Ezra Pound

S-a născut la Hailey,Idaho,în 1885. A terminat doi ani de colegiu la Universitatea din Pennsylvania şi a obţinut un titlu academic la colegiul Hamilton în 1905. După ce a predat timp de doi ani la colegiul Wabash, a călătorit în Spania, Italia şi s-a stabilit la Londra,unde a dobândit un interes deosebit faţă de poezia japoneză şi chineză. În 1914 s-a căsătorit cu Dorothy Shakespeare. În 1917 a devenit redactor la Little Review. În 1924 s-a mutat în Italia; în această perioadă de exil voluntar, Pound s-a implicat în politica fascistă şi s-a întors în Statele Unite abia în 1945, când a fost arestat sub acuzaţia de trădare datorită difuzării propagandei fasciste la radio în Statele Unite în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1946, Pound a fost achitat, dar declarat bolnav mintal şi trimis la spitalul St.Elizabeth din Washington,D.C. În timpul şederii sale acolo, membrii din Bollingen-Library of Congress Award (unii dintre ei scriitori eminenţi ai vremii) au decis să cerceteze cariera politică a lui Ezra Pound din dorinţa de a-i recunoaşte creaţiile poetice şi i-au acordat premiul pentru "The Pisan Cantos" (1948. În cele din urmă, Pound a fost eliberat din spital în 1958 şi s-a întors în Italia. S-a stabilit la Veneţia, unde a murit în 1972.

Ezra Pound este considerat poetul care a avut un rol covârşitor în definirea şi promovarea unei estetici moderniste în poezie. El a iniţiat realizarea unui schimb de idei între scriitorii britanici şi americani şi a devenit faimos pentru generozitatea cu care a promovat operele unor contemporani de seamă precum: W.B.Yeats, Robert Frost, William Carlos Williams, Marianne Moore, James Joyce, Ernest Hemingway şi în special T.S.Eliot. Propriile sale contribuţii importante în ceea ce priveşte poezia încep prin promovarea Imagismului, apărut în 1912. Această mişcare poetică a reacţionat împotriva romantismului unor poeţi precum Charles Swinburne, ale cărui versuri, în concepţia imagiştilor, nu exprimau emoţia, ci mai degrabă o ascundeau. Imagismul îşi are obârşia în poezia chineză şi japoneză clasică, punând astfel accentul pe claritate, precizie, economie de limbaj şi abandonarea rimei şi ritmului traditional pentru a „compune in ritmul frazei muzicale si nu in cel al metronomului”, după cum spune Pound însuşi.



Un pact

Fac un pact cu tine, Walt Whitman
Te-am dispreţuit îndeajuns.
Mă-ndrept către tine asemeni unui tânăr
Care a avut un tată îndărătnic;
Sunt destul de mare acum să-mi fac prieteni.
Tu ai cioplit un nou lemn,
Acum e vremea unei sculpturi.
Avem o sevă şi o rădăcină
Să se facă,astfel,pactul dintre noi.


Grădina

În ţinută festivă
Samain

Ca un văl de mătase ce flutură pe-un perete
Ea păşeşte pe o alee din Grădinile Kensington,
Şi se stinge încet
într-o epuizantă aşteptare.

Împrejur e-o mulţime
De copilaşi murdari,voinici
şi de nestăvilit ai săracilor
Sunt cei ce vor moşteni pământul.

Dar ea e ultimul vlăstar al nobleţii.
Şi în sublimul ei plictis
Ar dori să-i vorbească cineva,
Însă, aproape că-i e teamă că eu
Voi săvârşi acestă necuviinţă.



O fată

Arborele a pătruns în mâinile mele,
Seva a urcat spre braţele mele,
Arborele a crescut în pieptul meu-
În jos,
Ramurile cresc din mine,ca nişte braţe.

Arbore eşti,
Muşchi eşti,
Eşti precum toporaşii în adierea vântului.
Un copil-atât de falnic-tu eşti,
Şi toate astea-s o nebunie-n ochii lumii.


Epilog

O,cântece vechi
Aţi fost o minune care a ţinut şapte zile.
Când aţi apărut în reviste
A fost ceva vâlvă la Chicago,
Dar acum sunteţi perimate şi învechite,
O modă de mult apusă,
O crinolină,o caleaşcă,
O antichitate banală şi efemeră.
Doar simţământul dăinuie.
Simţămintele voastre?
Sunt cele ale unui maestru de ceremonii.

Duiliu Zamfirescu

S-a născut la 30 octombrie 1858, ca fiu al arendaşului Lascăr Zamfirescu. Urmează clasele primare şi gimnaziale la Focşani, iar liceul şi Facultatea de Drept la Bucureşti (licenţiat în 1880), unde leagă o strânsă prietenie cu Duiliu Ioanin- Romanov, viitor magistrat. Este magistrat la Hârşova şi Târgovişte, apoi avocat şi redactor la România liberă. În 1885, intră prin concurs la Ministerul de Externe, iar după trei ani, îmbrăţişând cariera diplomatică, este secretar de legaţie la Roma până la 1906, cunoscând perfect italiana. Se căsătoreşte acolo cu Henriette Allievi şi are doi copii (Henrietta şi Alexandru), născuţi şi crescuţi în Italia celor 18 ani de stagiu diplomatic.
În 1906, revine în ţară şi e secretar general la Ministerul de Externe. Se retrage adesea în vila sa de la Odobeşti. După război, a fost ministru de externe în guvernul Averescu. S-a stins din viaţă la Agapia.
A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneştenilor (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna, ceea ce nu se poate). Acestea se constituie în primul ciclu din literatura română, asemănător ciclului lui Emile Zola Les Rougon-Macquart. Cele cinci volume au fost scrise departe de ţară, la Roma, când autorul lucra la legaţia română din Italia. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura noastră, Lydda. Prin intermediul familiei Comăneşteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă parveniţilor de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a societăţii româneşti de la finele veacului al XIX-lea. Via şi conacul unde se retrăgea erau în comuna Faraoanele, în apropiere de Odobeşti. Casa există şi astăzi,fiind Casă Memorială. Scriitorul este înmormântat în Cimitirul din Focşani(Sud).


Viaţa la ţară
-roman-
fragment



I

Cum ridici priporul Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case bătrâneşti şi sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine ştie unde, la dreapta, spre valea Ialomiţei, la stânga, pe desişul pădurii de Aramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strâmbe ale satului.
Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cârduri întregi de gâşte, de curci şi de claponi; cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo până colo — şi seara, când vine cireada de la câmp, cumpăna puţului, scârţâind neunsă între furci, ţine isonul berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul. Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.
Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poştalioni ce intrau în curte cu strigăte şi saltanat. Atât el cât şi nevastă-sa Sofiţa săriră din paturile lor de cit, şi se uitară pe fereastră.
— Iii!... e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa!... exclamă boier Dinu.
— Da' nu-i mai zice aşa, omule, că te-a auzi a fată... Ia-ţi mai bine surtucul şi eşi-le înainte.
Coana Sofiţa trecu repede într-o odaie de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu îşi trase din fugă cizmele (strângând din ochi şi blestemând), îşi luă haina în spinare şi ieşi să-şi întâmpine musafirii.
— Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturând pe bătrân de mână. Iacătă, am venit cu mama.
— Sărut mâna, coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grâu mult, zise Murguleţ, sărutându-i mâna cam din fugă.
— Sărut ochii, mamă; da' ce se potriveşte, eşti fodul, coane Dinule! Uite, zău, maică, zise ea lui fiu-său, parcă văd pe căminarul Tasache Murgu; uite, leit-poleit cum e conu Dinu: nalt, uscăţiv la chip, aşa smead ca dumnealui şi fodul... Lasă, zău, coane Dinule, că sunteţi fodui... Auzi, de atâţia mari de ani vecini cu moşiile şi să nu loveşti dumneata o dată pe la mine!...
— Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da' nu ştiu cum s-a făcut...
Vorbind astfel, bătrâna îngălbenea, începea să înghită în sec, se foia fără rost, până ce căzu pe o bancă din cerdac.
— Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, făcându-şi vânt cu mâna, îmi vine rău...
— Puţin "coneac", strigă fiu-său, ori apă de Vals, repede să ne dea ceva...
Murguleţ se repezi fuga la cămară şi se întoarse numaidecât cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profira, pe când fiu-său o muncea pe la tâmple să-şi vie în fire.
În vremea asta se arătă şi Sofiţa Murguleţ. Ea dete pe bărbaţi la o parte, sărută mâna bătrânei, o mai strânse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, că îşi veni baba în simţiri.
— Doamne, coană Profiriţo, cum stai dumneata afară, soro!... Ia să intrăm înăuntru, că pe năduşala asta te bolnăveşti chiar din senin, zău.
Şi, ţinând pe babă de subsuori, trecură într-o odaie răcoroasă, mare, în care bătrâna păru a se înzdreveni ca prin farmec.
Sofia Murguleţ se îngrijea de babă cu un interes nespus. O puse să-şi istorisească patima de la descălicătoare, îi dete cafea cu lămâie, pică oţet pe un cărbune sub nasul ei — iar pe de altă parte porunci să aducă tânărului dulceaţă, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit.
— Ia spune-ne, coană Profiriţo, cum îţi vine?... Aci, începu bătrâna o lungă şiretenie de vorbă:
— Uite, maică, îmi vine aşa un "nixis" pe la stomah, şi parcă numai ia aşa mă zgâlţâie de chiept, şi să te ţii numa goană la cap, şi apoi parcă-mi bate două zbanţuri în tâmple, de mă prăpădesc, maică!...
— Şi nu iai nimic dumneata pentru asta?
— Da' câte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat o grămadă de bani!... Ba palianuri, ba consulturi, ba doftoru Draci, ba acu cică să iau apă de Vacs...
— De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său. Pe când vorbeau astfel, uşa se deschise de la un iatac din fund, şi de sub perdelele albe de ţară se ivi un chip rotund de fată, care, dând de obrazurile nouă ale musafirilor, se făcu stacojiu.
— Mămucă dragă... avu ea aerul de a începe. Dar în mijlocul odăii, se opri în loc, făcu o plecăciune după toate regulele ceremonialului de la pension, şi dete năvală să iasă pe cealaltă uşă. Coana Sofiţa o opri.
— Tinco! Da' nu saluţi lumea? Unde te duci? Fata se opri din nou, nehotărâtă. Obrazul mame-sii luase expresia obişnuită de nemulţumire şi descurajare, când i se întâmpla câteodată să se supere, iar conu Dinu se ruşinase cu desăvârşire de stângăcia ei.
— Sărută mâna coanei Profiriţe, zise mamă-sa. Un moment, cât mai trecu până să se hotărască fata, coana Profira îşi înfipse privirile în ochii ei, cu toată răutatea lor bătrânească. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamul îmbogăţit al Scatieştilor ca de nişte mojici renumiţi, ieşiţi dintr-un vechi vătaf al tatălui lui conu Dinu Murguleţ, şi a-i vedea în casa lor i se părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din urmă, se duse să sărute mâna coanei Profire. Bătrâna o sărută pe obraz, uitându-se la ea lung şi scuturându-şi valurile de carne de pe trup, de pofta râsului.
— Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai eşti! Fata se duse după aceea la fiul bătrânei şi-i întinse mâna cu aceeaşi reverenţă; el răspunse tare şi sigur de sine:
— Salut! Apoi, fericită că-şi isprăvise complimentele, se retrase în dosul scaunului lui tată-său, şi, după un minut, o şterse.
Coana Profira începu iarăşi a râde:
— Cresc, bată-le norocul, ca din apă... Acuma numai bărbat îi lipseşte...
Conu Dinu Murguleţ îşi ciugulea unghiile de la o mână, neîndrăznind să privească în faţa bătrânei. În fond îl supăra vorba coanei Profire, fiindcă înţelegea unde vrea s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic al femeilor, da din cap cu înţelesuri.
— Răul e, zise ea, că nu facem grâu destul.
— Ia lasă, coană Sofiţo, răspunse bătrâna, conu Dinu să trăiască! De atâţea mari de ani, de când are moşia de la Eforie pe nimic, bez moşia dumisale părintească, mărita până acum şapte fete.
Pe conu Dinu nimic nu-l supăra mai rău decât să-i fi zis că are moşia de la Eforie pe nimic. Îşi muşcă din unghii mai adânc şi tăcu.
— Aşa e, îngână coana Sofiţa, dar avem greutăţi: fata la pension, nepotu-meu în străinătate...
— Aracan de mine, maică, da' tot învaţă? Ce-a mai ieşit şi moda asta cu învăţătura până la adânci bătrâneţe!... Uite, eu pe Tănase al meu l-am pus la treabă de mic copil, şi slavă lui Dumnezeu, băiatul a ieşit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu să-i găsesc nevastă cumsecade şi m-am liniştit. Anu ăsta trebuie să-l însor, că mi-e c-oi închide ochii fără să apuc să-mi văd nepoţii... Ce zici, coane Dinule?...
Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că aşa e, dar că asta nu-i treaba lui.
După ce-şi isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o pană de gâscă din buzunar, mătură o enormă ţigaretă de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuţă, iar ţigareta în toc, şi se sculară să plece.
Coana Profira dori să vază pe Tinca la plecare, dar fata nu se găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrâna sărută pe conu Dinu pe frunte, zicându-i:
— Aşa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici, vecine, nencuscrim?
— Drum bun, coană Profiro. Ia să ridice coşul de la trăsură. Vătaşe Taftă, pune mâna, să nu se dea vizitiul jos.
În sfârşit, plecară. În urma lor, coana Sofiţa umbla domol în jurul lui bărbatusău, şi, cu sfioasă supunere, căuta să-i ghicească gândurile. Dânsul îşi răsuci o ţigară, fără a zice nimic, şi intră s-o aprindă. Fumul din salon îl luă de cap.
— Ah! Zi, te rog, să deschidă geammurile. Nevastă-sa stete un moment la îndoială.
— Au să intre toate muştele, omule. Murguleţ se îndreptă spre masă să găsească chibriturile şi dete cu ochii de pana de gâscă lăsată de tânărul Scatiu.
— Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el făcând explozie, cu braţele încrucişate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemenea mojici?... Doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!...
Coana Sofiţa încerca să fie serioasă, deşi îi venea să moară de râs. Bărbatu-său se întoarse din nou către dânsa.
— Am moşie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu pofteşte fiu-său să mă urce la mezat, să-l învăţ eu minte!
— Nu, zise nevastă-sa, zâmbind, fiindcă speră să-i dăm fata.
— Să-mi dau eu fata unui asemenea mojic!... Ţi-am spus: dacă mi-o lua Dumnezeu minţile, poate.
Apoi urmă a face paşi mari prin casă şi a trage adânc din ţigară, ca şi cum maximul acesta de fum ar fi putut reduce firea sa la un minimum de supărare. Coana Sofiţa trecu pe nesimţite într-o odaie vecină, lăsându-l să-şi potolească singur furia.
Conu Dinu, rămas singur, prinse a innoda firul vremilor de azi cu lungul şir al celor trecute, şi a se întreba, cu disperarea oamenilor bătrâni, cum era cu putinţă ca nepotul vătafului Scatiu (pe care vătaf îl văzuse el însuşi în spinarea unui ţigan şi bătut de un alt ţigan cu opritorile de la cai, după porunca lui tată-său, căminarul) să ajungă a cere mâna fetei lui? Şi imaginile trecute îi reveneau în minte, slăbite, cu câte o răsăritură de observaţie copilărească cum le făcuse: bunăoară că pe atunci ploua mai des şi mai la vreme. Şezu jos şi fuma mai departe din ţigara stinsă, sărind cu mintea la nepotu-său Damian, care nu mai venea din străinătate, la soră-sa Diamandula, mama lui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una şi la alta, până ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi atrase luarea-aminte prin îndemânarea cu care se juca cu pana ţigaretei lui Tănase Scatiu.


II

Era tocmai să se supere din nou, pe pisic şi pe Tănase, când bătu cineva la uşe.
— Poftim! zise el cu glasul trăgănat al boierilor bătrâni. Uşa se deschise şi o femeie tânără intră, închizând-o repede, ca să nu lase muştele înăuntru.
— Sărut mâna, coane Dinule, zise ea, sărutându-i mâna cu adevărat.
— Bună ziua, fetiţo, îi răspunse el, dându-i mâna să i-o sărute. Vino-ncoa să te pup pe obraz.
Şi după ce o sărută, se uită la dânsa de aproape, ca şi cum o cerceta să o cumpere.
— Ce păcat că nu eşti băiat, Saşo. Ea începu a râde, mirată.
— De ce, coane Dinule?
— Ţi-aş da pe Tincuţa.
— Şi eu aş lua-o numaidecât. Numai aş fi cam copt pentru dânsa.
Bătrânul se uită la ea lung, ţinându-i mâna într-ale lui.
— Uite, Saşo, poţi să te superi, dar eu tot n-o să te las în pace: de ce nu vrei să te măriţi, fato?
— Coane Dinule!...
— Bine, bine, nu mai zic nimic, dar să-ţi spun drept, nu te pricep.
— Şi cu toate astea e aşa de uşor! Ţi-am spus de atâtea ori: eu am o familie, fară să mă mărit; dacă m-aş mărita, aş avea două, şi aş fi, desigur, mamă rea, ori pentru unii, ori pentru alţii. Dar, coane Dinule, mi-ai făgăduit să nu mai vorbim despre asta... Acuma am şi îmbătrânit, adăugă, parcă nu i-ar fi displăcut, pe cât zicea, să vorbească despre "asta". Eu am venit să-ţi spun că te pofteşte coana Diamandula.
Bătrânul se sculă greoi de pe scaun şi porni să iasă, cu aceea pe care voia cu orice preţ s-o mărite, când, ajuns la uşe, o opri din nou.
— A, Saşo, nu ştii o comedie?... Ghiceşte... Nici nu-ţi trăsneşte prin cap: avem un ginere pentru Tincuţa.
— Serios?
— Da... un ginere fain: pe amicul meu, domnul Tănase Scatiu.
— Ce?! zise cealaltă încremenită locului.
— Da, junele Scatiu, alegător la colegiul întâi, mare proprietar, mâine poimâine deputat...
— Biata Tincuţa!
— Da, şi coana Sofiţa ar fi gata să i-o dea. Dar până n-oi închide eu ochii, Scatiu nu ia pe fata mea, adause, bătânduse cu mâna în piept.
Apoi, ducând un deget la gură, în semn de tăcere, intrară la coana Diamandula.
În fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, şedea ghemuită o umbră de femeie, iar pe scaune, împrejurul ei, rude şi prieteni. Legată la cap cu o bocceluţă de mătase neagră, după moda veche, coana Diamandula îşi trăgea din când în când ochelarii de pe frunte, legaţi la spate cu aţă, ca să privească pentru a o suta oară o scrisoare a fiului său. Bătrână, bolnavă, surdă, ea trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorinţe: aceea de a mai vedea, înainte de a muri, pe unicul ei copil. Tot ce vorbea, tot ce dorea era pentru el, se ducea către el. Cu trupul istovit de puteri, părea a-şi hrăni viaţa din dor. Câte o rară scrisoare ce venea de la el era citită, recitită, învăţată pe dinafară de o mie de ori; plicul descusut şi pe o parte şi pe alta; marca de pe plic studiată până în firele mustăţilor regelui Humbert — căci scrisorile veneau din Italia. Când bătrâna era singură cu câte cineva al casei, întreba cu glasul stins:
— Şi unde e Neapoli ăsta? Răspunsul nu-l auzea niciodată, dar înţelegea că trebuie să fie departe, după mişcarea mânei şi a ochilor celui ce-i vorbea.
Când intră conu Dinu, ea părea aţipită, cu capul rezemat pe piept. El se apropie de dânsa cu sfială şi respect, pe când ceilalţi se sculară în picioare.
— Ce doreşti, lelţă? zise conu Dinu, care-i era frate mai mic.
— Matei nu mai vine... Eu mă duc, Dinule.
— Doamne, cum vorbeşti dumneata!...
— Mă duc... Dacă mai întârziază două zile, nu mă mai vede. I-ai telegrafisit? întrebă ea, uitându-se în ochii lui.
— I-am telegrafisit.
— I-ai spus să nu întârzieze?
— I-am spus.
— Şi ce crezi, c-o să vie?
—Cum, Doamne, să nu vie. Bătrâna începu a plânge, încet, cu suspine înecate. Lui conu Dinu îi deteră lacrămile.
— Mă rog la Dumnezeu să mă mai ţie cu zile, până l-oi vedea... zise ea cu greu şi gâfâind, dar să nu întârzieze, Dinule.
După aceea aţipi iarăşi. Saşa şi cu Tincuţa îi ridicară pernele la spate, şi ea păru că doarme. Atunci, unul câte unul, ieşiră binişor şi trecură în odaia de alături, unde subprefectul, Mihai, fratele Saşei — un băieţandru de vreo 20 de ani — coana Sofiţa, soră-sa Elena, de la o moşie vecină, cu copiii ei, stau grămădiţi deasupra unui atlas, căutând care este drumul cel mai scurt de la Neapoli la Ciulniţa.
— Zău, nenea Matei ăla, zise Tincuţa supărată, parcă nu-mi mai e drag.
Subprefectul, un vechi prieten al casei, se uită la ea râzând:
— Lasă, c-am să te spui când o veni.
— Da' poţi să mă spui, zise fata roşindu-se; pentru ce nu mai vine?
— Ba vine. N-a telegrafiat că pleacă?
— Sunt trei zile de când a telegrafiat; până acum venea şi de la Han Tătar.
— Aşa faci?
— Aşa, răspunse Tincuţa răstit; dumneata nu vezi că tuşa nu mai poate?
Mihai desprinse o oglindă din cui, fără a fi băgat de seamă, şi o aduse înaintea Tincuţei. Aceasta, roşise deja, se făcu stacojie pe când toţi cei de faţă râdeau. Fata se-ncercă să râdă şi ea, dar o podidi plânsul, şi repede, ieşi şi se ascunse la dânsa în odaie. Saşa se uită lung la frate-său, nemulţumită de gluma lui.
— Mihai, astea sunt glume nesărate. Te rog să nu mai faci asemenea lucruri.
— Da' ce-am făcut, maman dragă? Am glumit, zise el, nenorocit că fusese pricina unei asemenea scene.
Saşa ieşi şi se duse după Tincuţa. Când se-ntoarse, îi găsi pe toţi tăcând, parcă cine ştie ce se-ntâmplase: atâta înrâurire au lacrămile asupra oamenilor. Numai subprefectul, holtei bătrân, călit în ale istericalelor femeieşti, cum zicea el, încerca să mai glumească. Saşa luă pe băiat şi-l duse, cam vrândnevrând, la Tincuţa, să-i ceară iertare.
— Bine, maman, ce-am făcut, ca să cer iertare? zicea băiatul, mergând cam cu sila.
El şi cu toţi fraţii chemau pe Saşa "maman".
— Ai supărat pe Tincuţa. Eu nu vreau să am copii rău crescuţi.
Băiatul se uită lung la soră-sa şi se opri în loc.
— Maman, nu mă umili. Viu eu singur să cer iertare. Soră-sa se gândi o clipă şi, parcă mişcată de vorba băiatului, îi îndreptă legătura la gât şi porni singură înainte. După câteva minute, el intră în urma ei la Tincuţa, şi, foarte firesc, îi luă mâna şi o rugă să-l ierte. Fata se uita în jos, fără a zice o vorbă.
— Îl ierţi, Tincuţo dragă, nu-i aşa? o întrebă Saşa. Tincuţa îşi ridică ochii spre el, bufnind încet, de râs sau de plâns, nu se ştia bine.
Astfel se împăcară lucrurile. Către seară veni o depeşe de la Predeal. În sfârşit, Matei sosea...
Mare gălăgie şi bucurie pe toţi. Mihai şi Tincuţa şi copiii Elenei voiau să meargă a doua zi la gară. Care mai de care sărea mai sus, ţipa mai tare, după cum îl iertau puterile. Vestea fu împărtăşită coanei Diamandule de către frate-său. Bătrâna, cu lacrămile înnodate în barbă, se puse să descoase telegrama, literă cu literă, parcă ar fi fost cine ştie ce document. Se hotărî ca a doua zi toată suflarea să se reverse la gară. Se făcu socoteala trăsurilor şi se văzu că nu era loc pentru toţi. Mihai voia să se ducă pe jos; Tincuţa călare. Subprefectul le puse trăsura la dispoziţie. Saşa pe a sa; dar tot era prea multă lume. Elena se gândi să-şi lase copiii acasă, dar o protestaţie universală se ridică din piepturile gălăgioase ale "ţâncăriei", care nu vrea s-audă de o asemenea poznă. Conu Dinu îi împăcă pe toţi, făgăduindu-le să puie caii la o cloşcărie de braşoveancă, în care intra toată corabia lui Noe.
Era vorba acum să se ştie cine rămâne cu coana Diamandula. Elena, fire veselă, se lepădă, râzând pe sub ascuns ca să n-o vadă cumnatu-său; coana Sofiţa trebuia să meargă; Tincuţa ţinea să meargă; conu Dinu se cuvenea să meargă. Subprefectul propuse Elenei să rămână el, şi făcură mare haz amândoi, spre părerea de rău a celorlalţi, cari voiau să ştie de ce râd, ca să râdă şi ei.
— De ce râdeţi? întrebă coana Sofiţa. Subprefectul o luă la o parte cu mare taină şi-i zise la ureche în gura mare: "arde Iaşul", ceea ce provocă o mare ilaritate generală şi făcu pe coana Sofiţa să cărăbănească subprefectului o însemnată cantitate de pumni.
Toată lumea adormi în seara aceea fericită. Pentru cei bătrâni revenea un om iubit; pentru tineri, nenea Matei, pe care-l aşteptau tot aşa de vesel şi caraghios precum plecase; pentru copii, un necunoscut, care însă nu mai puţin era nenea Matei, vorbă plină de farmec şi noutate.

Sylvia Plath

S-a născut la 27 octombrie 1932, în Boston, Massachusetts. Părinţii ei erau cadre didactice la Boston University. Tatăl ei, Otto Plath profesor universitar, a murit când ea avea 8 ani. Mama sa, Aurelia, a trebuit să o crească singură, împreună cu fratele ei mai mic. Poeta i-a dedicat poemul Daddy.
Talentul literar al Sylviei s-a făcut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicată la vârsta de opt ani.

În vara anului 1953 se înscrie la o colaborare voluntară de patru săptămâni la revista de modă Mademoiselle" din New York. La întoarcerea la mama sa, la Wellesley, Massachusetts, află că, în ciuda speranţelor care i se dădusră, i-a fost refuzat un curs de vară la Harvard, condus de celebrul scriitor Frank O'Connor (1903 - 1966).
Disperată, tânăra de 21 de ani s-a dus la mormântul tatălui său şi a înghiţit 50 de tablete de somnifer, cu intenţia de a se sinucide, dar este găsită după trei zile în pivniţă şi este salvată de la moarte. Psihiatra Dr. Ruth Beuscher reuşeşte să o scoată pe Sylvia Plath din starea de depresie profundă, putând astfel să-şi continue studiile.

A absolvit Smith College în 1955 cu summa cum laude şi a plecat în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright unde, între 1955-1957 a urmat studiile la Newnham College. Acolo l-a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes, care era cu 2 ani mai mare decât ea, cu care s-a căsătorit în iunie 1956.
După o nouă consultaţie la Dr. Ruth Beuschers, în 1958, se încheie pentru ea cariera pedagogică începută între timp în SUA, şi Sylvia Plath se decide să urmeze o carieră de scriitoare liber profesionistă. În decembrie 1959 se întoarce cu soţul său la Londra, unde naşte în aprilie 1960 o fiică şi în ianuarie 1962 un fiu.
Urmează despărţirea de Ted Hughes, care începuse să o înşele cu scriitoarea Assia Wellvill. Sylvia se scula în fiecare dimineaţă la ora 4 pentru a avea sufucient timp să scrie.

La începutul anului 1963 când, sub pseudonimul Victoria Lucas, i-a apărut romanul autobiografic „The Bell Jar”, care nara despre un coleg al său care s-a sinucis, situaţia Sylviei era disperată. Mariajul îi esuaşe, ea şi copiii erau măcinaţi de boală şi, locuind într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului. În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dând drumul la gazele de la maşina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un "refuz de a colabora" cu o lume pe care nu o putea accepta.
În anul 1981 a apărut volumul Collected Poems, iar în 1982, Sylvia Plath a primit, postum, Premiul Pulitzer pentru acest volum. În anul 2002 s-au început filmările pentru filmul artistic "Sylvia", în regia lui Christine Jeffs, având în rolul principal pe Gwyneth Paltrow. Filmările au durat peste zece săptămâni, în Londra, Cornwall şi Noua Zeelandă.


Ultimele cuvinte

Nu vreau un cufãr oarecare, vreau un sarcofag,
Dungat ca tigrul şi, pe el, o faţã,
Rotundã ca luna, cu ochii ţintã-n sus.
Vreau sã mã uit la ei când vor veni
Sã culeagã printre mineralele mute, rãdãcinile.
Îi vãd deja – feţe palide, la distanţe stelare.
Acum nu sunt nimic, nici mãcar bebeluşi.
Mi-i imaginez fãrã mamã şi tatã, ca pe zeii dintru început.
Se vor întreba dacã am fost importantã.
Ar trebui sã-mi conserv zilele, sã le zaharisesc, ca pe
fructe!
Mi se întunecã oglinda –
Câteva suflãri şi nu mai reflectã nimic.
Florile şi feţele se fac pânzã albã.
Nu am încredere în spirit. Evadeazã, ca aburul,
În vise, prin gaura ochiului sau a gurii. Nu pot sã-l opresc.
Într-o zi n-o sã se mai întoarcã. Lucrurile nu-s aºa.
Ele rãmân, cu lustrul lor aparte,
De-atâta mânuire, încãlzite. Aproape cã torc.
Atunci când mi se vor rãci tãlpile
Ochiul albastru al peruzelei mele mã va mângâia.
Lãsaţi-mi vasele de aramã, vasele mele roşii,
Sã înfloreascã pe lângã mine, flori ale nopţii, cu bunã
Mireasmă
Mã vor rãsuci în feşe, îmi vor aşeza inima
Sub picioare, într-un pachet curat.
Abia voi mai şti de mine. Va fi întuneric,
Iar licãrul acestor lucruşoare, mai dulce ca faţa lui Iştar.


Luna şi arborele de tisã

Iatã lumina minţii, rece şi planetarã.
Copacii minţii sunt negri. Lumina, albastrã.
Ierburile îşi descarcã durerile pe picioarele mele, parcã
aş fi Dumnezeu,
Îmi înţeapã gleznele, murmurându-şi smerenia.
Un şir de pietre funerare desparte casa mea de locul
Unde fumegã ceţuri distilate.
Pur şi simplu nu vãd unde se poate merge.
Luna nu e o uşã. E o faţã în sine.
Albã ca o falangã şi teribil de chinuitã.
Târãşte marea dupã ea ca pe o crimã întunecatã. Tace,
O gurã cãscatã de o disperare completã. Aici locuiesc
eu.
Clopotele tulburã de douã ori cerul duminica –
Opt limbi mari afirmând Învierea.
La sfârşit, sobre, îşi dãngãne numele.
Arborele de tisã aratã în sus. Are formã goticã.
Ochii îl urmeazã şi gãsesc luna.
Luna e mama mea. Nu e ca Maria, dulce.
Veşmintele ei albastre scuturã mici lilieci şi bufniţe.
Cât aş vrea sã cred în tandreţe –
Faţa efigiei, muiatã de lumânãri,
Ochii blânzi cãutând dinadins înspre mine.
Am cãzut mult. Norii înfloresc
Albaştri şi mistici peste faţa stelelor.
Înãuntrul bisericii, sfinţii fi-vor cu toţii albaştri,
Plutind cu picioarele lor delicate pe deasupra stranelor
reci,
Mâinile şi chipurile lor, ţepene de sfinţenie.
Luna nu le vede pe nici unele. E chealã şi sãlbaticã.
Iar mesajul arborelui de tisã e întunericul – întunericul şi
tãcerea.


Cuvinte

Securi
Ce fac lemnul sã sune.
Iar ecourile!
Ecourile cãlãtoresc
Departe de centru, asemeni cailor.
Seva
Se adunã ca lacrimile, ca
Apa strãduindu-se
Sã-şi restabileascã oglinda
Peste piatra
Cãzând şi rãsucindu-se,
Un craniu alb,
Mâncat de verniluri buruienoase.
Ani mai târziu
Mã întâlnesc cu ele pe stradã –
Cuvinte uscate, fãrã cãlãreţ,
Neobositele bocãnituri de copite.
Între timp
Din fundul iazului, stele fixe
Stãpânesc o viaţã.


Femeia asta e desãvârşitã

Trupul ei
Mort poartã zâmbetul împlinirii,
Iluzia unei necesitãţi greceşti
Se scurge pe sulurile togii,
Picioarele
Goale par a spune:
Am venit pânã aici, gata.
Câte un copil mort e încolãcit, şarpe alb,
La fiecare dintre
Cele douã ulcioraşe de lapte, goale acum.
I-a strâns
Înapoi în trupul ei aşa cum îşi închide
Trandafirul petalele când grãdina
Înţepeneşte şi miresmele sângereazã
Din gâturile dulci şi adânci ale florii nopţii.
Luna nu are de ce sã fie tristã,
Se uitã lung din scufia ei de oase.
E obişnuitã cu astfel de lucruri.
Petele ei trosnesc şi târâie.


Ani

Vin ca animalele din hăul cosmic
Al ilicelor, unde ţepii nu seamănă deloc
Cu gândurile pe care mă răsucesc ca un yogin.
Verdeaţă sunt şi-ntunecime pură.
Ei îngheaţă şi sunt.

O, Doamne, nu mă asemui cu tine
În hăul tău negru,
Spuzit de stele, sclipitoare confetti, prosteşti.
Eternitatea ta mă plictiseşte,
N-am vrut-o niciodată.

Tot ce-mi place mie
Este pistonul în mişcare –
Mor după el.
Şi copitele cailor,
Tropotul lor nemilos.

Şi tu, supremă Stază –
Ce ai tu atât de grozav ?
Răgetul de la uşă vesteşte-un tigru-n acest an ?
E-un Crist ?
Îngrozitorul

Muşcat de Tine,
Dorind să zboare şi-apoi să o şteargă de tot ?
Broboanele de sânge sunt ele însele şi liniştite.
Copitele nici nu mai vor să audă,
În depărtări albastre pistoanele scrâşnesc.

Nikos Kazantzakis

Se naşte la Heraklion, în insula Creta, Nikos, primul din cei patru copii ai familiei Kazantzakis. Tatăl, Mihalis (1856-1932), originar dintr-un sat din împrejurimile Iraklionului, se îndeletnicea cu negoţul de produse agricole.
Răscoală cretană impotriva stăpânirii turceşti determină familia Kazantzakis să se refugieze, pentru doi ani, între 1897-1899, în insula Naxos din Marea Egee. Tânărul Nikos urmează, timp de doi ani, cursurile colegiului francez din insulă, condus de călugări franciscani. Învaţă franceza şi italiana şi se familiarizează, prin intermediul lecturilor, cu civilizaţia occidentală. Revenit în insula natală, îşi continuă studiile la gimnaziul din Iraklion. Mai târziu, studiază Dreptul la Atena.
În 1906 îşi face debutul în lumea literelor cu eseul „Boala veacului”, apărut în revista Pinakothiki, sub pseudonimul Karma Nirvami. Sub acelaşi pseudonim publică în acest an şi primul volum: „Şarpe şi crin”, o nuvelă de mari dimensiuni (95 de pagini), cu influenţe din D'Annunzio. Pe parcursul anului 1907, semnează, sub pseudonimul Akritas, cronici în cotidianul atenian Akropolis. Din cauza situaţiei materiale, veşnic precare, a fost nevoit să-şi câştige, ca şi alţi scriitori contemporani (Grigorios Xenopoulos, Kostis Palamas), existenţa prin scris.

A colaborat de-a lungul anilor la numeroase publicaţii ale vremii, rezultatul fiind o opera imensă, adunată în parte în volumele de impresii de călătorie, în parte rămasă încă în paginile ziarelor. Piesa „Se crapa de ziuă”, premiată la un concurs dramatic, este pusă în scenă la teatrul Athineon din Capitală. Autor ar unei impresionante opere dramatice - a scris, în versuri şi în proză ritmată, tragedii cu subiecte antice, de inspiraţie bizantină şi cu tematică diversă -, Kazantzakis va rămâne în istoria dramaturgiei, dar nu şi a teatrului, prin valoarea strict literara a pieselor, compuse mai mult pentru a fi citite decat jucate (fapt confirmat de eşecul înregistrat de spectacolele cu piesele sale). La 1 octombrie 1907 soseşte la Paris, unde se dedica, până în 1909, studiilor de specializare în Drept. La Collège de France urmăreşte cursurile ţinute de Henri Bergson, a cărui concepţie filozofică îi va marca profund opera şi viaţa.
În perioada martie-aprilie a anului 1909 va face prima călătorie în Italia unde va reveni în numeroase rânduri. În 1910 se va stabili la Atena, unde publica tragedia „Meşterul”, prelucrare a unei legende populare în care influenţe din Nietzsche se împletesc cu trăiri personale. Premiată la un concurs dramatic, piesa va fi pusă în scenă în 1916. Mijloacele de existenţă şi le asigură traducând pentru editura ateniană Fexi cărţi de filozofie şi ştiinţă. Un an mai târziu, în 1911, se căsătoreşte, la Iraklion, cu Galatia Alexiou. Poetă, prozatoare, dramaturg, Galatia Kazantzakis (1881-1962) va ocupa un loc de seamă în viaţa literară elenă. Căsătoria, timp de 16 ani, a celor doi oameni de litere, intelectuali cu firi şi caractere opuse, va reprezenta pentru Kazantzakis, una dintre cele mai frământate perioade din viaţa sa. În 1926, căsătoria va eşua într-un divorţ. În romanul „Oameni si supraoameni” (1957), capodopera sa, Galatia va zugrăvi calvarul convieţuirii cu Nikos.

Înscris ca voluntar în armată în timpul Războaielor Balcanice, va servi la biroul special al primului-ministru, Eleftherios Venizalos. Un punct de răscruce din biografia sa îl constituie întâlnirea cu Anghelos Sikelianos (1884-1851), personalitate de prim-plan a literaturii elene, de care-l va lega o strânsă prietenie.
Timp de un an (1916-1917), Nikos, împreună cu Gheorghios Zorbas, va încerca să pună pe roate exploatarea unei mine de lignit la Prastova, în sudul Peloponesului. Gheorghios Zorbas (1870-1941), originar din Halkidiki, un om din popor, cu maniere simple, un idealist fără pereche, pe care Kazantzakis l-a cunoscut la Muntele Athos, a reuşit să-l atragă pe scriitorul cretan în această aventură ce va deveni peste trei decenii nucleul cărţii „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas”. S-au păstrat câteva scrisori „pline de pitoresc” adresate de Zorbas fostului său asociat de afaceri.
Pe lângă „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas”, a scris şi alte romane de referinţă, precum: „Hristos răstignit a doua oară”, „Raport către El Greco”, „Ultima tentaţie a lui Hristos”, „Fratricizii”.




Kazantzakis, Nikos - Christos rastignit a doua oara

Darie Pop

S-a născut la 22 octombrie 1980 la Hunedoara, iar după şcoala primară începută la Călan, a urmat Colegiul Naţional de Informatică "Traian Lalescu" din Hunedoara.
A sosit în cenaclul literar "Luceafărul" din Arad, odată cu ultimul val al mijlocului anului 1999, distingându-se printr-o cordială înţelegere a tot şi a toate. Trăieşte propria poezie, ca şi propria viaţă, fără mirare şi afectare, convins că totul este nou dar nu de speriat.
Pare că trăieşte sub sentimentul singularităţii, care este acut, considerându-se "singur printre hapsâni". Viaţa îi pare ca o beţie intelectuală, fiecare cuvânt
avându-şi propria metamorfoză. O anume egolatrie, specifică vârstei nu-l ocoleşte, iar o formă de senzualitate se strecoară când şi când. Vădite tendinţe spre conceptualizare se acompaniază cu nevoia epatării prin scris a cititorului.


Toamnă Masculină

Eu sunt cel ce numără
frunzele căzătoare.

Ele cad
datorită mie;
apa de ploaie,
ruginie,
le’nfoaie.

Căderea lor
destramă riduri
pe fruntea aspră
a bătrânului pământ.

(arbori atmosferă
cu bolta pe umeri;
…,
tăcere.)

Eu sunt cel ce ştie
rostul
Frunzelor Călătoare!


Adam şi Eva

Doar eu cu mine însumi,
închişi în singurătatea
celor patru pereţi
zămisliţi de societate
mai încercăm să găsim
explicaţia zilei de azi.

Doar eu cu mine însumi,
bolnavi de viaţă,
agonizăm din pricina
inconştienţei clipei
ce ne-a fost dată
fără voia noastră.

Care dintre noi
are să moară primul?


Care pe care

Inteligenţa
este acel lucru
care îi face pe unii
să scrie pe apă...

Prostia
este instinctul perisabil
care ne face,
pe noi, ceilalţi,
să căutăm înţelesuri
în valuri...

Geniul - este pustiu
Cel sărac cu duhul - fericit...
Încă nu s-a găsit apă-n deşert...


Eu, Poetul

Ingeniozitatea din mine
îşi spune cuvântul.
Aşterne într-una pe papirus
bucăţi invizibile
din mine...
Azi, o mână,
mâine, cine ştie
ce parte de organism
va descoperi ştiinţa
că face parte din mine...
Am auzit de creier...
Oare într-adevăr există?
Şi îl avem toţi?
Spuneţi-mi, voi, ceilalţi,
La ce şi cât foloseşte?...


Anonimă

Pe-un picior de plai
am învăţat să mă joc;
Pe-o gură de rai
am învăţat să iubesc;
Nu-mi mai rămâne
decât să-nţeleg.
Şi gata...

Hector de Saint-Denys Garneau

S-a născut la 13 iunie 1912, în localitatea canadiană Sainte-Catherine-de-Fossambault, Quebec. A fost nepotul poetului Alfred Garneau şi strănepotul istoricului François-Xavier Garneau. Şi-a petrecut anii copilăriei, la conacul familiei sale din orasul natal. În 1923 s-a mutat la Montréal cu părinţii săi. Acolo, el a studiat marii clasici ai literaturii la trei colegii aflate sub patronajul Ordinului Iezuiţilor: Colegiul Sainte-Marie, Colegiul Jean de Brebeuf, şi Colegiul Loyola. Apoi a studiat pictura la Colegiul de Arte Frumoase din Montreal. Tot în tinereţe, a fondat, împreună cu prietenii lui Paul Beaulieu, Robert Charbonneau şi Robert Élie, revista lunară "La relève".



În 1934, a început să acuze probleme reumatice la inimă şi, ca urmare a bolii, şi-a întrerupt studiile. În această perioadă, tânărul artist îşi dedică timpul poeziei, picturii şi muzicii. În 1954 a fost publicat jurnalul său iar în 1962 a fost tradus în limba engleză . În 1937, a fost publicată colecţia sa de poezii, sub titlul "Regards Jeux et dans l'espace" . Hector de Saint-Denys Garneau este considerat primul poet modern al Quebec-ului. În perioada morţii sale, în 1943, trăia cu părinţii săi în Quebec. S-a stins din viaţă în urma unui atac de cord, în timp ce se plimba singur cu o canoe.



PRIMIRE

Eu exist ca să te iubesc
Să te văd
Şi să-mi placă să te văd.

Eu nu sunt ca să-ţi vorbesc
Nu sunt pentru schimburi de fraze
Gen:"ţi-am dat ceva, am reţinut altceva",
Pentru compromiterea însuşirilor noastre.

Eu exist ca să ştiu că tu exişti
Şi să-mi placă să exişti.

Eu exist doar ca să te iubesc
Să te primesc
în valea largă a reculegerii mele,
unde vei păşi singură,
fără mine,
complet liberă.

Dumnezeu ştie că vei fi netemătoare
Vei fi învăluită de soare
În toată splendoarea florii tale
şi fără vre-un gând ipocrit
în jocul tău.

Vei fi limpede şi singură
Ca o floare sub cer
Fără vreo taină
Fără vreo ezitare
în nobila ta pudoare.

Şi eu voi fi singur la rându-mi,
în jurul văii...
Sunt colina deşteaptă
în jurul văii
unde gazela graţiei tale va evolua
în siguranţa şi puritatea aerului.

Singur, la rându-mi voi avea
în faţa mea bucuria
gesturilor tale perfecte,
a atitudinii perfecte
a singurătăţii tale.

Iar Dumnezeu ştie
că tu vei pleca
aşa cum ai venit
şi că nu te voi mai recunoaşte
altădată...

Poate că nici eu
nu voi mai fi atunci singur.
Dar valea îmi va părea pustie...
Şi atunci
cine îmi va vorbi
de tine?...



COMPANIE

Păşesc alături de o bucurie...
De o bucurie ce nu-mi aparţine,
de o bucurie a mea
pe care nu o pot cuprinde.

Păşesc alături de mine cu bucurie...
Cu bucurie îmi ascult pasul
ce merge alături de mine.
Dar nu-mi pot schimba locul pe trotuar.
Nu-mi pot pune picioarele
în paşii aceia
şi să spun:
iată-mă! Eu sunt acela!...

Pe moment sunt mulţumit
de această companie
dar complotez în taină schimbări
prin tot felul de operaţii,
de alchimii,
de transfuzii de sânge,
prin permutări de atomi,
prin joc de echilibru.

Astfel că într-o zi,
odată transpus
să fiu purtat de dansul
acestor paşi de bucurie
în zgomotul descrescător
al paşilor mei alături de mine
cu pierderea paşilor mei pierduţi,
ce se sting la dreapta mea
sub pantofii unui străin
care trece pe o stradă transversală.

Gib Mihăescu

Pe numele său adevărat Gheorghe I. Mihăescu, viitorul prozator s-a născut la 23 aprilie 1894, la Drăgăşani. În 1905, începe, la Craiova, gimnaziul la liceul Carol I. Moartea fratelui său mai mare, Nicolea,produsă în primăvara anului 1907, îi afectează sănătatea şi rezultatele şcolare, rămânând repetent. Din toamnă, e mutat la Slatina, unde e supravegheat îndeaproape de sora lui mai mare, Teodorina. Dar,deşi rezultatele se îmbunătăţesc, Gib este mutat din nou, de data aceasta la colegiul gimnazial "Alexandru Lahovari" din Râmnicu-Vâlcea, cu consecinţe nu tocmai pozitive. După ce rămâne încă o dată repetent, în 1909, va fi întors la Craiova, unde îşi finalizează studiile secundare.
În 1908 debutează precoce-infantil în "Ziarul călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi de pe uscat" cu bucata "Pe fluviul Amazoanelor", semnată G.I.M.-Stegaru. Va publica aici şi alte povestiri, în anul următor, sub semnătura Gibbe Mihăescu.
Din 1914 se înscrie la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
Mobilizat în 1916, pleacă pe front ca plutonier major, după ce urmase o şcoală de ofiţeri. luptă la muncel, în Moldova, fiind avansat sublocotenent. În 1918 ajunge cu batalionul în Basarabia, iar în luna martie a aceluiaşi an, este lăsat la vatră.
În luna februarie 1919, după moartea mamei sale, debutează în revista Luceafărul, cu povestirea "Linia întâi". în acelaşi an, Eugen Lovinescu îi publică în "Sburătorul" schiţa "Soldatul Nistor".

În 1923 îşi ia licenţa în Drept, renunţând la gazetăria care îi umpluse viaţa în ultimii patru ani. Se mută la Chişinău, dar, în urma morţii tatălui, se întoarce la Drăgăşani, un an mai târziu, unde se angajează ca profesor suplinitor. În paralel cu activitatea didactică, scrie teatru. În 1925 publică în revista "Flamuri" un fragment din drama "Pavilionul cu umbre", iar în "Gândirea" din Cluj îşi vede tipărită nuvela "Femeia de ciocolată", în două numere consecutive. În acelaşi an se însoară cu Elena Ioana Stănescu. Va avea cu ea două fiice: Mira, născută în 1926, şi Ionica, născută mai târziu, în 1933.
După o intensă activitate nuvelistică, în 1928, debutează editorial cu volumul de nuvele "La Grandiflora".
Volumul are aprecieri pozitive din partea unor critici ca Al.Dima sau Cmil Petrescu, dar Eugen Lovinescu va fi împotriva sa, rămânându-i ostil până la sfârşit. Piesa "Pavilionul cu umbre" este pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu Marioara Ventura în rolul principal şi are un succes surprinzător.
În 1929 îi apare al doilea volum de nuvele, "Vedenia", publicat de Cartea Românească.
Din 1930 este angajat la Direcţia Presei şi Informaţiilor din Ministerul de Externe. Tot în 1930 îi apare primul roman, "Braţul Andromedei", la Editura Naţională S.Ciornei, Bucureşti.

În acelaşi an, 1930, publică în revista clujeană "Gândirea" un fragment sub formă de nuvelă, din viitorul roman "Rusoaica", ce va fi publicat în 1933. După romanul "Rusoaica", la scurt timp, apare şi cel de al doilea roman din acest ciclu, "Bordeiul de pe Nistru al locotenentului Ragaiac".



În 1934, publică "Zilele şi nopţile unui student întârziat", la Editura Cugetarea din Bucureşti.
În 1935 apare "Donna Alba", romanul care îl reabilitează în faţa critici dezlănţuite din pricina ultimei cărţi,"Zilele şi nopţile...". Pe 19 octombrie, Gib Mihăescu se stingea din viaţă în urma unei tuberculoze, în plin avânt creator. A lăsat neterminate mai multe lucrări, ca de exemplu, romanul "Vămile văzduhului" din care publicase deja câteva fragmente.



Donna Alba

Volumul II

-fragment-



Evenimentele care s-au precipitat apoi nu mi-au dezminţit decât în parte prevederile. Donna Alba a intrat în biroul meu la două zile după plecarea maestrului. Asta s-a întâmplat într-o după-amiază, căci veneam acum într-adins şi după-amiezele, îndată ce terminam lucrul la Palat, fie pentru a primi vizita ei nerăbdător aşteptată, fie de a intercepta pe aceea a prinţului Preda, în cazul când, pentru a fi apărată de cine
ştie ce neplăcere, ea l-ar fi convins să vină fără grijă, pentru a-i expune mai pe larg împrejurările dispariţiei scrisorilor sau pentru a trata cumpărarea celor lipsă.
Donna Alba nu mai păstra în atitudinea ei nici ironia binevoitoare, uneori sarcastică şi rece, care-a urmat convorbirii noastre de la teatru, nici aspra şi net duşmănoasa figură de la urmă, după probabila conversaţie la telefon avută cu prinţul Preda. Ea părea acum senină şi ţinea chiar să se străvadă adânca ei linişte interioară, care vrea să-mi arate că orice-ar putea să se întâmple, pe ea n-o înfricoşează, nici măcar n-o impresionează. Iar pentru a comunica cu mine a adoptat acum aerul cel mai îndepărtat, cel mai străin, cu care tratezi o afacere oarecare cu un om de care nu te desparte nimic altceva decât o tarabă de negoţ, aşa cum ne despărţea pe noi în aceste clipe marele birou al domnului Georges Radu Şerban.
- Domnule, mi-a grăit ea pe cât a izbutit mai simplu şi mai concis, am fost informată că sunteţi în posesiunea unor scrisori care nu vă privesc câtuşi de puţin şi pe care le-am adresat mai demult unui prieten, astăzi defunct. Cum mi s-a afirmat că le-aţi obţinut abuzând de buna-credinţă a fratelui celui căruia le adresasem, chiar în preziua momentului când acesta se convinsese că e cuviincios să mi le predea de bunăvoie, am înţeles acum că pentru a le putea dobândi trebuie să intru în negocieri cu dumneavoastră. Am venit deci să vă ascult condiţiunile.
Era acum momentul meu. Aspirai adânc aerul parfumat de prezenţa ei şi mă rezemai în mâinile proptite solid de dunga biroului.
- Doamnă, începui cu glas ferm şi rar, care-mi răsuna plăcut în propriile mele urechi, mă pregăteam tocmai să vă vorbesc de aceste scrisori şi aşteptam momentul priincios. Pentru că mă întrebaţi dumneavoastră întâi asupra lor, cu atât mai bine. Vă rog, însă, înainte de toate, să-mi permiteţi să vă destăinuiesc cum a ajuns la cunoştinţa mea existenţa acestor scrisori şi ce m-a determinat să încerc prin sforţări uneori destul de dificile să intru în posesiunea lor...
Buza ei de jos se răsfrânse delicios, deşi cu scopul de a-mi învedera că intenţia mea de a lungi vorba o plictiseşte. Dar cuvintele care urmară fură pentru mine atât de stupefiante că rămăsei interzis, aproape paralizat, bune minute întregi care urmară:
- Domnule, mi-e cu neputinţă să prelungesc această convorbire. Mobilul şi explicaţiile dvs. mă lasă complet indiferentă. Vă spun numai atât: doresc să obţin aceste scrisori şi vreau să cunosc preţul lor de răscumpărare. Suma vă rog s-o indicaţi pe o bucată de hârtie fără nici un adaos şi să mi-o înmânaţi prin valet. Dacă vă temeţi de vreo complicaţie, ceea ce e natural pentru un om care se îndeletniceşte cu operaţii de asemenea natură, puteţi să mi-o comunicaţi pur şi simplu prin telefon.
Şi atât. Donna Alba ieşi cu acelaşi pas ferm cu care intrase, cu capul ridicat şi cu aer de nepăsare, ca şi când n-ar fi făcut altceva decât să dea unele dispoziţiuni grădinarului ei. în uşă, numai adăugă:
- Dacă încercaţi să-mi explicaţi în scris ceea ce am găsit că e inutil să-mi explicaţi acum verbal, vă încunoştinţez că voi trimite exerciţiul.
Nu primesc decât nota de plată, cu indicaţia strictă a sumei, care, vă asigur, dacă nu e irealizabilă, vă va fi achitată imediat.
Şi când putui bâlbâi primul cuvânt, "doamnă", uşa reveni după cea dispărută, în uşorii ei. Vasăzică nimic, nici o cale de comunicat, de lămurit, de dezvinovăţit, cu această femeie! Şi lucrul era cu totul firesc, dacă ea lua cu atâta uşurinţă de bună afirmaţia prinţului Preda că sustragerea s-a efectuat tocmai când el hotărâse să facă gestul cavaleresc; întrucât intervenţia mea, romantica mea intervenţie, despre care ea luase cunoştinţă astfel în direct, putea să mai fie interpretată drept o cumplită faptă, admirabilă, săvârşită întru mulţumirea şi bucuria ei? Dar cum nu-şi putea pune o femeie ca dânsa întrebarea asta tot atât de firească: cum hotărârea aceasta subită a prinţului a venit atât de târziu, şi anume, tocmai după ce hoţul de scrisori de-acum a intrat în joc? Cum trebuie să fi miorlăit în pâlnia aparatului prinţul Preda, ce accent a pus cuvintelor lui de-a izbutit s-o convingă în afară de orice judecată dreaptă, de-a izbutit să-i smulgă această condamnare arbitrară, fără cercetare şi apel, ca-n vremurile strămoşilor ei? Ce-a putut el să-i povestească din marele meu joc, cum l-a deformat acest joc, cât a sfâşiat el din aventura mea, de a izbutit să strângă, în loc de lumină şi interes, în sufletul ei, întuneric şi dispreţ iremediabil? Cu [...] banditul, cu ce stăpânire de şina, de a reuşit întâi să se convingă că ea nu e amestecată cu nimic în fapta mea, pentru a mă simţi singur şi a mă putea apoi preface. [...]
Dar mai e o poartă prin care pot să trec pentru a-mi stabili dreptatea ce mi se cuvine. Mai e prinţul Raoul, pe care trebuie să-l văd neapărat astă-seară, căruia trebuie să-i vorbesc neapărat astă-seară, să-i povestesc tot, tot...
Prinţul Raoul a plecat însă demult în străinătate. Şi-a luat căţelul lui şi a plecat, renunţând definitiv la căutarea diamantelor, renunţând la pasiunile lui, la totul. Eu însă nu pot să renunţ. Şi, iată, mi-a venit acum o idee nouă, mare, simplă, atât de simplă ca ziua aceasta. E tocmai ceea ce aşteaptă donna Alba şi e tocmai ceea ce mă învinuiesc de azi-dimineaţă; de când îmi fac lenta toaletă, că nu mi-a venit în minte s-o vestesc în toiul cuvântului ei. S-o întrerup arţăgos şi bădăran pentru a i-o spune. Dar poate e mai bine că nu se aşteaptă la nimic. Numai că totul trebuie făcut cât mai repede că putinţă, cât mai repede, chiar astă-seară, nu mai târziu. în loc de orice bileţel, cu orice sumă, donna Alba va primi astă-seară cutia întreagă cu scrisori. Fără nimic, nici o explicaţie, nici o literă de a mea. Drace, e atât de simplu şi atât de clar, că toată dimineaţa din juru-mi, care la început mi s-a părut pâcloasă şi grea, acum s-a limpezit şi e delicioasă. Aerul nu mă mai apasă ca de aseară şi până acum, nu mai mă sufocă şi, iată, particip şi eu din toată inima la larma ciripitoare a brabeţilor din crengile ce ajung până la fereastra mea, ale plopului din ograda vecină. Clopoţelul telefonului mi se pare el însuşi un şirag de note în plus la clinchetul pe care-l face sporovăială vrăbiilor. Ridic receptorul: e de necrezut! Irma îmi povesteşte ceva senzaţional şi dramatic: a văzut scrisorile, prinţul le păstra chiar în portefeuille, sunt două, de formatul, mărimea şi cu scrisul celor ce i-am arătat. Din nefericire, prinţul a bâlbâit ceva în somn tocmai când ea se pregătea să le vâre în buzunarul pijamalei; şi s-a întors cu faţa spre dânsa, continuând să doarmă. Ea însă avea impresia că se preface; or, dacă s-ar fi pus pe fugă, cu siguranţă că el ar fi ajuns-o din două salturi şi totul ar fi fost zădărnicit. Pe când aşa, s-a gândit că e mai bine să le vâre liniştită înapoi în portefeuille şi să i-l aducă lângă dânsul pe măsuţă. Prinţul atunci s-a deşteptat de-a binelea (cu siguranţă că s-a prefăcut că se deşteaptă) şi s-a întins cu zgomot.
- Ce s-a întâmplat? a făcut el buimac.
- Uite, ţi-am văzut portfeuille-ul jos şi ţi l-am ridicat. Dacă nu băgăm de seamă, putea să-ţi rămână acolo, sub scaun, dimineaţa, şi să pleci fără el în oraş... deşi nu era mare pagubă. M-am uitat prin el, nici o lescaie, nenorocitule. Numai scrisori de la femei.
Prinţul nu s-a tulburat deloc de împrejurarea aceasta cum ar fi trebuit să facă, într-un caz la fel, orice om care s-ar fi deşteptat cu adevărat, din somn profund, în momentul acela, şi şi-ar fi văzut portefeuille-ul cu un conţinut atât de preţios în mâini străine. S-a mulţumit să rânjească, iar Irma a fost la rându-i mulţumită de mărturisirea ei sinceră că i-a cotrobăit pe dinăuntru, lucru pe care el cu siguranţă că-l văzuse cu coada ochiului. Mai rămânea de ştiut dacă el fusese treaz şi-n clipa când ea-l scosese din buzunar. Judecând după geamătul şi mişcările lui, el se trezise ceva mai târziu, şi anume în clipa când gemuse şi când ea concomitent vârâse scrisorile
înapoi. A simţit prin somnu-i iepuresc că nu e lângă dânsul şi a căscat ochii; fiind spre dimineaţă, a putut-o vedea la haine. Dacă ea a calculat bine aceste clipe, calmul ei a fost salvator, ca şi inspiraţia de a nu ascunde că s-a uitat înăuntru şi de a-l zeflemisi nepăsătoare pentru conţinut. Pe urmă nici o întrebare, nici o aluzie mai mult, nimic, nimic. Irma se purtase într-adevăr ca un mare maestru. Rămânea însă în teribilă îndoială clipa când a putut el cu adevărat să-şi dea seama de ce se petrece în juru-i. Dacă momentul acesta a avut loc cu câteva secunde mai înainte, totul e pierdut; dacă, dimpotrivă, s-a petrecut cu o iotă de timp după ce i-a cotrobăit în buzunar, scrisorile vor fi şi la noapte la locul lor şi de astă dată Irma va întrebuinţa o doză ceva mai puternică de prafuri de adormit.
O sfătuii totuşi să nu caute să-i iasă înainte în astă-noapte şi să-şi păstreze şi de-acum înainte acelaşi sânge rece. Dacă va veni el singur, bine, să-l urmeze, nu însă până nu-l va fi copleşit de mofturi şi refuzuri, întâi categoric şi apoi pe jumătate. Dacă nu, să aştepte, o noapte, două, trei...
Rămânea, aşadar, să aştept eu însumi la fel şi de aceea amânai trimiterea scrisorilor donnei Alba.
Dar ce aşteptare! Prinţul îmi dădu târcoale pe la Palat şi mă salută cu cea mai francă bunăvoinţă şi prietenie. Şi pentru că-i răspunsei zâmbitor, deşi ceremonios, mă rugă să-i acord, într-un colţ mai retras, răstimpul cât mi-ar comunica numai două vorbe. Bineînţeles că-l urmai foarte curios. Şi el îmi grăi astfel:
- Te-aş pofti cu plăcere la un păhărel de lichior, după procese, dar mi-e frică să nu prelungim şedinţa la cârciumă, şi n-aş mai vrea, pentru nimic în lume, să mă întorc noaptea singur cu dumneata acasă!
Şi-n timp ce eu ridicai din umeri în semn că nu pricep nimic, el se îndepărta trimiţându-mi saluturi şi făcând haz zgomotos.
Mă munceam însă cu gândul înfrigurat: vrea să-mi arate oare că a simţit înţelegerea mea cu Irma?
De două ori îmi mai telefona Irma, dar fără a-mi da nici o interesantă veste nouă. Prima oară, prinţul se uitase cam chiorâş la sticla cu liqueur, din care ea vroise să-l trateze şi ea dăduse atunci singură pe gât păhărelul ce-i oferise lui (ea era obişnuită cu aceste prafuri), spunându-i:
- Da adică pentru ce eu se tratez la tine... Tu se cumpere liqueur şi se dai la mine.
Se iubise cu el toată noaptea, fără nici un folos şi fără să privească măcar în treacăt spre haina lui, întinsă pe speteaza scaunului; dar băgase de seamă cum îi urmărea orice mişcare a ochilor.
A doua oară, ea-l respinsese de-a binelea, şi Irma îmi cerea părerea dacă nu procedase bine. Mă grăbii s-o felicit şi să-i recomand iarăşi şi iarăşi păstrarea celui mai desăvârşit calm şi tact.
Dar, la două zile după întoarcerea maestrului, fui brusc deşteptat din somn de trâmbiţările sălbatice ale soneriei: Irma sosise în persoană să-mi aducă în zorii zilei vestea cea mare şi trofeul. Prinţul Preda bătuse la uşa ei şi-o rugase să-i toarne un liqueur, ea-l refuzase, blestemându-l că i-a stricat somnul, şi refuzase de asemeni să-l urmeze. Fără banii înainte, îl înştiinţa categoric, nu mai face nici o mişcare. El şi-a scos portefeuille-ul, dar ea i-a dat peste el, făcându-l să zboare până la uşă...
- Fugi cu sărăcia asta de-aci, i-a strigat... Şi cărăbăneşte-te şi tu.
El l-a ridicat demn şi a scos dintr-însul o bancnotă de 500 lei, pe care i-a purtat-o pe la nas.
- Asta e pentru tine, i-a răspuns. Dar ea a putut vedea dunga celor două plicuri ieşind dintr-una din despărţiturile uzate ale pungii lătăreţe de piele.
- Adu banii, i-a pretins ea... Şi după ce s-a văzut cu hârtia în mână:
- Asta e în contul datoriilor! i-a strigat. Să pofteşti când vei face rost şi de rest.
Dar la rugăminţile lui a consimţit, s-a prefăcut că ascunde banii în dosul paravanului unde-şi avea dichisurile intime şi de-acolo şi-a strecurat sub mânecă pacheţelul cu praf pregătit mai dinainte. Când au ajuns în camera prinţului, şi-a adus aminte că şi-a uitat cheia în uşă. A trimis pe prinţ s-o ia. I-a turnat atunci praful în paharul cu apă. în timpul nopţii însă prinţul s-a ridicat, a luat paharul, a vărsat apa în chiuvetă şi l-a umplut din nou la robinet cu apă proaspătă. Atunci contesa Irma a luat o hotărâre năstruşnică, a uzat fără pic de întrerupere de toată arta ei pentru a obosi pe prinţ până la extrema limită. Pe urmă i-a declarat că ea singură se simte extrem de obosită şi nu mai are putere să se mişte până la camera ei. El însă s-a oferit rânjind s-o conducă; ea i s-a aruncat atunci în spinare, petrecându-i braţele pe după gât, şi cerându-i s-o ducă astfel. "Dacă mă duci aşa, i-a făgăduit, până la mine, acolo îţi voi arăta un fel de iubire pe care nu o arăt decât la amanţii mei de inimă!"
El a purtat-o atunci aşa, cu toate că în coridor era acum lumină plină. A încuiat numai uşa de la apartament şi şi-a vârât cheia în buzunarul pijamalei. Haina îi rămăsese încuiată înăuntru. Drept răsplată ea l-a oprit la dânsa, arătându-i într-adevăr încă o nouă curiozitate din arta ei complexă de curtezană, strângându-l cu pasiune brusc reînnoită şi declarându-i că-l iubeşte, pentru că s-a convins în sfârşit că el e nobil cu adevărat. Cum el trăgea în sfârşit să aţipească, ea îl scutura necontenit din somn, hotărâtă să nu-i dea pace. îi propusese să-i facă o cafea ca să-i alunge somnul; el consimţi şi ea putu în sfârşit să-i verse o dată cu romul şi ceva din praful miraculos.
- Zece cafele îţi dau, prinţule, şi tot nu te las să dormi... îi ţipa îndârjită în ureche, scuturându-l zdravăn. Vreau să văd cât eşti tu în stare să rezişti, acuma când te-am făcut amantul meu de inimă. Dacă închizi cumva ochii, niciodată, să ştii, niciodată să nu te mai prind la uşa mea...
Dar, după a treia cafea, prinţul era distrus. Irma l-a mai mişcat cu toată puterea şi l-a înghiontit în coaste şi, când s-a convins că era într-adevăr insensibil ca un buştean, i-a luat cheia din pijama, apoi a intrat în apartamentul lui şi a ridicat scrisorile. I-a examinat bine portefeuille-ul, toate buzunarele şi căptuşeala hainei, să vadă dacă nu mai ascunsese vreuna pe undeva. Până şi cele două despărţiri ale portmoneului mă asigură că le-a cercetat potrivit instrucţiunilor mele, pentru ca să-mi dea amănuntul că n-a găsit acolo decât doi poli. A revenit în camera ei după ce a încuiat bine la prinţ (şi la dus şi la întors coridorul era pustiu) şi a pus cheia la loc în pijama; apoi s-a îmbrăcat sumar şi a alergat la mine. Ţine să se reîntoarcă până nu se deşteaptă prinţul şi era aproape sigură că-l va regăsi tot aşa cum îl lăsase. De tăria prafurilor ei nu s-a îndoit niciodată; atât cât i-a dat lui, şi pe dânsa, care s-a obişnuit cu ele, ar fi dat-o gata şi ar fi ţintuit-o la pat câteva ceasuri. Când a venit încoa de asemenea n-a văzut-o nimeni; dacă acelaşi lucru se va întâmpla şi la întoarcere, cu atât mai bine. Dacă nu, n-au decât s-o vadă; va aduce cu sine o grămadă de pacheţele şi legăturele de ridichi şi ceapă verde, ca să se vadă c-a fost la piaţă.
Biata fată! în timpul cât mai povestea am examinat scrisorile: erau într-adevăr cele două, aşadar, cele mai grave dintre toate, ceea ce mă îndrituia să fiu sigur acum că prinţul nu mai avea nimic ascuns; dacă s-ar mai fi gândit iarăşi la vreo rezervă a rezervelor pe care să le fi îngropat cu grijă cine ştie unde, nu şi-ar fi putut alege alta într-acest scop. înmânai pachetul cu bani Irmei şi ea mă privi cu recunoştinţă drept în ochi, dar şi cu sfiiciunea celui ce, primind o recompensă materială, îşi dă seama că poarta cealaltă a sufletului s-a închis. Totuşi, aşa lividă de eroicul ei exces, mânjită de izbucnirile perverse ale prinţului Preda, sleită de puteri şi de încordare, am atras-a spre pieptul meu şi am sărutat-o pe frunte. Sărmana contesă decăzută Irma! Cu josnica ei artă scăpase din mare cumpănă pe frumoasa principesă Alba Ypsilant, ale cărei pleoape roze despart încă la ora asta lumea de basm a visurilor princiare de grija zilei nesigure ce mijeşte din neant.
Rămas singur, mi-am dat numaidecât seama că noua mea izbândă va putea să aibă şi urmări neliniştitoare. Prezenţa domnului Georges Radu Şerban aci, în Bucureşti, într-o zi ca asta, mă stânjenea destul, mă punea în mare nesiguranţă. După-masă aveam un proces greu, care nu putea să se termine desigur astăzi. Trebuia să conving pe maestru să participe singur la dezbateri, iar eu să pot rămâne la birou, pretextând studierea unei alte afaceri grele, care avea să intre în discuţie peste două zile. Domnul Georges Radu Şerban, căruia-i arătai intenţia mea, după sfârşitul consultaţiilor nu-mi găsi rea ideea, mai ales că-i ştiui sublinia unele nedumeriri în privinţa chestiunilor de studiat, care-l interesează şi pe dânsul. Revenii astfel după-amiază destul de devreme, nu fără a mă simţi gâtuit de o supărătoare emoţie, la gândul că în timpul prânzului s-ar fi putut întâmpla ceva. Putui să mă liniştesc repede în această privinţă, dar pericolul nu era deloc exclus, atâta timp cât prinţul Georges întârzia acasă; îmi persista tenace în miezul capului presimţirea că desperatul acela, deposedat de ultimele lui surse de şantaj şi ne-bănuind intenţiunile mele în privinţa existenţei lui şi ce făcusem pentru o fată, ar putea năvăli dintr-un moment într-altul şi povesti maestrului într-un acces de furie tot ce s-a întâmplat; pretextele invocate pentru a-mi legitima rămânerea la birou tocmai bine n-ar fi lipsit să întărească întrucâtva, în convingerea stăpânului casei cu sumbră faţadă, spusele acum fără reazem ale aventurierului.
Şi iată, acum, pentru prima oară, după atâta amar de ani, sumbra faţadă a palatului prinţului Georges îmi reapare în ochi cu toate amănuntele lui îndoliate, cu tot aspectul lui funebru de la început. Obişnuinţa cotidiană îi ştersese această posomorâtă înfăţişare, iar prezenţa perpetuă a donnei Alba îi estompase dungile severe ale negrului, îi destinsese arcurile grele ale bolţilor, îi umpluse matul geamurilor cu irizări de speranţe. Dar, astăzi, păşind spre el, mi-era cu neputinţă să înăbuş impresia că mă îndrept spre un cavou, şi-mi amintii paşii, retrăii toate emoţiile primei mele aventuri, în casa stăpânei zilelor şi nopţilor mele. înăuntrul biroului care-mi devenise atât de familiar, aspectul exterior al palatului se întregea în teribila impresie ce mă stăpânea, cu orânduirea rece, deşi somptuoasă, a mobilierului. Dar îmi dădeam bine seama că îndată ce maşina cu domnul Georges Radu Şerban va porni, toate aceste obsesii vor dispărea ca iasmele de noapte la primele suflări ale zorilor; procesul avea să-l ţie mult şi bine la Palat, iar nenorocitul de prinţ Preda, odată liberat de prima criză a mâniei, avea să redevină lucid, să mă caute în sala paşilor pierduţi sau acasă şi să încerce, în urma sugestiei ce aveam să-i dau chiar astăzi, oarecare tratative ce-i puteau fi folositoare, şi-n care, cu deplină sinceritate, eram dispus să mă angajez.
Dar prin telefon maestrul aflase că procesul nu era printre cele dintâi pe condică şi mai zăbovea. Eu deschisesem larg dosarul de poimâine (aveam în arhiva noastră dosarul fiecărei afaceri, alcătuit din copiile exacte ale tuturor pieselor din dosarul respectiv de la Palat; un om meticulos şi ordonat ca prinţul Georges nu putuse să nu organizeze astfel serviciul nostru, pentru care angajasem special, la fiecare secţie, câte unul din dactilografii practicanţi în cancelariile instanţelor) şi-l cercetam cu mare interes, dar avusesem grijă să mă aşez astfel ca să pot observa prin larga şi înalta fereastră din dreptu-mi toată mişcarea străzii în faţa marelui portal.
Răspundeam tocmai la unele întrebări ale prinţului, care căuta un autor trebuincios prin cristalele rafturilor lăcuite, pe care se înşirau în ordine alfabetică volumele legate în piele neagră, când văzui pe prinţul Preda apărând în dreptul grilajului, cu ochii extrem de măriţi pe faţa-i suptă şi mumificată, cu părul ieşind dezordonat de sub gambeta-i de formă perimată.
îmi simţii braţele încordându-se involuntar şi apucând dunga mesei de lucru; prinţul Georges îmi explica acum de ce-i era necesar autorul vechi pe care-l căuta. Prinţul Preda privi din mers în dreapta şi-n stânga sa; apoi ridică ochii de pe portal tocmai înspre fereastra noastră, dar nu coti să intre pe poartă şi după puţin dispăru în partea cealaltă a străzii. A văzut maşina! gândii; de bună seamă că îi ţine calea afară s-o oprească sau îşi vede de drum înainte, să aştepte pe maestru la Palatul de justiţie. Totuşi, trecerea asta repede prin faţa casei maestrului parcă mă mai linişti: dacă e mânat de-o furie irezistibilă, îmi zisei, ar fi intrat dintr-o dată înăuntru şi nu s-ar fi sfiit de o maşină pusă de-a curmezişul mâniei lui.
în orice caz, dacă e dispus să întindă planuri, e posibil că va începe iarăşi discuţia întâi cu mine sau cu donna Alba. Dar asta e ora când el ştie bine că atât maestrul cât şi secretarul său se găsesc la Palatul de justiţie. Am înţeles atunci: amicul vrea să aibă o întrevedere hotărâtoare cu donna Alba. Hotărâtoare, pentru că n-a mai chemat-o la telefon. Vrea, probabil, s-o ameninţe, să-i arate starea lui de desperare, s-o facă să înţeleagă că şi fără nici o probă în buzunar, el tot va dezlănţui scandalul... Adică întocmai cum mă gândisem la început; nu poate să fie altfel, mă liniştesc din ce în ce mai mult; nenorocitul, care visa dragoste romantică şi cavalerească, se vede acum lipsit de totul, până şi cu viaţa fetei lui periclitată.
Totuşi, când maestrul părăsi casa, simţii din nou supărătoarea apăsare a carotidei. Urmării cu atenţia încordată a timpanelor maşina, ocolind dincolo de poartă şi claxonând. Claxonând oare pe prinţul Preda, care va fi ridicat, dincolo de grilaj, braţele în sus, s-o oprească? Nu. Acceleraţia maşinii cât timp mai e în dreptul grilajului creşte în mod normal, astfel că deocamdată nu se petrece nimic deosebit. Dar când automobilul a dispărut, auzul meu îşi întinde zadarnic antenele în depărtare; ce poţi să auzi dintr-o casă cu ziduri de cetate ca asta, chiar pe-o stradă atât de puţin umblată. Dar dacă nu aud nimic, în schimb, iată, pot vedea pe fereastră pe prinţul Preda, care intră ca o tempestă... Perfect, perfect, presupunerile mele încep să se adeverească. Poftim, prinţule, poftim!
E oprit la uşă jos. Ies în sala de aşteptare, ca să tai drumul feciorului.
- Ce s-a întâmplat?
- Un domn întreabă de doamna prinţesă.
- A...
Atât, un "a!" indiferent, şi mă retrag. Dar am grijă să las uşa cu închidere ermetică şi căptuşită cu perne îndesate în piele neagră puţin crăpată, nimica toată, un milimetru, o fracţiune de milimetru, atât cât să nu se poată vedea de la început că nu e închisă. Aud astfel perfect sosirea prinţului Preda şi glasul feciorului: "Doamna prinţesă vă roagă să aşteptaţi aci". Pe urmă linişte. Nu văd nimic, dar îmi închipui figura răvăşită a prinţului decăzut, în mijlocul sălii somptuoase, care-l împresoară sfidătoare şi severă, cu toată puterea de evocare a propriului său trecut. Şi-n mijlocul acestei mustrări tăcute, dar încordate, înţeleg bine starea sufletului acestui nenorocit care se pregăteşte tocmai să joace ultimul lui rol desperat şi respingător.
în sfârşit, o uşă care se deschide energic şi apoi glasul categoric al donnei Alba:
- Domnule, dar eu v-am interzis să mă căutaţi aicea. Credeam că în ultima noastră convorbire la telefon ne înţelesesem. Dacă dumneavoastră socotiţi că mă puteţi intimida cu suplimente de îndrăzneală, vă înşelaţi. Vă rog să părăsiţi imediat...
- Pardon, doamnă, un moment numai, şi voi executa întocmai porunca dumneavoastră... Tocmai asta ţineam să ştiu, dacă învoiala noastră subzistă şi după ultima ispravă a agentului dumneavoastră, căci regret infinit, doamnă, dar nu mai pot să cred că el lucrează din proprie iniţiativă. Doream mult să aflaţi însă că nici de data asta succesul lui n-a fost definitiv. O fi găsit el şi celelalte două scrisori, dar vream să vă spun că n-a avut imaginaţie sau că isteaţa sa complice n-a avut nici o imaginaţie, să meargă cu investigaţiile puţin, puţin mai departe... mai alături. Asta ca să punem lucrurile la punct... o dată pentru totdeauna... A căutat în portefeuille, dar nu i-a dat în gând să se uite şi în acest porte-monnaie, ce-i drept nu prea potrivit pentru dimensiunile unei scrisori... nu l-a bătut capul c-o scrisoare ar putea fi chitită în patru, tocmai anume ca să intre într-un porte-monnaie în care nu dă la toată lumea în gând să-şi vâre ochiul... mai ales când îl vede aşa, scuzaţi, uzat şi ponosit, adică tocmai pentru aceea...
Donna Alba îl întrerupse şi nu-mi scăpă accentul de uimire din glasul ei:
- Dar, domnule, spuneaţi deunăzi că tocmai aveaţi de gând să-mi aduceţi aceste scrisori din imbold personal şi fără nici o condiţie, când vi s-au sustras toate.
- Din nebăgare de seamă mai rămăseseră două pe fundul cutiei.
- Aţi spus că vi s-au luat cu cutie cu tot, o cutie foarte preţioasă, de la fratele dumneavoastră... veche operă de artă a unui necunoscut maestru italian din secolul al XV-lea...
- Va să zică, vă opriseţi deja unele rezerve, în momentul când v-aţi luat hotărârea să săvârşiţi marele act spontan... Foarte elegant, n-am ce zice...
Era ca un fel de bucurie batjocoritoare în vorbele donnei Alba, nu numai ironia amară a celui ce-şi vede astfel soarta alunecând din mână în mână, ruptă în două de doi hulpavi care trag de ea dezmetic într-o parte şi într-alta. Descopeream prea mult curaj la această femeie, în clipe atât de hotărâtoare, în care se juca norocul ei; punea ea oare aci ultimele resurse de mândrie şi sfidare, ca orice biată existenţă care se vede încolţită din toate părţile şi se încăpăţânează să expire demn şi vitejeşte, aşa cum a trăit? Sau poate bucuria asta nereţinută ţâşnea din subita înţelegere a curăţeniei gândurilor mele în această obscură împrejurare, din care nemernicu-mi rival se detaşa în sfârşit în odioasa-i realitate, din intuiţia vie pe care şnapanul însuşi i-o descoperise că un aliat considerabil şi nepreţuit veghează credincios asupră-i, oricâte necugetate jigniri i-a adus pentru dezinteresatu-i ajutor.
- Dumneavoastră de ce nu m-aţi crezut pe cuvânt că v-am dat totul, ripostă după un timp prinţul Preda, poate că vă aduceam şi rezervele de care-mi reproşaţi... Puteam să am la rându-mi încredere că vă veţi ţine de cuvânt... în privinţa... ofrandei... ce-mi acordaţi pentru sărmana... mea fiică...? însă, precum vedeţi, trebuie să vă ţineţi de cuvânt... o mică dovadă trebuie să rămână chiar între oamenii cei mai de cuvânt, râse ironic prinţul Preda.
în momentul acela deschisei brusc uşa, făcând zgomot cu mânerul ei ca să se creadă c-o desprind chiar din strânsoarea metalicului ei pervaz. Apoi mă prefăcui că vreau să mă retrag cu discreţie, dinaintea neaşteptatelor prezenţe, când prinţul Preda mă apostrofă vitejeşte:
- Mi se pare c-ai auzit ceva... De altfel, nu e mare lucru, ştiam de mult că ascultatul la uşi e una din marile dumitale calităţi. Dar chiar dacă n-ai auzit nimic şi dacă doamna prinţesă îţi reproşează c-ai uitat să cauţi sau ai uitat să pui să se caute şi-n acest modest porte-monnaie, te sfătuiesc să nu mai încerci... dacă n-ai avut puţină imaginaţie la timpul său, degeaba! Acum poţi să răscoleşti tot Bucureştiul, şi nu vei mai da de nimic... te asigur...
Şi prinţul Preda scutură în aer jerpelita lui pungă, pe care Irma tocmai o controlase, după sfătu-mi, "la timpul său", cum spunea dânsul. Nu-mi putui reţine un zâmbet, un zâmbet de triumf. Şi numaidecât apoi nevoia de-a vorbi, de a mă făli cu faptele mele mă podidi ca un şuvoi de sânge. Şi mai cu seamă nevoia de-a asigura gândul limpezit al donnei Alba că nu se mai găseşte nici cu un fir de păr în puterea acestui individ periculos.
- Domnule, eu nu ştiu despre ce fapte şi despre ce reproşuri vorbeşti dumneata; mi-ai mai povestit ceva în felul ăsta la Palatul de justiţie, dar n-am înţeles nimic. însă dacă te-a jefuit cineva de scrisorile de cate vorbeşti şi pe care, pe cât înţeleg, le deţineai în mod nedrept şi imoral (apăsai asupra acestor cuvinte, pentru ca donna Alba să observe că, întocmai cum scumpa ei minte a întrevăzut în sfârşit, lucrurile s-au schimbat acum) şi dacă la prima dată sustragerea de care vorbeşti n-a reuşit deplin, apoi la a doua încercare fii sigur că n-a mai rămas nimic necotrobăit. Ţi-o afirm cu competenţa celui pe care profesiunea l-a pus uneori în contact cu autorii unor astfel de isprăvi ca şi cu urmăritorii lor. Dar dovada cea mai evidentă, cea mai eclatantă, a afirmaţiei mele e tocmai hazardata şi lipsita de tact prezenţă a dumitale aci în momentul acesta, ca şi limbajul speriat şi inconvenabil ce întrebuinţezi... dumneata, care, din strălucirea de odinioară, rămăsesei cel puţin cu un fel mai deosebit de a vorbi, de a te prezenta şi de a proceda...
Doream să glăsuiesc astfel mai departe, dar donna Alba mă amuţi cu o privire mai dispreţuitoare decât cea cu care ascultase pe prinţ. Vorbi acum ea, adresându-se celuilalt:
- Domnule, mi-e indiferent dacă mai aveţi sau nu din scrisorile acelea, ţin să vă aduc însă, la cunoştinţă, o dată pentru totdeauna, că nu din cauza lor v-am acordat pensiunea ştiută, pe care-o veţi primi şi de-acum înainte dumneavoastră şi fiica dumneavoastră. Iar ca ultim cuvânt, vă înştiinţez că dacă vă veţi mai permite să călcaţi aicea, ea vi se va tăia în mod automat şi definitiv... şi orice nouă tentativă a dvs. de a mai mă plictisi va fi repimată în consecinţă.
Şi plecă fără să-mi mai acorde nici măcar o privire, oricât de rea şi de batjocoritoare.
Prinţul Preda era extrem de radios; apoi, redevenind grav, se apropie de mine, apucându-mă familiar de-un nasture al hainei.
- Pentru ce mi-ai făcut asta?
- Pentru că eram sigur că ieşi mai onorabil astfel din procesele dumitale de conştiinţă. Iată ce arăţi, figura singură spune cât te simţi de mulţumit acum. Şi dacă doamna nu-ţi pomenea deloc de cele ce ţi-a pomenit acum la urmă, fii sigur că eu îmi luam asupră-mi soarta dumitale şi a fiicei dumitale. încă te pot vesti că am şi expediat şcolii rata pe ultimul semestru pentru fiica dumitale...
Şi pipăind cu mintea ca pe-un gând de preţ surpriza donnei Alba, când i se va răspunde de la pension că pensia fetei lui Buzescu a fost achitată până la sfârşitul anului, împinsei amical pe prinţ spre uşă:
- Acum la revedere, bunule tovarăş de petrecere, grăbeşte-te, să nu-ţi periclitezi din nou soarta, abia asigurată, cu sosirea unei persoane care nu cred că s-ar bucura deloc să te găsească aci, chiar dacă i-ai pretexta că ai venit să mă consulţi într-o chestiune personală, cum îmi închipui că promptul d-tale spirit de apropos s-ar grăbi să-i spună...
Prinţul însă îmi păru neliniştit chiar dinainte de a-i aminti această neplăcută perspectivă...
- Bine, omule, îşi dădu el necazul pe faţă, ai trimis şi dumneata banii la pension fără să mă întrebi, ca şi prinţesa
Ypsilant...
Dădu să mai spună ceva, se mai încruntă o dată, făcu apoi un "Bine!" de mulţumire şi mă lăsă. Nu ştiu ce mă făcu să mi se năzărească atunci deodată că acest mincinos şi escroc fără pereche nici n-are vreun copil...

Arthur Rimbaud

A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.

Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".



Marină

Carele de argint şi de-aramă -
Prorele de oţel şi de-argint -
Frământă spuma, -
Ridică tulpinile mărăcinilor.
Curenţii câmpiei
Şi urmele uriaşe lăsate de reflux
Se desfăşoară în cerc spre răsărit,
Spre coloanele pădurii.
Spre stâlpii digului,
Izbiţi pieziş de bulboanele de lumină.


Memorie

I
Ca sarea lacrimilor prunciei – apa-i clară -,
asalt spre soare-albeaţa femeilor, ca neamuri
trupeşti; mătasea, multă şi de crini puri, din flamuri
sub ziduri apărate cîndva de vreo fecioară;

joc de heruvi; - Nu…braţe de iarbă, negre, grele,
moi mai ales, îşi mişcă gîrla de aur. Sumbra
Ea, Ceru-albastru-avîndu-l drept baldachinu-i, umbra
Colinei şi a bolţii o cheamă drept perdele.

II

Ah, ochiul umed, limpezi, clăbucii-afară-şi scoate !
Cu nesfîrşit, pal aur culcuşuri apa-şi umple.
Verzi rochii de fetiţe, decolorate, suple,
fac sălcile, din care sar păsări ne’nfrînate.

Mai pură ca un glben, gălbuie pleoapă caldă
calcea – o conjugală credinţă, ah, Soţie ! –
în promt amiaz, din terna-i oglindă, gelozie
în cer gri de căldură roz scumpa Sferă-naltă.

III

Doamna se ţine dreaptă in pajiştea vecină,
unde urzeala muncii tot ninge; cu umbrella
în mînă; sieşi mîndră prea mult; strivind umbela;
copii citindu-şi cartea-n roşcată marochină

pe iarba înflorită ! Vai, El, aşa de parcă,
cu miile, albi îngeri dispar pe drum deodată,
coboară după munte ! Ea, neagră, rece toată,
după plecarea bruscă-a bărbatului aleargă !

IV

Regret de braţe dese şi tinereşti de iarbă !
Aur în sfînta matcă,-n aprilie, de lune !
Pe maluri, şantiere uitate, pradă-anume
serilor de august care fac putregai să fiarbă !

Sub metereze plîngă ea azi făr’ de nădejde !
de sus doar pentru briză-I a plopilor suflare.
Apoi, opacă, blata gri, fără de izvoare :
în barca-i nemişcată-un bătrîn, dragor, trudeşte.

V

Acestui ochi de apă ursuz, eu, jucărie,
o, luntre nemişcată ! o, braţ prea scurt ! nici una
din flori nu pot culege : gălbui-inoportuna
sau cea albastră,-amică cu apa cenuşie !

Ah, pulbere de sălcii, de-arìpă scuturată !
Ah, roze de rogozuri, de-atîta vreme roase !
Ah, luntrea-mi pururi fixă; şi-n fundul apei joase
şi fără ţărmi tras lanţul – spre care mîl tot cată ?



Lacrimă

Ferit de păsări, turme şi de femei de ţară,
Eu beam, lăsat pe bine, în nişte buruieni,
Pe care tandre pîlcuri de-aluni le încojoară,
Prin pîcla de călduţă şi verde după-amiază.

Dar ce puteam bea oare-n această jună Oise,
Cu ulmi tăcuţi, cu nouri, peluză fără flori?
Ce tot sorbeam eu oare din tîlv de colocază ?
Ceva de aur, searbăd, de mă treceau sudori.

Aşa, o proastă firmă de han aş fi fost poate.
Apoi schimbă furtuna tot cerul pînă-n seară.
Au fost ţări negre, lacuri, şi peşti, şî colonnade
Sub noaptea-aceea-albastră şi, undeori, o gară.

Pierea din codri apa-n nisipuri preacurate.
Din cer în mlaştini vîntul zvîrlea cu ţurţuri tare…
Or ! ca pescuitorul de aur sau de scoici,
Nu mi-am maid at silinţa să beau, n-am fost în stare !


Întâia seară

Ea era foarte dezbrăcată
Şi arbori falnici, indiscreţi,
La geam se-nghesuiau să vadă,
Apropiindu-se, şireţi.

Şedea în jilţ, aproape goală,
Cu mâinile pe piept - arici.
Şi-i fremătau pe pardoseală
Picioarele, atât de mici!

Deodată ochii mei văzură
Un licăr ca de ceară, şui,
Ce-i flutură pe sân, pe gură:
O muscă pe-un măceş, sâlhui.

Îi sărutai subţirea gleznă.
Ea râse-atunci, un râs brutal,
Cu triluri limpezi, care-n beznă
Păreau mătănii de cristal.

Ea picioruşele-şi retrase:
"Sfârşeşte-odat`!" Râsul sonor
Atâta încuviinţase:
Acum, părea pedepsitor!

Cu buzele înfrigurate,
O sărutai pe ochi, discret.
Ea, capul dându-şi-l pe spate,
Îmi zise-atuncea: "Mai încet!

Aş vrea să-ţi spun două cuvinte..."
Restul în sân i-am azvârlit
Cu sărutarea mea fierbinte,
Iar ea a râs şi s-a-mblânzit...

Ea era foarte dezbrăcată
Şi arbori falnici, indiscreţi,
La geam se-nghesuiau să vadă,
Apropiindu-se, şireţi.


Gând bun, de dimineaţă

La patru dimineaţa,-n vară,
Somnul iubirii mai durează.
Zori sub boscheţi evaporează
Mirosu-agapei de ieri seară.

Dar, jos, în largul şantier
Spre soarele de Hesperide,
Doar în cămăşi, bunii dulgheri
Prind să se-agite.

Calmi, în deşertul ce se umple
De muşchi, ei fac lambriuri ca,
Sub ceruri false, din vreo urbe,
Bogaţii,-n rîs, să stea.

Ah, pentru Meşteri, fascinanţii,
Robi unui rege-n Babilon,
O clipă, Venus, lasă-Amanţii
Cu sufletul pe tron !

O, tu, Păstorilor Regină !
Dă lucrătorilor rachiu,
Ca pace-n vlaga lor să vină,
Pîn’ s-or scălda în mare, mai tîrziu.