...aflaţi în clipa dintre ani

Prieteni...

Lumea noastră se pregăteşte să treacă primul ei prag dintre ani... Pe parcursul primelor 10 luni de existenţă, "lumea mea" nu a încercat, poate, nimic nou. Mulţi dintre voi, cei care aţi intrat şi aţi citit, nerăbdători sau plictisiţi, textele postate aici, v-aţi zis, desigur: "alt scriitoraş care îşi publică inepţiile pe site-ul propriu, din lipsă de editori!". Dar, de voie, de nevoie, "Lumea mea" a încercat să publice şi altceva, din dorinţa accentuării încărcăturii culturale. Publicarea unor texte ale unor autori universali, mi s-a părut de la bun început un act de cultură, menit să atragă şi să încurajeze publicul la un fapt pe cale de dispariţie, mai ales în rândul tinerilor: lectura! Din acest punct de vedere, doresc să continui acest demers şi în 2009.

De asemenea, am dorit ca prin acest blog, să încurajez pe toţi cei care vor din tot sufletul să scrie un vers şi n-au avut curaj sau posibilităţi să o facă. "Lumea mea", rămâne în continuare, suportul necesar oricărui text literar; personal, consider că literatura română este, din nefericire, într-un regres pe care nu şi-l merită. Din acest punct de vedere, orice text "încuiat în sertar", nu face decât să accentueze şi mai mult acest regres. Relansez aşadar invitaţia de la înfiinţarea blogului. Aceea de a scrie şi mai ales de a publica fără teamă, orice text pe care doriţi să-l împărtăşiţi cu noi.

În 2009 "Lumea mea" pregăteşte noi provocări literare şi alte proiecte culturale.

Doresc să le mulţumesc celor care m-au ajutat la înfiinţarea şi la continuarea vieţii în "Lumea mea", atât cu idei, cât şi cu texte sau suport tehnic şi să le urez, din tot sufletul, multă sănătate, inspiraţie şi multe succese, în anul care abia îşi deschide porţile...

Cu mult drag, B.B.

Remember Rudyard Kipling

Dacă


Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,


Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!

Vasile Leac

Bogdan şi Leac privesc câţiva bătrâni savanţi cu bărbi

. este indiscutabil că valul uriaş


va străbate uscatul cu o viteză uimitoare


pleştii sunt undeva ascunşi în val


noi stăm cu gâturile întoarse şi admirăm


bărbile şi zâmbim


în fine valul se izbeşte de un munte


iar peştii sunt aruncaţi în deşert


dar nu mor


pentru că într-unul se naşte viermele cu maxilar dublu


pe urmă (după miros) vine melcul-cangur


cu un singur picior care (picior) cândva a fost coadă


viaţa este extrem de dură


totul se petrece foarte foarte repede


şi când nici nu te aştepţi apare şopârla-libelulă


care aleargă – zboară cu peste 110 la oară


înşfacă melcul şi-l devorează


pe urmă şopârla-libelulă este sufocată de o floare capcană


şi urmează alte chestii ciudate şi gesturile savanţilor convingători


sunt tot mai rapide


sunt tot mai rapide


totul se petrece...viaţa este extrem de dură


încă n-am intrat în super pădurea uriaşă


să vedem ce se întâmplă acolo


şi aş mai avea de adăugat ceva despre o promisiune


dar uite că totul se petrece foarte repede


şi domnul stoki schimbă canalul.

Remember: Leonid Dimov

Realitate

(mic poem oniric)

1. Biserica

Era ca sculptată din os
Biserica cea fără pronaos
Insulă tulbure şlefuită-n jad
Cu scene din mult încercatul Ţaringrad,
Cu părinţi în alb pe creneluri
Şi preplumuri purpurii de femeluri,
Cu arcaşi pteromorfi şi bombarde,
La răscrucea a trei bulevarde.

Tufe din plante necunoscute
Dădeau roată bisericii, pe sub volute,
In acea parte de oraş, se-nţelege,
Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege.

2. Lucarna

Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire
Suind deasupra tufelor prin ceaţa subţire.
Apoi din nou, şi iară şi iară
Ocoliră lăcaşul cu horbotă rară,
Mai sus, spre clopotniţi, degeaba,
Ii mâna dragostea, îi mâna graba…
Înfriguraţi, chiar în aer, apoi
Se dezbrăcară şi zburară goi
Deasupra tufelor iarăşi: numai piele şi carne.
Proptindu-şi tălpile de pervazul unei lucarne
Au pătruns înfioraţi de mirezme, înnebuniţi de gust
Amândoi deodată prin lumenul îngust.

3. Sf. Ieronim

Giganticul nàos îi împresoară
(Ce mică, bazilica, părea de-afară),
Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,
Patronul ulcerelor de tipografi la regim,
Zâmbi spre fata ce-i zboară prin faţă
Şi-şi puse buzele pe talpa de gheaţă.
Iar fata, la rându-i, zâmbeşte,
Barba sfântului o prinde-ntre deşte
Şi-apoi o lasă.
- Ce-i? Parcă eşti mai frumoasă!
Soţul gol i-a şoptit de neunde.
- Nimic, dând din palme răspunde.
Si plutesc mai departe. Si simt, mişei,
Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.

4. Revelaţie

- Spune-mi: crezi în Dumnezeu?
- Nu.
- Bine, dar stă acolo, mereu!
- Unde? 'n suportul ăla ce ne priveşte?
- Mda. El este. Rugineşte
Peste tot. Când vrabie, când cardinal,
Când balaur de cârpă, acefal...
Ştia că nu cred şi zâmbea.
Aici e trist. Are privirea grea.
- Femeile-l fac să simuleze.
- Ce?
- Ştiu eu, poate cum stau ele, viteze.
Ciute în faţa marilor fiare.
Priveau amândoi la disperare
Suportul tulbure, de argint pătat
Pe damascul verde cu macat,
Suportul rece-n altarul gol
Cu iluzii de suporturi în carambol.
Metal tutelar în străvechea zi.
Închiseră ochii. Sfeşnicul pieri.

5. Călătoria

Şi-acum să descriem tăcutul voiaj
Cu plopi nefireşti, din etaj în etaj,
Pe cruntul ocean de sferule verzui,
Sineli ovoide purtate hai-hui,
Răcori gâdilându-le coapsele goale
Şi ţărmuri ciudate, departe de cale.
O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt
La capătul străzii cu scări de pământ.
Era o banchetă acolo, vopsită
Cu roşu pe stinghii. Bulboana pitită
La mijlocul apei îi tot aştepta
Şi luntrea-le-n gol le tot răsturna.
Ce valuri suiau în alint, pe tăcute,
Şi cum înotau spre o insulă iute.
- La fel de albastre sunt tufele, da?
Vecernii se-nalţă-n bazilica de baga.

6. Surorile

Din nou un amestec de vară şi iarnă,
Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă
Şi iarăşi sărutare. – Să fugim
De libidinosul sfânt Ieronim.
- Să mergem mai sus. Lângă clopotniţele mari
Surorile dantelărese ţes şalvari
Pentru mine. Le cunosc de multişor.
- Le iubeşi? Dădu din umeri, uşor.

Începură să suie pe-o scară sidefie
Ce trecea prin cartiere din copilărie,
Unele noaptea, altele dimineaţa,
Se scuturau pernele, ţipau tocilele, trecea viaţa
În clopoţeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,
În gemetele gospodinelor infidele.
Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale
De revopsite tramvaie goale,
Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creştea,
Mormăia sonorul grădinilor de cinema...
- Ai obosit un pic?
Ultimele trepte treceau prin nimic.

7. Tunelul

Dar erau aceste din urmă trepte atât de roase
Că le-au suit de-a buşilea sub boltirile joase
Şi-atât de tare-i ameţea Înaltul
C-au uitat unul de altul:
El se duse la dantelărese,
Îi dară vişinap şi delicatese,
Apoi stătu la masă cu cele două iubeţe:
Ciorbă de miel, angemaht, cornuleţe...
Vai, şi ea, la rându-i, legală,
Se cufundă goală
În imensa cupă cu rachiu de ienupăr
Din living-roomul lui Garry Cooper.
Pe urmă s-au trezit
În tunelul alburit,
Pardosit
Cu clisă.
Erau siguri că urmează o curbă închisă,
În fund ardea palid bec,
Li se părea ne-ncetat că trec
Iteraţii roşii, vagi figuri oafe,
Poate lalele, poate garoafe
Emanând un miros cald:
Frunza verde sticlea, ca de smarald.

8. Fiara

Ieşiţi din zona de câlţi, de puzderii, de lână,
Porniră goi, ţinându-se de mână,
Ducând ocale surde-n coşarca spaimelor: plină,
Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină,
Era noapte de mult, cu reverberaţii în cleşte,
Când au simţit că cineva-i urmăreşte.
Înlemniră!
O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:
Venea o felină cafenie din întunecime,
Molatică, veselă de cruzime.
N-aveau cum a se ascunde şi plutiră aşa
De la garoafă la garoafă. Curba le era
Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea,
Lacrimi uriaşe le picau pe duşumea.
Mereu mai aproape, mereu râzătoare,
Simţeau cum fiara le sufla dogoare,
Şi-atunci, într-un ultim efort,
Bătură la poarta cu resort,
A patruzeci şi patra poartă la fel
Cu celelalte porţi de oţel.
Şi-n scârţâitul ivărului, sfâşietor,
Clănţăniră dinţii fiarei curmaţi în zbor.
Aleluia, aleluiră corurile salvatoare:
Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.

9. Curtea interioară

Gata de drum, gata de sacrificiu,
Au ajuns la secţiunea printr-un imens edificiu.
Acolo-şi duceau traiul zilnic, plin de păcate,
Numeroase familii scăpătate.
De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,
Mâini subţiratice le făceau semne de bun venit.
Se treziră cu palmele făcute pahare,
Strigând un nume la-ntâmplare.
Auzeau voci de meseriaşi plecând la târg,
Zăriră balcoane cu rodii în pârg.
Întrebaţi: ce vor? de sus din balcoane,
Au zis c-au venit să scuture burlane,
Şi-unde începură să zboare
Burlane, coturi cu cuie cu floare,
Date cu bronz, cu negru, spoite
Cu var. Portocalii, ruginite...
Curând fu curtea plină de ele.
Se aşezară la treabă printre zorele
În sunetul unor clopoţei de porţelan:
Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.

10. Funinginea

Şi deodată, cam pe la şase,
Totul fu invadat de puzderii negricioase.
Pieriră rufele, vocile, tot.
Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot,
Iar spaţiul cel negru se-mpărţi
Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.
Săli, coridoare, odăi, pasarele,
Turnuri, saloane, mansarde, capele,
Subsoluri, cămări, paraclise,
Toate cu uşile deschise
Şi-n fiecare turn, în fiecare odaie
Aceeaşi fiară cu ochi de văpaie,
Aceeaşi fiară care-i urmărise
Molcomă, crudă ca-n vise.
Fiară Didonă, fiară Belindă
Surâzând când nu reuşea să-i prindă.

11. Tancul

Totul era etern, totul era integru.
Totul părea vânăt spre negru
Când, în sunet de flaut şi tilingă,
Totul se-ncenuşă: începuse să ningă.
Apoi totul fu alb cu numai o pârtie şuie
Spre care suiră spre piscul de gheaţă verzuie.
Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă
Departe, străvezind o nostalgică elipsă,
Unde-i aştepta duduind pe loc
Un tanc cât o corabie la iernat în doc.
Rebegiţi, zdreliţi din brizant în brizant,
Ascultară cuminţi de comandant
Şi pătrunseră pe turela deschisă,
În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.
Înveliţi, ocrotiţi, goi, ca la spovedanie,
Se mişcară lent pe patul de campanie,
Se-mpreunară cu scâncet dur
Şi priviră limpede jur-împrejur.

12. Sf. Elefterie

Curgea o umbră de rai vopsit,
Clătina din clopotniţi marele naos scorojit
Şi chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,
Sfântul Ieronim cu buzele ţuguiate.
Tremurau de frig şi de-ntuneric mut
Plutind încet spre lumenul ştiut.
Zăriră lucarna şi ţâşniră prin ea
Ca două efluvii. Amiaza gemea
De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceaţă,
Travesară-n fugă întreaga piaţă
Şi se pierdură, goi, de nu ştiu câte ori
În forfota multicoloră, printre trecători.
Râdeau de bucurie că-i aevea tot,
Şi streaşina, şi burlanul rupt în cot
Şi Dâmboviţa furişată prin ulei şi materie
Dincolo de biserica Sfântul Elefterie.

Din volumul „Carte de vise”, 1969

Nemuritorul NICHITA...

Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul

ca un măr.

Eu am inclinat spre el umărul

ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând

ca sângele.

Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.

Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.

Eu am rămas un pom singur.

El

un om singur.

Lună în câmp

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,

sub cortul adormiţilor gutui

şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,

văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,

zvelţi vânători, în arcuiţii lei

din goana calului, cum îşi subţie arcul.

0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire

pe care ramurile i-au aprins,

suind sub luna-n seve caii repezi

ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii

În ochii tăi cu luna mă răsfrâng

... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene

dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea

mi-ai sărit în faţă.

Mă pândise-n încordare

mai demult.

Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,

m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,

când mai larg, când mai aproape,

ca o strângere de ape.

Şi privirea-n sus ţişni,

curcubeu tăiat în două,

şi auzul o-ntâlni

tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,

dar mâna nu le mai ştie.

Şi alunecă-n neştire

pe-un deşert în strălucire,

peste care trece-alene

o leoaică arămie

cu mişcările viclene,

încă-o vreme,

şi-ncă-o vreme...

Emil Iliescu (YLAN)

Rămăşagul



Ca în fiecare sâmbătă seara cârciuma lui Suditu era plină. Localul era vechi de vreo trei generaţii şi toată lumea ştia că actualul proprietar era un om care-şi mânca de sub unghie, fiindcă îl lăsase, aşa cum fusese el ridicat de bunică-său. El zicea că vrea să-i păstreze patina timpului, dar oamenii ştiau că zgârcitul de Suditu nu ar fi cheltuit nici măcar un leu pentru renovarea clădirii, deşi vadul era bun şi seară de seară avea muşterii pe cinste. La o masă ce se afla în mijlocul cârciumii, tronau Relă şi Simion, doi prieteni buni, oameni cu stare, cu cheag mult în Movila. Pe lângă ei roiau ca muştele în jurul unei bucăţi apetisante de brânză alţii, mai sărăntoci, dar care ştiau că uneori pe cei doi prieteni îi năpădea dintr-odată melancolia şi atunci se mai învârteau şi ei de câte o ţuică bătrână. Şi cum să nu fi melancolic, când amândoi făcuseră armata, undeva prin Ardeal, şi de locurile acelea îi legau şi azi amintiri de suflet. Despre olteni mulţi spun că sunt buni de caporali şi şefi de pluton. De aceea erau pline de ei unităţile militare de dincolo de munţi, nu de altceva, dar să mai pună în mişcare sângele de ardelean, mai molcom, ca o apă zăgăzuită. Sânge molcom, dar curat, spălat în multe ape de morală şi bun simţ statornicite de veacuri. Văzuseră acolo Relă şi Simion gospodării în adevăratul sens al cuvântului, nu case ca pe la ei, că le sufla vântul prin bătătură iarna, de ziceai că nu-i aşezare de om, ci ditamai câmpul lăsat în izbeliştea iernii aprige. Fiindcă, la ei, la olteni, de când se domolea zaibărul în bute, ei nu mai ştiau altceva decât caneaua, pe unde rubiniul se prelingea ca un sânge tainic, dar clocotitor. Cât despre neveste, să nu mai vorbim. Pe la parastase sau la nunţi se luau la întrecere cu bărbaţii lor, care se îmbată primii. În Ardeal însă...În Ardeal era altceva, de ziceai că Bunul Dumnezeu de aceea ridicase munţii cei mari, ca să separe pe cei robaci de cei lasă-mă să te las din Regat. Ori de câte ori se îmbătau, Relă şi Simion îşi aminteau de Ilona şi de Marişca, de clipele petrecute cu ele. Două ardelence ţepene ca pietroiul de-l pui toamna în butoiul cu varză, ca să o ţină proaspătă şi tare până-n primăvară. Se gândiseră ei atunci la însurătoare, dar armata a trecut, ei au fost nevoiţi să se întoarcă în Movila lor şi a zburat gândul de însurătoare, când au dat iar de coşmelia lui Suditu şi de serile de poveste de acolo. Din această cauză oftau ei, când se aghezmuiau mai serios şi deveneau Meccena satului, cinstind pe oricine se nimerea să calce locul.Uşa cârciumii se deschise larg şi în cadrul ei apăru figura bonomă şi trupul gros ca un elefant al viceprimarului, Nelu Orban. Vicele era un bărbat înalt, cu o burtă proeminentă, ce-l silea să-şi ţină pantalonii sub talie, cu cureaua atârnând ca o pasăre împuşcată pe brăcinarul care nu mai putea cuprinde agoniseala de grăsime acumulată prin lungile-i deplasări pe la oamenii din sat. Vara asuda cumplit şi avea o eşarfă albă, cu care din când în când îşi mai limpezea faţa-i roşie ca de rac fiert. Ar fi putut să ajungă şi el de mulţi ani acolo, pe fotoliul de prim cetăţean al satului, dar cum era mai prieten cu focoasele spirtoase, trebuia să se mulţumească mereu cu postura de viceprimar. Un lucru îl necăjea, faptul că toată lumea i se adresa cu apelativul „don’ vice”, ca şi cum nu ar fi avut şi el nume. Câteodată simţea un dor nebun să-i zică şi lui cineva pe numele mic, Nelu, dar lumea păstra distanţa protocolară care se cuvenea funcţiei sale.- Bună seara, spuse el, rotindu-şi privirea peste încăperea răvăşită de atâta fum. Ce faceţi, bă, fraţilor, vă adunarăţi ca fluturii la lumina felinarului, ai? Ce bine e vara, nu? Ziua tolănit la umbra căşii, seara la poveşti, la Suditu...Da’, las că vine ea iarna şi o să vă iasă pe nări şezutul ăsta. Oh, ...Relă...Simion...spuse el, îndreptându-se spre masa din mijlocul cârciumii. Cei doi prieteni se ridicară în picioare ca să dea mâna cu vicele, apoi priviră la cei din jur, ca şi cum ar fi vrut să le dea de înţeles cât sunt de preţuiţi şi respectaţi de al doilea om în sat, care le rostise numele şi le strânsese mâinile, ignorându-i pe ceilalţi.- Plecară fetele la oraş? întrebă vicele, privind spre paharele de pe mese, unele orfane, altele dospind de băutură.- Plecară, răspunse Relă. Plecară, că de luni încep examenele...- Şi, la ce facultate ziserăţi că vor să dea, întrebă vicele, ştergându-şi fruntea de transpiraţia ce se abătuse în valuri peste obrajii lui bucălaţi, de cum simţise miros de tărie prin nările-i puternice, ca de armăsar.- La Drept! La Drept! interveni şi Simion, cu o mină superioară. Păi, să avem şi noi în neam avocaţii noştri, să nu ne mai plimbăm pe la ăi din oraş, care îţi promit şi pielea ursului din pădure, iar, când e să te apere, constaţi că nu valorează nici cât două piei de cloşcă!- Păi, bă, acolo, la Drept, trebuie să ştii carte multă ca să intri din prima! îi luă parcă la rost vicele. Învăţară ceva fetele sau se duseră doar ca să miroasă aer de oraş?- Învăţară don’ vice, învăţară, îi răspunse Relă, legănându-se pe spătarul scaunului, cu un aer important.- Învăţară pe dracu’, spuse vicele, şfichiuindu-i parcă pe amândoi din vârful limbii şi privindu-i ironic. Ce învăţară, bă, nărozilor, că toată vara auzii că stătură pe gârlă, cu nădrăgoşii ăia de băieţi ai lui Buburlan...Relă şi Simion priviră în podea. Nu prea le convenea, ori de câte ori vicele călca pe la Suditu. Din două motive: primul, că de atunci autoritatea lor intelectuală se ducea de râpă, vicele devenind centrul atenţiei generale şi al credibilităţii maxime, şi al doilea, că îi făcea mereu nărozi, umilindu-i parcă intenţionat în faţa tuturor. Dar nu aveau ce face. Nu se ştie când aveau nevoie de el pentru cine ştie ce trebuşoară.- Învăţară, don’ vice, da’, mai mult noaptea, spuse cam timid Simion. Că aşa au auzit ele, că noaptea se prinde mai bine materia. Ziua, şi ele, ca fetele, au zis să stea o ţâră la soare, să mai prindă culoare în obraji, să nu se ducă acolo, la oraş, cu mâinile bătucite de coceni şi cu faţa arsă de vânt. Să arate şi ele altfel...- Ce să arate, bă, altfel! Acolo, la examen, trebuie să arăţi pe hârtie ce eşti şi cum eşti! Ce, crezi că ăia din comisie dau note după bronzul de pe faţă sau după pielea fină de pe mâini...Auzirăţi, bă, vestea? spuse vicele conspirativ, rotindu-şi privirea să vadă efectul întrebării sale.În cârciumă se făcu o tăcere de mormânt. Oamenii ştiau că vicele era întotdeauna cel care aducea veşti şi îi mai scotea din amorţeala şi rutina gestului de a ridica şi deşerta unul după altul paharele. Vicele se uită ţintă la Relă.- Păi...păi...?, spuse el, ridicând din sprâncenele arcuite ca doi arici, întoarcându-şi apoi privirea întrebătoare şi spre Simion.Cei doi prieteni îşi aduseră aminte de un alt vechi şi prost obicei al vicelui. Zicea întotdeauna că nu poate spune ce veşti are, dacă este pe gâtul uscat. Aşa era el, se învăţase să profite de om, cu funcţia lui, de momentul când unul sau altul ar fi intrat în biroul lui cu căciula în mână după vreun favor. Aşa că Relă îl strigă scurt pe cârciumar, făcându-i semn cu capul spre vice. Suditu apăru ca din pământ cu un pahar de cognac. Vicele nu bea niciodată ţuică bătrână, ca ei, că zicea că pute şi-l miroase primarul.- Auzirăţi, bă, că plecă şi alde Răţoi la oraş...- Păi, ce să caute o sărăcie ca Lisandru la oraş...?- Păi, nu Lisandru, bă, fie’su, Săndel...Se duse şi el la examene...spuse vicele, convins că a dezamorsat o bombă cu efect neântârziat printre cei de faţă.- La examene? Păi cum devine asta? Săndel a lu’ Răţoi la examene? îşi holbase Simion ochii spre vice, simţind că undeva în zona omuşorului îl cuprinde o fierbinţeală ciudată.- Da, bă, nărodule, ce numai fie’ta are loc acolo, la oraş? Că acolo sunt străzi largi de încap oameni din trei sate ca al nostru în ele! Vrea să dea la medicină...să devină doctor...doctor veterinar...- Oleleo, auzi medic veterinar, se maimuţări Relă, spre amuzamentul celor de faţă. Poate, când o zbura porcu'!- De ce, bă? De ce, bă, nerecunoscătorilor? le strigă vicele cu năduf. Aţi uitat, că, până să vină veterinarul ăl nou, Săndel ne-a scăpat porcii de pestă, vacile, când intrau slobode în trifoi, de se făceau burţile pe ele ca baloanele alea de zboară prin aer, astea moderne, cu heliu sau ce mama naibii vâră în ele. Că, dacă nu era el, le explodau ugerele ca bombele din ăl de al doilea război mondial!......Găinile, găinile nu ni le-a scos din tot felul de boli, de nu mai ieşea ou din ele să le fi picat cu ceară? Nu Săndel a făcut asta? Că a fost băiatul ăsta de mic parcă născut doctor de animale, blând şi cu suflet mare. Că mă întrebam, ce-i mai trebuie facultate şi patalama la mână, el e doctor de animale din burta măsii!- Eh, o să vedem noi, spuse Relă înciudat. O să vedem noi cine are dreptate. Să vedem cine intră la facultate. Fetele noastre ori Săndel...- Bă, nărozilor, păi, dacă vreţi, eu pot ţine şi un rămăşag cu voi doi. Ce ziceţi?- Adică, cum devine, don’ vice? Mata crezi că o să intre alde Săndel şi ale noastre o să rămână pe afară?- Bă, eu aşa zic!Nu apucase vicele să-şi termină gândul rostit, că în pragul cârciumii apăru Lisandru a lu’ Răţoi. Era un om bine făcut, dar pământiu la faţă. De aceea oamenii toţi spuneau despre el că nu e om făcut din sânge de bărbat amestecat cu femeie, că e făcut cu totul din pământ. Şi când mergea, se legăna, când pe un picior, când pe altul. Poate de aici şi numele stirpei lui, Răţoi, că aveai impresia, când îl vedeai mergând, că se scufundă în pământ, când pe o parte, când pe cealaltă. Lisandru mormăi un „bună seara” înfundat, fără să privească la nimeni. Se opri la bar. Comandă o cinzeacă, pe care o dete peste cap, apoi se îndreptă spre ieşire.- Să trăieşti, bă, Lisandre, îi spuse vicele, apropiindu-se de el. Ce faci, bă, pleci aşa de repede?- Bună seara, don’ vice, spuse Lisandru. Nu vă observai...Dar vicele ştia că Lisandru minte. Era genul de om care nu se plecase niciodată sub vremi, oameni sau funcţii. Aşa că, ori de vorbea faţă la faţă cu primarul sau cu vicele, ori de îl privea în ochi pe Frăsile, prostul satului, pentru el totuna era. Era sincer, deschis la vorbă şi la suflet şi de aceea îi plăcea vicelui de el. Mai era un motiv, pe care lumea îl ştia. Vicelui i-ar fi plăcut să-l aibă de ginere pe Săndel. Dar acesta era de câţiva ani în vorbă cu Liliana lu’ Gavril, aşa că nu se mai punea problema unei cumetrii între el şi omul negru ca pământul din faţa lui.- Lisandre, uite, bă, noi făcurăm aici un rămăşag. Eu zisei că al tău intră la facultate, Relă şi Simion, că intră fetele lor. Te prinzi şi tu la rămăşag?- Doamne fereşte, don’ vice, am vândut o amărâtă de pârloagă, numai să aibă băiatu’ bani de drum şi de taxe, ce i-o cere acolo, şi să stea în gazdă la cineva cât durează ascultarea la examene. Doamne fereşte!- Şi, în ce ar consta rămăşagul don’ vice, scânci din colţul său, Mărin a lu’ Mitu.- Păi, cine pierde, face cinste duminica viitoare la toţi ăi de intră în cârciumă. Că până duminică se dau rezultatele. De acord?Relă şi Simion îşi frecară mâinile nevăzut pe sub masă, căci de mult voiau ei să-l ciupească de o cinste pe vicele, ce se învăţase ca milogul la poarta bogatului, când era vorba de banii altora. Căci nici nu se gândeau ei că Sila şi Nataliţa lor nu vor intra la facultate, înaintea sfrijitului de Săndel.Trecuse săptămâna. Sâmbătă seara cârciuma lui Suditu era plină ochi de lume, căci se dusese zvonul din om în om de rămăşag. Vicele intră agale, căutându-i din ochi pe Relă şi Simion.- Nu veniră încă, don’ vice, spuse cu glasul lui piţigăiat a lu’ Mitu. Poate sărbătoresc acasă şi au uitat de noi şi de rămăşag...Chiar în clipa aceea în prag apărură chipurile lăsate, ca nişte măşti de ceară topită, ale celor doi. Se îndreptară spre masa lor tăcuţi, ca şi când nu ar fi fost decât ei doi în cârciumă.- Relă...Simioane, ce aveţi, bă, de nu deterăţi bineţe la oameni...la autorităţi...? întrebă vicele cam nervos. Ce, vă picară vorbele în sân la muiere şi nu puturăţi să le mai scoateţi de acolo? Ce vă făcură fetele?Relă şi Simion se priviră adânc, ca şi cum ar fi fost supuşi la cel mai ruşinos supliciu din lume.- Veniră acasă, ce să facă...- Luară?- Nu, spuse Relă, picară...da’ o să încerce iar la anu’...că mai e timp şi nu se mută oraşul din loc!- Păi, cum adică picară, bre, nea Relă, interveni a lu’ Mitu, care mereu le ţinea celor doi isonul, ca să-i mai pice şi lui vreun trăscău pe gâtlej. De ce picară?- Bă, Mărine, da’ prost te făcu mumă-ta, izbucni vicele, căruia niciodată nu îi convenea faptul că tăntălăul de Mărin se băga mereu neanunţat în vorbă. Păi, ziseră ăi din comisie să vină la anu’, să le mai crească ţâţele...Întreg localul izbucni într-un râs zgomotos, care-i cufundă şi mai mult pe cei doi în ruşinea lor. - - Păi, ce vă zisei eu, bă, nepricepuţilor...Gârlă le trebuia lor...zbănţuială prin zăvoi cu hahalerele lui Buburlan...! Sulemeneală pe faţă, pe mâini...Bă, cartea e carte, ştiinţa e ştiinţă, şi prostia e prostie, şi câteodată e atât de mare, că le întrece pe toate...! Acu’ să le puneţi în curte în ramă, să le vază toţi peţitorii care or veni pe uliţă...- Ce peţitori, don’ vice, că la anu’ dau iar examen...!- S-o credeţi voi asta, bă, nărozilor! S-a termenat cu facultatea pentru ele...! Cum ziceaţi de Săndel? Că o să ia, când o zbura porcul, nu? La ale voastre o să fie tot aşa: când o zbura porcul şi o ateriza caltaboşul...! Păi, voi nu ştiţi, bă, că în viaţă lucru bun trebuie să-l faci de prima dată...Bunăoară, într-o fabrică, dacă ai greşit prima piesă, se cheamă că ai făcut rebut, nu? În viaţă, dacă nu beleşti ochii de prima dată să vezi pe cine bagi în casă şi în beserică, la cununie, devine că peste câţiva ani te târăşti prin tribunale la divorţ, nu? Copilu’, copilu’ de nu-l creşti dintru-nceput bine, cu frică de părinte, o ia razna. Băiatul la tutun, beutură şi ştiu eu ce fel de jocuri de noroc, de-şi dă şi izmenele după el, iar fata...Eh, la fată, e mai drăcoasă comedia. Că întâi o ia aşa ca ale voastre, cu gârla, cu sulemeneala... Urmează apoi hăndrăleala prin zăvoi, de cum prind puf între picioare, că, de, cine e mai meşteră ca femeia la aşa descântece...!Nu apucară Relă şi Simion să răspundă acuzelor vicelui că uşa se deschise larg şi Lisandru cu părul vâlvoi şi ochii ca scoşi din orbite năvăli în cârciumă. Fără să privească pe nimeni, aşa cum îi era obiceiul, urlă cât îl ţineau bojogii:- Luă...! Luă...!- Ce luă, bă, Lisandre? Luă foc pe undeva? îl întrebă vicele, speriat şi el de privirea fioroasă a lui Lisandru.- Al meu...Săndel...luă! Luă la facultate! Am băiat doctor!- Bravo, bă, Lisandre, bravo, bă! Vedeţi, când omului îi arde de carte, imediat se şi vede. Păi, atunci devine, mă... Relă...Simioane...că mâine bem pe veresie.. şi începem de cum face ochi Suditu...! Aşa-i, bă? se ridică vicele de la locul lui, plimbându-şi privirea peste cei ce asistaseră ca la teatru la acest episod.A doua zi, duminică, dis-de-dimineaţă, Relă şi Simion stăteau în cârciuma lui Suditu pleoştiţi ca două cloşti puse pe ouă de curcă. Se gândiseră că fiind duminică, mulţi vor merge la biserică, apoi se vor duce pe la casele lor, să îmbuce ceva, s-or trage la somn. Poate pe seară să se mai înmulţească clienţii şi să se mai împuţineze şi banii din buzunarul lor. Mureau însă de ciudă pe Lisandru. Şi nu neapărat că al lui intrase la facultate. Ci, fiindcă le dădea cu tifla şi intrase de două ori până la ora prânzului în cârciumă, prilej să-l mai cinstească cu o tărie. Când îl văzură că intră pentru a treia oară, Relă îi spuse veninos:- Bă, Lisandre, da’ ce poamă de om eşti tu, bă, de nu te mai saturi de pomană?- Păi, de ce vorbeşti aşa, Relă?- Păi venişi de dimineaţă o dată...te cinstirăm...Apoi venişi iar...- Uitai să-mi iau ţigări...- Iar te cinstirăm...Acu, ce mortii mai cauţi acilea?Avea Relă o vorbă a lui, ştiută de tot satul. Când se enerva, spunea doar atât: „ce mortii, bă?” Era o vorbă pe care o prinsese de la bunică-său, când era mic, dar fiindcă atunci nu-l putea pronunţa pe „ţ”, rămăsese cu acest cuvânt, mortii. Relă se uita la Lisandru şi ştia că acum nu mai are ce motiv să bage că intrase iar în cârciumă.- Mi-amintii acasă...n-am cribite..spuse Lisandru... Uitai să-mi iau cribite, când luai ţigări. Şi ţigara fără cribit, la ce-o aprind, la soare?- Cribitele cui te-a făcut! îl sudui scurt Simion. Dar nu aveau ce face, rămăşagul era rămăşag. Mai ales că era făcut cu vicele şi nu voiau să-l supere. Nu se ştie când aveau nevoie de el pentru vreo trebuşoară.- Bă, Relă, nu te înfoia aşa ca curcanu’, lasă, bă, că de data asta îmi plătesc singur consumaţia, îl linişti Lisandru pe bărbatul, care-l privea parcă scos din minţi.Dar Suditu, care era numai ochi şi urechi din spatele tejghelei, spuse cu voce autoritară:- Nici nu se pune vorba, nea Lisandre! Avem aici creditul cooperatist, la alde Relă şi Simion!Îi făcea plăcere lui Suditu să-i vadă ofticaţi pe Relă şi Simion. Niciodată nu-i putuse suferi. El stătea din viul dimineţii şi până seara târziu în picioare în spatele tejghelei şi tot nu prinsese cheagul pe care-l aveau cei doi, recunoscuţi pentru mişmaşurile pe care le făceau.Aşa că Suditu dăduse sfoară în şapte sate pe la cunoscuţii lui, să-i umple duminică seara cârciuma, că era parastas mare la alde Relă şi Simion. Trecuse un an de la acea întâmplare. Săndel luase prima sesiune din viaţa lui cu note meritorii şi Lisandru era mândru nevoie mare. De când îi intrase băiatul la facultate, umbla pe uliţa mare stând în picioare pe capra căruţii. Să-l vadă lumea din curţi. Să zică, ascunsă pe sub bolţile de vie: „Uite, bă, trece Lisandru a lu’ Răţoi...doctorul...!”Trecuse vacanţa de vară şi Săndel trebuia să plece din nou la oraş. Începea anul doi, dar era trist că-l lăsase pe Lisandru cu porumbul necules. Fusese o vară uscată şi năpârstocul de porumb nu apucase să stea bine pe picioare, de-ai fi zis că abia învăţase să meargă. În ziua în care se întâmplase nenorocirea cu Lisandru, lumea stătea pe la casele ei, căci era o duminică blândă de septembrie sub cerul răpus de vipia verii ce trecuse. Saveta, nevastă-sa, îi spusese să stea locului. E duminică şi e păcat de Dumnezeu să lucreze, să încarce porumbii de la câmp. Dar Lisandru, nu şi nu! Nu lasă el bunătate de recoltă până luni, în plin câmp la mâna ţiganilor din satele vecine! Avea locul aproape de gârlă, dar departe de casă. Când umplu prima dată căruţa, cu anevoie caii urcară panta ce ducea spre sat. Se dădu jos ca să mai uşureze din efortul animalelor. Ajunse în vârful pantei şi se opri să se odihnească. Om şi animal. Privi înspre valea Cernei. Niciodată gârla lui nu i se păruse atât de frumoasă, galbenă ca o gutuie dată-n pârg. Pe maluri erau puşti care dădeau la fâţe, roşioară şi obleţi. Se gândi că se pierduseră pe sub malurile acelea şi anii lui, cum se pierdeau pe sub cămaşa cerului fuioarele de fum ce tresăltau ca nişte limbi de şerpi uriaşi din coşurile caselor movilene. Îşi îndemnă blând caii, şi, pentru ca aceştia să nu o ia razna la vale, se proţăpi înaintea lor, ţinând oiştea cu mână tare. Auzi dintr-odată un zgomot mare. Parcă căzuse în satul lor un avion. Dar nu era niciun avion. Era Marcel a lu’ Impiegatu. Îşi luase motocicletă nouă şi o bârâia cât era ziulica de mare prin sat. Acesta trecu pe lângă el, chiuind din toate puterile. Că avea în spate pe şa o fetişcană şi voia să-i demonstreze că piloţii de formula I sunt mici copii pe lângă el. Caii fornăiră întâi, cînd auziră bâzâitul tare în urechi. Când Marcel a lu’ Impiegatu trecu pe lângă ei, se agitară ca o apă năvalnică prinsă între stîncile chingilor şi oiştea grozav de puternică. Apoi hăisul vru să se ridice în picioarele din faţă, ameninţând să răstoarne căruţa. Hăisul era armăsarul favorit al lui Lisandru, dar acum, că avea în dreapta lui iapa, devenise şi mai nervos. Lisandru se trezi într-o clipă sub copitele cailor săi. De obicei, caii feresc omul, nu-l calcă, dar acum chingile, oiştea grea nu le dădură prilej ca să ferească fiinţa ce ţipa sub ei. Coloana lui Lisandru se frânse ca o smicea de măr înflorit prea devreme.Nenorocirea asta îl ţintui în pat pentru totdeauna. Destinul copilului său, Săndel, fusese şi el scris, acesta fiind nevoit să se retragă de la facultate. Gospodăria rămăsese fără braţ de bărbat. Băiatul se însură şi încercă să uite de visul lui de o viaţă. Îl scotea pe Lisandru pe o rogojină afară la soare şi nu putea să nu observe lacrimile acestuia stătute pe la colţurile ochilor, ca nişte fluturi tremurând de durere.- Lasă, tăicuţă, lasă, îl amăgea Săndel cu glasul lui blând. Că nu s-a născut omul cu facultate. Uite, am slujbă acum. Veterinarul cel nou, care are trei comune în răspundere, mi-a zis că, dacă vreau, pot să fiu ajutorul lui. Să mă ocup de animalele din Movila. Şi fără hârtie la mână. Că doar mă cunoaşte lumea de când eram mic...- Da, dar una era să fi acolo, la facultate, să mă simţesc şi eu mândru când ies pe uliţă...Acu’, oricum nu mai am unde şi cum merge...Poate că aşa a vrut Bunul Dumnezeu...Pentru păcatele mele...pentru duminica aia sfântă, pe care eu am batjocorit-o cu munca mea...- Linişteşte-te, taică, totul o să fie bine. În toamnă ţi se naşte nepotul. Nu e ăl cu coarne aşa de negru! Hai, bucură-te de soare, că acum vine iarna buluc peste noi, de nu mai ieşim din case...Trecuseră de la acea întâmplare, rămăşagul despre care se dusese vestea în şapte sate, zece ani. Timpul alunecase peste fiecare, modelându-i chipul şi vârsta. Nelu Orban, era tot vice, clienţii lui Suditu erau aceleaşi feţe, mai buhăite parcă de băutură, de tutunul prost şi de ani. Când intră vicele în cârciumă, afară bătea un vânt câinos, mirosind a iarnă proaspătă. Îi puteai simţi colţii, dacă îl înfruntai din plin. Relă tocmai le povestea despre o nuntă la care fusese el şi muierea, într-o comună de peste deal.- Salutare la toată lumea! spuse vicele cu glas baritonal. E mai bine acu’ ca vara, nu? Venim şi noi mai pe ziuă la crâşmă...- Şi tot noaptea plecăm, râse mânzeşte Mărin a lu’ Mitu, arătându-şi dantura mâncată de coropişniţele tutunului.- Ce faceţi, bă, alde Relă...Simioane...? Parcă ieri fuserăm aci şi băturăm palma la rămăşag. Cum mai trece timpul, bă! Parcă ar trece de la el, cu de-a sine putere. Pe noi nu ne întreabă niciodată, dacă vrem sau nu să treacă...- Păi, d’aia se numeşte timp, don’ vice, îi răspunse mucalit Relă, ca să treacă...- Aţi văzut, bă, cum trecură anii şi se alese praful şi de facultatea alor voastre, că rămăserăţi fără avocaţi în neam!- Şi de facultatea lu’ Săndel....oale şi ulcele se alese şi de ea, spuse cu satisfacţie în glas Simion.- Şi de a lu’ Săndel, mă, aşa-i!, spuse cu amar în glas vicele. Păi, dacă la ale voastre nu le mai crescură ţâţele, cu ce să mai defileze prin faţa comisiei de examen! - Lasă, lasă, don’ vice, că avură noroc. Dădură de băieţii lui Tiberică, de peste deal, cel cu moara. Sunt cumnate acu’ şi stau, bine mersi, la căşile lor, că nu s-au născut toţi în facultăţi.- Am auzit, bă, că ăştia a lu’ Tiberică îşi ţin nevestele acasă, pe cafea şi ţigară, aşa-i? Nu le lasă să rânească la bălegar...- Mai toacă şi ele din când în când mălai cu urzici, pentru puii de curcă...că pentru asta nu au nevoie de facultate...În rest, aşa-i, le ţine bărbaţii pe roze...- Se mai duc ele pe gârlă, la bronzală?- Cum să se mai ducă, acu’ sunt muieri la casa lor!- Ascultaţi, bă, necitiţilor, la mine, că am văzut multe şi am auzit şi mai multe! Femeia e legată de sulemeneală, de cum o scoate mă’sa dintre craci. Sulemeneală şi oglindă. Că până şi baba Stanca, chit că se duce până la magazin să ia pâine, tot mai aruncă o privire în oglinda spânzurată în tindă, să vadă cum i se aşează cutele pe frunte. Voi nu ştiţi că între femeie şi oglindă e un legământ de când lumea? Se zice că, ori de câte ori o femeie se uită în oglindă, frumuseţea ei se aşează acolo, între straturile de ape, ca nişte slove într-o carte. Că d’aia îmbătrânesc ele şi se urâţăsc. Le ia oglinda cu fiece vezeală în ea tot frumosul din obraji şi-l ascunde în strălucirea ei. Ia, spuneţi, bă, ce pune lumea în sicriu, când moare muierea?- Păi, ce să pună, zise, Relă, privindu-l parcă tâmp pe vice. Pune moarta...!- Vezi, Relă, că nu raţionezi? Lasă, bă, moarta! Moarta ca moarta, dar n-aţi văzut că pune piaptăn, şi oglindă. Astea se pun neapărat. Şi ştiţi de ce?Întreaga asistenţă privea neputincioasă parcă în prostia ei la vice, aşteptând să fie luminată de acesta.- Se pune pentru că atunci când sufletul ajunge acolo, sus, îngerul de la poarta mare a cerului ia oglinda, o sparge de vreun nor, şi toată frumuseţea femeii, ascunsă în ani îndărătul ei iasă iar la lumină şi se aşază pe suflet, ca zăpada pe dealurile Movilei noastre. Că nu se cade, nărozilor, să apară muierea în faţa Domnului schilodită de riduri şi de vremi, nu? Trebuie să apară, aşa cum a făcut-o mâna lui pe prima femeie, pe Eva aia, frumoasă şi curată la suflet...- Da’, noi, noi de ce îmbătrânim şi ne urâţim? întrebă dintr-un colţ al crâşmei, Rică a lu’ Botezatu. Că eu unu' nu ştiu dacă mă uitai în oglindă de trei ori în viaţă...!- Păi, ia ziceţi voi, bă, pupezelor cu perciuni, ia ziceţi, de ce îmbătrânim, noi, bărbaţii?- De griji, de copii...spuse Relă.- De viaţa asta grea, că în capul nostru stă toată gospodăria...adăugă Simion compătimitor vorbelor prietenului său.- De tutun şi beutură, necheză din colţul său, Mărin a lu’ Mitu.Din toate piepturile celor prezenţi se revărsară în fumul de-l tăiai cu drujba din încăpere fel şi fel de oftaturi, semn că viaţa bărbatului pe lumea asta este una vitregă de tot.- Vezi, bă, vezi că sunteţi proşti cu toţii, le spuse primarul. Proşti, necitiţi şi nu raţionaţi! Femeia, bă, femeia ne îmbătrâneşte. Şi ştiţi de ce? Că vede că oglinda îi ia pe zi ce trece din frumuseţe şi ce zice ea: să iau de la nărodul ăsta o ţâră de îmbujoreală şi de viaţă în obraz! Că el tot nu are ce face cu ea, că în afară de beutură şi tutun restul le face, doar când stai cu gura pe el. De ce să rămână el tânăr şi frumos şi eu să mă usuc precum vreju’ de fasole pe arac? D’aia îmbătrânim şi ne urâţim noi, bărbaţii! - Da’, vezi, don’ vice, nici fără femei nu putem sta. Asta este o lege! se auzi o voce din fundul încăperii.- Aşa-i, bă, că atunci când ne luă ăl bătrân din ceruri coasta, ne-o luă tocmai p-aia, pe care se sprijină plămânu’ drept. Fără plămân şi fără femeie, e, simplu, nu poţi trăi! Cum nu poţi trăi fără aer!Oamenii se minunau, dându-şi coate de cât de destupat şi citit era omul cu care seară de seară îşi împărţeau ei poveştile despre viaţă, acolo, în cârciuma lui Suditu.- Auzirăţi vestea? se ridică vicele, ca pentru a se duce la bar, să-şi comande ceva, căci vedea că Relă şi Simion nu dădeau niciun semn de respect faţă de el.Larma din cârciumă încetă ca prin minune. Toată lumea aştepta spusele primarului, care precis venea iar cu o veste nemaiântâlnită. Relă ştia că nu trebuie să mai aştepte ca vicele să spună deja cunoscutul „păi” şi îi făcu semn lui Suditu. Vicele, după ce sorbi o gură de cognac şi o savură plescăind, zise:- Fuse alaltăieri la mine Săndel. Vrusei să-mi scopesc vieru'. Acu’ vine Crăciunul şi, dacă nu-l scopeşti, pute carnea de te dă afară pe uliţă. Săndel îl luă şi pe ăl mic cu el. Ce zic eu, ăl mic, că e în clasa a treia. Băiat isteţ ca un proverb, bă. Şi cuviincios. - Cu cine don’ primar, îi adresă Relă linguşitor şi în avanpremieră acest nou apelativ, fiindcă auzise că pentru alegerile viitoare vicele îşi băgase pilele în funcţiune şi era sigur că va fi uns primar. Cu ăl mic, cu Monel?- Da, bă, Relă, cu Monel. Şi, mă rog, de ce mama dracu’ te hlizeşti aşa, când vorbeşti de copil?- Păi, mă gândeam ce nume i-au pus şi nărozii ăştia. Auzi, Monel! Când îl strigi, parcă ai chema un căţălandru!- Şi ce te încurează pe tine grija, bă, cum îşi botează alţii copiii?- Aşa, ziceam şi eu, ca prostu’...- Bă, ăla e un copil şi jumătate. Cât boscorodi tac’su prin bărbăţia vierului, nu se dezlipi de lângă el. Săndel îi explica ce şi cum făcea acolo şi ăl mic îi dădea la mână tot ce avea nevoie din trusa aia medicală. Când am văzut mâinile lui Săndel pline de sânge, şi cu ditamai fuduliile în palmă, am simţit că leşin. Am dat fuga în casă, să trag pe gât vreo două ţuici, să-mi revin. După ce a termenat, Săndel s-a dus un pic şi la Petruş, vecinul meu, că ăla avea ceva probleme cu vaca. Ăl mic a rămas cu noi, adică cu mine şi cu nevastă-mea. Tocmai făcusem nişte plăcintă cu dovleac. I-am dat copilului câteva bucăţi, un pahar de suc, acolo... Eu am început să-l descos, ştiţi voi, cum sunt obişnuit la primărie: ce mai face, îi place şcoala, ce face ăl bătrân, Lisandru?... Nevastă-mea, nici una, nici două, îl întrebă ce vrea el să se facă, atunci când o fi mare...- Şi ăl mic ce răspunse? interveni, sfios, Relă.- Păi...păi...arătă vicele spre paharul din care reuşise să scoată tot aerul.Relă privi peste umăr la Suditu şi porţia vicelui umplu la loc paharul.- Păi, ce să zică, stai să vezi. Îmi zise că el şi cu tac’su, adică cu Săndel, au un secret numai al lor. Dar ni-l spune şi nouă! Bag seamă, că, ori îi plăcu mult de tot plăcinta, ori cum vorbirăm noi cu el. Aşa cum vorbeşti cu un om mare. Îmi zise că într-o zi, asta-vară, când îl scoseră pe ăl bătrân afară în curte pe rogojină, acesta începuse iar să plângă. Că din cauza lui a rămas Săndel fără facultate. Atunci Săndel i-a spus: „Taică, uite, eu am curaj să ţin un rămăşag...”- Rămăşag? beliră ochii Relă şi Simion, la auzul cuvântului, care-i sărăciseră în acea duminică de pomină de atâţia bani frumoşi.- Bă, nu fiţi neam de manivelă şi nu mă mai întrerupeţi, că-mi pierd firul...se oţărâ la ei vicele. Şi, pe urmă, vă taxez iar cu o Metaxă! Cum spuneam, Săndel îi spuse că vrea să facă un rămăşag...- Cu cine, cu ăl bătrân, mieună din colţul său, Mărin a lu’ Mitu, care nu auzise pesemne intervenţia vicelui cu privire la băgatul în vorbă nepoftit.- Nu cu ăl bătrân, bă, nărodule, că ăla nu mai poate face rămăşag acu’ decât cu a’ cu coasa!- Da', cu cine?- Cu soarele!- Cu cine, don’ primar? întrebă Relă mirat.- Cu soarele, bă! Aşa spuse Săndel. Se jură că, dacă ăl mic al lui nu se face doctor, să-i facă pofta lu’ ăl bătrân şi pierde rămăşagul, un an de zile nu mai iese din casă să vadă lumina soarelui..- Şi soarele ce zise, don’ primar? adăugă glasul piţigăiat al lui Mărin.- Ce să zică, bă, Mărine, zise că eşti prost ca noaptea, aia zise! Păi, ce, bă, soarele are gură ca noi, să vorbească? El numai obliceşte sus pe boltă, ca să vază ce facem noi oamenii, acilea jos. Uneori îi mai sare şi lui ţandăra şi atunci intră supărat în nori, de nu-l vezi două-trei zile...Deh, că şi el e bărbat, ca noi...Ce, nouă nu ne mai sare câteodată ţandăra?- Păi, cum devine asta, don’ vice? se trase Mărin mai aproape de ei. Cum adică...e bărbat? Soarele...?- Păi, nu ştii şi tu, bă, basmele alea de le ascultam când eram mici, se întoarse vicele spre Mărin, făcându-i un semn autoritar să nu se apropie mai mult, fiindcă ştia toată lumea că Mărin a lu’ Mitu nu se spăla cu săptămânile. Nu ştii, bă, că el şi luna fug unul după altul şi nu se pot prinde şi vedea niciodată, deşi le-ar arde şi lor de ceva giugiuleală...!- Don’ vice, nu vă mai bateţi gura cu Mărin! La mintea lui...că ştie tot satul... Câtă beutură a supt ăsta din ţâţa lu’ mă’sa, când era mic, n-am băut noi toţi la un loc apă! spuse Relă, care-i făcu un semn lui Mărin să se întoarcă la masa sa.- Păi, şi credeţi d-voastră, don’ vice, că Săndel o să câştige rămăşagul ăsta?- Bă, Simioane, pe ăl cu voi, îl câştigă...- Da, ăl cu noi! Da', acu’, cu soarele, e mai greu, că e soare...nu om... mai adăugă Relă.- Om trăi şi om vedea, bă, nărozilor, spuse vicele. Că nici Movila nu se mută de aci, nici soarele de pe boltă!- Auzi, bă! Al mortii de copil, îngână Relă, auzi, să facă el rămăşag cu soarele!Relă avea toate motivele să fie mirat. Niciodată nu se pomenise la ei, în Movila, ca cineva să fi făcut pariu cu soarele. Pariu cu oamenii, asta da. Că, şi dacă-l pierdeai, ştiai că ăl cu care făcusei rămăşag, chiar dacă nu te ţineai de cuvânt, era tot om ca şi tine. De-l pierdeai şi nu plăteai, nu mai vorbea ăla câteva zile cu tine. Da, apoi, totul revenea la normal. Cu o ţuică în faţă. Dar aşa, să faci pariu cu soarele...!Din ziua aceea oamenii, ori de câte ori îl întâlneau pe Săndel pe uliţă, după ce îi dădeau bineţe, se uitau pe boltă să vadă dacă soarele mai e acolo, să ţină rămăşagul. Cu fiecare zi ce trecea, Monel învăţa tot mai bine şi devenea ceea ce fusese şi taică-său, când era de vârsta lui. Un om priceput la suferinţele animalelor, aşa încât nimeni nu mai punea la îndoială că Săndel va câştiga rămăşagul cu soarele. Lisandru, în schimb, devenea tot mai mic, ai fi zis că intra clipă de clipă, puţin câte puţin, în pământul din care a fost făcut, cum obişnuiau să zică oamenii despre el. Când era singur, ridica marginile rogojinei şi mângâia pământul, pe care parcă îl ruga din priviri: „ Mai lasă-mă, mai lasă-mă o ţâră, nu mă cere la tine! Mai ai oleacă de răbdare cu mine! Că şi eu am avut răbdare cu tine toată viaţa, aşteptând an de an să primesc înapoi ce am semănat. Şi uneori erai zgârcit şi nu-mi dădeai tot ce meritam, dar eu n-am ţinut supărare niciodată cu tine! Mai ai răbdare o ţârică...nu mă cere încă.... să prind şi eu ziua când Monel o ajunge doctor...!”Apoi îşi punea palma streaşină la ochi şi privea chiorâş spre soarele ce-şi arăta dinţii de raze arămii într-un zâmbet larg: „Râzi, tu, râzi, taică soare! Da’, să vedem cine râde la urmă! Că Monel e primul la carte şi peste doi ani pleacă la examene, la facultate. Şi o să fie doctor...din ăla adevărat...Atunci să te ţii!”.Anii treceau şi viaţa se plimba prin Movila cu trăsura ei de speranţe şi griji, iar oamenii uitaseră cu totul parcă de rămăşagul pus de Săndel. Numai când sosi vestea că Monel a intrat la facultate şi că va fi doctor, atunci îşi amintiră cu toţii de Lisandru, de Săndel, de rămăşagul neobişnuit dintre om şi natură. Aşezat pe rogojina lui, Lisandru privea spre cer. Acum era liniştit sufleteşte şi fericit. Ar fi vrut să se poată ridica miraculos, ca pe nişte catalige nevăzute. Să fie mai înalt decât casele şi plopii lui dragi. Să privească până hăt, departe, să vadă cum se despică lumina pe apa brumărită a Cernei. Cum se înnegreşte văzduhul de păsăretul din zăvoi, aşa cum gândurile umbresc cutele frunţii omului. Mângâie pământul cu sfioşenia ţăranului, care se lipise cu sufletul pe viaţă de brazda neagră şi grea. Acum, se gândea el, poate să lase pământul să-l tragă în măruntaiele lui reci, să-i ia boţul de humă frământat de griji şi de ani, ca pe un obol, pe care el i-l datora de la naştere. Ştia că cealaltă parte din el, sufletul, se va înălţa ca o pasăre de crâng primăvara şi va zbura drept prin inima soarelui, topindu-se în veşnicie...Şi mai ştia un lucru Lisandru a lu’ Răţoi: că băiatul său fusese primul şi ultimul om din Movila care câştigase un rămăşag cu soarele...

Vladimir Belity

Au prins livezile şofran,
Ori poate-au fost muiate-n miere
De vreme, marele tiran,
Ce trecerii dreptul îl cere.
Natura, marele ecran,
Se ilustrează-a mângâiere,
Au prins livezile şofran,
Ori poate-au fost muiate-n miere.
...Vântose-n salturi de tigran,
Se tânguie de-atâta fiere,
Ce curge timpul riveran
Nălucă ce ne sapă-n vrere.
Au prins livezile şofran!


Crochiuri

Prea temător
de a nu-ţi frânge fragilitatea de rouă
las numai palei de vânt plăcerea
de a-ţi cuprinde fiinţa-trupului
ce-întreaga dorinţă de-a te avea numai eu!
Ochii tăi
însăşi pădurea virgină
în care mi-am pierdut paşii
şi drumul de-ntoarcere...
Te furişezi prin viaţă
întocmai cum lumina
se rostuieşte clipă.
Venind de departe
din incomensurabil
ştiind s-ascunzi oboseala-ţi
orizont de privire.
... Vii strecurată filtrând
apa trecerii
de semn.
Şi uite-aşa
m-ai găsit (ce-ntâmplare?!)
rămânându-mi statornică
scrijelindu-mi sufletul
cu câte-un rid
pe an
din dragoste!

Gligor Sava

Mesaj 1 - Valoarea

Se desparte ochiul de trupul tău femeie,
chiar coapsa ta fierbinte îmi părăseşte dalta,
în târg şi în bordeluri eu am să caut alta,
incediul se clădeşte, cu trudă, din scânteie.
Dar voi rămâne totuşi alcoolul tău şi viciul
iar tu sărutul sacru şi, ca pedeapsă, biciul.

Laura Pteancu

Umerii goi ai cerului


Pe umerii cerului pasc
într-un sfârşit neuronii călătorului suprem
păsări de negură roind cu inimi de ţigară aprinsă
la concurenţă cu stele sinucigaşe
iată-l aplecat peste oglinda
unui gând
carnivoră cufundată cu înălţimea colţului său
în organica grădină a prăzii
asediul unei întrebăric
u trup de nimfă-regină şi nerăspunsul ei-paj de nelumină,
va începe în curând
sub refugiul oferit
de pulpa - zăpadă coaptă,
a lunii.

Alina Ionescu

Maria scrie un roman


Când Aura a intrat în casa Mariei a simţit aşa o boare care o lua pe toate părţile. Fără a sta prea mult pe gânduri a înaintat. Picături reci de sudoare pe spatele-i gol. Un strop mai mult şi ar fi simţit că se îneca . Ea cu ea. O senzaţie ciudată pe care nu o mai trăise. A încercat să aprindă lumina, dar nu întrezărea niciun întrerupător. Atunci…în panica grozavă care o conducea s-a îndreptat către fereastră. Va găsi acolo oare aerul de care avea atâta nevoie?Şi se pare că…Decembrie, 1980.Un oraş pustiu într-o după-amiaza de iarnă. Nici urma de omăt. Numai ea şi gândurile sale. Încerca să găsească un magazin de unde să-şi cumpere mult visata pereche de pantofi. Pantofi verzi…Da, mofturi într-o vreme crâncenă...Visa la coafuri extravagante şi la toalete de cinema. Nu s-ar fi gândit niciodată că acolo urma să i se schimbe viaţa. Ura oraşul-furnicar. Încă mai visa la orăşelul de munte din copilărie. Iar schimbul de noapte i se părea încă, după aproape un an... de domeniul fantasticului. Hala fabricii îi aducea în minte numai imagini distorsionate. Pe masa din hol se vede un ziar mototolit. Îl ia şi parca ştiindu-l pe dinafara încearcă să reproducă din minte ştirea: „Pe 8 decembrie 1980, când se afla în drum spre casa, fostul membru Beatles a fost împuşcat mortal de un fan...” Da, ciudat!Nu credea în puterea cuvântului, dar avea încredere oarba în puterea scrisului. Răvăşită, cu părul în vânt căuta prin lumina slabă a felinarelor urme de vitrine. Pantofi verzi...Şi, deodată din cer apăru un semn:primul fulg de nea. Plăpând şi nesigur pe el încerca să-şi facă loc .Urma altul şi altul…şi altul!Până când strada devenii gri, apoi albă. Un alb murdar...nesincer!Ştia ce avea să urmeze. Nici de data aceasta nu va găsi ce dorea. Intrând în camera mică în care-şi ducea traiul continuă să privească pe geam .Fulgii mici de acum câteva ore se transformară în fulgi mari şi îndrăzneţi .Din camera vecina se auzeau zgomote. De fericire?Nu, zgomote înăbuşite de ceartă. Ea îi reproşa lui că nu a adus mai mulţi bani nici luna aceasta. Ar fi putut sa meargă ea să-i dea din economiile ei. Avea ceva, dar pentru pantofi verzi...Verzi ca ochii lui în acea seara de martie. Un verde clar, curat şi parcă adus de undeva dintr-o fâneaţă de la munte. Vai...unde avea sa găsească verdele?În ochii lui...nicidecum într-o pereche de pantofi...Si încălţată în ochii lui va continua drumul pe aleile vieţii...Un strigăt o trezi parcă la realitate. Îşi făcu apariţia Maria...veselă şi cu ţigara în mână, ca de obicei. Maria asta era destul de uşuratica , dar ştia să scrie. Scria despre pomi şi despre stele. Scria despre cum s-a născut omul pe pământ. Scrisul le uniseră .Un alt zgomot. Pe uşa intrară şi ei. Parcă prea trişti şi obosiţi. Unul înalt şi subţire, cu părul lins, cu o mica coada la spate , ascunsă de ochii lumii şi altul mai scund, puternic. Niciunul nu salută. Erau de-ai camerei. Ce rost avea să salute o camera pe care o ştiau atât de bine!Dacă ar fi vorbit pereţii, câte ar fi avut de împărtăşit!Vlad robotea la un aparat vechi de radio de la care mai primea veşti pe sub mână. Era atracţia palierului. Marele electrician. Roiau fetele în jurul lui. Dar el o voia pe Maria. Ştia ca e cam uşuratica , dar îi plăcea cum scrie. Maria fuma deja a treia ţigara şi se descalţă uşor. Privea spre Vlad...Nicio discuţie în noaptea albă. Capete pe ferestre. Cu toţii erau fascinaţi de zăpada care începea să pună stăpânire peste tot. Şi încetul cu încetul, reuşi. Se albi întâi copacul din curte , apoi curtea toată ca mai apoi să se albească pagina asta pe care scriu într-o seara de martie. Şi deşi alba , încerc s-o acopăr cu litere negre ca s-o citeşti tu şi să afli despre Vlad, Maria si Aura. Şi despre întâmplările dintr-o seara de decembrie care nu ar fi existat dacă eu nu aş fi avut acum un moment de răgaz.Am senzaţia ca Maria e mult mai uşuratica decât v-aţi imaginat până acum pentru că mai arunca câte un ochi şi la Dan, prietenul lui Vlad. Un ochi păcătos. Şi se descalţă si sări in pat. I se vede sânul stâng. Dar nu o deranjează. Maria!Şi într-un final observa cum băieţii mâncând mere salivau .O vreme în care fetele încă mai erau mari la măritiş. Şi ea…nu mai era demult. Dar îi plăcea mult să scrie. Avea talent…recunoscut chiar de mai marii de la Litere. O încercare de debut. Nereuşită încă, dar cu ajutorul lui Pamfil va ajunge într-o zi scriitoare. Ştia asta. I-o promisese Pamfil în noaptea aia caldă de mai când a umblat numai în tricou în camera lui de holtei vârstnic şi când i-a devorat sânii moi. Ea nu a simţit nimic , dar parca elanul scriitoricesc a făcut-o să simtă cum într-o zi îşi va vedea numele pe-o carte. Şi aşa l-a minţit ca n-a mai simţit niciodată aşa cev? În niciun caz în braţele vreunui puştan de seama ei. Ăştia se speriau numai la gândul ca o au, pe când Pamfil a avut-o seri de-a rândul numai pentru el. Acum nu mai ţinea cursuri la Litere , dar Maria ştia ca oriunde ar fi încă se mai gândeşte la ea...Incursiunea naratologică în faţa unui computer. Termenii rămân aceeaşi. Termin de scris textul , îl corectez , apoi îl pun pe site. El devine text numai în momentul în care tu accesezi site-ul şi citeşti. Maria nu a existat cu adevărat , dar Tu ai făcut acum o minune: ea există pentru că tu ai scos-o din text şi ai făcut-o personaj…Iar eu…

Bogdan BU: teatru

Un vapor pe Mureş
(teatru scurt)



Personaje: Anne Morgan – fostă turistă britanică, dar de origine română, care a venit la Arad pentru a vedea locurile natale ale mamei sale;
Morg Ana – prietena “dintotdeauna” a Annei Morgan;
Gardianul – băiat tânăr şi serios, părăsit de cel puţin o posibilă consoartă.
Décor: Debarcaderul de lângă podul de la intrarea pe insula ştrandului “Neptun”.
La ora 2 noaptea nu se mai aude decât curgerea apei, ca un sunet monoton şi liniştitor, asemenea trecerii timpului. Neonul abia izbuteşte să împrăştie întunericul dens. Altceva nimic, dacă nu luăm în considerare luminiţa din ghereta gardianului, care seamănă cu o stea; şi, într-un fel, chiar este…


Anne Morgan (tocmai îşi face apariţia, împreună cu Morg Ana): De unde vapor, fată, pe râuleţul ăsta?!… Şi la ora asta!
Morg Ana: Stai liniştită scumpo! O să vină el atunci când i-o fi timpul.
Anne Morgan (puţin blazată): La urma urmei, nici nu ştiu de ce trebuie să plecăm! Adică eu…

Morg Ana (dă din cap, agasată): Păi, nu spuneai tu că ţi s-a făcut lehamite de oraşul ăsta şi că te-ai tot duce cât vezi cu ochii, să scapi odată?… Dacă te-ai răzgândit, spune!…

Anne Morgan (după o scurtă pauză de gândire): Nu. Gata. Ai dreptate. Merg. Mi-e totuna. Am crezut că amintirea mamei mă va lega de orăşelul ăsta, dar nu!… Mă sufoc aici!

Anne Morgan (în continuare, cu amărăciune în glas): Oare totdeauna lucrurile se termină aşa de stupid?

Morg Ana: Aproape întotdeauna.

Anne Morgan: Păi, atunci la ce bun?… Adică, de ce dracu’ ne zbatem să… Şi tu la fel?…

Morg Ana: Bine’nţeles că la fel! De asta şi cred că singura soluţie e să te tot duci. Cât mai departe. Să nu laşi nici o urmă.

Anne Morgan: Te cred, numai că nu se poate. Urme laşi oricum. Faci una, faci alta, iar apoi le duci pe toate în cârcă.

Morg Ana: N-ai dreptate. Uite, o să vezi! După ce urci pe vaporul ăsta, o să uiţi tot. Ca şi cum ţi-ai fi schimbat pielea.

Anne Morgan (râde): O-ntorci pe dos şi gata! E ca nouă! Proaspătă şi fără pete! (râde strident) Fugi de-aici!

Morg Ana (serioasă): Proaspătă, proaspătă, fată!.. ca un înger…

Anne Morgan (sarcastică): Halal înger, cu sămânţa-n burtă!

Morg Ana: Va să zică asta era! Înţeleg!… Te-o lăsat şi pe urmă te-o părăsit, ticălosul!

Anne Morgan: Ce să mă părăsească?… Nici nu ştiu cum arată! M-a găsit noaptea trecută pe ştrand, moartă de foame. Am băut şi am mâncat cu el de ne-am spart!… Mâncarea ca mâncarea, dar băutura curgea valuri-valuri. Încolo, habar n-am cum s-a… (ridică din umeri) Ce mai contează?…

Morg Ana: Las’, c-o fi bine pân’ la urmă!… O să scapi de toate.

Anne Morgan: Asta-i! Dacă scap, merg, ce mai? Da’ când vine?… Barca sau vaporul ăla, ce zici c-o fi…

Morg Ana: Mai târziu un pic. Pe la patru… Până atunci, poate mai vine careva.

Anne Morgan (alertată uşor): Sper că n-ai mai vorbit şi cu alţii!…

Morg Ana (scuzându-se): Înainte să ne întâlnim azi dimineaţă. Am mai trecut pe la unii… Tot aşa, sătui până-n gât.

Anne Morgan: Cunoscuţi?…

Morg Ana: …Am auzit de ei prin oraş. Ştii cum e; vorbele circulă. Am fost şi i-am întrebat şi pe ei. Nu? Şi cine crezi că renunţă la o semenea ocazie? Nu plăteşti nici un ban şi mergi până la capătul lumii, dacă ai chef!…

Anne Morgan (bănuitoare): Sigur că da!… da’ mi se pare cam curioasă treaba cu… vaporul ăsta!… (pauză) Ascultă, tipul ăsta cu… vaporul; pe unde vine el, tocmai pe râul ăsta?… Şi, bun, să zicem că vine, dar… nu dă faliment cu atâta risipă?…

Morg Ana: Nu-i duce tu grija.

Anne Morgan: Mă rog… multe am auzit eu, dar aşa ceva… (gest de indiferenţă) Eh! Mă rog, treaba lui!

Morg Ana: Păi, nu?! Îl priveşte!…

Anne Morgan (tresare): Da’ ia stai! Tu de unde-l cunoşti?

Morg Ana (zâmbeşte): Ohooo! De când mă ştiu!… Suntem prieteni.

Anne Morgan: Aha!… Sau e din familie…

Morg Ana: Într-un fel. Dar asta e plăcerea lui. Să…navigheze. Nu coboară niciodată pe uscat. Şi pe vapor ia pe oricine. Mai ales când dă peste careva care vrea s-o rupă cu tot ce a fost, să se scufunde, să nu mai fie…adică pardon, să uite totul!…

Anne Morgan: Ştii, poate să-ţi pară curios, dar eu nu vreau să uit. Vreau doar să plec înapoi, să-mi fac un rost. De ce să uit? Bună, rea, e viaţa mea. S-o lepăd ca pe-o zdreanţă? Dar vreau să mi-o organizez altfel de acum încolo.

Morg Ana (evaziv): Sigur!… E normal!…

Anne Morgan: Numai chestia asta cu vaporul mi se pare cam scâlciată!…

Morg Ana: Cum aşa?

Anne Morgan(logică de om păţit): Mă tot gândesc cine o fi ăla de cară atâta lume încolo şi-ncoace şi bani ioc! Adică, înţeleg, duci o dată, duci de două ori, de zece ori, nişte amărâţi; dar aşa, toată vremea?!…

Morg Ana: Ce vrei?! Fiecare cu ciudăţeniile lui!

Anne Morgan: Eeh, farafastâcuri! Eu n-am pomenit om aşa de plin de parale, încât să dea de-a azvârlita cu ele, doar aşa, de dragul unor mofturi!
Morg Ana: Ce-ţi trece prin minte! Prietenul meu…

Anne Morgan: Mira-m-aş să nu vrea nimic! Poate nu ştii tu, da’ o fii unul din ăia care… Mă rog, cu tine nu, dacă zici că-i eşti prietenă…

Morg Ana: Cum adică? Zi mai lămurit!…
Anne Morgan: Ce pricepi aşa greu? Te ia cu zăhărelul până te-nghesuie într-un colţ. Şi după ce se satură, zvîrrr cu tine în apă!…(pauză) Ţie chiar nu ţi-e frică?…

Morg Ana (râde cu poftă): Doamne, la ce te duce capul!

Anne Morgan: Uite că mă duce! După ce am păţit-o…

Morg Ana: Stai liniştită, fato! Îl cunosc! Doar am călătorit de atâtea ori cu el!…

Anne Morgan: Nu-i chiar aşa de simplu. Îl cunoşti tu, dar nu-l cunosc eu.

Morg Ana (vag iritată): Bine, măi fată, dacă n-ai încredere, rămâi aici. Nu te obligă nimeni la ceva ce nu vrei.

Anne Morgan: Păi, mă şi gândeam. Bun. De plecat plec, dar nici măcar nu ştiu unde vreau s-ajung. Şi dacă am s-ajung undeva, ce o să găsesc acolo? Mă lăsaţi pe vreun chei, părăsită-ntre străini, să crăp de foame?!… Păi, dacă tot e să crăp, ce să mă mai vântur, crăp aici şi s-a terminat bâlciul!

Morg Ana: Cum vrei…

Anne Morgan(arţăgoasă): Cum vreau, pe dracu! Dacă ar fi după mine…

Morg Ana: Când ne-am întâlnit, erai disperată, gata s-o sfârşeşti!

Anne Morgan: Las’ că nici acum nu mă dă binele afar’ din casă, dar mă gândesc şi eu; adică, scap de-o belea şi dau într-alta? Cum vine asta?

Morg Ana(persuasiv): Ţi-am zis atunci să vii cu mine. Te duc departe, într-un loc cu multă lumină şi linişte. M-ai întrebat: cât de departe? Şi ţi-am răspuns: atât de departe, încât o să uiţi că vreodată ai îndurat câte ai îndurat. Parcă-ţi văd licărirea aceea a speranţei din ochi. M-ai întrebat dacă acolo o să-ţi fie foame şi ţi-am zis că niciodată nu-ţi va fi foame. Şi după asta, te-ai luat după mine şi ai venit încoace.

Anne Morgan: Recunosc, nu zic nu. Dar acum parcă m-a luat frica… Nu-l cunosc nici pe ăla cu vaporul…(pauză) Nu ştiu cum să-ţi spun… Adică, ce mai, nu pentru mine!… Mi-e teamă pentru copil!…

Morg Ana: Ce-i cu el?

Anne Morgan: Tocmai asta e! Ce se va întâmpla cu el?

Morg Ana(ridicând din umeri): Simplu. O să fie cu tine.

Anne Morgan: Cu mine, cu mine… Şi dacă se-ncurcă treburile şi dau chix?…

Morg Ana: Eeh, ştii foarte bine că n-o să fie aşa! Şi chiar de-ar fi, atunci aici nu-i aceeaşi poveste?

Anne Morgan(încurcată): Cam… (pauză) Pe aici tot am mai început să cunosc…Nu sunt nici la mine acasă, dar aici a trăit mama… Poate aş găsi pe cineva care să…

Morg Ana(voce neutră): Oricum, va trebui să te hotărăşti. În scurt timp va apare vaporul şi…(înalţă din umeri)

Anne Morgan(oftează): Greu, al naibii de greu. Să te hotărăşti… Fără să şii pe ce! Altfel ar fi dacă cineva ţi-ar spune, uite eu am fost, am văzut, e aşa şi pe dincolo. Cântăreşti şi…

Morg Ana(reproş): Doar nu-ţi închipui că te duc la întâmplare. Am trecut pe acolo de atâtea ori!…

Anne Morgan(iritată): Atunci de ce nu zici clar ce şi cum e acolo? Nu mi-ai zis decât că e lumină, linişte şi că nu mori de foame!…

Morg Ana: Păi,… mai mult… N-ajunge?

Anne Morgan: Lumină şi linişte… Astea pot fi oriunde! Că nu mori de foame… Haida de! Unde dracu-n lumea asta nu mori de foame?! Şi încă n-a aflat nimeni de locul ăla!

Morg Ana: Ba au aflat!… Unii…au şi mers… Însă nu s-au mai întors…pentru că…

Anne Morgan: Dacă nu s-au mai întors, de unde ştiu cei care au plecat în urma lor? (pauză prelungită)



Gardianul( deocamdată i se aude doar vocea):
Hei! Care eşti acolo? (Anne Morgan tresare) N-auzi, măăă?!… Răspunde, care te-ai pripăşit pe-acolo? (După o clipă de linişte, apare gardianul; Morg Ana se retrage în umbră. Anne Morgan îl aşteaptă, el se apropie prudent.) Ce faci aici?!

Anne Morgan(timidă): Aşteptam… vaporul!…

Gardianul(repezit): Ai chef de glume?! Ce vapor aştepţi tu aici? Pe aici nu trec vapoare!…

Anne Morgan(descumpănită): Poate nu ştii ‘mneata… Trebuie să sosească…

Gardianul(ofensat): Uite ce e, mie să nu-mi îndrugi bazaconii! Spune ce vrei şi... valea!

Anne Morgan: Zău că… (priveşte derutată spre Morg Ana) O fi vreo încurcătură şi încă n-ai aflat!…

Gardianul: Aha! Adică eu stau degeaba, nu?! Şi, mă rog frumos, de unde ştii tu că vine un vapor?

Anne Morgan: De la doamna…(arată în direcţia în care se află Morg Ana)

Gardianul: Care doamnă?

Anne Morgan: Cea de colo!…

Gardianul(priveşte într-acolo, apoi spre Anne Morgan, suspicios):
Doar nu vrei să spui că mai e cineva pe aici, în afară de noi!

Anne Morgan(ţâfnoasă): Eeh, comedie! Mă faci proastă!?

Gardianul(amuzat): Uşurel, uşurel… Aş zice că tu mă faci pe mine şi prost şi chior…

Anne Morgan(regretă): Vai,…băiatule, cum îţi închipui!…eu să…nu-s din alea…am eu destule necazuri, nu-mi arde…(spre Morg Ana) Uite-o colo!… Stă în umbră şi tot face semne… Ba, mai şi râde ca o apucată…

Gardianul(înţelegător): Hai fată, lasă!…Nu văd nici o doamnă. Du-te în treburile dumitale…

Anne Morgan(intrigată): Culmea! Ce, am vedenii?!

Gardianul: Poate că ai, poate că nu… De un’ să ştiu eu?… Chestia e că nu văd nimic! (înalţă din umeri)

Anne Morgan(îl ia de mână): Aşa? Hai cu mine! Te pun faţă-n faţă…(După câţiva paşi se opresc. Morg Ana a dispărut.) Păi, aici…

Gardianul(pus pe glumă): Aici ce ?

Anne Morgan(cu îndoială): De ce-o fi plecat ?

Gardianul: Să-ţi spun? (Fata îl priveşte mirată. El zâmbeşte.) I s-o fi părut că nu-s destul de chipeş.

Anne Morgan(surâs vag): Zău, ţie-ţi cam arde de glume…(cade pe gânduri.)

Gardianul: Păi, altfel cum!…

Anne Morgan: Ascunde ceva ?… Nu vrea să se afle… Ori te cunoaşte şi…

Gardianul(convins că fata e cam într-o ureche):
Las-o în pace!… Ce-ţi pasă ţie? Fiecare cu ale lui… Întoarce-te frumos acasă şi culcă-te. Tu eşti o fată cuminte. Nu e bine să fii la ora asta pe străzi. Parcă ai fi o…d-alea, Doamne apără!…

Anne Morgan(ton obsedant): Şi vaporul?… Dacă trece?…

Gardianul(blând): Fată dragă, nu pricepi! Nu poate fi nici un vapor pe aici. Cel mult o şalupă… şi, în nici un caz la ora asta. Cine ţi-o fi băgat în cap şi trăsnaia asta?…

Anne Morgan(priveşte în locul unde fusese Morg Ana):
Tot n-am unde să mă duc, aşa că…

Gardianul: Cum n-ai? Nu eşti de-aici… şi nu te-ai aciuat şi tu pe undeva… Vai de sufletul tău! De-aia visezi tu vaporul ăla!… Crezi că o să te ducă!…

Anne Morgan: Şi de asta… Apoi mă gândeam că undeva, departe…

Gardianul(se trage încurcat de ureche):
Adică n-ai un ban pentru dormit, dar poţi plăti vaporul!… Ciudată treabă.

Anne Morgan: Păi vezi? Asta e! Pe vapor nu dai un ban!

Gardianul(fluieră a mirare): Ce vorbeşti?! Şi cine-i ăla care te duce pe gratis? Că din ăştia eu…

Anne Morgan: Naiba ştie! Doamna spunea..

Gardianul: Iar doamna! Păi, nu vezi, măi fată, că s-a topit?!

Anne Morgan(încăpăţânată): Trebuie să fie pe aici. Are ea ceva de nu vrea să dea ochii cu alţii. O dibuiesc eu când pleci; să spună lămurit ce şi cum! La urma urmei…

Gardianul: La urma urmei, ce?…

Anne Morgan: Ce pierd? E tot un drac pentru mine!…

Gardianul: Bine, măi fată, înţeleg eu că nu te-nghesuie binele, dar nici viaţa nu-i de lepădat!

Anne Morgan(scârbită): Decât aşa…

Gardianul(milos): Ştii ce? Dau o raită prin preajmă. Ştii, serviciul. Mai alung vagabonzii care circulă pe aici… Tu gândeşte-te. Sunt şi eu singur…Copii n-am. Se găseşte o bucată de pâine şi pentru tine, dacă vrei… Măcar să am şi eu un suflet, acolo… Şi ne-om tîrî zilele. (O ia de mână.) Hai, gândeşte-te până mă-ntorc. (iese)

Anne Morgan(răvăşită de spusele gardianului):
…şi ne-om tîrî zilele…(zâmbeşte cu amărăciune.) De ce dracu’ să le mai tîrîm?…

Morg Ana(apare din umbră şi se apropie încet): Ce zici?… Simpatic băiatul!…

Anne Morgan(tăios): De ce ai plecat?

Morg Ana: Nu-mi place să fiu văzută de oricine.

Anne Morgan(cu îndoială): Sigur! (pauză) Ia zi-mi, te rog, ce fel de vapor mai e şi ăsta, de nu-l ştie nimeni?

Morg Ana: Cum nimeni?…

Anne Morgan: Nimeni! Nici măcar gardianul!…

Morg Ana: Ohoo, e normal! Gardianul cunoaşte doar orarul curselor curente. Cele particulare, n-are de unde…

Anne Morgan: Aha!…

Morg Ana: Ţi-am spus clar că e vorba de un prieten.

Anne Morgan: Aşa-i! (pauză) Dar tu de unde ai aflat că vine tocmai acum, în pragul dimineţii?

Morg Ana: Mare lucru! Mi-a dat un mesaj pe telefonul mobil.

Anne Morgan: Să-l văd!

Morg Ana: Ce?

Anne Morgan: Mesajul!…

Morg Ana: Aaa, acum zici, după ce cred că …l-am şters!… Nu mai îl am… De ce să-l fi păstrat?

Anne Morgan(înciudată): Ca să mi-l arăţi! Să mă conving şi eu că…

Morg Ana: Dar înţelege că nu vreau deloc să te conving. Pe nimeni nu vreau. Crezi, bine, nu crezi, te priveşte! (dispreţuitoare) Acum, că ai să mergi cu băiatul ăsta tânăr, ai o perspectivă grozavă!…

Anne Morgan: Aaa, ai şi tras cu urechea!

Morg Ana: Mare lucru! Dacă eram acolo…

Anne Morgan: Unde acolo, că nici măcar nu te-a văzut! Se uita la tine de parcă erai aer! Şi pe urmă te-ai topit!

Morg Ana: Bietul băiat! Poate nu vede bine!… (pauză) Deci, te-ai decis să rămâi.

Anne Morgan(repezită): De unde ai scos-o? parcă poţi aşa… O hotărâre din asta nu-i o glumă!

Morg Ana: De! (ca şi cum n-ar mai privi-o) Oricum, eu am plecat. Uite, soseşte vaporul…

Anne Morgan(tresare): Unde?!… (în cumpănă) Nu-l văd! Doar ceaţa asta care s-a lăsat peste apă…(scrutează orizontul)

Morg Ana: Da, da!… Acolo în ceaţă, norul acela prelung. Parcă-i un pântec de balenă…

Anne Morgan: Ce aiureală! Nu văd decât ceaţa. Parc-ar fi un nor de frişcă, mai degrabă!…

Morg Ana: Ai răbdare. Până ţi se obişnuiesc ochii. Când o s-ajungă mai aproape. Nici luminile nu se zăresc încă… Le îneacă ceaţa. Iar vaporul e şi el alb; ca o zăpadă proaspătă…

Anne Morgan(subjugată): Alb?… Ca o zăpadă… Trebuie să fie foarte frumos!…

Morg Ana: Ţi-am spus. Nici n-ai visat aşa ceva. Şi o linişte… ca dintr-altă lume.

Anne Morgan(fascinată): Ce linişte, Doamne!…

Morg Ana(persuasiv): Ei, vezi? Acum se apropie. Alunecă uşor…ca o nălucă albă…

Anne Morgan: Şi scânteiază! Ca şi cum l-ar fi năpădit licuricii!…

Morg Ana(râde amuzată): Nu-s decât luminile de pe punte. Dar vezi ce mare este!… Parcă ar pluti un oraş întreg.

Anne Morgan: Nici nu-mi închipuiam că există aşa ceva! Să mergi,… să mergi…! Să nu se termine nicicând călătoria.

Morg Ana: Dacă vrei, nu mai cobori; şi va fi fără sfârşit.

Anne Morgan: …fără sfârşit… fără sfârşit…(se înfioară, apoi continuă nedumerită) S-a făcut frig!

Morg Ana: Poate puţin… Se ivesc zorii. Nu ştiu, mie nu-mi este frig.

Anne Morgan: Pe vapor o să fie cald! Stăm la soare… şi dacă e arşiţă, ne bălăcim în apă!…

Morg Ana: Sigur! Ai acolo tot ce doreşti.

Anne Morgan(extaziată): Nu-mi vine să cred! De unde atâta?… Şi de ce mie?…

Morg Ana(o cuprinde după umăr cu braţul): Linişteşte-te! Nu te mai frământa. (Anne Morgan se-nfioară brusc la atingerea ei.) Ai şi tu tot dreptul!… (Dar fata nu mai suportă atingerea ei şi se desprinde tremurând. Morg Ana zâmbeşte enigmatic.)

Anne Morgan(după o clipă îşi revine): Eşti rece ca ghiaţa! (apoi timidă) Iartă-mă, mi s-a părut… cred că eu… nervii mei…

Morg Ana(calmă): Normal! Dacă tu arzi ca o flacără!…

Anne Morgan(se linişteşte): Ard zici! (râde) Mă mir că n-am luat foc!…

Morg Ana: Te obişnuieşti. În curând n-o să mai… Ei, gata! Vii?

Anne Morgan(ca în transă): Ce frumos e! Parcă s-a deschis cerul! (Morg Ana face câţiva paşi înspre râu.) Şi nu trebuie decât să intri…

Morg Ana(se opreşte): Haide! O să ai tot timpul să-l priveşti!…

Anne Morgan: Mi-e frică!…

Morg Ana(tandră): N-are de ce să-ţi…

Anne Morgan: Dacă se murdăreşte?… Vaporul!… E atât de alb şi de curat!

Morg Ana: Nu fi copilă! Haide! (îi întinde mâna.)

Anne Morgan: Stai să mă descalţ! (îşi aruncă pantofii) Să nu duc nici praful!… (înaintează ca vrăjită)

Gardianul(reapare): Uite, m-am întors! (se uită în jur) Unde te-ai?… Hei, m-auzi?… (Anne Morgan nu-l aude; păşeşte ca hipnotizată pe maginea malului) Măi fată, ce naiba!… (o zăreşte în ultima clipă cum umblă ca o somnambulă) Stai! (se repede pe urmele ei şi o prinde în timp ce păşea în gol, aruncând-o pe malul apei) O, Doamne, da’ ţicnită mai eşti! Ce voiai?… (Pauză. Anne Morgan e total absentă, n-are nici o reacţie.) De ce nu răspunzi?… Adică de-astea-mi eşti!…

Anne Morgan(priveşte rătăcită în jur): Vaporul…alb…şi luminile…unde…

Gardianul(repezit): Nu e nici un vapor! De câte ori să-ţi mai spun?

Anne Morgan(disperată): Aici era!… Alb… ca o zăpadă proaspătă… plutea şi era linişte… Doamne, ce linişte!…

Gardianul(blând): Ce rost mai are acum?… Lasă, hai să mergem… (vrea s-o ridice, dar ea se zbate.)

Anne Morgan(cu voce tremurată): Nu, nu! Vreau să-l aştept! Se va întoarce… Şi dacă nu-s aici… niciodată n-am să-l mai găsesc… Nu-nţelegi! Trebuie să plec cu el!…

Gardianul(zăpăcit complet): O să pleci, o să pleci!… Fii liniştită! Te hodineşti olecuţă şi după aia…(face semn cu mâna spre zare)

Anne Morgan(se ridică în genunchi şi priveşte cu ochii măriţi ca de o spaimă): Acum aş fi fost departe… pe puntea aia cu sute de lumini… De parcă l-ar fi năpădit licuricii…(resemnare disperată) Gata!… S-a dus!…Şi s-a isprăvit!… (ţipă) De ce a trebuit să cad ca o proastă, tocmai când să urc! (plânge în hohote)

Gardianul(furios): Pe dracu’! Eu te-am… Altfel te duceai la fund!

Anne Morgan(cu ochii mari de uimire): De ce nu m-ai…

Gardianul: Cum era să te!… Doamne nu mă lăsa! Păcat de sufletul tău!…

Anne Morgan(în aceeaşi reverie): Ooo, să fi văzut cum luneca pe apă, fără foşnet…alb…alb…strălucitor…o minune!… Mă descălţasem să nu-l murdăresc… Şi aveam… Adică scăpam de toate!…

Gardianul: Chiar că scăpai, săraca de tine! Cu burta plină de apă puturoasă! (o zgâlţâie de umeri) Trezeşte-te odată!

Anne Morgan(ca de pe altă lume): Ce… ce s-a întâmplat? (se dezmeticeşte)

Gardianul: Asta tu trebuie să-mi spui!

Anne Morgan(încă pierdută): Păi, doamna…Morg Ana… şi vaporul…zicea că plecăm…

Gardianul: Şi unde-s?

Anne Morgan: S-au dus…dacă eu…dacă eu n-am…

Gardianul: Nu fi fraieră! Cum să se ducă? Un vapor nu piere aşa, fără urmă! L-aş fi văzut. L-ai vedea şi tu! Că doar nu e pasăre, să se topească în văzduh!…(pauză)

Anne Morgan(pe gânduri): E drept!… Atunci, cum?!…

Gardianul(ridică din umeri): O nălucă de a ta! De un’ să ştiu ? Poate eşti puţin bolnăvioară şi…

Anne Morgan(neagă din cap): Şi acum?…

Gardianul: Acum, ce?

Anne Morgan: Cu mine, zic! Eu ce fac?…

Gardianul: Vedem!… Hai, mergem acasă!… Mănânci, dormi, te pui pe picioare… Îţi găsesc ceva… Muncim şi ne ducem zilele. O nădejde tot ne mai rămâne, atâta timp cât mai e şi un strop de viaţă!…
Pornesc amândoi cu paşi lenţi spre luminiţa de la ghereta gardianului. De câteva ori, Anne Morgan întoarce capul şi priveşte apa Mureşului, ca şi cum ar spera să vadă iar năluca aceea. La un moment dat se opreşte.

Anne Morgan: Doamne, ce alb era!…


- sfârşit-

Bogdan Butariu
Arad, 7.09.2006

Mihai Tiţa

Simţul umorului luat în serios

zilele astea simple
într-un oraş unde nu se întîmplă nimic
decît în cărţile poştale
este atît de bine atît de corect
numai copacii îşi ţin respiraţia

ce noroc să ai un job
să am un job să putem lăsa inimile
noastre în grija altora

îmi auzi ecoul
un urs care dansează

Ana Calavrias

Semn c-ai fost

ascunde-ţi paşii de călugăr pe sub
coardele mele legate de brîu şi de mîini

lipeşte de sticla ferestrei soarele tău apus
şi plîngi plîngi lîngă prag a neputinţă şi lipsă

adu-mi în casă umbre şi doseşte-le
prin sertare lîngă eşarfe verzi de mătase

în cartea cea mai grea de pe raft la pagina
şasesutenouăzeci lasă semn un colţ îndoit

pune în cutia cu chibrituri de pe aragaz
un strop de piatră de pe tălpi

de la telecomandă şi telefon scoate bateriile
şi cartela să nu mai comunicăm

pe prosop lasă-ţi chip caprui
şi pe pernă miros de spumă de ras

în cana de ceai tîrziu pune o floare de nufăr
iar în uşă lasă cheia nerăsucită

ascunde între degetele mîinilor
parfum de lalea închisă la sosirea nopţii

iar sufletu-ţi pune-l în rotundul cercelului meu

Dana Huţanu

Reconstituire


Nu deschide uşa aceea
Nu îmi aerisi viaţa
Nu trage perdeleleŞ
i mai ales Nu şterge praful
Lasă-l să reconstituie cu linii senzuale
Pulberea tânără a trupului meu
Încuie uşa aceea pentru ca mâine
Mă mut în alt loc
Unde asfinţitul mă poate reconstitui
Mai simplu
Din culori vechi de icoană

Încuie uşa aceea pentru ca mâine
Mă mut în alt loc
Unde asfinţitul mă poate reconstitui
Mai simplu
Din culori vechi de icoană

Bogdan BU: proză(6)

Tristeţe


Sub sticla de pe birou, am adunat an de an cărţi poştale ilustrate, trimise de tatăl sau de fratele meu din câte un colţ îndepărtat de lume: Niagara, Montreal, Geneva, Paris, sau Milano. Atâtea locuri pe care-mi plimb ochii, câteodată absent, alteori cu aduceri aminte… În mijlocul cărţilor poştale am lăsat un loc gol, care are o formă nedefinită; o suprafaţă care nu poartă nici un nume în geometrie. Este locul în care şi-au instalat casa toţi membrii dinastiei pisiceşti Pussy, care mi-au populat domiciliul. Azi, această veche dinastie s-a stins. Mi-au mai rămas doar cărţile poştale… Şi-un copac răsfrânt, ca o oază de verdeaţă între cascade şi ansambluri arhitectonice. Uitându-mă la locurile pe care le-am sigilat sub sticlă, toate îmi par acum golite de sens, moarte, epuizate. Numai crengile ude ale copacului, în răsfrângerea lor, semănând cu un cap retezat cu pletele în jos, parcă sunt mai vii. Am ieşit în curte să le văd. Au început să se molipsească şi ele de moartea cărţilor poştale.
Ce-ar fi să-mi plimb tristeţea pe străzi?… Acolo am să găsesc măcar alţi oameni trişti. Numai morţii şi proştii nu sunt trişti. Se-ntunecă; cerul se lasă peste mine vânăt şi ostil. Strada şi casele, schimbându-şi culoarea, par că privesc încruntate prin ferestrele lor posace, oamenii care circulă posomorâţi. Totul este ostil; copacii desfrunziţi, băltoacele de pe trotuar, absolut totul… Nu se găseşte nicăieri cineva care să dea puţină căldură de pomană. Mă simt umilit. Intru pentru puţin timp în spital, să caut un medic care m-a îngrijit la un moment dat. Mi se spune că este în concediu. Dar eu vreau să mă satur de toate aspectele tristeţii, aşa că pornesc într-o plimbare pe culoarele spitalului. Sorbind cu o privire mohorâtă halatele vişinii ale pacienţilor, îl întâlnesc pe doctorul pe care îl căutasem. Stă de vorbă cu un alt medic. Îmi întinde o mână absentă şi mă priveşte cu un zâmbet ce mi se pare a fi puţin ironic. Sau indiferent?… Nu ştiu; îmi azvârle o privire prin sticla ochelarilor.
- V-am căutat, îi spun.
- Sunt în concediu, răspunde el şi porneşte mai departe, aplecând un umăr spre colegul lui, cu un gest confidenţial.
Nu l-ar fi costat nimic un pic de bunăvoinţă. Mi-ar fi plăcut să mă întrebe măcar “ de ce“. Aveam altă părere despre doctorul ăsta. Mi l-am închipuit un domn. Nu este!… Un domn nu umileşte pe nimeni, mai ales într-o zi tristă, când totul este umilitor şi omul e atât de vulnerabil. M-am simţit umilit pentru că m-am lăsat dus pe aripile unui entuziasm neîntemeiat în privinţa acestui presupus “domn”. Poate că este, într-adevăr!… Dar pentru mine n-o să mai fie. L-am anihilat. Şi cred că ar trebui instituit un examen de omenie pentru toată populaţia globului, măcar la un interval de 10 ani.

Am pornit din nou pe stradă. Parcă veneam de la o înmormântare. Pleoştit şi abătut, mergeam pe şina tramvaiului, hotărât să nu mă uit decât la picioarele trecătorilor. Ce-ar fi să-mi imaginez nişte biografii după expresia lor?… Mai toate sunt grăbite, preocupate să nu calce în bălţi. Uite o pereche de picioare grăsuţe, rozalii, în ciorapi de nylon, având carnea răsfrântă peste baretele pantofilor cu tocuri înalte. Picioare de femeie hotărâtă şi sigură pe ea. Acum văd două picioare subţiri, uşor aduse, care fac pe cochetele şi care poartă cine ştie ce cap de gâscă. O pereche, frumoase şi melancolice, cu mers moale, cărora nu le pasă deloc ce efect fac; picioarele unei femei deprimate. O pereche e îmbrăcată în pantaloni cu carouri, merg încălţate în pantofi oliv cu vârfuri pătrate. Ţopăie ca nişte lăcuste. Sunt purtătoarele unui fante care a rupt gura târgului. Altele au pulpele azârlite îndărăt, desenându-se printr-un trening albastru. Toate merg pe vârfuri, din loc în loc, ocolind bălţile. Uite, văd acum altă pereche. Izbesc neregulat două sacoşe de pânză, care seamănă cu o prelungire grotescă a mâinilor. Nu ocolesc bălţile şi nici uleiul de lângă şina de tramvai. Nu le pasă că se stropesc şi că au să fie urâte şi murdare. Nu le pasă de nimic. Au cunoscut, poate, toate bucuriile. Au zburdat prin iarbă, au jucat mingea, au iubit, au fost iubite, înşelate…, umilite…! Totul le este egal. Doar încălţămintea scârţâie în afară, ca semn al tristeţii, al unui temperament melancolic. Trec zeci de alte picioare pe lângă mine, dar nu le mai iau în seamă. Le urmăresc pe acestea două, îmbrăcate în pantaloni cenuşii. Îmi place zgomotul vătuit al paşilor înfundaţi.
Un picior a călcat pe o piatră şi a spart-o. Piatra a scrâşnit şi talpa s-a ridicat speriată. Nu are nevoie de zgomote şi de violenţă. Îi place tristeţea ei. Nu mai are ce pierde. Merg în spatele lor, foarte aproape. Păstrez doar distanţa de la care să le pot urmări. Deşi se ştiu urmărite, nu grăbesc pasul. Nici nu le pasă. Deodată, o pereche de picioare bine-ncălţate, late, hotărâte şi bine plantate, lovesc picioarele după care mă ţin. Stăpânul celor bine încălţate, face tot el, gălăgie. Picioarele cenuşii calcă într-o băltoacă. Puţin le-a păsat c-au fost brutalizate. Totul le este egal. Iar eu mă simt umilit încă o dată… Sunt prea trist ca să mă duc să le pun o piedică picioarelor brutale, îngâmfate şi agresive. Picioarele mele se urcă în tramvai. Uşa vagonului s-a deschis în faţa lor. Eu mă simt părăsit. Mi se pare că s-a mai stins o rază de omenie şi de înţelegere. Nu mai am cu ce să-mi conjug tristeţea… Dar mai ales, mă simt umilit.
Bogdan Butariu
Arad, 25.03.1995

Laura Pteancu

Ego

din cutuma focului
m-am născut
peniţa între POT
şi NU POT o ascut
aştern pe pântec
un vers urmat
pentru puiul de muză
obsedat.


Despre răsculare

pumnii aceştia
aşchii de ger
o celulă prelungă
un spor de noapte
jgheab adulmecat de vaci negre
coarnele răsucite de sete
debarc mâinile
dintre rame
această maşină de război
câtă moarte
o clipă sub talpă
piesele vechi nutresc rugini
de pace
solstiţiul cuiului scos
din carne
pipăi aerul uscat
grădinile de praf adus
de epoci
cu lacune de rod şi vânt
mulajul de tribun egocentric
rolul meu ieşit din program
înălţimea cerului
din piatră.




Flagrant

călătoria
într-o livadă cu fructe trecute
de paza dionisului
stele putrede de vinul scund
între cracii pomilor
sfârcurile încinse ale cerului
mosorul somnului
desfăşoară călcâiul dezertorilor
o goană de împerechere
a ghepardului
răsucire
a inimii pline de junglă
sâmburii sparţi
mulaţi după erecţia iluziei
coaja mărului deschisă
cu unghia piciorului furtunos
trecerea mea
în scoarţa ta

cuţitul dumnezeului
surprins în culisele beregatei.


Afacere

Voi deschide un birt
pentru minerul din fiecare
o gaură neagră
victima la depăşirea
pragului prohibit din pahare
inhalaţi în puţurile măştilor
duble
vom privi găurile de cheie
în frunte
cârtiţele în privirea orbului
liliecii în fumul epigonului
ţipând către noapte
visul de lapte viu
din uger adormit

vom deraia un guvern
o profanare
mai puţin decât
unul
umbre renegate
vagonetul gol

în amiaza de bere
totul la fel.


Neprinsă

săbiile boante în întunericul pereche
golului
armele albe năucesc umbrele din preajma
cărnii
căngile de gheaţă
în asfalt
ochesc ricoşata ţintă cu capul
plecat în apa simplă a apusului
mă văd incoruptibila construcţie de sânge
şi vânt
traheele acestui oraş cu oameni
din metal lichid
bântuite de guri de peşteră la tarabe

e totul chiar ilar
la colţ în placenta cofetăriei părăsite
dricul
strângerilor de frunte colectează blesteme
de gumă.






Secsi

Sărutul
floare de lotus
pe fesa lunii înecate-n mine
miedul
fagurilor opăriţi pe buze
deriva
beduinului pe trupul meu
laserul privirilor fugare
neadormirea
capului de mac
la infraroşiile ochiului de hienă
menajeria
venelor şerpeşti
nedomesticite de nici o acoladă

un cadrilater afrodisiac
tatuat
în metalul trupurilor ude
după un interval
de sudură

o cană cu apă
peste universul de testosteron
din mine.


Ropot pe un cer sofist

pielea ta
râvnit papirus tropical
al furnicilor de cerneală
hibernând muşuroiul degetelor
regizez
pumnul închis deschis sălbatic
sub cenzura curbă a soarelui
rictusul ciorilor
abisuri punctate în cârtiţe
înrudite apocalipsei imperfecte
autodiviziunea
seflului de eschimoş în subsioara
nopţilor polare
remiza
bărbaţilor femeilor
menajerie de trupuri goale
ilglou-ul
iubitului orb
actul final al ghioceilor
peniţe pe zăpadă.


Perspectivă (de jos)

şarpele în urma genunchilor tăi zvârcolindu-se
un dinte
scuipat din rulmentul soarelui răscumpărat
bezelele
sânilor indicând testosteronul câştigător
o bere nouă
pregătind drumul tău spre Mecca
oraş mugitor
ţară de cuburi reîntregită cu un pion

susul tău
prag înalt
pe care luceferii fac băi
de soare
în nămol.
Preaplin

penurie de rimă
eu
stră-pântecul Măriei Sale
ecoul

toba ciulendrelor de apoi
gura compactă a soarelui
fântâna de lilieci a umbrei
tantra cuplului neiertător
în orgia privirii lor
cenuşăreasa cu tălpi deştepte
bântuită
incantată la lună
scoasă la vitraliul lacrimei
podidind mustaţa focilor
amăgită la scaldă
în ochiul demonului învins
de rima impară a gerului
cu braţe de bărbat.


Egoismul de a rămâne

dintre fălcile îngheţului
un copil
cap de ghiocel înţărcat
zbaterile zilelor de pescuit
la copcă
imortalizate sub un triunghi
pervers de soare
flacăra pe drumul de regres
al fluturelui
aruncat în ea
umbrele pălmuite de obstacole
ziduri în pielea goală
resuscitate de suflul misit
al anotimpurilor umanoide
sub copacii fructiferi cu moartea
cei rămaşi prospectăm cu jind

ispite gurmande
dăruiesc
impulsul gratuit al spintecării.