joi, 3 decembrie 2009

Rainer Maria Rilke


S-a născut pe 4 decembrie 1875 la Praga, localitate ce aparţinea pe atunci, ca şi întreaga Boemia, de Imperiul Austro-Ungar. Numele său real a fost René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke. Tatăl său, Josef Rilke (1838–1906), un om cu un caracter slab, veşnic nemulţumit, după ce a eşuat în cariera militară a devenit funcţionar. Mama sa, Sophie „Phia“ Entz (1851–1931), o femeie dominantă şi autoritară, se trăgea dintr-o familie înstărită de fabricanţi praghezi. În urma eşecului profesional al soţului său, Sophie Rilke suferă din cauza excluderii din înalta societate şi, pentru că nici visurile ei privitoare la viaţa de familie nu s-au împlinit, în 1884 s-a produs ruptura familială.
Nici relaţiile ei cu fiul său nu au fost din cele mai bune, fiind puternic afectată de moartea fiicei ei mai mari. Datorită neajutorării emoţionale, mama sa l-a legat de sine pe René (al cărui nume în franceză înseamnă renăscut), forţându-l să joace, într-un fel, rolul surorii sale defuncte. Practic, până la vârsta de şase ani, Rilke a fost crescut ca o fată, fotografiile sale timpurii arătându-ni-l cu părul lung şi îmbrăcat cu rochiţă.
La presiunea părinţilor, tânărul Rilke (cu vădite talente poetice şi pentru desen), a trebuit să urmeze din 1885 o şcoală militară, cu profil real, (şcoala de cadeţi din Sankt Pölten) spre a-l pregăti pentru cariera de ofiţer. Exigenţele instucţiei militare şi experienţa unei societăţi exclusiv masculine, l-au traumatizat pe tremen lung pe acest tânăr sensibil. Din motive de sănătate, în 1891 Rilke a întrerupt pregătirea militară. Din 1892 până în 1895, s-a pregătit în particular pentru bacalaureat, pe care l-a luat în 1895. În anii 1895 şi 1896 a studiat literatura, istoria artei şi filozofia la Praga şi la München.
După ce a plecat din Praga, în 1896 Rilke şi-a schimbat prenumele René în Rainer, pentru că viitoarea sa prietenă, Lou Andreas-Salomé, a considerat că acesta este mai potrivit pentru un bărbat care vrea să devină scriitor.
În anul 1897, Rainer Maria Rilke a întâlnit-o în München pe Lou Andreas-Salomé (1861-1937), o intelectuală şi literată care călătorise mult în viaţa ei, şi s-a îndrăgostit de ea. A urmat o relaţie tumultuoasă cu această femeie mai în vârstă decât el (ea are 36 de ani iar el 22), şi căsătorită, relaţie amoroasă care a durat până în 1900. Chiar şi după ce s-au despărţit, Lou Andreas-Salomé i-a rămas lui Rilke cea mai bună prietenă şi sfătuitoare. De un mare folos i-au fost cunoştinţele de psihanaliză, şi experienţa, dobândite în anii 1912-1913 de la Sigmund Freud.
La moartea lui Lou Andreas-Salomés, în anul 1937, Sigmund Freud i-a rostit necrologul, în care a spus că ... se ştie că i-a fost atât muză cât şi mamă iubitoare marelui poet Rainer Maria Rilke, care era destul de neajutorat în viaţă...
În toamna anului 1897, Rilke a urmat-o pe Lou Andreas-Salomé la Berlin, închiriind o locuinţă în imediata ei apropiere. În anul 1898 a plecat în prima sa călătorie în Italia, care a durat mai multe săptămâni. În cei doi ani care au urmat, a vizitat de două ori Rusia: în 1899 a plecat cu soţii Andreas la Moscova, unde l-a întâlnit pe Lev Tolstoi. În lunile mai-august ale anului 1900 a plecat din nou în Rusia, de această dată numai cu Lou Andreas-Salomé, vizitând atât Moscova cât şi Sankt Petersburg, traversând ţara de-a lungul râului Volga.
În toamna anului 1900, imediat după ce Lou Andreas-Salomé a luat hotărârea să se despartă de el, Rilke i-a făcut o vizită mai lungă lui Heinrich Vogeler în localitatea Worpswede. Aici, Vogeler avea în proprietate o clădire, cunoscută sub denumirea de Barkenhoff, pe care o renovase în stilul secession (Jugendstil). În Sala Albă a casei sale, organiza în fiecare duminică întâlniri cu artişti, în special cu Otto Modersohn, Paula Modersohn-Becker, Carl Hauptmann şi cu sculptoriţa Clara Westhoff (1878-1954). În urma acestor întâlniri, în primăvara anului următor a avut loc căsătoria între Rainer Maria Rilke şi Clara Westhoff. În decembrie 1901 s-a născut fiica lor, Ruth (1901-1972). Dar, deja în 1902, Rilke a părăsit locuinţa comună şi a plecat la Paris, pentru a scrie o monografie a sculptorului Auguste Rodin (1840-1917). Relaţiile între Rilke şi Clara Westhoff au subzistat pe durata întregii vieţi, dar el nu era omul care să ducă o viaţă de familie, obişnuită pentru un burghez, legat de o singură localitate. În acelaşi timp, a început să fie copleşit de griji materiale, putându-şi plăti cu greu datoriile prin diverse lucrări la comandă.

Prima perioadă petrecută la Paris a fost dificilă pentru Rilke, deoarece acest oraş mare, şi străin pentru el, i-a insuflat multe temeri. Toate aceste experienţe ale sale, Rilke le-a adunat în prima parte a singurului său roman, Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge). Dar tot Parisul i-a prilejuit şi întîlnirea cu multe surse de inspiraţie moderne, precum sculpturile lui Auguste Rodin sau lucrările pictorului Paul Cézanne (1839-1906). În aceşti ani, Parisul devenise domiciliul principal al poetului. În anii 1905 şi 1906, Rilke a fost angajat ca secretar personal al lui Auguste Rodin, care a reprezentat pentru Rilke figura idealizată a tatălui. În mai 1906, puţin după moartea tatălui lui Rilke, Rodin a pus brusc capăt acestei relaţii contractuale.
Principalele creaţii poetice din perioada pariziană au fost Neue Gedichte (Poezii noi) 1907, Der neuen Gedichte anderer Teil (Cealaltă parte a poeziilor noi) 1908, care cuprind versuri scrise din 1903 până în 1908, cartea de poezii Requiem 1909, precum şi romanul Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge), început în 1904 şi terminat în ianuarie 1910.
În anul 1912 a apărut o nouă ediţie a povestirii sale lirice Weise von Liebe und Tod des Cornets Christoph Rilke (Cântul de iubire şi moarte al stegarului Christoph Rilke), care a cunoscut o mare popularitate în cadrul seriei noi scose de editura Insel.
După apariţia "Însemnărilor..." Rilke a intrat într-o perioadă de profundă criză de creaţie, care s-a terminat abia în februarie 1922, când a reuşit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze), începute încă din 1912. Acest ciclu de poezii îşi trage numele de la castelul Duino din Triest, aparţinând contesei Marie von Thurn und Taxis, unde Rilke a fost găzduit din octombrie 1911 până în mai 1912.
Izbucnirea Primului război mondial l-a surprins pe Rilke în timpul unei şederi în Germania. Îi era imposibil să se întoarcă la Paris: bunurile lăsate de el acolo fuseseră sechestrate, confiscate şi vândute la licitaţie. Cea mai mare parte a războiului a fost petrecută de Rilke la München. Din 1914 până în 1916 a avut o legătură amoroasă năvalnică cu pictoriţa Lou Albert-Lasard.
La începutul anului 1916 Rilke a fost concentrat şi a trebuit să urmeze la Viena un ciclu de instrucţie de bază. Prin intervenţiile unor prieteni influenţi, a fost repartizat să muncească în arhiva de război, iar pe 9 iunie 1916, a fost lăsat la vatră. Rilke a plecat din nou la München, unde a stat aproape permanent, cu o scurtă întrerupere la moşia Böckel din Westfalia, aparţinând lui Hertha Koenig. Experienţa traumatizantă din timpul serviciului militar, care s-a suprapus peste amintirile încă neşterse ale spaimelor pe care le-a resimţit în şcoala militară, l-au adus în pragul unei muţenii poetice aproape complete.

Pe 11 iunie 1919, Rilke a părăsit oraşul München pentru a călători în Elveţia. Motivul oficial era o invitaţie pentru a ţine o prelegere la Zürich, dar adevăratul motiv a fost dorinţa sa de a scăpa de tumultul postbelic şi de a relua lucrul, întrerupt de atâta vreme, la Duineser Elegien (Elegiile duineze). Căutările sale de a găsi o locuinţă care să fie atât potrivită cerinţelor sale, cât şi suportabilă material, s-au vădit a fi foarte dificile. Unele din locurile unde a stat Rilke au fost Soglio, Locarno şi Berg am Irchel. Abia în vara anului 1921 şi-a găsit o locuinţă convenabilă în turnul castelului din Muzot (în franceză Chateau de Muzot) în apropiere de Sierre, în Cantonul Wallis. În luna mai 1922, Werner Reinhart (1884-1951), care era pe post de mecena pentru Rilke, a cumpărat clădirea şi i-a pus-o la dispoziţie poetului fără a-i cere chirie.
A urmat o perioadă de creaţie intensă când, după numai câteva săptămâni de muncă, în februarie 1922 Rilke a reuşit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze). În aceeaşi perioadă a scris şi ambele părţi ale ciclului de poezii Sonette an Orpheus (Sonete către Orfeu). Ambele volume de poezii sunt considerate ca cele mai reuţite al operei lui Rilke.
Din 1923 a trebuit să lupte cu grave probleme de sănătate, fiind nevoit să se interneze perioade lungi în sanatoriu. Încercând să învingă boala prin schimbarea mediului în care trăia, Rilke a plecat şi la Paris, unde a stat din ianuarie până în august 1925. În ciuda stării sale de sănătate, între 1923 şi 1926 Rilke a mai scris unele poezii valoroase (de exemplu Gong şi Mausoleum), precum şi o mare parte a operei sale în limba franceză, nici până astăzi studiată îndeajuns.
Abia cu scurt timp înainte de moartea sa, s-a putut diagnostica şi boala de care a suferit Rilke: leucemie. Poetul a decedat pe 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont sur Territet, da lângă Montreux, iar pe 2 ianuarie 1927 a fost înmormântat în cimitirul din Raron în Cantonul Wallis. Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care şi-l alesese singur când era pe moarte:
Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern
(Trandafir, oh, contradicţie pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui).


CUVINTELE BANALE, UMILITE TARE

(Die armen Worte, die im Alltag darben)


Cuvintele banale, umilite tare

de-al zilei chin, pe-acelea le iubesc.

Le dărui din serbarea mea culoare

şi-atunci surâd şi se înveselesc.



Fiinţa lor, în sine tremurând,

se înnoieşte în priviri mereu.

În cântece nu au pătruns nicicând,

dar intră înfiorate-n cântul meu.


DOAR ÎNTRE ZI ŞI VISE SUNT ACASĂ

(Ich bin zu Hause zwischen Tag und Traum)


Doar între zi şi vise sunt acasă :

unde copii încinşi de goană aţipesc,

unde bătrânii seara stau la masă

şi licăriri din vetre în odaie cresc.



Eu sunt acasă între zi şi vise,

unde în înserare clopotele bat

şi fete obosite, de ecouri prinse,

pe margini de fântâni s-au rezemat.



Teiul este copacul ce-l iubesc

şi toate verile, ce tac şi dormiteazã,

prin miile de crengi, iar se urnesc,

şi iarăşi, între zi şi vis, veghează.



TRĂIESC ACUM CÂND SECOLU-I PE DUCĂ

(Ich lebe grad, da das Jahrhundert geht)


Trăiesc acum, când secolu-i pe ducă.

Simţi marea filă adiind mereu,

pe care-am scris-o Domnul, tu şi eu

şi mâini străine o învârt şi-apucă.



Simţi strălucirea foii ce urmează,

pe care totul încă se mai poate.



Tăcutele puteri o cercetează

şi se privesc în ochi, întunecate.



AI LUMII REGI SUNT AZI BĂTRÂNI

(Die Könige der Welt sind alt)


Ai lumii regi sunt azi bătrâni

şi de urmaşi deja uitară,

căci fiii vor de prunci să moară,

iar fiice palide scăpară

coroane bolnave din mâini.



În bani, poporul le zdrobeşte

căci banul lumea stăpâneşte,

în noi maşini sunt modelate

voinţei lor îngenuncheate;

dar de noroc, ei nu au parte.



Metalul însă, vrea să lase

monezi şi roţile dinţate,

scăpând vieţii lui mărunte,

ar vrea, din fabrici şi din case

înspre filoanele uitate

să se coboare iar, sub munte

ce-n urma lui se zăvoreşte.


POETUL

(Der Dichter)


Te-ndepărtezi de mine, clipă trecătoare

şi-aripa ta-n bătaie mă răneşte.

Sunt singur : ce să-ncep cu graiul oare?

cu nopţile? cu ziua care creşte?



Iubită, casă, n-am ca să trăiesc,

şi nici un loc al meu, să stărui,

iar lucrurile toate, cărora mă dărui,

devin bogate şi mă cheltuiesc.

(poezii traduse de Dan Dănilă)

Un comentariu: