechezat de cal. Sinuţa dădea jos nişte furnici de pe picioare, cu un fir de iarbă.
- Nu pentru mine nene Anghel, pentru Rusoaică, înţelegi!?
Cu vreo douăzeci de ani mai înainte venise mama Rusoaicei, să-i vândă Ziţei nişte linguri de argint. Rusoaica bătrână era aproape oarbă, aşa că nu băgase de seamă că Ziţa îi schimbase lingurile cu altele de-ale ei, tot din argint, dar mai mici, mai urâte şi folosite. Bătrâna nu-nţelesese deloc, după aceea, când arătase şi altora lingurile, de ce-i spuneau toţi că n-au modele aurite şi nici vorbă să fie noi. Crezuse că oamenii îşi bat joc de ea, ştiind-o oarbă. Asta n-o mai ştia Sinuţa. Norul din jurul soarelui se prefăcuse-n suliţe liliachii. Nechezatul cailor sentretăia cu-n ţârâit de greier.
- Du-te acas', Sinuţo!
- Dumneata nu vii?
- Mai fumez o ţigară, mă uit la mânji şi vin.
- Atunci mă duc. Mai adun nişte verdeaţă pentru purceii ăi mici.
Mânjii lui frumoşi, cu coamele-n vânt, cu nări reci şi umede, cu urechi scurte prin care în soare puternic, vedeai sângele curgând, cu glezne subţiri şi cu copite lustruite în fiecare dimineaţă, căci asta le era încălţămintea, păşteau liniştiţi.

Trecuseră anii. Băieţii lui Anghel erau acum oameni în toată firea, ajunşi la jumătatea vieţii, iar copiii lor ,în curând aveau să se-nsoare, iar Anghel avea să fie străbunic. Nici de nepoţi nu se lipise mai mult ca de copii; şi ăştia erau puşi pe căpătuială. Băieţii erau la fel de achizitori ca şi părinţii, iar fetele aveau maşină de cusut şi se gândeau să se mărite cu unii cu parale, aleşi de Ziţa, bine-nţeles. Marin şi Ziţa începuseră să caute fete pentru cei doi feciori ai Sinuţei, fete care să le convină lor. Băieţii n-ar fi-ndrăznit să zică „Nu” acolo unde Marin şi Ziţa ziceau „Da”. Sinuţei puţin îi păsa cu cine aveau să se-nsoare, fiindcă ea tot n-avea de gând să stea cu nici unul. De fapt, cine putea şti ce gânduri avea Sinuţa? Nici ea nu o ştii. „Ba ea ştie”, îşi zicea Anghel. „Ea ştie de acum douăzeci de anii ce vrea, dar se vede că încă n-a sosit vremea să le-arate…”.
Feciorii nu-si mai aflau stare de cât puteau să mănânce şi să bea şi de câte lucruri puteau cumpăra la casă. Aveau magaziile pline cu covoare făcute sul, cu frigidere, aragaze, aspiratoare, maşini de spălat. Când se găsea vreunul care se mira de-atâta belşug, imediat săreau cu gura: „E pe munca mea!”. O fi fost şi muncă dar şi multă şmecherie, bine chibzuită, cu uns de roţi în toate părţile şi care mergea înainte, bine acoperită de litera legii. Pe Anghel, cu cât îmbătrânea, cu atât nu-l mai băgau în seamă. De altfel, nici el nu se mai amesteca deloc. Dacă pe vremuri mai zicea câte-o vorbă când nu-i convenea ceva, acum se ducea acasă ca la han. Pe banii câştigaţi de pe urma cailor, primea adăpost, mâncare şi rufe curate. În camera lui, n-avea nimeni voie să intre din ziua în care se trezise că-n locul patului cu tăblii, aşezat la mijlocul peretelui, îi aduseseră un recamier, cum aveau în toată casa şi care nu mai încăpuse între acareturile din curte.
- Nebun ai fost o viaţă-ntreagă, nebun o să mori, zisese Ziţa. Tot omul umblă după mai bine, numai tu nu schimbi nimic… Păcat de banii cheltuiţi de copii.
- Dacă mai prind pe careva în odaie la mine, îi rup picioarele.
Nu mai intrase nimeni. Singur îşi mătura. Ziţa, îmbufnată că nu mai putea să vadă ce mai e pe la „nebun” prin odaie, toată ziua îi dădea zor că bărbatu-său avea să umple casa de ploşniţe cu mizeriile lui. Anghel o lăsa pe Sinuţa să-i văruiască toamna şi de Paşti, când văruia şi în odaia ei. Restul odăilor din cele trei case erau zugrăvite în fel şi fel de culori şi de modele. Ba, Marin adusese un zugrav de biserici, care-i pictase odaia mare cu pătrate şi cu romburi, pline cu zâne cu ghirlande-n păr, cu sirene, balauri, păsări şi flori. Să te-nchini şi alta nimic. Când văzuse Ghiţă ce minuni avea ăl mare pe pereţi, nu se lăsase nici el mai prejos; sfătuit şi de Ica, nevastă-sa, adusese acelaşi zugrav şi-l plătise dublu: „Să-mi faci ceva de să crape frate-meu!” Zugravul, muncindu-si creierii, îi umpluse pereţii cu tot păsăretul din lume, cu fiecare cuib în altă floare, bine-nţeles.
Ba încă-i mai vânduse şi-un cuier din coarne de cerb şi vreo doi peşti din sticlă mov, cam la 6-7 kg bucata, cu două guri căscate, gata să te-nghită; şi pentru ca tacâmul să fie complet, în acelaşi preţ îi pictase de jur împrejurul casei ghirlande de maci roşii. Marin, n-avea să i-o ierte zugravului: „S-a lins pe bot de casa mea!” Găsise alt zugrav care-i pictase la faţadă doi brazi falnici, parcă atunci coborâţi din creierii munţilor. Pe lângă cei doi brazi, ghirlandele lui Ghiţă erau ca o ciorbă de lobodă pe lângă o piftie de curcan.
Aproape toată familia îşi îmbrăcase dinţii cu aur. Marin stăruise pe lângă Sinuţa să-şi pună şi ea aur în gură, dar nu reuşi nici cu binele nici cu nebinele s-o convingă să se lege la cap fără s-o doară. „Femeie încăpăţânată; să nu fie şi ea ca toată lumea!” Ziţa şi-ar fi pus chiar mai mulţi dar îi era frică de dentist. Câţi ani mai trăiseră după ce se-nsurase Anghel, părinţii îi veniseră-n casă doar de-un Paşti, un Crăciun şi când botezaseră copiii. Ziţa avusese grijă de prima dată să le zică vreo câteva vorbe, îndeajuns ca să nu-i mai tragă inima pe oameni să le calce pragul. Ea şi copiii ei nu primeau în casă decât oameni de care aveau nevoie şi nu se duceau decât la oameni de care aveau nevoie. Acei oameni erau primiţi cu mese-ntinse, unde nu se mai făcea economie; se tăia cel mai gras animal, din pivniţă se aduceau damigene uitate acolo de ani de zile… Puţini plecau din casa lor fără să zacă a doua zi. În casa altuia, Ziţa nu intra niciodată cu mâna goală. De pe urma părinţilor şi-a cumnaţilor, n-avea de aşteptat nici un chilipir. Fără certuri, fără geamuri sparte, fără pumni în masă, ajunseseră să nu mai calce unii pe la alţii. Anghel nu-ncercase să-i mai cheme, iar când încă mai mergea el pe la fraţi, aceştia în loc să se poarte cu el cum te porţi cu un om care n-are nici o vină că i-a dat Dumnezeu nevasta pe care o are, îl luau peste picior. Muierea făcea preş din el. Şi în acest fel nici Anghel nu mai dădea pe la ei. Când şi când se mai întâlneau pe la vreo înmormântare şi, în timp ce beau un pahar de sufletul răposatului, fraţii se-ntrebau între ei: „Ce mai faci, măi Anghele, că nu te-am văzut de când a murit săracul…” Mai mult decât să se-ntrebe ce mai făceau, nu prea ştiau ce să spună. În ultimii ani, chiar începeau să se plângă de dureri „ba pe-aici”, „ba pe-acolo”, asta aşa, ca semne din partea Ălei-cu-coasa. La părinţi avusese tăria să meargă în fiecare săptămână, până în ultima clipă. Nici de la ei nu auzea vorbe bune; că era vântură-lume cu caii lui, că n-avusese noroc de-o soartă mai bună – prin soartă înţelegând, fireşte, altă nevastă – , că el era moale şi nu ştia să pună piciorul în prag… În ziua în care ştiuse că bărbatul fusese la tat-său şi la mă-sa, Ziţa stătea cu dosu-n sus, şi dacă nu snopea copiii în bătăi, fiindcă nu erau tot timpul acasă, găsea vreun biet animal pe care să-l atingă; dacă nici asta, măcar trântea câte o cratiţă şi-i aduna smalţul cu mătura şi cu făraşul ca să se descarce. Când dăduse Dumnezeu şi-i muriseră socrii, duşmănia trecuse asupra cailor lui Anghel. Să nu fi nechezat vreunul, că se năpustea ca turbată-n grajd şi-l ardea c-o joardă, cu ochii ieşiţi din orbite şi bătândui-se turcii la gură. Anghel era un nebun şi fără căpătâi.
Dacă aşa apucase lumea să zică, aşa avea să-i meargă buhul pân' la moarte.
La nunţi, la botezuri, Ziţa nu se lăsa rugată. Zgârcită de felul ei, când era vorba să ia ochii lumii strângea din dinţi şi deschidea punga; nimeni nu trebuia să uite cine era, ce haine avea, ce cozonaci ce piftii, fripturi şi sarmale ştia să facă Ziţa. Ea ştia tot timpul, orice. Nimic nu se putea întâmpla altfel decât aşa cum zicea Ziţa, iar ea povestea aşa cum i-ar conveni ei să se petreacă lucrurile, dar atât de bine şi cu atâta suflet, că până şi cel care fusese de faţă ajungea să creadă că a visat şi că totul se-ntâmplase aşa cum spunea Ziţa. Din interes în invitase şi pe omul cu măsurătorile, de la primărie. Acesta mergea la cârciumă la ora prânzului, mânca, bea o bere, se ducea iar în câmp sau prin curţile oamenilor, îşi făcea treaba, iar seara se-ndrepta încet către camera lui din primărie, unde locuia cât avea de lucru prin sat. Oamenii îl pofteau dar el avea treabă şi-i era greu fiindcă la orele la care ar fi putut veni, lumea dormea ori de-amiază ori de noapte. Era un fel de-a nu primi fără să supere pe nimeni. Asta, până când trecuse pragul Ziţei, într-o duminică pe la prânz. Îi găsise pe toţi îi jurul mesei, în camera mare din casa bătrânilor, ca-n toate duminicile. Ziţa, care nu dădea crezare bunei credinţe şi cinstei nimănui, nu-şi putea închipui că domnul Mişu, cum îi spunea toată lumea, picase din întâmplare la ei; tocmai duminică şi tocmai la prânz! Şi pentru că tot se nimerise la ceasul acela şi oameni-l pofteau din toată inima să se aşeze şi să se simtă ca acasă, lui Mişu i se păruse c-ar fi aproape o necuviinţă să nu primească. Nu era unul care să mănânce ca spartul, iar de băut şi mai puţin. Doar gustând din bucatele, vinurile şi plăcintele tuşii Ziţa, şi-i ajungea pentru o săptămână. Marin îi făcuse mă-sii cu ochiul, mulţumit. Ceea ce nu izbutise un sat întreg, izbutiseră ei, şi cine nu credea, putea să vină să vadă cu ochii lui. Tot Ziţa, săraca! De câte ori avea pe cineva la masă, Ziţa umbla repede, vorbea tare, iar gâtul, care şi aşa nu se prea vedea de grăsime, i se scurta şi mai mult sub cele trei rânduri de guşi care, de mulţumire, se-nghesuiau una într-alta, ajungându-i ca la porumbeii guleraţi. Cât stătuse domnul Mişu în sat, o ţinuseră tot într-o masă-ntinsă. Mişu părea să vină cu plăcere, aducând mereu câte-o sticlă de vin sau de ţuică, ba chiar şi câte-o găină, nevoind să rămână dator. Nu ştiau nici de unde e, nici de unde vine, nici dacă era sărac sau cu stare, nu ştiau nimic. Cu chiu, cu vai, mai pe ocolite Ziţa află de la el că era-nsurat şi că avea doi copii. Nu se putea spune că era un om ursuz; avea o faţă senină cu doi ochi frumoşi, de-un căprui închis cu pete mici aurii, care se-aprindeau atunci când râdea. Umbla cu grijă, ca şi când s-ar fi temut să nu trezească pe careva din somn,iar când se ridica de la masă, punea scaunul la loc, sau netezea cuvertura. Îi plăcea meseria asta care-l purta,de primăvara până toamna târziu, prin munţi şi prin câmpii. Nu tânjea deloc după casa şi după patul lui. Cât omul e sănătos, îi e bine oriunde. Se uita ore-ntregi la caii lui Anghel, fără să ţâţâie ca şi alţii; se uita şi fuma. De multe ori nici nu vorbea cu Anghel. Lui Anghel nu-i plăcea să fie nimeni împrejur când dresa el caii.
La-nceput şi pe Sinuţa avusese de gând s-o trimita c-o vorbă, ca să priceapă; cum nu era proastă, pricepuse, dar nu se lăsase dusă. Cu timpul se-nvăţase cu ea, cum se-nvăţase cu copacii din jurul rariştei. Pe Sinuţa, dac-o-ntrebai răspundea, altfel nu deschidea gura. Acum, intrase şi Mişu ăsta-n decor. Sinuţa stătea pe o buturugă şi privea caii. Mihai stătea în iarbă, scoţând cercuri de fum din ţigările lui cu filtru, şi se uita şi el la cai. Tăceau amândoi, dar asta nu-i stingherea.
- Tot aşa taci şi acasă? îl întrebase Sinuţa, într-o zi când avea chef de vorbă, şi râsese.
Mişu se ridicase în picioare speriat.
- Cu mine vorbeai?
- Da' cu cine? Ei ce zici?
Se uitase prietenos la el, ceea ce nu prea era în firea ei.
- Nu sunt prea vorbăreţ.
- Nu prea?! şi iar râsese.
- Dar nici dumneata nu eşti.
- Eu eram altfel, dar m-am schimbat.
- Da, da, te-ai schimbat.
- De când te-am văzut, mi s-a părut că eşti un om necăjit.
- De ce?
- Omul mulţumit umblă altfel, mănâncă, închină paharul altfel.
- De unde ştii?
- Păi, uite-te la soacră-mea, la bărbatu-meu, la cumnatu-meu…
- Ai dreptate.
- Ştiu, ştiu… Dacă nu vrei nu spui nimic…
- Şi dumneata arătai un pic cam necăjită.
- Şi-acum nu mai arăt?
- Ba da. Răspunse fără s-o privească.
- Dacă ai întreba lumea din sat de ce sunt eu posomorâtă, ţi-ar răspunde că de prea mult bine.
- Lumea spune multe. Dar fiecare şi-le ştie pe-ale lui.
- Poate că şi oamenii de la dumneata din sat sau de unde eşti, or spune despre dumneata la fel.
- Or spune că nu i-am întrebat.
- Mor ei şi n-apucă ziua aia!
Acum râdea el. „Când vrea Sinuţa asta are haz…” Se uitase la mâinile ei care împleteau repede ceva roşu de lână.
- Na, c-am greşit!
- Aşa-i când faci două treburi deodată.
- Care sunt alea două?
- Păi, împleteai şi vorbeai cu mine.
- Dacă şi vorba-i treabă,…
- Nu totdeauna, dar este.
- Demult mă gândeam eu să stau de vorbă cu dumneata, da' mi-a fost frică să nu fugi.
- Mă crezi chiar sălbatic?
- Cam aşa ceva. Dacă m-ai fi văzut pe mine când eram acasă, nu m-ai recunoaşte acum. Glumeam şi râdeam toată ziua. Trece vremea, ne schimbăm…
- Când erai acasă? Acum nu eşti acasă?
- Când eram acasă la părinţi. Ce bine era pe-atunci!
- Acum nu mai e bine? Eşti la casa dumitale, ai bărbat, ai copii! Ce-ţi mai lipseşte?
- Nimic.
Ce-i venise să vorbească aşa cu un străin? S-ar fi ridicat să plece dar se gândea că omul acela chiar ar fi avut de ce să se ia de gânduri. Dar la urma urmei, dacă tot o mâncase limba, măcar să meargă mai departe.
- Cum ţi se pare bărbatu-meu? Dar soacră-mea şi cumnatu-meu?
- Cum să mi se pară?
- Îţi plac sau nu?
- Îi cunosc prea puţin.
- Ca să vezi câte parale face un vin, bei tot butoiul?
- Eh, cu oamenii parcă nu e chiar aşa…
- Dar cum?
- Trebuie să-i cunoşti.
- Şi din cât îi cunoşti, îşi plac?
- Cine să-mi placă?
- Bărbatu-meu, soacră-mea, cumnatu-meu…
- Păi de, ştiu eu, nu ştiu ce să zic, ar trebui…
- Nu te mai codi. Am înţeles, nu-ţi plac.
- Eu n-am spus asta.
- N-ai spus, dar se-nţelege.
- Acum să te întreb şi eu ceva, Sinuţo! – Nu-i spusese niciodată pe nume până în acel moment.– De ce n-ai întrebat numai de bărbatul dumitale şi ai întrebat şi de ceilalţi?
- Fiindcă toţi trei sunt la fel.
- Şi ce, trebuie să-mi placă mie? Ţie să-ţi placă, sunt neamurile dumitale.
- Mie nu-mi plac.
- E treaba ta.
- E drept, dar de mine nu scapi uşor; dacă nu-ţi plac, de ce vii în casa lor? Pentru mâncare şi băutură nu vii; bani de la ei, n-ai să vezi!
- De unde ştii? Poate că vin pentru toate trei! Te deranjează cu ceva?
- Pe mine?! Fi serios! Dacă nu-ţi plac, de ce vii în casa lor?
- Poate că-mi place altcineva.
„Cumnată-mea Florica? Nepoata soacră-mii? Sau a zis şi el aşa ca să scape de mine? Ce dracu mi-o fi venit, că nu mi-a făcut bietul om nici un rău?! Dacă nu Florica…?”
Parcă tăceau de ani întregi. Sinuţei îi venea greu să mai stea locului. Se ridică şi-şi potrivi fusta la spate. Parcă i se înecaseră toate corăbiile. Mişu se uita la ea, şi cum îl bătea soarele asfinţitului dintr-o parte, cu un obraz parcă râdea, iar cu celălalt parcă plângea. Se ridică şi el în picioare şi făcu un pas spre ea.
- Mai stai puţin.
- Trebuie să mă duc acasă.
- O să te duci, o să te duci…Să nu te superi pe mine.
- Nu, nu.
- Să-mi iau rămas bun de la moş Anghel, şi vin şi eu.
Anghel stătea rezemat de ostreţele ţarcului. Se uita la ei cum se îndepărtează pe potecă, ea mergând cu un pas înaintea lui.
După vreo două săptămâni, Mişu se mutase în cantonul pădurarului, care era plecat la oraş, iar cu serviciul se mutase în satul vecin. Venise şi-şi luase rămas bun de la tuşa Ziţa şi de la ai ei, ca un om de omenie, cu o damigeană de vin şi cu o găină. În satul lui Anghel, lumea era mulţumită de domnul Mişu şi-i ruga numai de bine.
