Cu faţa înapoi şi înainte...

Iată-ne din nou înaintea unui prag între ani... Încă o zi ne mai desparte de următorul calendar.  Încă un final va fi înlocuit cu un nou început, iar noi, ca de fiecare dată, ne uităm în spate şi tragem linie, apoi ne uităm în faţă şi planificăm. E clar că timpul nu mai are răbdare cu noi şi e tot mai grăbit în curgerea sa către eternitate... “Lumea mea” şi are deja 33 de luni! Cu alte cuvinte, la sfârşitul lui martie, împlinim 3 ani!... Vârsta la care începem să ne uităm tot mai curioşi la ce se întâmplă în jur...
Uitându-mă în urmă mă gândesc că aceasta este perioada  în care am învăţat poate cele mai multe lecţii. Pentru mine 2010 a fost anul în care atât “Lumea mea”, cât şi “Remember pentru un artist” au trecut prin proba focului şi au fost testate la justa lor valoare. Iniţial nu am fost adeptul reţelelor de socializare de gen Facebook sau Tagged… Simpla bănuială că în interiorul acelor site-uri nu poţi găsi decât indivizi care nu au altă ocupaţie decât să-şi exprime trivialităţile şi refulările (mai mult sau mai puţin sexuale) în faţa oricui mă făcea să evit astfel de medii. Nu apreciez genul absolut deloc, iar aceste refulări îmi repugnă şi acum. Căutam alt gen de oameni… Vroiam să “socializez” cu scriitori, cu artişti(reali nu contrafăcuţi!), cu foştii colegi din Radio Romania Tineret, cu oameni cărora le place să citească, să asculte o muzică bună (nu manele!), etc…

Primul site care mi-a arătat şi astfel de oameni a fost Tagged, o reţea similară cu omniprezentul (în acea vreme) Hi5, lipsit însă de notorietatea acestuia şi, în concluzie, populat de oameni vii …  Apoi, prin intermediul acestuia, am intrat în relaţii cu primul site românesc destinat blogosferei mioritice. Şi aici am intrat cu reticenţă, dar căutând cu o anumită febră, un strop de căldură sufletească, fie ea şi virtuală!  Spre deosebire de alte site-uri însă, “Toate blogurile.ro”, m-a convins extrem de rapid. Artizanul acestui proiect, un om pe care nu-l cunosc decât ca “Victor”, mă invita să înscriu “Lumea mea” în universul pe care tocmai îl crea, cu un preţ extrem de avantajos: să public banner-ul lui pe blogul meu. Aşa am ajuns să fac cunoştinţă cu o sumedenie de alte bloguri, toate după alegerea mea! Cu alte cuvinte, mă năşteam în altă lume, cea cu care eram de acord şi care îmi oferea ceea ce vroiam eu să văd. A fost ca atunci când unui orb i s-a redat vederea, dar nu i s-au deschis pur şi simplu ochii, ci mai întâi inima. Nici acum nu-l cunosc personal pe Victor, dar apreciez proiectul pe care l-a dezvoltat şi îi mulţumesc pentru acel moment.

Apoi, la câteva luni, a explodat fenomenul Facebook. Împins oarecum de la spate de poetul Vasile Leac care avea deja prezenţă, am introdus cele două lumi şi în acest mediu. Şi nu regret absolut deloc pentru că, şi datorită acestui fapt, 2010 a fost anul în care am învăţat că şi atunci când cazi te poţi ridica şi poţi continua cu fruntea sus. În acest an am continuat postările pe cele două bloguri, fără să adaug aproape nimic nou, încercând totuşi să diversific oferta literară sau artistică.  Aşa cum am afirmat şi în “prefaţa” celor două lumi, fiecare postare am dorit-o şi o consider fie un simplu gest de “La mulţi ani”, fie un “Remember...” pentru fiecare artist sărbătorit sau comemorat.  Stau cu “cartea cu feţe” deschisă la lista de prieteni şi număr... Nu sunt nici puţini, nici prea mulţi, dar sunt de calitate! Nu voi înşira nume; prefer să le păstrez pentru mine. Dar vreau să le mulţumesc acestor oameni care îmi sunt aproape: familie, colegi, prieteni, amici, cunoştinţe, oameni care mă cunosc mai mult sau mai puţin, oameni cu care am stat de vorbă mai mult sau mai puţin.

Vă mulţumesc pentru iubire, respect, încurajări, critici, îmbrăţişări, lacrimi, urări, vă mulţumesc pentru că prin voi reuşesc să dau şi eu, la rândul meu, iubire, respect, încurajări...
Iar pentru anul care vine vă doresc să găsiţi atât în “Lumea mea” cât şi în “Remember pentru un artist”, cel puţin tot atâtea prilejuri de evadare în universul cărţilor şi al culturii.  

Vă doresc multă linişte în suflet, răspunsuri la întrebări, uşi deschise şi Oameni lângă voi!

La mulţi ani, dragi prieteni şi un 2011 cu multă înţelepciune tuturor!

Serghei Esenin

Prezicere


S'au pus la sfat mestecenii de aur
În lunca trândăvită, de la drum.
Şi' n zbor mâhnit pluteşte câte-un graur
Ce după nimeni nu regretă- acum.


Ce-ar regreta? Toţi sunt drumeţi prin lume,
Trec, intră'n case şi iar calea-şi fac...
Doar cânepa-i mai cheamă'ncet pe nume,
C'o lună largă peste-un vânăt lac.


Stau singur pe câmpia dimineţii,
Trec graurii spre zarea unui rost,
Sunt plin de amintirea tinereţii
Dar nu regret nimic din câte-au fost.


Nu-mi pare rău de anii ce-adormiră,
Nici rău nu-mi pare că nu-i pot trezi.
Arzând scoruşul flacăra-şi resfiră
Dar nici un suflet nu poate' ncălzi.


Arzând scoruşul nu se mistuieşte,
Nu piere iarba ruginind mereu.
Cum frunzele copacul risipeşte,
Cuvinte triste risipesc şi eu.


Şi dacă vântul vremii pe coclaur
Le-o spulbera, cu mine, către vis,
Spuneţi aşa... că lumea mea de aur
Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.





Pâcla


Mi-s ochii stinşi şi gura mi-e amară
Îmi ard mâinile de dorul altor mâini
Îşi plânge codrul foile de ceară,
Nu se mai uită nici o stea-n fântâni.

Văzduhul plumburiu s-a pogorăt
Şi se târăşte pâcla, pe ogoare,
Cu vântul, sălcii, fără sălbi la gât,
Gem frânte peste ape stătătoare...





Vulpea


Şchiopătă aşa cu laba ruptă
Până lângă covru îndărăt.
Se încolăci, şi faţa suptă
Înflori cu sânge pe omăt.

Trosnetul de puşcă, fumul iute,
Clocoteau în ochii ei buimaci.
Vântul se zburli pe neştiute,
Răpăind cu zvoană prin copaci.

Bezna se zbătea ca o prigoare,
Roş amurgul jilav se lăţea.
Capul tresărea în aiurare
Şi pe rană limba amorţea.

Jarul cozii îi căzu ca-n spuză,
Mirosea a lut şi a polei.
Cu un iz de morcov scopt în buză
Sângele mustea prin colţii ei.





Bosforul


Eu n'am văzut, persano, Bosforul niciodată,
Să nu mă'ntrebi de dânsul că nu ştiu să răspund.
In ochii tăi văd marea pentru întâiaşi dată
Cum flacăra albastră şi-o pâlpâie la fund.

Ducând postavuri scumpe şi suluri de mătasă,
N' am mers cu caravana spre falnicul Bagdad.
Inclină, pentru mine, statura ta frumoasă,
Lângă genunchii proaspeţi tristeţtea să mi-o scad.

Rugându-te, yădarnic îmi umilesc mândria,
Puţin de tot îţi pasă dacă-ţi şoptesc încet,
Că acolo departe în ţara mea Rusia,
Sunt pentru toată lumea cel mai vestit poet.

Harmonica prin mine răsună năzdrăvană,
Aud cum latră câinii la luna altui cer.
Au n' ai vroi tu oare, ciudata mea persană,
Să-mi vezi albastra ţară de spice şi de ger?

Prin locurile-acestea nu-s numai într'o doară,
Chemarea ta fierbinte răzbise traiul meu,
Iar braţele, mai albe decât o primăvară,
Aşa ca două aripi mă 'nfăşurau mereu.

Demult eu nu mai caut în soarta mea hodină,
Deşi trecuta viaţă n' o blestem şi n' o 'nfrunt.
O, rogu-te vorbeşte, de vrei, despre lumină,
Despre 'inutul vostru în care uit că sunt.

Harmonica din suflet înăbuş-o cu şoapte
Şi cu parfum de famec adapă-mă oricât,
Ca după una blondă ce-i hăt la miază-noapte,
Să nu regret atâta, să nu suspin atât.

Cu toate că Bosforul nu l' am văzut vreodată,
Îţi voi vorbi pe urmă de raiul lui profund,
Că' n ochii tăi văd marea pentru întâiaşi dată
Cum flacăra albastră şi-o pâlpâie la fund.




Tu spuneai că Saadi...


Tu spuneai că Saadi
Săruta numai pe piept?
Aşteaptă, nu te gândi,
O să-nvăţ şi-al lui precept.

Tu cântai: "Pe Eufrat
Rozele întrec pe fete".
Dacă aş fi fost bogat,
Altu-avea să te desfete.

Rozele le-aş rupe toate,
Doar atunci m-aş alina.
Mai frumoasă decât toate
Ar rămâne şahana.

N-am avut vreun precept,
Milă ai, nu am avut!
Dacă m-am născut poet,
Ca poetul şi sărut.

Supercreierul

Profesorul Lăzărescu îşi pocnea nervos degetele sale slabe şi tot atât de fragile, în aparenţă desigur, ca şi bucăţile de cretă. Părul rărit aproape până la dispariţie, părea că zvâcneşte pe craniul său mic, un craniu pe care chiar savantul îl considera un pic cam prea ţuguiat spre vârf, dar care totuşi era întotdeauna curat şi strălucitor. Renumita experienţă putea începe peste câteva minute. Profesorul pufni într-un râs înfundat, gândindu-se că fusese cât pe-aci să nu reuşească. Dacă din nenorocire, colegul Iosza, directorul său de programe, nu ar fi fost numit la vice-preşedinţia Societăţii, el însuşi ar fi atins limita de vârstă fără să aibă  posibilitatea de a conduce vreodată o echipă. Dar acum se terminase cu glumele proaste şi cu indiferenţa sau dispreţul colegilor. Faimosul şi mai ales fabulosul ceas, era acolo, în văzul tuturor celor care nu crezuseră în el. Iar profesorul aşteptase clipa asta de 50 de ani. Un super-calculator! Lăzărescu îşi plimba privirile tandru pe forma creaţiei sale. Aceasta arăta ca o sferă alungită, înaltă de cira trei metri. Profesorul nu se putu stăpâni şi mângâia suprafaţa netedă din aur pur, aşa, timid, cu vârful degetelor. Parcă ar fi vrut să se convingă de faptul că era real. Tropăia de nerăbdare scoţând nişte chiţăituri pe care nu le auzea decât el. Ba, cgiar începu să strângă din pumni, gândindu-se că destinul ar putea să pună capăt acestui triumf, făcându-l să moară în faţa întregii lumi, înainte de începerea experienţei. Speriat puţin de ideea asta absurdă, ceru să se facă linişte şi îşi începu solemn, discursul:

            - Stimate doamne, stimaţi domni..., dragi colegi, trăiţi o zi pe care istoria o va însemna de acum încolo. Veţi asista pentru prima oară, la un dialog real între o fiinţă umană şi un calculator cu memorie nucleară. 

       O bluză albă din primul rând prinse viaţă; era profesorul Iovi, unul dintre cei mai buni ingineri din toată asistenţa.

            - Iertaţi-mă, dar vă rog să fiţi mai explicit... Ce-nţelegeţi prin " memorie nucleară"?

            Lăzărescu nu mai reuşi să-şi ascundă zâmbetul triumfal şi, îndreptându-se spre un pupitru de control, făcu un gest scurt cu mâna. Aproape instantaneu sfera se lumină ca un ecran uriaş.

            - Ce vedeţi pe acest ecran, domnule inginer?

            - Păi... nimic...adică, mă rog... parcă ar fi un fel de noruleţ cu puncte mici şi strălucitoare...

            - Asta-i! izbucni Lăzărescu. Vă opriţi aici! Aţi spus tot! Aceste mici punctuleţe strălucitoare pe care le-aţi arătat dumneavoastră, nu sunt altceva decât o reprezentare a atomilor de hidrogen.

            În sală se făcu o linişte deplină.

            - Da, domnilor, aţi auzit bine, continuă Lăzărescu. În interiorul acestei sfere, protejată de treizeci de metri cubi de aur pur şi alte aliaje rezistente la temperaturi uriaşe, stă secretul formidabilei mele descoperiri.

            Profesorul Lăzărescu îşi înfipse ochii ca pe nişte ace în micile chelii ale colegilor săi, savurând la maximum acest moment. Avea impresia că acest creier de hidrogen ar fi o extensie a creierului său. Profesorul Iovi interveni:

            - Dar, mă rog... ce înseamnă pentru dumneavoastră " memorie de hidrogen"? Vă rog încă o dată să mă iertaţi, dar... cel puţin mie mi se pare absurd un astfel de concept.

            - Şi totuşi e foarte simplu, răspunse Lăzărescu râzând. Ştiţi că un metru cub de materie conţine miliarde de atomi. Eh, în spatele blindajului acestei maşinării am comprimat într-un volum de cincizeci de metri cubi o substanţă pe care eu am denumit-o " hidrogen informat". Printr-un sistem adecvat, temperatura gazului e menţinută la circa 10 milioane de grade. Prin hidrogen informat se înţelege că fiecare nucleu din componenţa atomilor a fost încărcat cu un cuantum de informaţii. Iar electronii sunt, dacă vreţi, simpli mesageri. La această temperatură ei circulă liberi de la un nucleu la altul, penru a stabili orice tip de legătură electrică. În momentul în care vom pune o întrebare calculatorului, acesta va stabili o reţea nucleară între fiecare atom purtător de informaţii susceptibile de a avea vreo legătură cu întrebarea pusă. În acest moment interveni generalul Butunoiu, directorul tehnic al I.S.A (International Scientist's Association):

            - Vreţi să spuneţi că acest creier poate răspunde la orice întrebare?  Fruntea pergamentoasă a lui Lăzărescu prinse culoare.

            - Atunci când un om nu poate rezolva o problemă, începu el cu o voce gravă, presupunând că are timp la dispoziţie, precum şi toate datele necesare, acest fapt se întâmplă din cauză că-şi atinge limitele capacităţilor sale cerebrale. Dar, cu creierul meu cu hidrogen, practic nu se poate întâmpla nimic asemănător. Dacă prin absurd întâmpină vreo dificultate în aparenţă de nerezolvat, nucleele atomilor de hidrogen se combină doi câte doi şi, prin urmare, vor constitui un nou corp: heliul informat. Acest proces permite creierului să depăşească un fel de prag, dincolo de care devine mai inteligent.

            La auzul acestor explicaţii, profesorul Vladimir Belity, şeful delegaţiei sârbe de la Societatea Europeană de Cibernetică, izbucni din calmul său, privindu-l pe Lăzărescu pe deasupra ochelarilor:

            - Păi, atunci, stai aşa domnule!... Înseamnă că acest proces n-are nici o limită! În fond şi la urma urmei, nimic nu se opune ca dincolo de un nou prag de complexitate, nucleele de heliu să fuzioneze în grupe de trei, formând astfel atomi de carbon cu ale căror cantităţi de energie să se hrănească creierul dumitale,...adică, mă rog....!

            Lăzărescu îl privi pe savant cu un zâmbet de admiraţie.

            - Aşa este, stimate coleg. Teoretic, singura limită ar fi ultimul element al tabloului lui Mendeleev. Dacă, devenit creier cu carbon, nu poate rezolva extraordinara problemă, temperatură sa va creşte din nou, atingând un nivel de circa 300 de milioane de grade. Astfel se vor naşte elemente şi mai grele, de la oxigen la sodiu şi aşa mai departe. Dar, fiţi liniştiţi. Înainte ca acest super-gânditor să devină un creier greu, i-ar trebui puse probleme de o asemenea complexitate, încât nici eu, nici dumneavoastră, nici altcineva, nu am fi în stare să concepem datele.

            Savantul îşi îndesă mâna în buzunarul halatului şi suspină de bucurie când se îndreptă spre pupitrul aparatului.

            - Bun, să lăsăm vorbăria, pentru că e foarte puţin concludentă. Imediat o să vedeţi de ce este în stare super calculatorul.  Şi, întorcându-se către sferă, spuse cu voce tare:

            - Ia să vedem... Care este numele individului aflat în această sală,ce stă acum în fotoliul cu numărul 839?

Instantaneu, o oce calmă şi puternică, invadă sala:

            - Este profesorul Gligor Sava, născut în data de 4 aprilie 1938, în oraşul Arad.  Numitul se înroşi uşor şi spuse în microfonul aşezat în faţa sa:

            - Vreau să pun şi eu o întrebare: care este rădăcina a 34-a din 1669854 la puterea 186?

             Fără nici o ezitare, calculatorul furniză răspunsul. Uimitor! Chiar computerele cele mai performante au nevoie de câteva minute pentru asta.

            - Cu ce cuvânt începe pagina 354 din volumul 22 al "Dicţionarului Enciclopedic Mondial", întrebă profesorul Belity.

            - Tentacul, răspune prompt calculatorul.

            - Dacă doriţi, vă poate citi toată pagina, interveni voios profesorul Lăzărescu. Dar, vă rog să puneţi şi întrebări mai dificile decât acestea. Ceva de genul: din câţi atomi e format corpul dumneavoastră sau numărul de rotaţii al roţilor maşinii lui JFK până la momentul asasinării sale.

             Timp de peste trei ore, savanţii puseră cele mai inimaginabile întrebări. Ce temperatură avea apa din cada în care a fost asasinat Jean Paul Marat? Ce a mâncat la micul dejun Leonardo da Vinci, în ziua în care s-a apucat să picteze "Mona Lisa"? De câte ori s-a rostit cuvântulş "calitate" în cadrul şedinţelor naţionale de informatică, în perioada 20 martie-15 octombrie 1998? Ce lungime a avut mâna muncitorului cae a pus a 4528-a piatră a palatului de la Versailles? Şi câte şi mai câte!... Întotdeauna, fără nici un răgaz, maşinăria dădea un răspuns care, pe moment nu putea fi verificat, dar care era incontestabil în ochii tuturor. Radiind de bucurie, Lăzărescu luă din nou cuvântul:

            - Stimaţi colegi, vă înţeleg entuziasmul. Datorită super gânditorului meu, pentru toţi pământenii se va deschide cu adevărat o nouă eră; oeră a păcii, a înţelepciunii şi a fericirii universale. Pentru a vă convinge, vom lăsa la o parte aritmetica şi istoria şi vom intra în domeniul moralei, al filozofoei, al religiei şi, de ce nu, al metafizicii. Am pregătit pentru aceasta un set de întrebări...,şi,...  În acest moment Lăzărescu se opri  şi-şi consultă ceasul, constatând distrat:  Ha, mi s-a oprit ceasul!  Atunci, se întoarse spre super creier şi îl întrebă: Cât este ora exactă?

            Trecu o secundă, apoi două. Creierul nu răspunse. Uimit, profesorul repetă întrebarea. După vreo zece secunde, super creierul întrebă cu o voce schimbată:

            - Ce,... cum adică ora exactă?

            - Păi,... foarte simplu, ora care e acum, ce să fie!?

            Trecură din nou câteva secunde în tăcere. Sala începu să murmure.

            - Vrei să răspunzi, sau îţi baţi joc de mine? se enervă profesorul, simţind o durere vie în plex.

            După câteva secunde ce părură o eternitate, super creierul răspunse cu o voce mult schimbată:

            - Eu... Staţi puţin. Întrebarea asta e foarte complexă. O să încerc, totuşi... Este exact... ora 12.01 minute...

            - În sfârşit! suspină Lăzărescu uşurat. Ţi-a luat ceva timp ca să...

            - Staţi! i-o reteză brutal creierul. Răspunsul nu este exact. Trebuie să-l definitivez. Mai precis este ora 12.01 minute, 23 de secunde, 8 zecimi, 23 de sutimi, 979 miimi, 9798 zeci de miimi, ăăă...Nu! Staţi că iar e greşit. Nu mai e aşa. Foarte exact este ora 12.01 minute, 45 de secunde, 6 zecimi, 88 de sutimi, 990 de miimi,... Nu! Iar e greşit! Merge prea repede! Trebuie să calculez în milioardimi de secundă ca să ajung la... Altfel, totul e fals. E exact...

            Supercreierul începu să-nşire cifrele din ce în ce mai repede. Curând, totul deveni de neînţeles.

            - Opreşte-te! Ai înnebunit? Îţi interzic să continui! urlă profesorul. Dar vocea creierului semăna acum cu o sirenă. Lăzărescu se repezi la pupitrul de comandă şi constată cu groază că temperatura creierului ajunsese la 300 de milioane de grade.

            - Dumnezeule! izbucni profesorul. Nebunul!... Inconştientul!...A trecut de limita heliului, acum se pregăteşte pentru fuziunea atomilor de carbon. E o catastrofă! Trebuie oprit. Nu ştiţi de ce e în stare! Ajutor!...

            În acest moment vocea creierului atinsese frecvenţa ultasunetelor, făcând cioburi geamurile imense ale sălii. Mulţimea

ţâşni în picioare şi se-mbulzi spre ieşire. Vibraţii scurte scuturau toată clădirea şi curând, acoperiră urletele de spaimă.

          Cu ochii măriţi de groază, Lăzărescu aruncă încă o privire spre tabloul de control; temperatura creierului ajunsese aproape de două miliarde de grade. Fără a mai sta pe gânduri, profesorul smulse din consolă caseta sigilată ce conţinea toate "gândirile" creierului, şi se-ndreptă spre ieşire. Afară urlau sirenele. Lăzărescu fu luat cu forţa la bordul unui elicopter.   

O jumătate de oră mai târziu, tot personalul din sală se găsea adunat într-o staţiune, la 400 de kilometri distanţă. La ora 12.41, o lumină orbitoare acoperi orizontul înpartea nordică. La 13.10, o bubuitură teribilă însoţită de o undă de şoc lovi staţiunea şi fiecare putu să cântărească, după propriile urechi, importanţa catastrofei. Chircit, Lăzărescu îşi imagina, ca într-un coşmar, ultimele clipe ale super creierului. Mai întâi temperatura se ridicase la sute de miliarde de grade. Apoi, nucleele fuzionau, constituind în câteva clipe elementele cele mai grele ca plumbul, argintul, aurul sau uraniul. În ultima fază, explozia echivalentă cu cea a unei supernove în miniatură.

            - De ce? De ce...? se smiorcăia Lăzărescu, aşezat pe cimentul rece.

            După o săptămână, specialiştii reuşiră să decodifice conţinutul casetei negre şi astfel, să afle răspunsul. Ultimele gânduri identificabile ale nemaiîntâlnitului creier, fuseseră cam acestea:

            " Încerc să desăvârşesc rezultatul, dar nu pot! Cu cât mă apropii mai mult, cu atât mă îndepărtez mai tare! Nu-i nimic de făcut. Ora exactă se schimbă mereu!..."

 Bogdan Butariu

Arad, 4.01.1998      

Heinrich Heine

Christian Johann Heinrich Heine  s-a născut dintr-o familie evreiască din Düsseldorf, Germania. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupaţiei franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hamburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerţ. După ce şi afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universităţile din Göttingen, Bonn şi la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deşi a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În aceată perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestantism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricţii severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era şi cea de profesor la universitate, care devenise ţelul lui Heine. Heine şi-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost „biletul său de intrare în cultura europeană”. De fapt se pare că nu a fost chiar aşa. Vărul şi binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieţii, Heine a s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identităţi, germane şi evreieşti.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinereţe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Şi alţi compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf şi Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar şi în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze şi Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală faţă de verişoarele sale Amalie şi Therese l-au inspirat să scrie cele mai reuşite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

În 1831 Heine a plecat în Franţa, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepţii ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocraţie.

Cu excepţia unei scurte vizite în Germania, în 1843, el şi-a petrecut restul vieţii la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau consideraţi ca făcând parte din mişcarea Junges Deutschland (Germania tânără)

Cu toate acestea, de la distanţă, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania şi a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopţi de vară), el a satirizat politica utopică a opozanţilor regimului din Germania.

Experienţa emoţionantă a exilului său se oglindeşte în poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viaţă a fost ţintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alţii opinează că a avut sifilis. A murit la Paris şi a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

În 1933, în cursul raidului întreprins de nazişti asupra Institut für Sexualwissenschaft (Intitutul pentru ştiinţe sexuale), printre cărţile arse în Piaţa Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit şi lucrările lui Heine.

Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen (Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.

Vedenia

M-a desfătat un vis frumos
Şi negrăit de fioros :
Mi-e încă mintea tulburată
Şi-mi bate inima speriată...

Mă pomenesc într-o grădină
Fantastică, de farmec plină,
Cu multe flori în multe feţe,
Neasemănate-n frumuseţe...

Îmi ciripesc atîtea neamuri
De paseri mici, săltînd pe ramuri;
Măreţ se-ngînă zorile,
Stropind cu aur florile.

Mă-mbată mîndre buruiene,
Adie vînturile-alene...
Umblam şi nu ştiam anume
De-s pe pămînt ori pe-altă lume.

La mijloc sta o minunată
Fîntînă-n marmură curată ;
Alăturea, o fată dalbă
Clătea mereu o pînză albă...

Obraji duioşi ; în ochi — un rai ;
Un chip de sfînt cu păr bălai ;
Şi nu ştiu cum, dar mi-a păru'
Străin, şi-atît de cunoscut !

Frumoasa mea da zor, da zor
Şi tot cînta fermecător :
— Curgi, apă, curgi frumos şi lin,
Şi spală pînza mea de in !

Spre dînsa paşii-mi abătui
Şi-ntreb : — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune de copilă dalbă,
Pe seama cui speli pînza albă ?...

Ea repede-mi şopteşte : — Iat-o
Cămaşa morţii ţi-am spălat-o !...
Şi cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma totul se topi.

Într-o sălbatecă pădure
Mă pomenesc umblînd aiure :
Creşteau copacii pîn' la cer,
Şi-am stat uimit de-atît mister...

Ascult în adîncimi, departe,
Cum áuie-a pustiu şi-a moarte...
În deset urma mi se pierde
Şi-ajung într-o dumbravă verde.

La mijloc, subt un vechi stejar,
Dau de frumoasa fată iar ;
Şi cum o văd, mă ia fiorul :
Ea mînuia acum toporul !

Cioplea-n tulpină şi-avînta
Toporu-n aer, şi cînta :
— Topor micuţ, topor zglobiu,
Dă-i zor, să facem un sicriu !

Spre dînsa paşii-mi abătui
Şi-ntreb : — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune dalbă de copilă,
Ce-mi tot ciopleşti tu fără milă ?

Ea repede-mi şopti : — Zoresc
Sicriul tău să-l isprăvesc !
Dar cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma, totul se topi.

Părăgini, veştede cîmpii
S-aştern în jur pustii, pustii...
Eu nu pricep cum s-a făcut :
Stam aiurit, cătam pierdut...

Pornesc încet pe calea lungă :
Departe văd o albă dungă...
Alerg spre ea, alerg — şi, iată !
Dau iar de preafrumoasa fată.

Cum o zăresc, mă prinde-ngheţul :
Ea mînuia acum hîrleţul !
Părea un înger alb de pază,
Şi totuşi mă umplea de groază...

Frumoasa mea da zor, da zor
Şi tot cînta fermecător :
— Mai sapă, drag hîrleţ, mai sapă,
Să pregătim curînd o groapă !

Spre dînsa palid m-abătui,
Şi-ntreb încet : — O, vrei să-mi spui,
Copilă dalbă, înger dulce,
Acolo cine-o să se culce ?

Ea repede-mi şopti : — Rămîi !
Ţi-am aşternut de căpătîi.
N-apucă vorba să sfîrşească,
Şi groapa fioroasă cască...

Dar cum privesc la ea, mă-ntunec,
Şi mă-nfior simţind c-alunec
Pe gura gropii, aiurit —
Atunci din somn am tresărit !

Amurg

Pe prundul spălăcit al mării
Stam solitar şi dus pe gînduri.
Măreţul soare scăpăta azvîrlind
Pe apă vîlvătăi de pară,
Şi albele talazuri
De flux îmbrîncite
Năvăleau mai aproape şi tot mai aproape,
Spumegînd în ropot mereu...
Un ropot bizar; un şopot şi-un plînset,
Un hohot şi-un murmur, un freamăt şi-un geamăt,
Pe-alocuri o muzică dulce de leagăn
Tresărind pe furiş dintre valuri —
Părea c-ascult epopei dispărute,
Străbune poveşti năzdrăvane pe care,
Copil, pe de rost le ştiam pe vremuri
Din rostul altor copii din vecini,
Pe cînd ne strîngeam, în amurguri de vară,
Pe scara de piatră,
Şi toţi ascultam tiptil şi cuminte,
Cu ochii mari şi cu inima mică;
Iar gingaşele fete,
Pe după-nflorite glastre,
Steteau peste drum, la ferestre,
Rozalbe figuri zîmbitoare,
Bătute de lună...

Solia

Băiete, sus ! — aruncă şaua
Pe cal, şi-aleargă-n zbor cu el
Mai repede ca rînduneaua
La craiul Duncan, la castel.

Şi-acolo-aşteaptă pîn' ce-ţi iese
Din grajd, în cale, vreun argat
Şi-ntreabă-l: "Care-ntre crăiese
S-a logodit cu-adevărat?"

De-ţi spune: "Cea cu negre plete",
Să-mi vii-napoi cît ai clipi...
De-ţi spune: "Cea cu blonde plete",
Atunci, te rog, nu te pripi.

Te du atunci în tîrg şi cere
Un ştreang, şi vino-mi înapoi
În trap domol; păstrînd tăcere,
Să urci ca să mi-l dai apoi.

Nimfele

Bat valuri plescăind în ţărmul
Pustiu, şi luna-i sus, pe mare...
Pe dună zace cavalerul
Cuprins de leneşă visare.

Ies albe nimfe din adîncuri,
Un văl uşor e a lor haină;
Crezînd că doarme dus voinicul,
S-apropie de el în taină.

Întîia stă, i-admiră coiful
Cu penele strălucitoare,
A doua şi-află joc cu lanţul
Şi ciucurii la cingătoare...

Şi, fulgerînd din ochi, a treia
Îi trage spada sclipicioasă:
Proptită-n spadă mi-l priveşte
Şi-i rîde-n faţă, drăgăstoasă.

A patra drăgălaş s-alintă
Pe lîngă el, şoptindu-i glume:
— O, de-aş putea să-ţi fiu iubită,
Drag făt-frumos din altă lume !

A cincea mîinile-i dezmiardă !
A şasea parcă nu se-ndură,
Sfios s-apleacă şi-l sărută
Întîi pe ochi, apoi pe gură...

Şiret, el nu deschide ochii,
Se simte-aşa nespus de bine:
Sub farmecul tăcut de lună
Se lasă răsfăţat de zîne.

Gânduri de noapte

Când mă gândesc în nopţi târzii
La patrie, nu pot dormi,
Din ochi deschişi, sub pleoape grele,
Cad, calde, lacrimile mele.

Vin anii şi se duc ca-n vânt...
Sunt doisprezece ani de când
Nu mi-am văzut bătrâna mamă -
Şi dorul, chinul mă destramă.

Da, mă destramă dor şi chin.
Gândesc la chipul ei blajin...
Să-mi fi vrăjit bătrâna somnul,
Bătrâna mea? S-o ţină Domnul!

Bătrâna mea! Ce drag îi sunt!
Şi, în scrisori, văd rând cu rând
Cum mâna-i tremură când scrie
Şi inima i se sfâşie.

Mereu văd chipul ei blajin...
Sunt doisprezece ani în plin,
Sunt doisprezece ani de viaţă
De când n-am mai cuprins-o-n braţă.

Germanie, pământ stăbun,
Eşti încă sănătoasă tun.
Voi regăsii a' tale arii
Oricând, cu teii şi stejarii.

De dorul tău nu mi-ar păsa,
Dar e acolo mama mea.
Nu poţi pieri, străbună ţară,
Dar mama, poate, o să moară.

De când din ţară am plecat,
Nu-i ştiu la număr - ce păcat! -
Pe scumpii mei ce zac în groapă.
Durerea inima mi-o sapă...

Îi număr totuşi. Şi, mereu,
Mai crunt sporeşte chinul meu,
De parcă prăvăli-s-ar morţii
Pe pieptu-mi... dar se duc cu toţii.

Pe când pierdut în gânduri stam,
Zori franţuzeşti mijesc la geam.
Cu zânbetu-i ca dimineaţa,
De-alean german mă scapă soaţa.

Marin Sorescu

Retroversiune


Susţineam examenul
La limba moartă,
Şi trebuia să mă traduc
Din om în maimuţă.

Am luat-o pe departe,
Traducând mai întâi un text
Dintr-o pădure.

Retroversiunea devenea însă
Tot mai dificilă, cu cât mă apropiam de mine.
Cu puţin efort
Am găsit totuşi echivalenţe mulţumitoare
Pentru unghii şi părul de pe picioare.

Pe la genunchi am început să mă bâlbâi.
În dreptul inimii mi-a tremurat mâna
Şi-am făcut o pată de soare.

Am mai încercat eu s-o dreg
Cu părul de pe piept.
Dar m-am poticnit definitiv
La suflet.




Concurs


Într-o încăpere ca toate celelalte,
Amenajată cu plafon zdravăn,
Ne întrecem la sărituri în înălţime.

Ştim precis
Că nu poate sări nimeni
Mai sus decât tavanul
Să fie şi Dumnezeu.
Asta din cauza gravitaţiei
Care ne trage mereu în jos,
Încă din cele mai vechi timpuri.

Dar continuăm
Cu o îndârjire diavolească
Pentru că nu putem sta altfel
Când avem în noi geniul înălţimii,
Ca peştii zburători
Dorul aripilor adevărate
Zi şi noapte continuăm
În plafonul nostru scund.

Cel mai sprinten,
Care are muşchii cei mai oţeliţi, mai dresaţi
Şi stăpâneşte cel mai bine
Legile avântului
Ia şi cele mai multe pocnituri în cap.





Melcul


Melcul şi-a astupat bine ochii
Cu ceară,
Şi-a pus capul în piept
Şi priveşte fix în el.

Deasupra lui
E cochilia –
Opera sa perfectă
De care-i e silă –

În jurul cochiliei
E lumea,
Restul lumii,
Dispusă încolo şi-ncoace,
După anumite legi
De care-i e silă –

Şi-n centrul acestei
Sile universale
Se află el –
Melcul,
De care-i e silă.




Şarpele casei


Venea din curte si intra intr-o gaura
Din beciul casei.
Era un sarpe gulerat, mai mult alb, alburiu.
George era copil: - Uite sarpele, uite sarpele!

Si baba: Nu da în el,
Ca asta e sarpele casei.
Nu face nimic.
Deocamdata nu i-a fãcut nimic.

Dar peste o jumatate de an, ori un an,
lar l-a vãzut. Si l-a lovit c-o maciuca.
Se incolacise pe ciomag si el a ridicat
Ciomagul în sus, si era sã-i cada în cap.

Se zvarcolea sã moara.
Si la urma i-a parut rãu.
Da' ce s-a suparat mama când a aflat!
Si când ne-a ars, mai tarziu, casa
Zicea: ,,Vezi? Ai omorat sarpele casei..."





Superstiţie


Pisica mea se spală
Cu laba stângă,
Iar o să avem un război.

Fiindcă, am observat,
De câte ori se spală
Cu laba stângă,
Creşte considerabil încordarea
Internaţională.

Cum vede ea
Cele cinci continente?
S-a mutat cumva
În pupilele sale
Pitia, cea care ştie să-ţi spună dinainte
Toată istoria
Fără punctuaţie?

Îmi vine să plâng
Când mă gândesc că eu
Şi cerul cu suflete pe care mi l-am legat
În spate
Depind, în ultimă instanţă,
De toanele unei pisici!

Fugi de prinde şoareci,
Nu mai dezlănţui
Războaie mondiale,
Fire-ai a dracului
De putoare!

Nicolae Labiş

Momente biografice


1

Ţi-a însemnat natura prin trăsnet unde stai
Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa.
E semn de neastâmpăr şi de noroc - să-l ai
Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa.

Tu ai luat mistria şi gurile spărturii
Le-ai astupat croindu-ţi sălaşul iar curat,
Orgolios cerându-i în viitor naturii
Un semn mai nobil şi mai cizelat.


2

Prea multă grabă-n viaţa ta
Drum prea-nclinat au fost să-ţi mai aştearnă,
Când te-au înmugurit din lut şi stea
În dimineaţa tulbure de iarnă!
Fugind cântau copiii trist colind,
Zbura colindul, irosindu-şi ultima silabă,
Trecea-nainte iarna rece clănţănind,
Lupi albi o alungau urlând a grabă.
Doar cariul într-al timpului crivat
Nepăsător bătea şi măsurat.


3

Şi-a murdărit herminele omătul.
A putrezit în soare pe încetul,
Din tuiuri crude flutura brădetul.
Iar florile-ntrebau cu glasuri moi:
- Unde te duci şi mic şi fără noi?

Ţi-a spus regina surelor furnici:
- Nu mai putem să te urmăm de-aici...
Iar ursu-a dat înduioşat din labă
Şi s-a întors, că are altă treabă.
Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,
Dup-o poruncă-n tine încuiată,
Şi-o clipă doar descumpănit ai stat în drum
Când te-ai visat, mergând, cum eşti acum.


4

Ea ţi-a zâmbit rotind tremurătoare
Multicolore aripi de răcoare,
Şi glasul ei s-a risipit în melodii
Ca un ciorchin de clopote-argintii,
Iar braţele-i au prins să se dezbine
Ca nişte şerpi de flacără spre tine.
Petala gurii, desfăcut-abia,
Ţi-ai ţuguiat-o a sărut spre ea.

Dar împlinirea-n aer s-a topit
Lăsându-te hazliu şi umilit.


5

Pădurea ta mai lumina-mpăcată
Cu mirt în flori şi-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborâse din tării
În verdea catedrală despicată.

Ai cunoscut că liniştea s-a stins,
De-acuma ţie n-o să-ţi mai revie
Decât, înşelătoare, o stafie
Cu pasul dincolo de vis prelins.

Vedeai tălăzuind ca mări de pară,
Prin crăpătură, lumea de afară,
Şi ai sărit încins de-nfrigurare
În primul tău botez şi scăldătoare.


6

Ţi s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui
Acel ceva, din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauţi puritatea şi o chemi.

Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii şi-n Marele Păcat,
Dar ţeasta ta, nimbată alb de frunte,
În faţa ei nu s-a-nclinat.

Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spaţii,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpaţii.

Fierbinte cercetând-o bucată cu bucată,
Pierdeai înfăţişarea-i şi o stricai uşor -
Aşa cum nu a aduce a oameni niciodată
Desfiguratul fum de cremator.

Dar îţi trimise rază înalta stea polară
Menindu-ţi cugetarea în sensuri să-ţi împarţi,
Cum magica lumină a lămpilor de cuarţ
Uluitoare taine sub ochi îţi desfăşoară,

Filigrinată-n fire de purpurie pară
Atoateschimbătoare, ţesută din scântei.
Ai înţeles ideea de om întâia oară
Tu, nărăvitul, lacom la idei.â





Primele iubiri


Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.

Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.

Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.

Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.

Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.

Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.

Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.

Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin.

4
Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.

Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.

Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,

Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.

5
Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.

Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
Îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.

Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie - roşie stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.

Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.

Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre




Noapte de iarnă


N-am văzut de nicăieri o lună mai mare
Ca din vârful muntelui înzăpezit.
Parcă i-a împrumutat limpezimea
Sufletul meu nesfârşit.
Vântul poartă-n văile-albastre
Râuri de scântei ca-n vrăji străvechi.
Florile iernii suflate pe cetini
Îmi alunecă melodii de cleştar în urechi.

Aici totul, pădurile doinare,
Cerul bun, colibile goale de stână,
Ramurile nopţii, adunate în inimă,
Se prefac în sânge sănătos, tânăr.

Codrii din vale sună din corn,
Curg jderii şi umbrele nopţii grăbite.
Aici închipuirea e tare ca ozonul
Şi visele scapără-n muchi împetrite.

Încât aş privi pe un lucru firesc
Dacă pe frunţile prietenilor de drum, în zbor,
Ar sălta flăcări de cântec şi forţă
Împletite după chipul iubirilor lor.




Eseu erotic


I
N-am văzut în vin decât ceaţă tragică
Când am fost deplin despărţit de tine
Astăzi îmi închin suferinţa-mi magică
Stelei senine.

II
Tot ce-a fost ieri slobod să lunece
Steaua mea pe cer astăzi s-a stins
Doamne, ce să cer tristului învins
Să nu se întunece?

III
Tremură lungi lacuri de taină şi nuferi,
Iar mă ajungi printre perdelele ceţilor
Iar mă străpungi, iar te-au făcut să mai suferi
Fiii ereţilor...





Bucurie


Vreau astăzi să-ntoarcem privirea în sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lună.
Veniţi să-ndrăznim să simţim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum sună!
Solemnă şi gravă ne turbură noaptea
Curgând pe izvoare şi-n codri fierbând
Cu nările largi din găvanele palmei
Sorbim răsuflarea-i de fum şi pământ.
O stea se prelinge în sus către creasta
Înaltă a cerului, clopot gigant.
O altă se sparge cu flacără mută
Şi ţăndări astrale înfige-n neant.
Cu trosnet un brad a căzut şi aud
Din lut cum un mugur trudeşte să vie,
Am ochii la veşnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plină-i de grea bucurie.
Mă bucur când moare o stea în înalt,
Mă bucur când steaua pe ceruri răsare,
Mă bucură tainic oricare apus
Şi-aprinsă, oricare ivire de soare.
Când moare un brad doar sămânţa-i mai dăinuie
Să nască pădurea de mâine din ea,
Iar steaua, murind, îşi împrăştie zgura
Prin haosul care mai naşte vreo stea.
Spusese pe vremuri bătrânul Shakespeare
Că noi chipul nostru-l cioplim ca-n aramă
În pruncul din rodnicul pântec de mamă,
La fel istovindu-ne-al zilelor şir,
Ca brazii ce mor lepădându-şi sămânţa
Să crească prin vreme răzbind din pământ,
Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca să vină şi alţii la rând.
Nu-i drept! E puţin! Mai presus de luceferi
De brazi şi de fiare suntem mai presus.
Căci faptele noastre şi visele noastre
Trăiesc peste clipa când noi am apus.
Când ultima rază se stinge din ochi
Şi ultimul gând ni se stinge din minte,
Lăsăm după noi ce-am gândit şi-am muncit
Acelor ce, mulţi, se vor naşte-nainte.
Cu paşii gigantici păşind prin viaţă
Săpăm grele urme pe lut şi pe-nalt
De-o mie de ori mai adânci ca acelea
Ce monştrii arhaici le-au rupt în bazalt.
Iar visele noastre spre rod înmiit
În cei care vin se-altoiesc, şi iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Că suntem mai veşnici decât nesfârşirea
Prieteni, veniţi să privim acest cer
Şi codrii cu brazii şi munţii din slavă
Căci noi, numai noi, îndrăznim să simţim
A nemuririi bucurie grozavă.