Toamna începuse să-şi arate semnele pe cer şi pe frunzele copacilor. Anghel îşi pregătea grajdurile; toată ziua ciocănea, când la acoperiş, când la un jgheab. Sinuţa venea rar în pădure şi stătea tot mai puţin. Anghel întorcea mereu capul, fiindcă nu se putea învăţa să n-o vadă. Când, în sfârşit, Sinuţa apărea, el nu se clintea de la cai şi mai mult de „bună ziua” nu-i spunea nici la venire nici la plecare. Îl enerva nepăsarea Sinuţei, când îl vedea morocănos din cale-afară. Cât lipsea Sinuţa de acasă, Anghel n-avea de unde să ştie, iar de-ntrebat, nici să-l fi picat cu ceară n-ar fi întrebat. Sinuţa nu se supăra din fleacuri; trebuia să-i faci prea multe ca să se ajungă la ceartă. Atunci însă îi spunea omului câteva vorbe care-l usturau o viaţă, iar de-mpăcare nu mai putea fi vorba. Când îşi ieşea din fire, mai bine închidea uşa decât să deschidă gura. Din partea Floricăi, cumnată-sa, avusese multe pricini de ceartă.
Tăcuse şi strânsese din dinţi. Cum îi zicea soacră-sa, Ziţa, una mai usturătoare, pe Ica o apuca strechea; dacă nu era nimeni prin preajmă, spărgea măcar o cană din dulap, ori o oală de lut, ori ceva… După aceea râdea, glumea, iar seara-l toca mărunt pe bărbatu-său, prefăcându-se că plânge şi povestindu-i printre sughiţuri ce zile amare-i făcea Ziţa. Ghiţă adormea, iar ea-l dădea dracului cu tot neamul lui, culcându-se apoi mulţumită că niţică inimă rea tot îi făcuse bărbatului. A doua zi era iar bot în bot cu Ziţa şi iar puneau ţara la cale, ponegrind pe toată lumea. La-nceput Ica încercase să se vâre pe sub pielea Sinuţei, purtând vorbele de la soacră la noră, invers fiind traista cam uşoară.
Sinuţa îşi ţinea gura faţă de cumnăţica asta, prea binevoitoare ca să nu fie făţarnică. Ziţa, deşteaptă şi ea, făcuse din Ica un fel de crainic faţă de nora mai mare. Prin Ica, Ziţa-i spunea Sinuţei tot ceea ce în faţă n-ar fi avut curaj să-i spună. Sinuţa se făcea că n-a auzit nimic. Şi apoi n-avea ce noutăţi să afle despre soacră-sa. Dar o lăsa pe Ica să-şi bată gura; „Dacă asta o-ncălzeşte, n-are decât”. În cele din urmă, văzând că soacra şi nora mare nu se păruiesc, Icăi îi cam trecuse pofta să mai facă pe poştaşul. În schimb, prinsese pică pe Sinuţa care-şi bătuse joc de ea, lăsând-o să-şi răcească gura de pomană. Despre Ica toată lumea zicea că e frumoasă şi grasă cât trebuie. Însă la petreceri, sau pur şi simplu când mergea cu Sinuţa pe drum, ochii bărbaţilor alunecau spre uscata de cumnată-sa. Floricăi , nu-i păsa de bărbaţii străini, dar, ce e drept, n-ar fi zis ba să se uite mai mult la ea, decât la Sinuţa. La vreo două săptămâni după ce intrase Mişu în casa lor, Florica avusese unele bănuieli, care se-nteţiseră când Mişu se mutase în casa pădurarului. După două zile de pândă prin tufele de agriş sau de zmeură, îşi văzuse cumnata intrând pe poarta cantonului, mergând cu capul sus, de parc-ar fi mers la ea acasă. Icăi îi bătea inima şi-şi dusese mâna la gură. „Doamne, femeia asta e nebună! Pădure, pădure, dar şi copacii mai au ochi şi urechi!…”. Afară de Ica, în cele două luni cât bătuse drumul cantonului, pe Sinuţa n-o văzuse nimeni. În acea seară, pe Florica o apucaseră năbădăile; îşi croise zdravăn copiii, ba chiar spărsese câteva oale de lut. Unde se adunau două sau mai multe femei la uliţă, hop şi Ica, că doar-doar s-o fi aflat de cumnată-sa şi de Mişu. Îşi rodea zăbala de aşteptat. I-ar fi spus ea lui Marin, dar ştiindu-l rău la mânie, se temea să nu omoare pe cineva. Dacă sufla ceva către Ziţa, era şi mai rău. Dar nici să nu se afle, nu se putea; nu era drept. Tot aşteptând un suflet milostiv care să bată toba, zburase pasărea cu laţ cu tot. Mişu plecase. Când auzise, Ica lăsase totul baltă şi pornise ca o apucată spre canton.
- Ai pierdut ceva, maică? o întrebase bătrâna care păzea cantonul.
- Aveam o vorbă cu nevasta pădurarului.
- Sunt plecaţi amândoi la oraş. A fost cineva aici până alaltăieri, da' a plecat şi el.
O apucase tremuratul şi clănţănitul din dinţi. Dăduse ocol cantonului de câteva ori. Bătrâna se uitase la ea din ce în ce mai nedumerită.
- Dumneata tot ai pierdut ceva!…
Ica nu-i răspunsese. Aproape că fugise înspre sat.
- Dacă nu vrei să spui, să fi sănătoasă, maică! şi baba se aşezase la loc pe prag, să mai apuce câteva raze calde de soare.
Acu', ce să facă, cui să-i spună? Lui Marin? Ziţei? Se-ntâlnii cu un om ce ducea doi murgi de căpăstru. Omul îi dădu „bună ziua”, iar ea îi răspunse „bună seara”. Cai! Sigur! Nebunului de socru-său trebuia să-i spună! Anghel fuma sprijinit de ostreţele ţarcului. În măna dreaptă ţinea cravaşa şi un bici lung. Când o recunoscuse pe Florica, tresărise. Ei nu veneau în pădure decât când se-ntâmpla ceva.
Dar noră-sa nu venea dinspre sat. Privirea urâtă şi muţenia lui Anghel, îi dădură curaj noră-sii. Trase aer în piept. Anghel ţinea gura închisă.
- Ei, tată socrule, nu mă-ntrebi de ce-am venit?
Anghel ridică din umeri.
- Am avut drum şi-am zis să trec şi eu să te văd, acum de când te-a lăsat, adică de când nu mai vine Sinuţa. De când cu Mişu, de…
Primul pas fusese mai greu, acum îi mergea gura ca o meliţă. Socru-său strângea biciul şi cravaşa în mână.
- Te-oi fi mirat de ce nu mai vine mironosiţa încoace. Nu e bine ce face, tată socrule, nu e bine. Cu cine să-şi găsească ea să se ţină, cu veneticul acela pe care l-aţi omenit toţi…! Ce, dumneata nu ştiai? Chiar nu ştiai?!
- Nu.
- Atunci, află acum de la mine.
- Şi de ce-mi spui mie? se răsti Anghel. Din partea mea, n-are decât să se ţină cu cine-o vrea! Ce mă priveşte pe mine.
- Ba, eu am zis că te priveşte.
Anghel o luă pe noră-sa de umeri, o-ntoarse cu faţa către sat şi-i dădu un brânci uşor.
- Femeie, du-te acasă şi vezi-ţi de treburile tale!
- Uite că nu mă duc!
- Ba, ai să te duci!
- Auzi cu cine se ţine ea?!…
- Ţi-e ciudă că nu te-ai ţinut tu?
- Să-ţi fie ruşine, om bătrân! Că dacă nu mi-ai fi socru…
- Du-te acasă!
- Nu mă duc!
- Ba ai să te duci!
Anghel răsuci biciul în aer şi-o lovi cu sete peste picioare. Ica ţipă ca din gură de şarpe.
- Să dea în mine pentru o curvă!
Anghel fugi după ea şi-i arse câteva biciuri. Ica o luase la goană. Se dusese drept la Ziţa si-i povestise tot. Pe seară, când Sinuţa se-ntorsese acasă cu un sac de verdeaţă pentru purcei, soacra şi bărbatul o aşteptau în picioare. Sinuţei nu-i mirosi a bine. Intuise şi despre ce era vorba, de stăteau ăştia doi ca nişte portărei.
- Se aude că te ţii cu Mişu de la măsurători, îi spuse Ziţa în loc de bună seara. Aşa e?
Sinuţa se uită la bărbatu-său.
- De ce nu mă-ntreabă Marin? Că mi-e bărbat.
- Eu îi sunt mamă şi trebuie să ştiu. E adevărat sau nu?
Sinuţa se gândi că n-avea rost să facă scandal, dar nici să recunoască un lucru pe care n-avea nimeni cum să-l mai dovedească. Aşa că vorbise răstit.
- Nu-i adevărat, şi chiar dac-ar fi nu e treaba dumitale! Dar nu-i adevărat! Nu e!
- Atunci ce căutai la el la canton?
- Să vină ăla care m-a văzut şi să spună în faţa mea când am fost!
Sinuţa ştia că puşi faţă în faţă, de obicei oamenii se-nmoaie, nu mai au curaj să spună un lucru nici când e adevărat.
- Cine m-a văzut? Ca să mă duc eu să-i crăp ochii, să nu mai vadă câte zile o mai avea!
Ziţa şi Marin tăcuseră.
- Cine m-a văzut? continuă Sinuţa, hotărâtă să nu recunoască nimic.
- Lumea, zise Marin.
- Să văd şi eu lumea aia la faţă!
- Până nu faci foc…
Ziţa-şi muşcă limba ca să n-o spună pe Ica; în sufletul ei, îi fusese totdeauna frică de firea Sinuţei, ascunsă şi bărbătoasă.
- Treaba voastră, dar nu e bine, zise Ziţa şi ieşi din casă.
Marin se repezi la Sinuţa.
- O să-i sucesc gâtul ăluia, m-ai înţeles? Şi pe urmă am să ţi-l sucesc şi ţie, Sinuţo.
- Dacă te-atingi de el, să şti că te omor! Omul n-are nici o vină!
Se uită ţintă la Marin. Acesta ieşi din odaie şi se duse-ntins la cumnată-sa.
- Florico, ascult-aici la mine; dacă mai spui cuiva ce i-ai spus mamei de Sinuţa şi de ăla, îşi tai limba, cu cuţitul ăsta, îl vezi? Marin scoase din buzunar un cuţit îngust cu o limbă de oţel subţire şi lucioasă.
Marin ştia că mă-sii nu era nevoie să-i spună să-şi ţină gura. La ei în neam nici o femeie nu călcase pe-alături. Şi cine se găsise, tocmai muta şi posomorâta lui, şi cu cine, tot c-un mut ca şi ea!
Despre asta nu mai îndrăznise nimeni să vorbească. Ica tăcea mâlc, să nu cumva să afle cumnată-sa de unde pornise vorba.
De două zile, Anghel nu mai dăduse pe acasă. ziţa, fără să fie îngrijorată de soarta lui, se dusese cu mâncare, vorba vine, fiindcă se dusese de fapt să-i spună şi lui cine era Sinuţa, noră-sa a bună, care toată ziua venea la el şi la caii lui în pădure.
- Ai auzit de noră-ta, Sinuţa?
- Am auzit. Anghel nu voia să se-ntindă la vorbă cu nevastă-sa. După ce răspunse, îi trecu prin gând că Sinuţa făcuse cine ştie ce prostie.
- Auzi tu, mironosiţa!
Lui Anghel îi veni inima la loc. De două zile nu mâncase nimic, băuse doar apă. Dac-ar fi avut-o în faţă pe Sinuţa, ar fi călcat-o în picioare. Anghel stătea drept, cu mâinile niţel depărtate de corp.
- Femeie, du-te acasă.
- Ţie nici că-ţi pasă, ai?
- Du-te-acasă! Acum!
Ochii lui bărbatu-său nu prevesteau nimic bun, aşa că Ziţa făcu stânga-nprejur, şi porni către casă. Anghel însă, n-avea stare. Se-nvârtea prin ţarc, prin pădure, tăia nuiele , pe urmă, le-arunca. Nici nu se-atinsese de mâncarea Ziţei. Îl apăsa o amărăciune adâncă. „Ce mai e şi viaţa asta a omului!”
„Doamne, e nebună!” Sinuţa venea spre el, cu un coş în mână.
- Bună seara.
Anghel nu-i răspunse. Sinuţa îi puse coşul dinainte. Se uită la ea cum stătea aplecată peste coş. Sinuţa se aşeză pe buturugă. Se uită la Anghel lung, dar el, făcându-se că n-o vede, îi întoarse spatele şi se duse la cai. Se întunecase şi cailor le era somn; nu mai ascultau comanda. Îi legă de ostreţe şi aruncă o privire spre noră-sa. „Să se ducă dracu' şi să mă lase în pace!” Se apropie de ea, hotărât s-o trimită acasă. Sinuţa nu se clintea de pe buturugă. Nu dădea nici un semn că-l vede sau că-l aude. Dormea? Visa?
-Eei!
Anghel vru s-o scuture de umăr. Era aproape-ntuneric. Sinuţa stătea dreaptă, cu mâinile-n poală. Fără suspine, fără schimonoseli, plângea. Lacrimile i se opreau în piepţii bluzei. Lui Anghel nu-i venea nici să stea, nici să plece. Stătuse nemişcat. Într-un târziu, scoase batista din buzunar şi i-o-ntinse. Sinuţa luă batista, se şterse la ochi, vru să pună batista-n sân, dar se răzgândi; se ridică-n picioare, i-o dădu înapoi şi, fără să se-aplece, îi ridică mâna, i-o sărută, se-ntoarse şi porni spre sat. Anghel rămase pironit locului. „Uite-aşa ajunge omul de se spânzură”, îi trecu prin minte a pagubă şi a jale.
Ieşise lună nouă. Caii mâncau şi nechezau din când în când, răspunzându-şi parcă, unul altuia. Sinuţa continua să vină zilnic. Şedea pe buturugă şi privea caii. Încet-încet, începuseră să vorbească, cu economie, ca şi-nainte, aşa cum ştiau ei.
- Când o să facă Gina mânzul, ţi-l dau ţie, Sinuţo!
- Jumătate să fie al dumitale, jumătate al meu.
- Fie şi-aşa.
Într-o noapte, pe la-nceputul lui martie, Sinuţa şi Anghel nu se mişcaseră de lângă Gina decât ca să aducă nişte cărămizi şi cârpe calde pe care le puneau pe burta iepei. Spre dimineaţă, ieşise la lumină un cap negru cu stea albă-n frunte. Mânzul se clătina pe picioare şi după ce se dezmeticise puţin începuse să sugă. Sinuţa şi Anghel stăteau istoviţi pe-un maldăr de fân şi nu-şi luau ochii de la mânz
- Să-i zicem As.
- Aşa să-i zicem, Sinuţo.
Fusese un Martie friguros, cu babe afurisite, pline de toane, cu ninsori şi cu viscol. Sinuţa şi Anghel n-aveau somn din cauza lui As. Mânzul era sănătos, dar ca toate animalele mici şi de rasă, nu se-mpăca defel cu frigul. Sinuţa şi Anghel aduceau găleţi cu jeratic şi le puneau în colţul grajdului, unde stăteau doar Gina şi As. Amândoi erau mai mult în grajd decât în casă, de grija mânzului, dar mai ales de dragul lui. Anghel nu-şi amintea să mai fi avut altul la fel de frumos. Avea picioare lungi, cu două gropiţe la îmbucătura crupei cu spinarea, copite mici, care abia acopereau palma Sinuţei, iar la-ncheietura de jos a picioarelor avea manşete albe din păr mai lung, înspicat cu vânăt, la fel cu steaua din frunte. Când Sinuţa venea din bucătărie mirosind a mâncare, As necheza supărat. Ca să ia ceva din mâna Sinuţei sau a lui Anghel, mai întâi mirosea mişcând nările, iar dacă mâna nu era proaspăt spălată, nu mânca. Scutura din cap, mişca din coadă şi scurma cu copita-n pământ. Era mai tot timpul ţâfnos şi nemulţumit. Altuia, Anghel i-ar mai fi ars câte-o nuieluşă, dar pe ăsta-l iubea şi se purta cu el cum te porţi cu un copil pe care-l ai la bătrâneţe.
- Nici de copii n-a avut grijă Sinuţa ca de mânzul ăsta, zisese Ziţa.
Dacă era mulţumit, As îşi pune capul pe umărul Sinuţei şi necheza ca o ploaie de clopoţei, apoi se scutura odată şi ciulea urechile. Când era singură, Sinuţa îi săruta steaua din frunte şi botul între nări. Toată ziua îl periau şi-i ungeau copitele. Toţi crescătorii de elită din împrejurimi ar fi vrut să-l cumpere, ba veniseră şi vecini care l-ar fi luat doar de frumuseţe, ca să-l închirieze vorniceilor pe la nunţi. Dar Anghel nu-l avea de vânzare.
- Ce-ai de gând să faci cu el? întrebase Ziţa.
- Îl păstrez pentru sufletul meu.
Oricum, chiar să vrea, Anghel nu l-ar fi putut vinde, fiindcă As nu suferea decât mâna lui şi pe-a Sinuţei. Dacă se-apropia altcineva de el, necheza ca apucat şi izbea cu copitele şi cu capul. E drept că stăpânu-său nu-l învăţase deloc cu străinii. N-avea de ce. Fane Buzdugan, negustor vestit, venise de zeci de ori să-l toace la cap pe Anghel să-i vândă mânzul. Dacă văzuse că bate-ntr-una la poartă închisă, încercase s-o ia pe ocolite, punându-se la băutură cu Marin, doar-doar rugat de fiu-său, Anghel avea să se-nduplece. Când ieşea As la pădure, la şcoală, copiii se ţineau cârd după el. Se strigau din casă-n casă, de vuia satul. Purtat de un căpăstru roşu cu ţinte, As trecea cu capul încordat, mergând în buiestru sau cum îi poruncea Anghel.
În ziua în care se-nsuraseră cei doi băieţi ai lui Marin şi ai Sinuţei, Sinuţa se sculase cu noaptea-n cap şi-i împletise lui As panglici în coamă. În fruntea alaiului mergea Anghel călare pe As. Venise lume multă şi din alte sate, să vadă nunta celor doi fraţi şi calul vestit, pe care mulţi l-ar fi cântărit în bani. Sinuţa era veselă cum n-o văzuse nimeni de când venise-n sat. Râdea ca pe vremea copilăriei. Ziţa-şi pusese câteva rânduri de fuste care-o înfoiau aşa de tare, că dac-ai fi vrut să-i spui ceva la ureche, n-ajungeai. „O fi veselă Sinuţa că-şi însoară feciorii, sau că umblă As al lor în capul nunţii?” se-ntreba Ziţa, cu ciudă că-n acea zi, în fruntea bucatelor se afla Sinuţa, ca soacră mare ce era. În biserică, Ziţa simţise că i se-ntunecă privirea: miresele aveau în urechi cele două perechi de cercei de aur ai Sinuţei. „I-o fi împrumutat pentru nuntă, că n-o fi fost nebună să li-i dea de tot!” Până nu se termina cununia, n-avea cum să afle. Ziţei îi pierise tot cheful. Nu mai avea stare. Noroc că dăduse Dumnezeu şi se terminase cununia.
- Sinuţo, – Ziţa o apucase pe noră-sa de mână – ce e cu cerceii tăi în urechile ăstora?
- Sunt dar de nuntă din partea mea.
- Brava, Sinuţo, nici nu s-au luat bine şi tu hop! cu cerceii, şi ce cercei!
Sinuţa ridicase din umeri, fără nici o părere de rău.
- Şi dac-au să se despartă?
- Să se despartă sănătoşi.! Dumneata vrei să ştii dacă le-aş lua cerceii înapoi; nu , nu i-aş lua.
- Să vedem ce zice şi Marin, bărbatu-tău.
- Îi am de la mama şi de la tata.
Ziţa nu se lăsase până nu-i spusese şi lui Marin ce nevastă nebună avea.
- Fii liniştită, mamă, ştiu eu cum să-i iau înapoi!
Sinuţa-l închisese pe As în grajd, cu lacătul la uşă, de teamă să n-ajungă vreun copil la el. trecuseră douăzeci şi de ani de când purtase şi ea rochie albă, lungă până-n pământ şi cunună de lămâiţă. Socru-său stătea singur, sprijinit de un stâlp al casei şi privea nunta. Sinuţa se-apropie de el.
- Vino, nene Anghel, să jucăm hora miresei ca acum douăzeci şi mai bine de ani. Ţi-aduci aminte c-ai vrut să joci lângă mireasă?
Anghel se uita la Sinuţa. Îi stătea bine în rochia vişinie cu dantele albe la mâneci, cu capul gol, cu părul des şi negru, despletit. La gât purta un galben împărătesc atârnat de un şiret negru.
- Ţi-aduci aminte, nene Anghel, cum m-ai trecut pragul în braţe şi cum mi-ai prins galbenu-n beteală?
- Mi-aduc, mi-aduc! Hai să jucăm hora miresei!…
Nimeni nu-l văzuse pe Anghel atât de vesel, niciodată. Nu-i scăpase horă sau sârbă nejucată. Ochii-i sclipeau sub sprâncenele negre în care se iveau fire sure.
- Eşti veselă, Sinuţo!
- Sunt, nene Anghel, sunt. Îi văd însuraţi şi mi se ia o piatră de pe inimă. Acum nu mai au nevoie de mine. Mă simt ca un fulg…
- Şi ce-ai de gând?
- Ce să am? Nimic… Sinuţa oftă.

Anghel se uită la hora care cuprinsese toată curtea. Pân-acum, între nuntaşi nu se iscase nici o bătaie; nu erau încă destul de băuţi. „Toţi or să moară într-o zi…Pe toţi o să-i înghită pământul!…” se gândea Anghel. Ca să-şi alunge gândul, se duse la As în grajd. Mânzul, fiindcă tot mânz îi spuneau, deşi împlinise un an şi jumătate, îşi întoarse capul cu urechile ciulite. Anghel îi puse un braţ de fân dinainte. As se uita la el. Anghel îl luă cu mâna de după gât şi-şi culcă obrazul lângă urechea lui.
- Asule, Asule! Voi sunteţi viaţa mea…
A doua zi la prânz, unii meseni, rămânând mai pe la mese, mai pe sub ele, ne-ndurându-se să plece, mâncau sub frunzarul din curte; la o masă, mai la o parte, erau Marin, Sinuţa, tinerii însurăţei, Ghiţă cu Florica şi cu băieţii lor, Ziţa cu Anghel, familiile mireselor, rude apropiate…
- Leno şi tu, Lucico, ieri când v-aţi cununat aveaţi în urechi cerceii de aur ai soacră-tii. Aduceţi-i încoace, c-aci la noi eu ţin lucrurile scumpe.
Sinuţa se făcu albă la faţă. Miresele se uitară una la alta, apoi la Sinuţa. Lena se ridică de la masă.
- Unde te duci? o întrebă Marin.
- Mă duc să-i aduc din casă.
Lucica ridică mâinile să-şi scoată cerceii.
- Eu înţelesesem că mămica ni i-a dat de tot, zise ea.
- Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni, oftă Marin. Sinuţa înghiţi-n sec.
- Marine, eu le-am dat cerceii de tot. Unii mi i-a dat şi mie naşa mea, când eram fată, ăilalţi mi i-au dat părinţii când m-am măritat. Eu nu-i mai port. Nu mai ţine tu, Marine, toate lucrurile! Or fi şi ele în stare să-i păstreze!… Erau de la naşa, de la mama şi de la tata, Dumnezeu să-i ierte!

- Cred că dac-avem un obicei al casei, trebuie să-l păstrăm, zise Marin cu glas nici aspru, dar nici blajin.
- Se mai schimbă obiceiurile, zise Sinuţa. Acum să luăm să mâncăm…
Numai de mâncare nu-i mai ardea cuiva… Pentru moment, Marin se dădu bătut. Tot avea el să-i mute fălcile nevesti-sii, curva dracului, că nu-i dăduse tălpăşiţa atunci când trebuia. Aşa merita dacă de bun ce fusese, ajunsese prost!
- De ce nu le-ai dat şi galbenul ce-l ai de la socru-tău, Sinuţo? întrebă Ziţa.
- Pentru că ele sunt două şi galbenul e unul.
Anghel îşi aprinse o ţigară.
- Ce te-a apucat, omul lui Dumnezeu, să fumezi şi-n timpul mesei, nu-ţi ajunge cât fumezi încolo? se răsti Ziţa la bărbatu-său, fiindcă nu se putea răsti la cine ştia ea.
Ziţa şi feciorii ei sorbeau din vin şi strigau „Hai să trăim, noroc!”, dar de-nveselit, nu se mai înveseli nimeni. Era ca o înmormântare, când rudele mortului au şi început să se certe pe-mpărţeală.
La două săptămâni de la nuntă, într-o dimineaţă, Anghel nu-l găsise pe As în grajd.
- Sinuţo, Sinuţo!
Sinuţa era dusă la înmormântarea naşă-sii, în satul vecin. Nimeni nu ştia unde era calul. Dacă era viu, nu se putea să nu-l găsească. Dar viu, nu-şi închipuia cum l-ar fi putut lua cineva din grajd. Îi omorâseră calul!… Luase şi puşca din cui şi ameninţase, dar nimeni nu ştia de soarta calului. Sinuţa era sigură că nu-l omorâseră. Erau prea lacomi ca să-l omoare. Îl vânduseră, dar cui? Anghel bolea pe picioare. Ar fi zăcut, dar nu voia să se lase doborât în faţa ălora. Nu rămăsese loc prin împrejurimi pe care Sinuţa să nu-l bată cu piciorul, întrebând peste tot de As.
Trecuseră vreo două luni de când dispăruse calul. Într-o noapte, Marin se trezise la uşă cu Fane Buzdugan care i-l aducea înapoi pe As.
- Ia-ţi calul şi dă-mi banii. Nu pot face nimic cu el. Era să ne omoare şi pe mine şi pe copii.
- Cum de nu te-a omorât când l-ai luat de-aci? îl întrebase Sinuţa, care-l mângâia pe As pe gât.
As nu clipea, nu necheza, parcă dormea în picioare.
- Ce i-aţi făcut? întrebă Sinuţa. Ăsta nu-i As al nostru! I-aţi făcut ceva! As, As!…
- Dar ce nu i-am făcut? Ca să-l ducem de-aici, i-am turnat pe gât o fiertură de buruieni care dau un fel de somn. Când s-a văzut la mine-n grajd, am zis că e turbat. Lovea pe oricine se apropia de el. Am încercat cu foamea, cu bătaia, nimic! I-am dat iar fiertură, dar după ce-i trecea, era şi mai sălbatic. Ia calul Marine, şi dă-mi banii!
- As, săracul de tine! Sinuţa-l mângâia pe gât.
- Lasă-l, femeie, că dacă se trezeşte, e în stare să ne omoare.
- Ia-ţi calul şi dă-mi banii!…
- Nu-ţi dau nici un ban. N-ai decât să-ţi iei calul înapoi. N-am avut nici o înţelegere. Ai vrut calul, îl ai! Nu mă interesează; ia-l înapoi!
- Eu înapoi nu-l iau. Vreau banii mei înapoi, cu care cumpăram zece cai. Altfel, mă duc la poliţie.
- Mergi sănătos! Eu nu ţi-am băgat mâna-n buzunar. Şi-acum, dă-mi pace să mă culc!
Fane lăsă calul în mijlocul curţii şi plecă înjurând.
- Colaci şi lumânări să-ţi iei din banii mei, Dumnezeii mă-tii de bandit!
„Să te-audă Ăl de sus!”, zise-n gând Sinuţa. Marin trânti poarta. Sinuţa luă calul de căpăstru şi-l duse-n grajd la locul lui. Toată noaptea stătu în pragul grajdului. Sinuţa şi Anghel se uitau unul la altul şi dădeau a pagubă din cap.
Asul lor era un cal străin, de care nu te puteai apropia, care se speria de lumină ca dracul de tămâie şi care dormea tot timpul de-a-n picioarelea; avea o uitătură adormită cu scăpărări de fiară, din când în când.
- Săracul As, ce-a făcut ticălosul ăla din el!
- Nu ticălosul ăla, ticălosul de băr…, de fiu-meu!
- Nene Anghel, ţi-aduci aminte c-am fost la dumneata în pădure, acum douăzeci de ani şi ţi-am spus că eu tot plec de la Marin, când or fi copiii mari? Eu plec, nene Anghel!
- Unde pleci?

- Unde-oi vedea cu ochii…! În oraş s-o găsi vre-un loc şi pentru mine. Să nu mai aud de ei nici la moarte!
Anghel se uită la ea bănuitor.
- Să nu crezi că mi-am găsit, ca atunci, demult. Nu. Mă duc unde-o fi, dar la ăştia nu mai stau. Dac-am să-mi fac vreun rost, o să vii să stai la mine.
- Uite, numai eu îţi lipseam!
- Da, numai dumneata. La noapte, când or să doarmă toţi, plec. Rămâi sănătos, nene Anghel, rămâi sănătos As, şi să dea Dumnezeu să te-ndrepţi!
De la plecarea Sinuţei, Anghel stătea numai la pădure şi-n grajd cu As, care tot nu se-nzdrăvenea. Anghel dăduse zvon că vinde caii. Îi păzea-n pădure, dar nu-i mai învăţa nimic. Ore-ntregi nu-şi lua ochii de la buturuga pe care stătea înainte Sinuţa. Vându până la urmă caii şi puse banii într-o bancă, pe numele Sinuţei.
- Să ştii c-a-ngropat banii, vorbea Ziţa cu fiu-său, Marin.

Îşi făcuseră cheie pe uşa lui Anghel, şi-i scotociseră prin odaie. Anghel se făcea că n-a băgat de seamă. Cum Marin, nu mai schimbase nici o vorbă de când i se adeveriseră bănuielile în privinţa lui As. Fane Buzdugan, văzând că nici cu poliţia nu scoate nimic de la Marin, se lăsase păgubaş, decât să umble prin tribunale.
Ziţa scormonise cu ochii ei de viezure fiecare palmă de pământ, doar-doar o vedea vreo săpătură proaspătă. Într-o zi îşi ieşise din fire
- Ia ascultă, măi omule, ce-ai făcut cu banii de pe cai ?
- Treaba mea.
- Nu te gândeşti, mă, că zilele omului sunt numărate şi că-nchizi şi tu ochii mâine-poimâine ? Ce, vrei să putrezească ăi bani cine ştie pe unde?
- N-avea grijă, că nu putrezesc.
Chiar a doua zi, Anghel se duse la oraş şi făcu un duplicat cu banii, iar celălalt carnet îl lăsă la ghişeu, pe adresa Sinuţei. Pentru orice nevoie, că omul nu-şi ştie zilele.
Deşi nu mai avea caii, Anghel mergea singur în pădure, în luminişul unde-şi petrecuse aproape toată viaţa. Şi-aici îl pândeau, ticăloşii; toţi se ţineau scai de el, doar-doar îşi dezgroapă banii. Si pe ăştia îi voiau, şi pe ăştia să pună tot ei mâna, nu cumva s-apuce altul vreo fărâmă. Unde să se mai ducă la şaizeci de ani? Pe capul Sinuţei? Nu, nu. Trebuia acum treizeci de ani, ce-a fost, a fost…
Cu nora cea mică a Sinuţei nu se-nţelegea nimeni. Venise tatăl fetei s-o ia acasă, cu lucruri cu tot. Ziţa, Marin, Ica şi bărbatul fetei îi luau lucrurile bucată cu bucată, le scuturau şi i le puneau în cufărul de zestre, ca să nu se strecoare ceva cu care nu venise de la mă-sa şi de la tat-său. Ziţa îi scosese din urechi, cu mâna ei, cerceii dăruiţi de Sinuţa.
- Ăştia sunt daţi de soacră-mea.

Tatăl fetei se-ncăierase cu Marin şi cu Ica pentru cercei. Fusese o zarvă de se strânseseră toţi vecinii.
În sfârşit era noapte. Ca de obicei, Anghel n-avea somn. Se duse în grajd la As. Îi era sufletul coclit de cele petrecute ziua. „Strâmb mai e făcută lumea asta, Doamne Dumnezeule!” Aprinse becul mic din faţa ieslei. Se uită la As. La genunchiul stâng din faţă, parc-avea o rană. Se aplecă să vadă. Calul se smuci şi îl lovi de câteva ori cu copitele în cap. Anghel icni scurt, şi, ţinându-se de garduri, cu sângele şiroind, se duse în casă. Îşi duse mâna la cap, apoi cu greu o-ntinse şi luă puşca din cui. Se târâ din nou spre grajd. În prag simţii că-l lasă picioarele. Se rezemă de uşă; împinse uşa cu patul puştii şi băgă două cartuşe pe ţevi. Se târâi ca vai de lume până lângă As. Mâinile-i tremurau. Lipi ţeava de tâmpla calului şi trase. Calul rămase o clipă-n picioare, apoi căzu în genunchi.
Afară se lumina. Auzi ca prin vis ţipete, larmă. „Repede, repede, în inimă! Acolo e buba!” Lipi ţeava de piept. „Mânzul tău, Sinuţo! Al tău, Sinuţo… Sinuţo!”
Medicul spunea că rănile nu erau foarte grave şi că, dac-ar fi fost bine îngrijite, de pe urma lor nu ar fi murit.
- De la cai i s-a tras, spunea Ziţa, şi cu ea tot neamul. De la cai şi de la…
La o sâptămână de la moartea lui Anghel, la poştă sosise pe numele lui o recomandată scrisă de Sinuţa. Poştaşul voia s-o ducă familiei, dar dirigintele o trimisese înapoi, scriind pe plic „ADRESANTUL DECEDAT”.

2 comentarii: