miercuri, 29 iulie 2009

Victor Ion Popa


S-a născut la data de 29 iulie 1895 în satul Călmăţui din judeţul Galaţi. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, unde tatăl său era învăţător. La Iaşi urmează cursurile primelor cinci clase de liceu la Liceul internat “Costache Negruzzi”, iar ultimele două clase liceale la Liceul “Naţional”, pe care-l absolvă în 1914. Debutează în literatură ca elev. S-a înscris la Conservatorul ieşean şi, pentru un timp, la Facultatea de Drept; devine pedagog la Liceul Internat pentru a-şi asigura situaţia materială. Între anii 1916 şi 1917 a urmat Şcoala de ofiţeri de rezervă şi a luat parte la luptele de la Oituz, cu Regimentul 12 Infanterie din Bârlad. Participant la şedinţele cenaclului literar Academia Bârlădeană (1917 – 1919), actor al Teatrului Naţional din Iaşi (1918), stabilit în Bârlad (1919), revenit în Iaşi, unde se căsătoreşte cu Getta Kernbach; devine ajutor de pictor la Teatrul Naţional din Bucureşti (1923), pictor scenograf, secretar literar (1925 – 1926), secretar al Societăţii Autorilor Dramatici (1923 – 1924). În cadrul Grupării teatrale “Atelier” (1923 – 1924) a predat cursul de Istoria Costumului şi Decorului. Director de scenă la Teatrul Popular Bucureşti (1924). Montează piese la Teatrele Naţionale din Craiova şi Cernăuţi. Director general al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1927 – 1929) unde a montat 41 de premiere şi reluări. Acolo a creat primul teatru românesc de păpuşi şi marionete, a deschis un ciclu de audiţii muzicale însoţite de conferinţe. Regizor la Teatrul “Regina Maria” (1929 – 1933). Se dedică în exclusivitate scrisului (1933 – 1938). În 1937 participă la Paris cu machete de decoruri de teatru, ceea ce i-a adus conferirea Legiunii de onoare din partea guvernului francez. Inspector delegat cu organizarea teatrului sătesc (1934). Director al Teatrului Muncitoresc “Muncă şi Voie Bună” (1938), devenit “Luptă şi lumină”, apoi “Muncă şi lumină”. Trece la Teatrul din Sărindar (1939), director al Oficiului Naţional Cinematografic (O. N. C.); în 1943, demisionează din postul de director al Teatrului “Muncă şi Voie Bună” (1944) şi se angajează regizor la Sala “Comedia” a Teatrului Naţional bucureştean. A fost profesor suplinitor la catedra de Dicţiune, dramă şi comedie a Conservatorului din Bucureşti, în anul şcolar 1943 – 1944.
S-a dovedit şi un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public precum şi de critica literară.
Sfârlează cu fofează
Meşterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (Biografia lui Aurel Vlaicu, pionierul aviaţiei)
Velerim şi Veler Doamne (Ecranizat de Sergiu Nicolaescu sub titlul Osânda cu Amza Pellea în rol principal).
Piesele sale alternează între tabloul idilic care face sa dispară contradicţiile realităţii şi drama sumbră, cu referire de critică socială, cu final ce alunecă spre tragic. Pentru tematică se refugiază în lumea burgheză, sătească, viaţa pitorească, sau în liniştea târgului patriarhal. Victor Ion Popa a considerat că piesele sale au nevoie de cultivarea tradiţiei patriarhale, respectiv de combatarea arivismului şi a prostiei.



victor ion popa - muscata din fereastra

duminică, 26 iulie 2009

Emil Botta


Este fratele eseistului Dan Botta, precum şi fiul lui Theodor Botta, medic, şi al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, după mai mulţi ani petrecuţi pe unele scene de provincie. La Nţional joacă în roluri de excepţie, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.
A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi... Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Liviu Ciulei),1969, Premiera, 1976.
A fost actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim şi filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generaţiei Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.


Anotimp

Nici viori, nici fluiere,
nici ploaia prin plete să-ţi şuiere;
în tăcuta noapte adâncă
glasul tău nu se aude, nu încă...

Din himericele bolţi se anină
armele nopţii, stelele-n ruină;
până la noi încă n-a pătruns
al codrului clopot ascuns.

Cereştile drumuri,
toate-s doar aburi şi fumuri...
Plimbă-te, pală, prin auroră,
frunte a lucrurilor, luna mea, prora!

Dar vor veni! O, ce siguri,
oaspeţii în veştminte de friguri!
Dar vor veni! O lumină subţire,
şi naiuri şi harfe şi lire!


Remember

Ce departe esti,întunecata mea iubitã,
prin peretii odãii te vãd ca prin sitã,
si te-aud chemându-mã ca din altã planetã
si-mi scrii poezii pe obrazul de cretã.

E posibil, e posibil oare sã nu pot muri,
sã-ti aud vocea suind treapta noptii,si suind in zi,
sã mã ridic din pat ca o stafie,ca marinarul de veghe,
sã te zãresc în somn de la o mie de leghe ?

Da, e posibil,întunecatul meu iubit,
sã mã auzi cîntînd chiar cînd voi fi murit,
sã mã vezi aieve în cereasca oglindã,
si în pãrul meu stele sã se stingã si sã se aprindã.

Dar sã nu te superi dacã sãrutul meu va fi rece,
dacã dragostea mea ca un frig o sã te sece,
dacã îmbrãtisarea mea te va face sã suferi
aducîndu-ti aminte, nu, sã nu te superi.


Vrăjitoarea

Şi aşa,
cu scorţişoare şi cuişoare,
şi tăciuni şi cărbuni
şi vin de vanilie,
aşa, cu ochii legaţi.
Şi mă afumă cu păr de lup
şi aşează ea pe frunte
piepteni ciudaţi de os,
o claviatură.
Şi aşchii
şi mari cioburi de lună
şi felii de cartofi,
amidonul trage durerea,
ţine minte, să ştii.
Da, ţin minte,
pacientul nu uită,
dar este cineva uitat
în pădure, în oraşul de fag,
o nefiinţă culcată
pe un pat de moarte
în sarcofag de fag,
nu cunoaştem persoana,
dar este cineva
cu ochii legaţi.
Cine a sugrumat statuia ?
Umbletele mele,
pe unde umblaţi ?
Şi vine lumea
cu eşarfe însorite
şi o prelată de pămînt
peste mine trînteşte,
lumea.
Ce-ar fi
să mă vîndă lumea,
să mă cumpere lumea,
să mă ia vrăjitoarea
în sacul de papură ?
Şi să fie linişte, linişte,
rareori doar un rîs,
al vrăjitoarei de papură.


Fantasmagoria

Stele ascunse în telescop
întorceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matca vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere să-i redaţi
luna şi soarele.

Melci, reintraţi în cocioabe,
cenuşă, revino în focuri şi-n vetre,
copaci, întorceţi-vă în muguri, în boabe,
şi voi, oameni, în pietre.


O ultimă întrebare

Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai vazut cumva lunecând o stea ?

Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de clestar,
dar un om s-a incovoiat şi a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisă de Dumnezeu cuiva ...
Dar, noapte senină, vistiernica a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura ?



Robert Graves


Este unul dintre cei mai prolifici scriitori britanici ai secolului XX. S-a născut la Wimbledon, într-o familie aparţinând clasei mijlocii. Tatăl său, inspector şcolar, i-a trezit gustul pentru poezie, iar mama, nepoata istoricului german Leopold von Ranke, i-a deschis interesul pentru istorie. A studiat la Oxford, însă declanşarea primului război mondial l-a obligat să-şi întrerupă studiile. S-a înrolat în armata britanică, a luptat pe frontul de vest şi a fost grav rănit. După război, a fost profesor la Universitatea din Cairo, apoi s-a stabilit la Mallorca. Razboiul civil l-a silit să părăsească Spania, iar în 1939 ajunge în America, pentru ca, după război să se întoarcă la Mallorca, locul de care s-a simţit cel mai legat sufleteşte. Între 1961 şi 1966 este profesor la catedra de poezie de la Oxford, împletind cariera didactică cu cea de traducător din greaca şi latină. Robert Graves s-a considerat înainte de toate poet, dar din versurile sale, impregnate de un romantism târziu, n-a putut să-şi câştige existenţa. Prieten cu T. E. Lawrence, a publicat în 1927 o biografie a acestuia (Lawrence şi arabii) de mare succes. La începutul anilor '30 devine tot mai preocupat de istorie şi mit, surse de inspiraţie pentru marile romane care i-au adus celebritatea: "Eu, Claudius împărat", "Claudius zeul", "Regele Isus".


Graves, Robert - Eu, Claudius Imparat

marți, 21 iulie 2009

La Mulţi Ani, Laura Pteancu


O dată sau de două ori într-un an calendaristic, lecturile sale provoacă egală încântare şi nemulţumire. Sunând în consonanţă cu sensibilitatea fiecărui lector-ascultător, lirica sa pare a izvorî dintr-o stare profundă de nemulţumire, efect al nenumăratelor eşecuri în aventura spirituală numită existenţă.
Nevoia fericirii a pălit în faţa conştiinţei imposibilităţii ei, în faţa multiplelor măşti pe care le arborează chiar sufletul autoarei, ca pătruns de o febră a nestatorniciei. O gravitate aspră o face să nu cunoască cuvântul ce cultivă ambiguitatea; năzuind spre sine ca spre singura speranţă, se loveşte de inconsistenţa măştilor care umplu totul fără să obosească şi fără limită. Strivită între nesiguranţa oferită de circumstanţa eului şi refuzând, ca generatoare de suferinţă lumea exterioară, poeta pare a fi destinată unei oscilaţii perpetue trăită sub semnul unei continue alunecări.
S-a născut la 23 iulie 1978 la Carei, în judeţul Satu Mare, iar studiile le-a definivat la Arad. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii de Vest Vasile Goldiş. A publicat în revista "Târgovişte" şi a luat o menţiune la concursul de poezie "Excelsior". Câteva pagini de proză lirică, călăuzite de vigoarea ideii, atrag atenţia asupra unui simţ al cuvântului agitat de combustii interne puternice, greu de stăpânit. Este marca unui spirit efervescent,apt să înţeleagă adâncimea propriei nefericiri, parcă abandonând orice încercare de cantonare în ceva. Brutal poate s-a aflat aruncată în acest orizont al nemulţumirii şi durerii care au îmbătat-o şi au devenit un fel de drog al cărui rău îl cunoaşte. A cărui absenţă este sursă a deznădejdii.



Cauza movens

I
Au tras odată cu tunul
Spintecând un senin oarecare
Şi...nimic!
Doar scâncetul unui ecou
Ruginind roua cerului...,
Răsturnându-se pe sine.

II
S-au pus aşadar să aştepte
Doar...geana să rupă
Noaptea care se aşternea
Ca un paing de plumb
Înţepenindu-i cu capul sub braţ...,
Cocoşi înstrăinaţi
La o rădăcină de treaptă
Ascultând neputincioşi
Cum gândurile mor
Negăsindu-şi stăpânii.

III
Când...îi ajunse
Un sfârşit de lume...,
Un freamăt la început
Ca o inimă de vrabie
Înnebunind inima vânătorului,
Un freamăt încălzit
La un foc războinic
Trepidând în avalanşă
Şi-napoind o gheară de dimineaţă
Gâtlejului prăzii descătuşate...

IV
Când totul se-nchise
Deasupra lor!
Ca la zbaterea
Unui fluture de noapte
Pălind un izbuc de lumină
Şi-apoi o ghiulea...,
Ori un fir de scrum
Prăbuşind pleoapă de Dumnezeu.


Mâna

Să lupt am vrut
Cu mâna mea
Crezând că vrea
S-atingă Necontrolata
Tocmai Abisul
Când gura mea
Ţipa mut
Pe şinele vuind
Ale vieţii...,
Văile turtind
Munţii.

Când ochii-mi
Orbeau în rumeguşul
Atâtor iluzii
Şi-mi doream
Atâta să aud
Înşelătorul imn
Al haitelor de cascadori
Vânând rotocoalele
Unor biruinţe de fum...,
Şi cât am vrut
S-o pedepsesc
Pe nebuna, mâna mea
Când ea voia... Biata,
Să sugrume Abisul
Din chiar viaţa mea.


Reconstituire

Cât aş vrea să mă îmbrăţişez...!
Să mă strâng în pumnii
Descătuşaţi de mănuşi de oţel...?
Să lepăd armura atât de grea
Şi barda s-o sfărâm de stânci!
Împăcată să mă prăvălesc
Cât mai jos de poalele
Arenelor pe lespedea cărora
Se zbuciumă sângele celor învinşi...,
Tocmai goliciunea plajei
Si-mperecheată cu vechea-mi urmă,
Căldarea banilor vechi risipiţi în lume
Norocită-n cuibul neşters de valuri...,
S-aştept naufragiul celor regăsiţi
Ca un ciob ce a revenit oglinzii
Din care-a pleznit.


Sărbătoarea liniştii(Neutralului)

Străinătăţile
Să nu mă mai cotropească
Pierdută de noaptea nelumească
La care visul mă cheamă mereu
Adulând gleznele acelui zeu
Ce-mi împrumută văpaia lui
Pentru acea noapte a Neutralului
Înfierând macii albi pe câmp
Cu fericirea planetelor căzând
Căpiţele de fân arzând
În seninătatea acelui gând
Cu care arhanghelii îngropară
La suicidul soarelui în seară
Liniştea lor simplă la buza de pământ.


Ambrozia simţurilor

Alungaţi de răul lumii
De răcoarea noului izvor unşi
Să ne îmbrăţişeze braţele lunii
Şi noi să nu murim străpunşi
În ascuţita fericire a muritorilor de rând
Atingându-i fagurii cu vârful limbii
Să ne lepădăm în ardoarea acelui gând
Cu care zeii părăsindu-şi nimbii
Îşi răzvrătesc viciile pe pământ.

Daniel Turcea


Poetul Daniel Turcea, un model de convertire şi de trăire duhovnicească

Paula Sabău

Sâmbătă, 10 Mai 2008


Daniel Turcea este un mare poet creştin, despre care s-a scris mult prea puţin. El reprezintă un model de convertire, dar şi de trăire intensă a credinţei şi a spiritualităţii creştine la Mănăstirea Cernica, unde şi-a petrecut utimii ani din viaţă. Curajul şi demnitatea de care a dat dovadă în faţa unei crunte boli care l-a doborât „în floarea vârstei“ arată întregii lumi un creştin care a înţeles în profunzime planul divin şi rostul omului pe acest pământ.

Creaţia poetică a lui Daniel Turcea, împletită cu destinul tragic, unic în felul său în literatura noastră, reflectă o perpetuă zbatere între trup şi suflet. Pornit din Târgu Jiu sub aripa ocrotitoare a visului brâncuşian, poetul ţinteşte spre culmile virtuţii şi ale devenirii.

„Entropia“ şi „Epifania“ sau drumul de la pământ la cer


Naşterea fusese de ajuns pentru ca poetul să-şi extragă seva din infinita rugă încremenită în piatră, din iubirea pecetluită de „Poarta Sărutului“ sau poate din înţelepciunea „Mesei Tăcerii“, din apele repezi ale Jiului sau din crestele înzăpezite ale Parângului. Le va fi purtat în suflet toată viaţa, ca pe o amintire sfântă, mereu roditoare şi nesecată. Se va reîntoarce în aceste locuri doar spiritual, transfigurat în operă, dar fizic, niciodată. Întreaga sa viaţă şi operă reprezintă un urcuş aproape nepământean, deosebit de fragil, sprijinit doar în versuri, căci trupul se mistuia crunt, încet, încet. În primul său volum de versuri, „Entropia“, Daniel Turcea acoperă domenii vaste din cadrul culturii asiatice. Reuşeşte să convertească, anticipându-şi parcă propriul destin, înţelepciunea orientală în trăire profund creştină, experimentând nevoinţa necesară drumului spre adevăr. „Devorator“ de lecturi temeinice în filosofie, fizică şi matematică, are sclipirea de geniu de a se orienta către calmul refugiu al ortodoxiei. În „Entropie“ se află germenele „Epifaniei“. Poemele din acest al doilea volum (care poartă un nume cu puternice conotaţii mistice) ne dezvăluie un drum de la suferinţa reală la dobândirea virtuţii rugăciunii curate. Câtă intensitate a trăirii, neeclipsată de evoluţia unei boli incurabile, scurtă şi năucitoare, a unui suflet chinuit, întors din pitorescul Orient brusc, dar iluminat şi povăţuit pe calea cea dreaptă!

De la călătorii fantastice prin grădini geometrice, deşerturi colorate şi flori de lotus, ajungem la înţelepciunea ortodoxă, ca la un liman necesar, o supremă izbândă a raţiunii. Transfigurarea se petrece la Mănăstirea Cernica, acolo unde, în liniştea chiliei, înserarea fiinţei sale îşi va afla odihna. Observator lucid al propriei dezintegrări, Daniel Turcea înalţă către cer poezii-rugăciuni, aproape şoptite, aureolate de sfinţenia suferinţei. Împreună cu scriitorul Dumitru Ţepeneag, putem afirma cu tărie că apogeul creaţiei sale este... sfârşitul.

„În acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat!“

Aşa cum îl descriu apropiaţii, nu puţini la număr - Dumitru Ţepeneag, părintele Iustin Marchiş, Gheorghe Pantelie, Aurel Sibiceanu, Valeriu Pantazi, Cristian Ionescu - poetul era o prezenţă discretă, retrasă, un introvertit prin excelenţă. Reproducem în continuare, ca o edificare necesară asupra omului Daniel Turcea, câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut.

Dumitru Ţepeneag, scriitor, l-a întâlnit pe Daniel Turcea în perioada studiilor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, timp în care frecventa şi cenaclul literar „Luceafarul“, prezidat de Eugen Barbu. „Mic de statură, cu mustaţa neagră şi părul uşor ondulat, Daniel era o prezenţă plăcută, discretă. Pot spune că, în acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat, fără compromis. Retragerea la Mănăstirea Cernica a reprezentat, după mine, vârful biografiei sale. Prietenia literară ce ne-a legat a luat sfârşit odată cu exilul meu la Paris, în 1972“.

„Locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire“

Valeriu Pantazi, poet şi pictor: „Mi-l aduc aminte ca pe un om introvertit, chiar morocănos, fragil, căruia îi plăcea să ia parte la discuţii, impunând oarecum prin calmul şi blândeţea sa. Fiinţă delicată, cu vorbă domoală, mai mult tăcut, cu o atitudine retrasă, aproape ştears. Aş putea spune că locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire. Căuta peste tot perfecţiunea. Mi-aduc aminte că m-a rugat într-o după-amiază să-l iau la Nichita acasă, să îl prezint, fapt care mi-a făcut mare plăcere, deoarece aveam să discutăm despre poezie, să facem poezie. La sfârşitul vizitei, m-a rugat stăruitor să-i vând un distih de-al meu: „Privesc în taină florile de nufăr, /Mi-aduc aminte şi încep să sufăr“.

M-am tot întrebat de ce. Aveam să aflu curând de tulburătoarea sa moarte. Frecventa, de asemenea, Clubul „A“, cenaclul de literatură unde am asistat la întâlniri cu Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu, cel din urmă prieten nedespărţit al lui Turcea. Îşi căuta libertatea interioară prin divinitate. A fost un poet în formare, care a cedat fizic, nu psihic“.

„Avea o existenţă aproape de sfinţenie“

Pictorul piteştean Gheorghe Pantelie ne-a dezvăluit prima amintire despre Turcea: „Pasiunea sa pentru geometrie, i-a fost insuflată, cel mai probabil, de mama sa, profesoară de matematică. Retras, firav, meditativ, ne privea cu înţelepciune, ne încuraja blajin. Avea o fascinaţie pentru misticism. Deşi nu ştia că va muri, se grăbea să publice «Trebuie să public cât mai repede, să aflu». Avea un timbru calm, o tristeţe întipărită pe chip, era de o rară calitate sufletească, distins, care impunea prin tăcere. Îl consider, dintre noi, apropiaţii, singurul vârf de lance în a se desprinde de materie. Chiar înainte de a se retrage la Cernica, cu certitudine o spun, avea o existenţă aproape de sfinţenie.“

Cristian Ionescu, directorul Universităţii de Arte, coleg de clasă cu Daniel Turcea, ne-a povestit despre autoportretul pe care poetul i l-a dăruit. La rândul său, domnul Ionescu i l-a înmânat părintelui Iustin Marchiş, de la Mănăstirea Stavropoleos, unde se găseşte până astăzi. „M-a impresionat figura ascetică, parcă intuind suferinţa“.

„E mult zgomot în fiinţa noastră“

Poetul Aurel Sibiceanu, care a avut ocazia să discute cu Daniel Turcea despre problemele epocii, dar şi despre dileme existenţiale, a subliniat religiozitatea acestuia, care se evidenţia atât în comportament, cât şi în vorbire. „Deşi era slăbit la trup şi la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puţin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu ştiu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuţie, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în fiinţa noastră, ne lamentăm, cerem vrute şi ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-l putem auzi pe Domnul.»“

Daniel Turcea a trăit puţin, dar cu mare intensitate spirituală

22 iulie 1945 constituie o dată ce marchează începutul unei vieţi pe cât de scurtă, pe atât de intensă. Data naşterii poetului, la Târgu Jiu. Din pământ gorjean porneşte în pelerinajul existenţei Daniel Turcea, cel de-al doilea copil din cei patru ai lui Gheorghe şi ai Mariei Turcea. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Piteşti, unde a absolvit secţia reală a Liceului „Nicolae Bălcescu“. Îl regăsim apoi în Bucureştii anului 1968, ca licenţiat al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“. S-a stins din viaţă la Mănăstirea Cernica, la 34 de ani. Debutul său literar se petrece în 1966, în revista „Amfiteatru“, iar în 1970 publică volumul de poezii „Entropia“, pentru ca, în 1978, să-i apară cel de-al doilea volum, „Epifania“. Cu acest esenţializat testament literar îşi încheie, concentrat şi eliberat, în acelaşi timp, concepţia asupra vieţii şi a morţii.

(articol preluat de la http://www.ziarullumina.ro/)


Balada păsării

vie Lumină
venind, pe cale

inima-mi cere
pasăre lină

sufletu-n lacrimi
vrea, fără vină

numai să-l apere
numai să-l poarte

sus
peste moarte


Explozia

Sângele e desigur lumina
cum decade în geometrii

Umbră a Semnului Yang, lung exod
- plexuri vii, din zăpada
din însăşi Afara visării de lumi -
viaţa baal te născu tu născând-o
dar dacă Timpul e Narcis
dacă realul e visul ce ne bănuie, Tu
eşti
şi nu eşti
asfixiante fereşti
peisaje cu oameni în gură
ploi de sânge între cruce şi ură.


Prin grădina japoneză

prin grădina templului Yudaho
nebănuit ca pumnalele-ntoarse
se plimba
printre puzderii scoici şi cireşi
înţeleptul în alb Kimono
lângă lacul cu florile arse

neasemuit de frumoasă soţia
neînvinsului vreodată samurai
născu
pătrate albe-şi luminau hârtia
ş-atât de verde iaz în ceşti de ceai

la destrămări de ceţuri - Fugyiama
ciudata prăbuşire a lunii

mare sau ploi nesfârşite
şi pretutindeni

această ocazie a Timpului
această întâmplare a Spaţiului
şi acest calmant al Acţiunii


Tu

lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să-ngheţe nerostite


chiar dacă nu vei înţelege pînă la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile pînă la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată


Miracol

Un Cristal
în mii de faţete neştiind una de alta
decât, poate, prin senzaţia de animal de răcoare
care le cutreieră
când ascultă în califate de poziţii
în reflexii în apă a unor geometrii incredibile
de forma unor lebede
cu nostalgii de safire în sânge
ca o rocă
sau ca un pustiu
gândind saturnale la mari depărtări
cascade verzi şi animale de mătase

şi ca o hlamidă rece a presimţirii
ferindu-te cu fast şi insomnii
la masa cu sfeşnice, fiecare
un suflet mort de mult stând cu tine la masă
ori străinii care tocmai au sosit odată cu seara
şi asta durând
cale de un om

cineva, se pare
o va înlocui cu cenuşe
şi tu vei trece cu aceeaşi solemnitate
fără a spune un cuvânt
deoarece aidoma clapelor
au nevoie de întreg sistemul pianului
altfel vom juca domino
împreună
la ceai
timp de 4 imperii
reluându-se prin caleidoscop
până când aerului îi vor creşte unghii
şi se va juca biliard
cu ochii rostogoliţi pe lespedea albă

duminică, 19 iulie 2009

Francesco Petrarca


Francesco Petrarca s-a născut pe 20 iulie 1304 în Incisa, în apropiere de Arezzo, fiu al notarului Pietro di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florenţa din motive politice). După copilăria petrecută în Toscana, în 1311 familia se mută la Carpentras, în Franţa, aproape de oraşul Avignon, unde Petracco spera să obţină o slujbă la curtea papală, care îşi avea în acel timp sediul în Avignon. Deşi avea inclinaţii literare, manifestate precoce în studiul autorilor clasici şi în compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai întâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia Dreptul civil. După moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde întră în serviciul Bisericii.
În ziua de 6 aprilie 1327, o întâlneşte, în biserica Sainte Claire din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care dezvoltă o pasiune, devenită legendară prin trăinicia şi puritatea ei.
În jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparţinea unei ilustre şi influente familii romane. Întreprinde numeroase călătorii prin Italia, Franţa, Olanda şi Germania. La Liège descoperă două Oraţii ale lui Cicero.
Paralel cu formaţia sa culturală, se angajează şi în activitatea politică, iniţiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Napoli, sub patronajul regelui Robert d'Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citeşte din poema eroică "Africa" abia terminată (1340), susţine discuţii asupra poeziei, artelor şi autorilor clasici. În ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell'Anguillara îl încoronează ca "Magnus poeta et historicus". În 1343, în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărţi ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus şi Brutus Albinus. Aflat în Parma, în ziua de 19 mai 1348 îi parvine vestea morţii Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. În Florenţa, se întâlneşte în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondenţă. Ambii poeţi au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichităţii clasice, respingând preceptele scolasticei medievale.
Între 1353 şi 1356 Petrarca trăieşte în Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop şi conducător al oraşului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, îl găsim în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneţia şi Arquà. Aici îşi sfârşeşte zilele pe 18 iulie 1374. A fost înmormântat în curtea casei parohiale din localitate, mai târziu osemintele sale fură transferate într-un cavou de marmoră alături de biserică. La 5 aprilie 2004 fu comunicat rezultatul analizei craniului conservat în mormânt: craniul aparţine unei femei, decedată în aceiaşi perioadă, deci nu poate fi al lui Petrarca.




petrarca - cantonierul

miercuri, 15 iulie 2009

La mulţi ani, Domenica Pop


În ciuda staturii impunătoare Domenica Pop ascunde sensibilităţi pe care socoate potrivit să le dea cât mai rar la iveală. Din această reţinere, dictată parcă de teamă că va strica ceva în această lume, curge lirica domniei sale. Micropoemele sale s-au depărtat de modelul japonez de la care au plecat pentru a realiza mici terţine de o sensibilitate unică. Tocmai tensiunea necontorsionată din propria simţire conferă fiecărui poem o mare delicateţe. Nu datul natural al tabloului contează ci sentimentul pe care îl generează. Rarele ţâşniri ale biograficului îşi află în mod firesc locul, fără să înalţe sau să strice acea delicateţe revărsată.
Născută la 14 iulie 1967 în comuna Vinga din judeţul Arad, s-a stabilit în municipiul Arad după absolvirea liceului electrotehnic. Din 1996 este membru al cenaclului "Luceafărul" din localitate, având sporadice apariţii lirice în câteva publicaţii locale. Temându-se mereu de a nu fi înţeleasă, a revenit la şedinţele de cenaclu în rare ocazii, mai mult invitată decât ca cenaclistă înrăită, ceea ce spune mult.


Haiku-uri


Toamnă pe-nserat;
Bătrânul artist
Ar desena un cântec.


Soarele arde,
Timpul s-a topit;
Lumina curge în grâu.


E atâta sânge
În florile de mac
Cum să le culeg?


Liniştea serii.
La pieptul frunzei,
O lumină tremură.


Stăpânind noaptea,
Cu mii de enoriaşi,
predică luna.


Noapte de basm.
Corabia lunii
Printre peştii de aur.


Martie.
Cu braţele-ntinse
Copacii îşi strigă mama.


Bătrânul pescar
În barca veche.
Doar ceru-l mai urmează.


E primăvară.
În liliac s-au aprins
Inimi de April.


Ploaie de toamnă.
Cerul îşi plânge
O blândeţe ce-a trecut.

Tudor Arghezi


S-a născut la Bucureşti. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu: pseudonimul său, Arghezi, provenind, explica însuşi poetul, din Argesis-vechiul nume al Argeşului. Alţi critici vorbesc despre unirea numelor a doi mari sfinţi eretici, Arie şi Geza.
1880, 21 mai- Vede lumina zilei, la Bucureşti, Ion N. Theodorescu.
1891 - 1896- Cursurile liceului Sf. sava.
1896 - Debut literar sub influenţa "magistrului" Alexandru Macedonski, în "Liga ortodoxă", semnând Ion Theo.
1900 - 1904 - Poetul e câţiva ani călugăr la Cernica. În romanele sale mărturiseşte că nu era foarte atras de cariera de călugăr, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic şi nu un spirit mistic. Recurge la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul "Cimitirul Buna Vestire" va parodia cu sarcasm toată această lume.
1905 - 1910- Călătorie în străinătate. Puţin timp la Paris, apoi la Mănăstirea Cordelierilor, unde e asaltat să devină catolic. Plictisit de insistente, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile Universităţii şi, ca să-şi câştige existenţa, lucrează într-un atelier dinţi de aur, inele şi capace de ceasornice.
În 1909, vizitează Italia.
1912 - 1916 - Revine în România. La "Facla", "Viaţa românească", "Teatru", "Rampa" publică versuri, pamflete, articole polemice ş.a.
1918 - 1919- În timpul realizării României Mari, e închis doi ani, împreună cu 11 ziarişti şi scriitori (între care şi Ioan Slavici), la penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare, pentru că se pronunţase pentru neutralitatea României.
1927 - apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite".
1928 - sub direcţia sa, apare ziarul "Bilete de papagal".
1929 - Prima sa carte în proză "Icoane de lemn".
1931 - Placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca şi "Poarta neagră", de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză "Cartea cu jucării", inaugurând o direcţie secundară în creaţia scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu volumele ştiute de şcolari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărţişoare", "Prisaca", "Zdreanţă" ş.a. Manualele şcolare cuprind multe creaţii destinate copiilor.
1934 - Romanul "Ochii maicii Domnului" (dragostea maternă şi devotamentul filial). 1935 - "Versuri de seară"
1936 - "Cimitirul Buna-Vestire", roman
1939 - "Hore", volum de versuri
1942 - Romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză
1943 - sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informaţia zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliţie. La 30 septembrie, apare excepţionalul pamflet "Baroane", atacând pe ambasadorul german von Kilinger. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la Bucureşti şi în lagărul de la Tg. Jiu.
1944 - Iese din lagăr.
1948 - apare în ziarul PCR Scânteia în patru episoade celebrul articol al lui Sorin Toma intitulat "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care, printre altele, acuzând pestilenţialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancţionează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă ameninţare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat dupa publicarea acestuia şi se retrage din viata publică în casuţa lui de la Mărţişor unde supravieţuieşte din vânzarea cireşelor!
1952 - 1967- Poetul este "reabilitat" treptat, la sugestia lui Gheorghiu Dej, este distins cu premii şi titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani.
1966 - se stinge, răpusă de cancer, soţia sa de o viaţă, Paraschiva.
1967 - Moare şi el, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, în grădina casei din str. Mărţişor.


Aşteptare

Toată ziua-n drum mă uit
Şi-aştept ziua ca să uit.
Va veni ori nu mai vine?
Au trecut opt vremuri pline
Şi soroc după soroc.
Îl aştept să-şi facă loc
Sau prin apă, sau prin foc.
E un drum,
Ori o pârtie de fum?

Vezi că mi-a făgăduit
C-o să vie negreşit,
Nu mi-a spus cu gura lui,
Ci cu a ghiocului.
Toată lumea grăitoare
Având gura în zăvoare,
Am crezut ghiocului,
Lacătul norocului.

Noaptea ochii nu-i închizi
Colcăiţi ca de omizi.
Auzi fagurii din stup:
Se răscoc şi, plini, se rup.
Omul tace, gândul umblă
Ca un hoţ prin grâu şi umbră
Şi-asculţi gândurile-n şoapte,
Târla lungă-n pas de noapte.


Adame

Atît e numai mîna, de apucat şi dus?
Nu. Ea-ntăreşte graiul şi spune ce-ai fi spus,
Mai limpede, şi vorbe de nu ţi-au mai rămas
Ori n-ai, grăieşte mîna cuvîntul fără glas.
Că gestul, în tăcere, acoperă şi are
Aceleaşi înţelesuri la sute de popoare.
S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung?
Ai fi putut răzbate un drum atît de lung,
Dacă-ţi lipsea, din toate, un simţ, neprihănitul
Cercetător uşure şi ager, pipăitul?


Caligula

Dorm în umbră legănate lebezile-n puf de undă,
Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar.
Cîte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă
Cîte-o lebădă-şi îndreaptă capul, ca un nenufar.


De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mîna bună
Pîinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii.
Mîini, lăsaţi-le flămînde să se-acopere cu lună;
Lebezi, aţteptaţi ca pîinea să v-o dea semănătorii.


Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar
Şi printr-însul zugrăvite lebedele par şi luna.
Plîngeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar
Şi se-aud din depărtare lovind unda cîte una.


În palatele aprinse, cu balcoane şi unghere.
Liturghia bogăţiei are şi-astă-seară loc.
Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc,
Imnul ăsta de izbîndă, de iubire şi durere?


Folosiţi-vă de cîntec, de lumină şi de taină,
Cupe omeneşti de goluri, pline-n viaţă cîte-o clipă.
Şi cenuşa prin văpaie se-nveşmîntă cu o haină
Şi găseşte ca să cadă înapoi, un fulg de-aripă.


Cîntecul, lumina, taina, unda,- ntinsurile-albastre,
Noi le ţinem, noi le strîngem, cei căzniţi, urîţi şi goi.
Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre.
Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.


Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte
Decât un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acuma întâia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane.
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi cu preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova făurită
Împerechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte,
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.


Clopotele

Sunaţi de seară ca-ntr-o dimineaţă
Parcă sunaţi din altă viaţă
Dintr-un văzduh, ce părea pierdut
V-ascult şi v-am recunoscut.

Nu ştiu ce chin mă ia şi mă frămîntă
Cînd iar v-ascult cum vocile vă cîntă
Nu vreţi să staţi pe loc puţin,
Să mă gîndesc ce-i, alean ori chin?

Muncesc în mine aripi să-ncolţească
Dintr-o pruncie îngerească
Şi neputînd ieşi, la cer, să bată
Mă doare carnea-n umeri sângerată.
Vecernia uitată de la toacă
Aş vrea să sune şi aş vrea să tacă
Şi nu ştiu.

duminică, 12 iulie 2009

Mircea Nedelciu


Prozatorul Mircea Nedelciu este considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului optzecist şi ai postmodernismului în literatura română.
A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie (secţia română - franceză) a Universităţii Bucureşti, promoţia 1973. Încă din epoca studenţiei, devine membru activ al cenaclului Junimea, condus de profesorul şi criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu. Între anii 1970-1973 face parte din grupul de tineri scriitori de la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, care editează gazeta de perete Noii (alături de Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Ioan Flora, Gheorghe Iova, Ioan Lăcustă, Sorin Preda şi Constantin Stan).
După absolvirea facultăţii, trăieşte o vreme din slujbe provizorii (profesor navetist, ghid turistic etc.). Din 1982, lucrează ca librar la Editura Cartea Românească, un loc de întâlnire a scriitorilor tineri şi provinciali, apoi ca funcţionar la Uniunea Scriitorilor. Din 1990 conduce o asociaţie româno-franceză de difuzare editorială şi susţine câteva proiecte menite să primenească şi să dinamizeze viaţa profesională a scriitorilor autohtoni. În 1988 se îmbolnăveşte de o formă de leucemie, cu care se va lupta mai bine de un deceniu. Se stinge din viaţă pe 12 iulie 1999, la Bucureşti, răpus de leucemie la vârsta de 48 de ani, şi este înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.
Debutează în 1979 cu volumul de proză scurtă Aventuri într-o curte interioară. Ulterior, publică proză scurtă, romane, critică literară, articole teoretice şi de opinie. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din România şi este membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România - ASPRO. Are o intensă activitate jurnalistică, colaborând cu majoritatea revistelor literare şi culturale din ţară, şi cu publicaţii din Franţa, Ungaria, Polonia, Rusia şi Germania.
Figurează cu texte teoretice, articole de opinie şi proză scurtă în numeroase antologii de proză românească, printre care: Desant '83 (antologie îngrijită de Ovid S. Crohmălniceanu, 1983), Competiţia continuă. Generaţia `80 în texte teoretice (antologie apărută în 1994), Arhipelag - proză scurtă contemporană (1970-1980) (antologie şi prefaţă de Mircea Iorgulescu, 1981), Nuvela românească în deceniul opt (antologie şi studiu introductiv de Cornel Regman, 1983), Generaţia `80 în proza scurtă (antologie de Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa, 1998) şi secţiunea antologică a volumului Experimentul literar românesc postbelic (1998).
A fost tradus în limbile maghiară, germană, franceză, sârbă, rusă şi engleză, apărând astfel în antologii de proză românească publicate în străinătate. Este prezent în antologia americană de proza românească The Phantom Church and Other Stories (University of Pittsburgh Press, 1996, traducere de Sharon King şi Georgiana Fârnoagă). Postum, îi apare în Franţa volumul La Danse du coq de bruyere suivi de Problemes d`identite (traducere de Alain Paruit, Ed. L`Esprit des Peninsules / EST Samuel Tastet, Paris, 2000).



Mircea Nedelciu - Siieri Va Fi o Zi

Pablo Neruda


La 12 iulie 1904 se naşte Neftalí Ricardo Reyes Basoalto (Pablo Neruda) la Parral, un oraş aflat la 300 km la sud de Santiago de Chile, fiul doñei Rosa Basoalto de Reyes, învăţătoare, şi al lui José del Carmen Reyes Morales, lucrător la căile ferate. În luna august mama sa moare. În 1906 José del Carmen se mută la Temuco împreună cu fiul său, recăsătorindu-se cu doña Trinidad Candia Marverde. În 1910 Pablo Neruda devine elev al liceului de băieţi din Temuco, pe care îl absolvă în 1920. La 18 iulie 1917 în ziarul La Mañana, din Temuco, se publică articolul intitulat "Entuziasm şi perseverenţă" sub semnătura lui Neftalí Reyes. Este primul material publicat de poet. La 30 noiembrie 1918 publică poemul "Ochii mei" în reviata Corre-Vuela din Santiago, nr. 566. În cursul aceluiaşi an publică alte trei poezii în aceeaşi revistă. Colaborează la Selva Austral din Temuco, publică în reviste din oraşele Chillán şi Valdiva. Foloseşte diferite pseudonime. Ia parte la jocurile florale de la Maule cu poemul "Ideal nocturn", obţinând premiul al treilea. În 1920 adoptă definitiv pentru scrierile sale pseudonimul de Pablo Neruda. La 28 noiembrie 1920 obţine premiul întâi la sărbătoarea primăverii din Temuco. În acelaşi an devine preşedinte al Ateneului literar al liceului din Temuco şi secretar adjunct al Asociatiei elevilor din oraşul Cautin. Pregăteşte două cărţi - Insulele ciudate şi Osteneli zadarnice - pe care nu le publică. O parte din acestea vor constitui material pentru lucrarea Crepuscular.
În 1921, Pablo Neruda pleacă la Santiago pentru a urma Institutul Pedagogic şi a deveni profesor de franceză. La 14 octombrie obţine premiul întâi la concursul Federaţiei studenţilor din Chile pentru poemul său Cântecul sărbătorii, care se publică în revista Federaţiei studenţilor intitulată Juventud. Colaborează la revista Claridad, organ oficial de presă al Federaţiei studenţilor. La 24 august 1922, sub egida grupului literar Vremia are loc un recital din versurile poeţilor Joaquín Ciufuentes, R. Monestier, Alberto Rojas Giménez şi Pablo Neruda. În octombrie 1922, revista Los Tiempos, din Montevideo, dedică un număr poeziei tinere, incluzând şi poezia lui Neruda. În august 1923 apare în editura Claridad ediţia oficială a volumului Crepuscular. Revista Dionysios, condusă de Aliro Oyarzún, îi piblică patru poezii, dintre care ultimele trei vor face parte din Prăştiarul entuziast, carte scrisă în 1923, dar publicată abia în 1933. Publică patruzeci şi două de articole de critică în revista Claridad sub pseudonimul Sachka. În iunie 1924 apare în editura Nascimento ediţia princeps a celor Douăzeci de poeme de dragoste şi un cântec de deznădejde. Tot în editura Nascimento apare volumul Pagini alese de Anatole France, introducerea, selecţia şi traducerea fiind semnate de Neruda.
În anul 1925, Pablo Neruda se află în fruntea revistei Caballo de Bastos. Colaborează la diferite piblicaţii literare, cum sunt Andamios, Ali Baba, Dinamo, Renovación, precum şi la ziarul La Nación. La editura Nascimento apare ediţia princeps a volumului Încercarea omului infinit, volum care poartă două date: anul 1925, data de tipărire şi 1926, anul de apariţie. În aceeaşi editură apar în 1926 ediţile princeps ale volumelor Inele şi Locuitorul şi speranţa sa. În numărul 135 al revistei Claridad se publică, traducerea din limba franceză semnată de Neruda, câteva fragmente din Caietele lui Malte Laurids Brigge de Rainer Maria Rilke. În revista Atenea, numerele 5 şi 10, se publică Durere şi Chinuri, poeme care vor face apoi parte din Reşedinţa pe pământ sub titlul Madrigal de iarnă şi respectiv Fantomă.
În anul 1927 Pablo Neruda este numit consul onorific la Rangoon (Birmania). Pleacă din Santiago spre Rangoon la 14 iunie, via Buenos Aires, unde se îmbarcă pe Baden, cu care călătoreşte până la Lisabona. Este însoţit de Álvaro Hinojosa. Soseşte la Madrid la 16 iunie. La 20 iulie se află la Paris, de unde pleacă spre Marsilia, continuîndu-şi apoi călătoria spre Rangoon. Tot în luna iulie trimite ziarului La Nación. Revistele El Sol şi Revista de Occidente din Madrid publică poeme de Neruda. În 1928 este numit consul la Colombo (Ceylon), iar 1929 ia parte la Congresul Panhindus desfăşurat la Calcutta. În 1930 este numit consul la Batavia (Java). La 6 decembrie 1930 se căsătoreşte cu Maria Antonieta Agenaar Vogelzanz. În 1931 este consul la Singapore. În 1932 după o călătorie pe mare, care durează două luni, se reîntoarce în Chile. La 28 august 1933 soseşte la Buenos Aires, unde fusese numit consul. În casa lui Pablo Rojas Paz îi întâlneşte la 13 octombrie pe Federico García Lorca. La 5 mai 1934, Pablo Neruda pleacă la Barcelona, unde este numit consul. La 4 octombrie se naşte la Madrid fiica sa, Malva Marina. La 6 decembrie ţine o conferinţă şi un recital de poezie la universitatea din Madrid, fiind prezentat de Federico García Lorca. În casa Morlei Lynch o întâlneşte pe Delia del Carril. La 3 februarie 1935 se transferă la Madrid, pentru aş exercita funcţia de consul.
La 18 iulie 1936 începe războiul civil spaniol, iar la scurt timp este ucis Federico García Lorca. Neruda începe ciclul de poezii intitulat Spania în inimă. Este destituit din funcţia de consul. Pleacă la Valencia, apoi la Paris. La 7 noiembrie scoate, împreună cu Nancy Cunard, revista Poeţii lumii apără poporul spaniol. Se desparte de Maria Antonieta Agenaar. În februarie 1937 ţine la Paris o conferinţă despre Federico García Lorca. Împreună cu César Vallejo fondează, în aprilie, Grupul hispano-american de ajutorare a Spaniei. La 2 iunie are loc la Paris Congresul Naţiunilor Americane, la care Pablo Neruda rosteşte o cuvântare, tradusă şi editată în limba franceză. Pe 10 octombrie, se înapoiază în Chile. La 7 noiembrie fondează Alianţa Intelectualelor din Chile pentru Apărarea Culturii, fiind ales preşdinte. La 7 mai se stinge din viaţă, la Temuco, tatăl său , iar la 18 august moare şi mama sa vitregă, doña Trinidad Candia. Don Pedro Aguirre Cerda, candidatul Frontului Popular, iese victorios la alegerile prezidenţiale din luna octombrie. Neruda străbate ţara întreagă ţinând conferinţe. Pe frontul de luptă din Barcelona se publică, în plin război civil, Spania în inimă. În 1939 este numit consul, cu sediul la Paris, pentru problemele emigrării spaniolilor. În martie pleacă spre Franţa, trecând prin Montevideo, unde ia parte la Congresul Internaţional al Mişcărilor Democrate, ca delegat din partea Alianţei Intelectualilor din Chile. În perioada aprilie-iulie se ocupă de problema refugiaţilor spanioli, pe care reuşeşte să-i îmbarce pe Winnipeg, vapor care ajunge în Chile la sfârşitul anului 1939. La 2 ianuarie 1940 se reîntoarce în Chile.
La 16 august 1940 soseşte în Ciudad de Mexico în calitate de consul general. În 1941 scrie Cânt pentru Bolivar, editat de Universitatea Naţională Autonomă din Mexic. Face o călătorie în Guatemala. În octombrie 1941 primeşte titlul de doctor honoris causa din partea Universităţii din Michoacán. În decembrie este atacat de un grup de nazişti la Cuernavaca, prilej cu care sute de intelectuali din toată America îşi manifestă sentimentele lor de solidaritate faţă de Pablo Neruda. În aprilie 1942 întreprinde o călătorie în Cuba. La 30 septembrie dă pentru prima oară citire poemului Cântec de dragoste pentru Stalingrad.
În februarie 1943 face o călătorie în Statele Unite, pentru a lua parte la întâlnirea "Glasul Americilor", desfăşurată la New York. Se înapoiază în Mexic, iar la 27 august i se consacră o adunare festivă cu prilejul plecării sale din această ţară, la care iau parte două mii de persoane. La 1 septembrie îşi începe călătoria spre Chile, vizitând în drum ţările de pe coasta Pacificului. La 3 septembrie se află în Panama, iar la 9 septembrie în Columbia, ţară în care în care este oaspete de onoare al guvernului prezidat de López şi al oraşului Manizales. La Caldas ia fiinţă complexul şcolar Pablo Neruda. La 22 octombrie se află la Lima şi apoi la Cuzco, unde vizitează ruinele preincaşe de la Macchu Picchu. Este oaspete de onuare al oraşului Arequipa. Soseşte la Santiago de Chile la 3 noiembrie. La 8 decembrie ţine conferinţele intitulate Călătorie în jurul poeziei mele şi Călătorie în inima lui Quevedo. În 1944 obţine premiul municipal pentru poezie.
La 4 martie 1945, este ales senator al republicii din partea provinciilor Tarapacá şi Antofagasta. Se editează broşura Salut Nordul şi Stalingradul. Obţine Premiul Naţional pentru Literatură în patria sa. La 30 mai rosteşte primul său discurs în Senat, editat apoi în Patru discursuri. La 8 iulie 1945 devine membru al Partidului Comunist din Chile. La 15 iulie, pe stadionul Pecaembú din São Paulo ia parte la festivitatea de omagiere a lui Luis Carlos Prestes. La 30 iulie devine membru al Academiei Braziliene de Literatură din Rio de Janeiro, discursul de primire fiind rostit de Manuel Bandeira. La 18 ianuarie 1946 este decorat de guvernul Mexicului cu Ordinul Vulturul Aztec. Cu prilejul candidaturii lui Gabriel Gonzáles la preşidenţie, este numit şef al sectorului de propagandă naţională. La 28 decembrie, printr-o şedinţă a tribunalului, numele său oficial devine Pablo Neruda. În 1947 face o călătorie în regiunea Strâmtorii Magellan. La 27 noiembrie publică în El Nacional din Caracas (în Chile exista cenzura presei de la 4 octombrie) Scrisoare intimă adresată unor milioane de oameni, motiv pentru care preşedintele Republicii Chile îi intentează un proces politic. La 6 februarie 1948 rosteşte un discurs în Senat, publicat apoi sub titlul "Acuz". La 3 februarie, Curtea Supremă aprobă destituirea lui Neruda din funcţia de senator al Republicii. La 5 februarie tribunalul hotărăşte arestarea sa. Începând de la această dată trăieşte ascuns în Chile, scriind Cânt general.
La 24 februarie 1949 pleacă din Chile traversând munţii, prin sud. La 25 aprilie ia parte la Primul Congres Mondial al Partizanilor Păcii, prilej cu care îşi dezvăluie ascunzătoarea. Este numit membru al Consiliului Mondial al Păcii. În iunie face o primă călătorie în Uniunea Sovietică, unde asistă la festivităţile prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Puşkin. La 27 iunie este omagiat la Moscova de Uniunea Scriitorilor Sovietici.În iulie vizitează Polonia şi Ungaria, în august Mexicul, împreună cu Paul Eluard, iar în septembrie ia parte la Congresul latino-american al Partizanilor Păcii, desfăşurat în Mexic, ţară în care rămâne până la sfârşitul anului grav bolnav. I se editează operele sau selecţii din poemele sale în Germania, Cehoslovacia, China, Danemarca, Ungaria, SUA,Uniunea Sovietică, Mexic, Cuba, Columbia, Guatemala, Argentina. La 28 ianuarie 1950 îi expiră permisul constituţional de a absenta din ţară, eliberat de preşedintele Senatului, don Arturo Alessandri. Vizitează praga, Parisul, Roma, New Delhi. Poezia sa este tradusă în hindusă, urdu şi bengaleză. În perioada 16-22 noiembrie 1950 ia parte la cel de al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii, care are loc la Varşovia. La 22 noiembrie primeşte împreună cu Picasso şi alţi oameni de artă, Premiul Internaţional pentru Pace pentru poemul său Să se trezească pădurarul.
La 10 februarie 1952, la Capri, începe să scrie volumul Strugurii şi vinul. În lunile iulie şi august călătoreşte în Berlin şi Danemarca. În Chile este revocat ordinul de arestare emis împotriva lui Pablo Neruda în urmă cu trei ani şi câteva luni. La 12 august se înapoiază la Santiago de Chile, unde este întâmpinat cu mari manifestaţii omagiale de bun venit. Se instalează în locuinţa de pe bulevardul Lynch. Vizitează Tamuco şi alte localităţi din Chile. În decembrie face o vizită în Uniunea Sovietică în calitate de membru al juriului pentru acordarea Premiului Internaţional pentru Pace.
La 22 ianuarie 1953, se întoarce din călătoria în Uniunea Sovietică şi organizează Congresul Continental al Culturii, care îşi desfăşoară lucrările în aprilie, în Santiago de Chile, şi la care iau parte mari personalităţi din America, ca Diego Rivera, Nicolás Guillen, Jorge Amado şi alţii. La 20 decembrie i se înmânează Premiul Stalin pentru Pace. Începe să-şi construiască reşedinţa numită "La Chascona". În 1954 Pablo Neruda îşi donează biblioteca şi alte bunuri universităţii din Chile, iar aceasta hotărăşte la rândul ei să finanţeze Fundaţia Neruda pentru Dezvoltarea Poeziei.
În 1955, se desparte de Delia del Carril. Termină de construit locuinţa numită "La Chascona", unde se mută împreună cu actuala sa soţie, Matilde Urrutia. Înfiinţează şi conduce revista La Gaceta de Chile. Se publică un volum de poezii alese în limba persană. Cânt general apare la Bucureşti, România[1]. Face un voiaj în Uniunea Sovietică, China şi alte ţări socialiste, precum şi în Italia şi Franţa. Întorcându-se în America, prezintă recitaluri de poezie în Brazilia şi la Montevideo, apoi îşi petrece vacanţa la Totoral, regiunea Córdoba, republica Argentina.
În 1958, activează în cadrul companiei politice în vederea alegerii preşedintului Republicii Chile. Face turnee şi organizează adunări populare. În 1959, Pablo Neruda începe să-şi construiască la Valparaíso reşedinţa numită "La Sebastiana".
Porneşte într-o călătorie în jurul lumii, trecând şi prin ţara noastră, participă activ la viaţa politică a timpului său, prin opere militante puse în slujba demnităţii umane. Călătorii, conferinţe, premii şi titluri academice, editarea în tiraje impresionante a operelor sale în spaniolă şi în numeroase alte limbi marchează recunoaşterea marii valori a poeziei sale, care culminează cu dercenarea Premiului Nobel pentru literatură în octombrie 1971. Nu mai puţin strălucită este activitatea politică din ultimii ani ai vieţii. În 1969 este desemnat din partea Partidului Comunist candidat la preşdenţia Republicii Chile şi în această calitate străbate întreaga ţară şi ia parte la tratativel care conduc la formarea Unităţii Populare. Ulterior se retrage în favoarea lui Salvador Allende, care este desemnat candidat unic. În 1970 ia parte activă la campania electorală a lui Allende. După victoria Unităţii Populare, când Allende devine preşedintele ţării, Neruda este numit ambasador în Franţa.
În 1972 este invitat la New York la Reuniunea Pen Clubului, unde ţine discursul de deschidere şi protestează împotriva blocadei la care Statele Unite ale Americii supuseseră ţara sa. Începe să-şi scrie Memoriile. Renunţă la funcţia de ambasador la Paris şi se întoarce în Chile, prilej cu care guvernul organizează în cinstea lui o mare adunare populară pe stadionul naţional din Santiago. La mijlocul anului 1973, adresează o chemare intelectualilor latino-americani şi europeni pentru evitarea războiului civil în Chile. La 11 septembrie, un puci militar răstoarnă guvernul Unităţii Populare, iar preşedintele Salvador Allende este asasinat. A murit la 23 septembrie 1973, la Santiago, la câteva zile după răsturnarea guvernului Unităţii Populare de către forţele armate reacţionare. Opinia publică internaţională a luat cunoştinţă cu profundă indignare de faptul că, după puciul militar, locuinţa sa din Valparaíso, precum şi cea din Santiago, unde se ţinea priveghiul pentru cel dispărut, au fost devastate şi distruse de fasciştii chilieni.


Absenţa

Abia te-am părăsit
şi umbli în mine, cristalină
sau tremurând,
neliniştită
rănită de mine însumi
sau copleşită de dragoste,
ca atunci când ochii tăi se închid
peste harul vieţii
pe care ţi-l dărui fără încetare.

Dragostea mea,
ne-am întâlnit
îsetoşaţi
şi ne-am băut toată apa
şi tot sângele;
ne-am întâlnit înfometaţi
şi ne-am muşcat
aşa cum muşcă focul,
lăsându-ne unul pe altul răniţi.

Dar aşteaptă-mă,
Păstrează pentru mine dulceaţa ta…
Eu îţi voi dărui, de asemenea,
Un trandafir frumos.


Cine moare?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un
efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale
Daca va fi sa furi, fura o sarutare
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in
fiecare zi...


Fiară de lumină

În nesfîrşirea mea nesigură, eu sînt
o fiară de lumină, încolţită
de frunzele şi de greşeala sa:
pădurea-i deasă; semenii mei trec
pe-aici, foind, se-ntorc sau rătăcesc;
eu mă retrag în vreme-aceasta însoţit
de garda mie azi de timp impusă:
tălăzuiri de mări şi aştrii nopţii.

E larg; puţin e, rar şi este totul.
De ochii mulţi văzuţi de ochii mei,
de-atîtea sărutări pe gura mea,
de-atîta fum ce mi-a-necat gîtlejul
din trenurile de odinioară:
atîtea gări bătrîne, fără milă,
şi colb din librării fără de număr,
eu omul, muritor, am obosit
de ochi, de sărutări, de fum, de drumuri,
de cărţi mai îndesate ca pămîntul.
Acum, în miez de codru rătăcit,
vuiet duşman aud şi mă-nspăimînt
nu de ceilalţi, ci chiar de mine însumi,
de convorbirea fără de sfîrşit,
de corul ce cînta mereu cu noi
şi tîlcurile sure ale vieţii.

Pentru c-odată, pentru că un glas,
doar o silabă, clipa de tăcere,
ori zvonul ne-ngropat al unui val
m-aşază faţă-n faţă cu-adevărul,
şi nu mai e nimic de tălmăcit,
nici de vorbit, căci asta era totul:
şi porţile pădurii s-au închis,
colindă soare deschizînd frunzişuri,
se-nalţă luna precum rodul alb,
şi omul împăcat acceptă soarta.


Poema 12

Pentru inima mea ajunge pieptul tãu,
Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge pînã la cer
Ceea ce dormea în sufletul tãu.

În tine e iluzia de fiecare zi.
Ajungi ca roua pe corole
Subminai orizontul cu absenta ta.
Într-o eternal fugã precum e valul.

Am spus cã-n vînt cîntai
Ca pinii si catargele
Ca ele înaltã si tãcutã esti.
Si te întristezi dintr-o datã ca o cãlãtorie.
Primitoare ca un drum vechi.
Sãlãsluiesc în tine ecouri si voci nostalgice.
Eu mã trezii si uneori emigreazã si fug
Pãsãri ce dormeau în sufletul tãu.


Poema 15

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã,
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ti-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat

joi, 9 iulie 2009

Marcel Proust


Fiul unor burghezi extrem de înstăriţi, Proust s-a născut în Auteuil (în partea sudică a Parisului, pe atunci un simplu sat din cel de-al XVI-lea arondisment) în casa unchiului său, fratele mamei sale, exact la două luni după semnarea Tratatului de la Frankfurt ce punea capăt Războiului Franco-Prusac. Naşterea sa s-a produs în contextul social foarte violent al suprimării Comunei din Paris, şi corespundea fazei de consolidare a Celei de a Treia Republici franceze. O mare parte din materialul romanului În căutarea timpului pierdut priveşte aceste schimbări, cu precădere declinul aristocraţiei şi ridicarea burgheziei care s-a produs în Franţa exact în această perioadă istorică, ce mai este cunoscută şi sub denumirea de fin de siècle.
Tatăl lui Proust, Achille Adrien Proust, era un faimos doctor şi un epidemiolog, profesor la Facultatea de Medicină, care s-a ocupat de studiul holerei, o boală ce făcea ravagii în Europa şi Asia. Fiind autorul a 20 de tratate de medicină, epidemiologie şi igienă, precum şi a unui număr foarte mare de articole medicale, a fost unul dintre modelele lui Proust. Jeanne Clémence Weil, mama lui Proust şi fiica unui evreu foarte bogat şi cultivat, poseda o cultură extrem de rafinată. Scrisorile păstrate de la ea demonstrează că avea un foarte dezvoltat simţ al umorului, stăpânea de asemenea limba engleză astfel încât să-i transmită fiului abilitatea si dorinţa de a traduce în limba franceză eseurile lui John Ruskin (conform biografului Jacques Yves Tadié).
La vârsta de doar 9 ani Proust suferă de primul atac serios de astm, drept pentru care întreaga sa familie îl consideră un copil bolnăvicios. Proust îşi petrece vacanţele în satul Illiers care a devenit model, alături de unele detalii preluate din casa unchiului său din Autueil, pentru oraşul fictiv "Combray", în care au loc majoritatea scenelor din romanul În căutarea timpului pierdut. (Illiers a fost de altfel rebotezat Illiers-Combray cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii lui Proust).
În ciuda sănătăţii sale precare, Proust a servit un an (1889-1890) drept soldat în armata franceză, şi a staţionat la cazarma Coligny din Orléans, timp care i-a oferit o altă locaţie pentru romanul său. Tânărul Proust a fost un diletant şi un monden cu trecere în saloanele aristocratice ale vremii, pe măsură ce renumele său de scriitor s-a consolidat. Reputaţia sa de snob şi de estet l-a împiedicat să găsească un editor pentru primul roman al ciclului "În partea dinspre Swann", printre cei care l-au refuzat numărându-se şi André Gide.
Proust era foarte apropiat de mama sa, după cum stau mărturie şi răspunsurile sale pe care le-a dat la un chestionar în timpul liceului, chestionar care îi poartă de altfel numele. Pentru a mai scăpa de insistenţele tatălui său care-i recomanda să lucreze, Proust a devenit bibliotecar voluntar la Bibliothèque Mazarine în vara anului 1896. După ce şi-a luat concediu de odihnă, l-a prelungit până când a fost dat afară, după câţiva ani. Nu a avut niciodată un loc de muncă stabil şi nu părăsit niciodată apartamentul părinţilor săi (conforma aceluiaşi biograf, Tadié).
Viaţa lui Proust şi cercul familiei sale s-au modificat brusc în primii ani ai secolului XX. În februarie 1903 fratele lui Proust, Robert, s-a căsătorit şi a plecat de acasă. Tatăl său a murit în luna septembrie a aceluiaşi an. În final mama sa avea să moară, spre disperarea totală a fiului ei, în septembrie 1905. Proust a moştenit o sumă uriaşă, în banii din zilele noastre aproximativ 6 millioane de dolari americani, un venit lunar de 15,000$. Cu toatea astea starea lui de sănătate a continuat să se deterioreze.
Proust şi-a petrecut ultimii trei ani de viaţă închis în celebra sa cameră cu pereţii din dopuri de plută, şi a lucrat zi şi noapte la încheierea romanului său, rămas în ciuda tuturor acestor eforturi, neterminat. A murit în 1922 din cauza unei bronşite căpătate în timp ce vizita expoziţia pictorului său olandez preferat, Vermeer şi este înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris.
Proust a scris şi a publicat din tinereţe. Pe lângă revistele literare în care publică încă din epoca în care era elev de liceu, La revue vert şi La Revue lilas, din 1890-1891, Proust a publicat un articol periodic in ziarul Le Mensuel (Tadié). În 1892 a fondat o revista literară care se numea Le Banquet (titlul francez al celebrului dialog al lui Platon, Banchetul, cunoscut şi sub denumirea de Symposium). În anii următori Proust a publicat povestiri şi eseuri în extrem de prestigioasa revistă literară La Revue Blanche.
În 1896 apare Les Plaisirs et les Jours, o antologie în care au fost adunate multe dintre aceste opere de tinereţe. Cartea era însoţită de o prefaţă a unui autor în vogă la acea vreme, şi anume Anatole France, de desenele unei Mme. Lemaire, şi era atât de dichisită încât atingea preţul dublu faţă de cel al unei cărţi normale. Cu toate acestea critica nu i-a acordat nici un fel de atenţie.
În acelaşi an Proust a început să lucreze la un roman care a fost publicat abia postum în 1954 şi care se numea Jean Santeuil (titlul nu-i aparţinea lui Proust ci editorului sau postum). Multe dintre motivele din În căutarea timpului pierdut au fost pentru prima oară schiţate aici, mai multe părţi din romanul fluviu sunt acum pregătite în Jean Santeuil. Portretul părinţilor e ceva mai dur în Jean Santeuil în contrast evident cu cel din romanul cel mare unde părinţii sunt văzuţi în culori mai calde, mai pastelate. Din pricina primirii destul de proaste de care s-a bucurat Les Plaisirs et les Jours, şi a unor dificultăţi interne de construcţie, Proust a abandonat treptat Jean Santeuil în 1897 si s-a oprit complet în 1899.
Începând cu 1895 Proust şi-a ocupat câţiva ani cu lecturile din Carlyle, Emerson şi John Ruskin. În urma acestor lecturi, Proust a început să-şi rafineze propriile sale teorii despre artă şi rolul artistului în societate. Responsabilitatea ce-i revine artistului este să se confrunte cu aparenţa naturală, să-i deducă esenţa şi să exprime această esenţă prin medierea operei de artă. Viziunea lui Ruskin era cea mai importantă pentru naşterea acestei teorii, iar opera lui Ruskin era atât de importantă pentru el încât Proust pretindea că ştie pe dinafară câteva cărţi ale acestuia, inclusiv The Seven Lamps of Architecture (Cele şapte lămpi ale arhitecturii), The Bible of Amiens (Biblia din Amiens), şi Praeterita (Tadié, p. 350). În ciuda faptului că engleza sa nu era prea grozavă, Proust s-a apucat să traducă în franceză două din operele lui Ruskin.
Planurile lui Proust de a-l traduce pe Ruskin au fost stopate de lipsa sa de cunoaştere a limbii engleze. Traducerile au fost verificate de Proust, apoi de Marie Nordlinger, vara englezoaică a amantului său Reynaldo Hahn, şi apoi au fost lustruite din nou de Proust. Când un editor i-a descoperit metoda, Proust a răspuns, "Nu am pretenţia că ştiu engleza, am doar pretenţia că il stiu pe Ruskin" (Tadié). Traducerea Bibliei din Amiens a fost publicată în 1904, cu o introducere amplă a lui Proust. Atât traducerea, cât şi introducerea au fost amplu comentate; Henri Bergson a caracterizat introducerea lui Proust, drept "o importantă contribuţie la studiul psihologiei lui Ruskin" şi a lăudat traducerea (Tadié, p. 433). În momentul publicării, Proust lucra la a doua traducere din Ruskin, Sesame and Lilies (Susanul şi crinii), pe care a finalizat-o în iunie 1905, cu puţin timp înainte de moartea mamei sale, şi a publicat-o în 1906.
1908 a fost un an extrem de important în dezvoltarea sa scriitoricească. În prima jumătatea a acestui an a scris pastişe după alţi scriitori pe care le-a publicat în diverse reviste. Aceste exerciţii de imitaţie a stilului altora l-au ajutat să exorcizeze stilul scriitorilor pe care îi admira. În plus, în primăvara şi vara aceluiaşi an a scris fragmente critice ce au luat forma unui eseu intitulat Contre Sainte-Beuve (Împotriva lui Sainte-Beuve).
Proust a început sa construiască un roman din asemenea fragmente disparate, roman la care a lucrat continuu. În linii mari era vorba de o operă literară centrată în jurul unui narator la persoana I, care suferea de insomnie şi care în timpul nopţii îşi aminteşte cum în copilărie o aştepta pe mama sa să intre dimineaţa în camera sa. Romanul trebuia să se încheie cu o examinare critică a teoriei lui Sainte-Beuve, şi apoi cu respingerea ideii că biografia unui artist este unealta principală pe care un critic o utilizează pentru a-i înţelege opera. Astfel iau fiinţă pe rând în acest şantier al caietelor iniţiale părţi semnificative din "Combray", "Swann indragostit", fragmente din La umbra fetelor în floare, Sodoma şi Gomora şi Timpul regăsit. Pentru că nu găsea un editor care să-l publice, Proust s-a îndepărtat foarte mult de proiectul său primar, deşi rezultatul final păstra multe motive şi elemente din această schiţă iniţială. În 1910 el lucra deja la "În căutarea timpului pierdut".
nceput în 1909 şi terminat doar parţial în anul morţii sale, ciclul de romane În căutarea timpului pierdut consistă din şapte volume groase, cu peste 2,000 de personaje. Graham Greene l-a numit pe Proust "cel mai mare romancier al secolului XX", iar Somerset Maugham a numit romanul lui Proust "cea mai mare ficţiune din toate timpurile până în ziua de azi". Proust a murit înainte de a putea să-şi corecteze şpalturile ultimelor trei volume, editate postum de fratele său, Robert.
Viziunea de tip multi-nivel al lui Proust este considerată de critici drept absolut originală. El a satirizat aristocraţia, a fost un analist al dragostei şi al geloziei, şi un pionier al romanului de introspecţie şi analiză ale conştiinţei. A creat peste 40 de personaje memorabile. Mai presus de toate mesajul cartii sale este afirmarea vieţii.
Opera lui Proust a fost influenţată masiv, se pare, de romanele lui Lev Tolstoi, în special de Anna Karenina, de stilul alb al romanelor lui Gustave Flaubert şi de teoria despre artă a lui John Ruskin.
Homosexualitatea e o temă importatantă a operei sale, dar pătrunde în acestea târziu, abia după moartea mamei sale. Astfel, după Calea spre Guermantes şi în celelalte volume, în special în Sodoma si Gomora, Proust recunoşte implicit că era el insuşi homosexual. Se presupune că a avut o relaţie cu pianistul si compozitorul Reynaldo Hahn.
Proust a tratat timpul ca fiind atât un element distrugător, cât şi un element pozitiv, a cărui esenţă poate fi descoperită numai de memoria intuitivă. Scurgerea timpului este explicată în lumina teoriilor filosofului francez Henri Bergson, pe care Proust îl admira şi cu care se înrudea. Reîntoarcerile în timp erau produse de contactul cu o madlenă, un obiect care declanşa un flash-back instantaneu.
Timpul este într-o scurgere constantă, momentele din trecut şi din prezent având o realitate egală. Proust a explorat de asemenea culmile psihicului uman, acţiunile subconştientului, şi iraţionalitatea comportamentului uman, în special în contact cu dragostea.
Opera lui, tradusă în multe limbi, i-a asigurat reputaţia în lume, şi metoda lui de a scrie a avut o puternică influenţă în literatura secolului XX. Un alt roman de-al său, descoperit şi publicat după moartea sa, este Jean Santeuil (3 volume, 1952). Traducătorii singurelor variante integrale în limba română ai romanului fluviu al Marcel Proust În căutarea timpului pierdut sunt Radu Cioculescu şi Irina Mavrodin.



marcel proust - prizoniera

miercuri, 8 iulie 2009

Şerban Foarţă


Poezia lui Şerban Foarţă
de Ilie Constantin


Şerban Foarţă (născut în 1942) trezeşte în comentatorul poemelor sale un fel de nerăbdare: aceea de a mai avea de aşternut, el însuşi, oarecari băgări de seamă, în ciuda dorinţei resimţite de a cita, cu nesaţ! Fiindu-mi drag să scriu despre poeţi, cu iluzia de a-i înţelege binişor, nu mi-a trecut niciodată prin gând să mă mulţumesc cu ceea ce găseam eu a cogita despre ei, ci m-am sprijinit cu sârg pe propria lor exprimare.

Pentru a-l ispiti pe lector, reiau celebra Balada baionetei din Bayonne, din volumul Simpleroze (Editura Facla, Timişoara, 1978). În ea, găsim deja, cum e firesc în creaţia poeţilor de această anvergură, toate seducţiile şi arta lui Şerban Foarţă: “Olanda vine din Olanda,/ caşmirul vine din Caşmir,/ că ni s-a ofilit ghirlanda,/ cu toate astea, nu mă mir.../ ...Am mai dansat o arleziană,/ a mai căzut un batalion:/ sclipea-n Artois o arteziană/ şi-o baionetă, la Bayonne.// De la Berlin venea berlina/ şi indigoul de la Ind;/ iubea Marcel pe Albertina/ şi era foarte suferind.../ ...Şi ne-a cuprins indiferenţa/ şi-a mai pocnit câte-un balon:/ sclipesc faianţele-n Faenza/ şi baionetele-n Bayonne.// Voltaire dormea într-o volteră / şi, între timp, filozofa,/ a mai trecut de-atunci o eră,/ a mai căzut câte-o sofa.../ ...De ce se clatină iatacul/ şi cad ghiulele pe balcon?/ Opriţi, opriţi, opriţi atacul/la baionetă, la Bayonne!// ÎNCHINARE:/ A mai trecut o belepocă;/ adio, domnule baron!.../ ...Sclipeşte-n soare, echivocă,/ o baionetă, la Bayonne.”

Găsesc, în mare, mulţumitoare prezentarea lui Şerban Foarţă în Dicţionarul Scriitorilor Români (Editura Fundaţiei Culturale Române, tom II, pp. 287-289), semnată I.C. (nu, nu sunt iniţialele mele!): “poezia sa proteiformă ia naştere sub mirajul sonurilor, al voluptăţii împerecherii vocabulelor mânuite cu maximă dexteritate”. Ultimul termen, dexteritate, îmi pare teribil de restrictiv, căci poetul nu “mânuieşte” materialul verbal, ci intră într-o fantastică rezonanţă cu cuvintele, participă intim la jocul de viziuni şi de semnificaţii conţinut de ele. Este un prodigios Proteu luând forme multiple, de peisaj, fiinţă vie, obiecte ale civilizaţiei şi vieţii de toate zilele, mii de lucruri care ar trebui să sufoce pagina – dar ea rămâne aerisită, netă, plină de viaţă!

Printre elegantisimele culegeri publicate de Şerban Foarţă la Editura Brumar din Timişoara se află Un castel în Spania pentru Annia (în 1999). Poemele au fost scrise cu un deceniu mai devreme, destinate odraslei unor prieteni – Annia – care, la mai puţin de patru ani, identifica lesne tablouri celebre. Mici reproduceri exigente stau faţă în faţă cu versurile – negreşit, lisibile şi la vârste mici, dar încă mai pline de miez la maturitate. La pagina 18, regăsim un “Portret de bărbat citind” de Hans Memling; alături, iată incitaţia intelectuală a poetului: “N-ai vrea să ştii, şi tu, ce carte,/ de care nu se mai desparte,/ citeşte acest vrednic domn,/ uitând de masă şi de somn?/ La pagina vreo patru sute,/ privirile i-au fost cusute/ cu aţa literelor mici/ ca nişte rânduri de furnici./ Ţesut în scumpa terfeloagă,/ El, unul, pare că se roagă... (...)”

Tot în 1999, a apărut la Brumar volumul Şalul, e şarpele Isadorei – şi el o reeditare, prima apăruse în regia autorului la Editura Litera, în 1978. Nu rezist plăcerii de a cita dedicaţia în versuri mie acordată: “Amicului Ilie Constantin,/ coautor al micului destin/ al celui care,-ntr-un amurg de pluş,/ i-a recitat, aproape clandestin,/ sonete, pe terasa «Pescăruş»”.

Mic, destinul lui Şerban Foarţă? A d^autres! Mie îmi pare unul din cele considerabile din poezia română de azi (verbul a considera cuprinde sintagma sidera însemnând stele la plural – deci “a privi luând ca repere stelele”)! Recitarea de pe terasa “Pescăruş“ a avut loc prin anii 1970-71, nu mă îndoiesc că i-am vorbit şi eu în versuri proprii. “Aproape clandestin” (rimă plăcută la “Constantin”, cel care, nu peste multă vreme, avea să-şi întârzie reîntoarcerea de la Paris cu aproape trei decenii...) vrea, cred, să spună că, pe atunci, Şerban Foarţă era cunoscut îndeosebi ca istoric şi critic literar, poezia sa abia începea să se reveleze.

As al versificaţiei de o halucinantă dificultate, pe care o pliază surâzând voinţei sale, el se pasionează de holorime, “în speranţa de a suprima (nepedepsit) aerul dintre cuvinte”... Iată un scurt eşantion:

Ce înger mântuie,-n ev, roza

din coloritul nul, mai ştiu.

Dincolo, ritul nu-l mai ştiu:

ce înger mântuie nevroza



când lacrimile,-n harpe, trec

un sânge ca de nalbe terne?

Un sânge cade-n alb, - eterne,

când lacrimile-n har, petrec?

În alt mod, într-o naraţiune lirică armonioasă (Postludiu: Tretievo Dekabria 1926), Şerban Foarţă scoate din uitare sinuciderea prin “şase mici sâmburi de revolver” a enigmaticei Galina Benislavskaia, iubită/ prietenă devotată a lui Serghei Esenin (sinucis prin spânzurare cu un an înainte), pe mormântul acestuia: “Când amor nu mai e/ ne rămâne sub cer/ o Promenade des Anglais,/ un hotel Angleterre.// Unii mor când vor ei,/ ceilalţi nu-şi cunosc ora;/ pentru blondul Serghei/ moare nu Isadora.(...)// În decembrie,-n trei,/ zi înscrisă cu dalta,/ pentru blondul Serghei/ sinucide-se alta.”

Şerban Foarţă - fascinat, evident, de şarpele şi eşarpele Isadorei Duncan -, insistă asupra pieirii ne-notorii a acestei “alta”: “Unii mor când vor ei,/ alţii, când bate ora,/ unii mor ca Serghei,/ alţii, ca Isadora.// Nu mi-i gându^la ei/ ci la Ea. (Mă asculţi?)/ Unii mor când vor ei./ Ceilalţi, nu. – Cei mai mulţi.”

Perfect de acord cu concluzia poetului, mă întreb dacă logica sa este bună. Ei (adică Esenin şi Isadora Duncan) constituie, tocmai, neasemănarea – de altfel, marcată de strofa precedentă; Galina moare când vrea ea, ca şi Serghei, în amintirea lui. Rămâne dansatoarea americană, care piere în 1929 – victimă a unui accident: lunga sa eşarfă ce flutura în vânt pe o şosea din preajma Nisei se prinde într-o roată a automobilului deschis, sugrumând-o. Destui poeţi au cântat acest sfârşit neobişnuit.

Teribilul şal apare încă de la început; chiar a doua zi după formarea la Moscova a cuplului Esenin-Duncan, Isadora se produce înaintea unui grup de prieteni într-o compoziţie a sa, Apaşul şi femeia – un dans în care ea era apaşul, iar victima feminină era... eşarfa! S-ar zice că lucrurile se “răzbună”, sau pun capăt unei intimităţi umilitoare. Maxim Gorki nu gusta modul de a dansa pe care Isadora Duncan l-a impus lumii, şi o spune cu o aciditate misogină, insistând asupra diferenţei de vârstă (ea avea aproape douăzeci de ani mai mult decât blondul Serghei): “Dansul ei înfăţişa parcă lupta între povara anilor şi sforţarea corpului ei răsfăţat de glorie şi de dragoste”.

În poezie română contemporană, (Editura revistei Convorbiri Literare, Iaşi, 2000, vol. I, p.477), vorbind despre Şarpele şi eşarpele Isadorei, Gheorghe Grigurcu îl situează pe Şerban Foarţă în descendenţa lui Macedonski şi Ion Barbu. El caracterizează această producţie poetică: “printr-o calofilie fanatică, dusă până la o delirantă pedanterie” şi “un hiperrealism (textualist, gramatical)”, considerând-o, global, o “încercare anteică”.

O desfătare intelectuală este şi cartea Caragialeta (Ed. Brumar, 1998), cuprinzând fermecătoare parafraze intime, la înălţimea autorului îngânat. Cu cât cititorul e mai împătimit de I. L. Caragiale – şi suntem legiune în această stare! – cu atât mai tare va iubi darul lui Şerban Foarţă. Ne trezim fremătând nu la viziuni de tip cosmogonic, la metafore nemaiîntâlnite, ci la impulsul de a ne amesteca printre locuitorii caragialeşti – moşii, contemporanii şi, poate, nepoţii noştri! –, recunoscându-i şi răspunzându-le. La paginile 9 şi 10, o defilare de prăvălii (din Momente?) încearcă, irezistibil, să definească existenţa: “Viaţa-i o iaurgerie”, ...o tutungerie, ...o simigerie, ...o boiangerie, ....o bragagerie, o...toptangerie (“mai tot anul/ târgui din toptangerie/ cu toptanul”), pentru a conclude, fin politic: “O sufragerie-i viaţa;/ sufragiul/ nu-i universel, dar piaţa,/ piaţa este”.

Volumul Spectacol cu Dimov (Editura Vinea, Bucureşti, 2002) evocă lumea literară românească, de prin 1968 până prin 1987, centrat pe iradierea spirituală a unui om de excepţie. La pagina 14, mă încearcă un frison retrospectiv din cele cu care erau darnici Dimov şi Ţepeneag, fascinaţi de contemplarea sfidătoare a verticalei: mersul în picioare, în echilibru, pe balustrada balconului – la etajul nouă, deasupra bulevardului Ştefan cel Mare! Prozatorul descrie strania atracţie într-o schiţă de tinereţe: “O luai încet pe pervazul de chihlimbar al străzii”. (Pervazul străzii desemnează ameţitor funambulismul din vis!) “Trebuia să fiu atent, fiindcă era alunecos şi, din cauza reflectării haotice a caselor de pe margine şi a verdelui atotstăpânitor care-i mângâia suprafaţa, înşela ochiul şi minţea piciorul”.

Iată ce resimte Şeran Foarţă faţă cu temeritatea angoasantă a celor doi şefi ai curentului oniric: “Or, domnul Leonid/ în blocul-stup, la catul IX,/ privind, ca într-un glob de rouă/ sau prin ocheane-ntoarse, strada/ cu lungi tramvaie, dedesubt,/ şi-ncălecând cu gând abrupt,/ el şi cu Ţepe, balustrada,/ adepţi ai unui joc extrem,/ dar îndoielnic, de-a suspansul,/ de care, încă mă mai tem,/ cum funambulului, balansul/ i-l simţi de parcă-ai fi chiar tu/ pe sârmă, nu altcineva, -/ Dimov, e limpede că nu/ prea avea chef de cinema,/ pe pânza lui rulând alt vis...”

Prin comparaţie cu “ruleta rusă” pe balustradă din care Dimov şi Ţepeneag au scăpat cu viaţă, pare-se în câteva rânduri, Şerban Foarţă minimalizează (la pp. 15-16) un alt joc “de-a cine stă în echilibru”, practicat de el şi Virgil Mazilescu, unde luarea de risc era redusă: “Eu şi Virgil aveam un joc/ de un cu totul alt calibru,/ mai neriscant, mai nătântoc,/ mai compatibil cu un claun:/ de-a cine stă în echilibru,/ mai mult, pe bietele picioare/ din spate ale unui scaun!”

E o amintire de prin 1968, o aflăm la finele poemului consacrat încercărilor la care era supus lemnul modestei mobile: “Cam pârâia la-ncheieturi/ sub greul inşilor maturi/ care eram, - când da în copt/ recolta lui şaizeci şi opt.” Recolta era, desigur, cea a verii cu pricina, dar şi a poeţilor pe cale de a se afirma – Mazilescu şi Foarţă aveau pe atunci douăzeci şi şase de ani...

La pagina 17, ne opreşte în admiraţie o holorimă de antologie:

Adie liniştea de seară

sub luna-n rozalb: astru pal;

sub luna-n roz, albastru-pal

adie-l liniştea, deseară,



ca în Virgiliu. – Beau amar

şi cred că lacrimile n-au gust;

şi cred că lacrimile,-n august,

ca în Virgil, iubeau amar.



Ultimele două versuri parafrazează, desigur, sintagma din Vergilius: sunt lacrimae rerum (citată şi de Al. Andriţoiu: “au lucrurile lacrimi ca-n Virgiliu”, de Dan Laurenţiu şi de alţii). Notasem pe pagină, că Şerban Foarţă este adroit comme un rhetoriqueur – iscusiţii maeştri ai versificaţiei care au dominat prima jumătate a secolului XVI francez. Retrag cele notate, el este cu mult mai bun, în condiţia sa de poet autentic, pe deasupra superiorităţilor de stihuire!

Un poem – la fel de fără titlu ca restul sumarului – este închinat, la pagina 24, nuanţelor luminii bucureştene, a căror bogăţie trezeşte intense ecouri sufleteşti în Dimov, ca şi în autorul volumului; există o poantă în final, delicată şi mişcătoare, dar, pentru a ajunge la ea, Şerban Foarţă mai avea de construit un adevărat “edificiu de lumină” (“şi-i o lume în lumină/ nesperat de-adevărată”, spune Nichita Stănescu): “Lumina albă, în reflux,/ filtrată printr-o copertină,/ ca să nu doară la retină,/ făcea cleriere, de un lux/ sau doi, pe pavilionul tern/(ca într-un pod cu obosită/ şindrilă, prin a cărei sită/ făinurile zilei cern)/ al unei mici grădini (cu hălbi/ de bere lâncedă, pe mese,/ cu straturi de cârciumărese/ şi-n spate, prăfuite nălbi (...)/ lumina ce cădea,/ cu ţârâita, pe beton,/ ca şi-n unghere, borţi şi nişe,/ făcea, acolo, luminişe,/ mai fiecare în alt ton, -/ spre însetarea lui Dimov,/ ce-mi spune, după nu-ş’ce văst-a:/ “Vi-l dărui dumneavoastră, p-ăsta!”/ şi-mi pune-n palmă unul mov.”

Deci, între doi domni, poeţi, într-un peisaj propice familiarităţii de berărie, unul îi oferă celuilalt... o fâşie din spectrul solar, lumina fiind filtrată de copertină în culorile fundamentale.

La paginile 29-30, o naraţiune deloc veselă (arestarea unui profesor biolog de către poliţia politică; dar în laborator se afla doar un colaborator, student din anul IV – nu altul decât tânărul Dimov, care e luat în locul celui căutat) se transformă într-un spectacol feeric. Plinătatea spunerii, cu graţie şi măestrie, redă admirabil reveria viitorului (sau deja formatului) poet în faţa acvariilor. Materia verbală este modelată cu o neverosimilă înlesnire, ce sfidează gravitatea – vorbesc, bineînţeles, de conţinutul grav al povestirii. Care nu ar putea fi cea a unui bijutier îndârjit, ci expresia de sine a unui poet inspirat.

Ce contemplă iminentul arestat?: “Zigzagul unui peşte/ de forma calului de şah;/ sub clopotele verzi, meduze” – (“meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, Ion Barbu este citat, cu un surâs complice!) – “ca-ntr-un harem de patru sute/ de hurii-al unui padişah,/ turbanul căruia,-n volute,/ aduce cu un nautil; (...)/ măşti, figuri,/ ochi, ochelari, oceli sau guri/ cu palpi, de eremiţi paguri,/ care squatează vile vide/ de gastropozi; armuri livide,/ tentaculi, cili, câte-un guvide/ mai dezolat; lungi trene, branhii/ când spastice, la ceas de-ananghii,/ când petulante şi-n erupţii/ cromatice, în prag de nupţii;(...)”

Mă opresc – ca să nu citez întreaga carte! – la un poem ce-i reuneşte pe Leonid Dimov, Şerban Foarţă şi mopete. Nu se întâmplă nimic excepţional, dar cât de vie îmi pare insignifianta scenă, şi cu cât miez este prezentată, parcă în glumă, lumea poeziei lui Mircea Ivănescu!: “Pe domnul care-şi face pete/ pe mâini (când scrie), pe Mopete/ l-am cunoscut (când da să urce,/ noi coborând) în prag de lift./ Ploua cu ace de molift/ şi n-ar fi vrut să ne încurce/ pe mine şi Dimov, cu care/ ar fi făcut o patrulare/ prin ploaia de a cărei apă/ se apăra prin ridicare/ de guler şi prin două sticle/ de amprentabile bezicle./ Era-nsoţit de-o groasă mapă/ cu poesii, mai vechi, mai nouă,/ în care, îndeobşte, plouă/ şi-n care el, pe larg, descrie/ cum e pe cale să le scrie/ într-un poem care transcrie,/ în şiruri paralele, ploaia,/ sau cum se aşeza să ningă/ şi fulgii ezitau în aer/ mai înainte să ne-atingă(...).”

...Ba, nu: musai să zic o vorbă şi despre poemul de la pagina 53, unde asistăm la o reacţie de disidenţă politică scriitoricească, abia schiţată dar neîndoielnică, şi care putea atrage represalii, prin 1981. La o conferinţă a “breslei condeierilor”, un trimis al lui Ceauşescu le aduce acestora mesajul Şefului. Cei prezenţi, unii sub ochii vigilenţi ai altora, “răpăie vânjos” aplauze la diverse, frecvente, pasaje. E periculos să rămâi aşezat atunci când sala se ridică, “spontan”, în picioare, ca un singur om, pentru a se lansa în ceea ce Dan Laurenţiu numea: “aplauze furtunoase, degradate în ovaţii”.

Or, iată: “Dimov nu s-a mişcat din scaun/ şi,-n veşnicia unui greu/ minut rapsodic, a stat ca un/ sfinx împietrit, - sunt martor eu/ ce m-aşezasem lângă el/ (şi-a trebuit să fac la fel).” De la poetul care fusese prins, prin 1949, pe cale de a urina pe soclul statuii lui Stalin de la Herăstrău, reacţia de “sfinx împietrit” nu constituie o surpriză. Admirabilă este expedierea între paranteze de către Şerban Foarţă a propriului său curaj: “şi-a trebuit să fac la fel!!


(articol preluat de la http://www.romlit.ro/poezia_lui_erban_foar)


Amicul X

Unul ca mine,
un I.L.C.,
nu e un cine,
este un ce;

greu e, pe umăr,
să-ţi cari nimicul:
eu sunt un nr.
într-un matricol;

eu sunt o literă, -
dacă mai sunt,
căci, când au venitără
‘n recensământ,

au fost în tot locul,
prin mahala,
cu terfelogul, -
la mine, ba!

Şansa mea este
amicul X
ce,-n orice chestie,
intră la fix;

el e un omni-
scient, şi-un atu
are: cu domnii
mari, e pertu.

Eu beau dintr-o cană
groasă şi albă,
o marghilomană;
el cere o halbă;

or, cum o cere,
după ce m-a ochit,
e o plăcere
să i-o achit!

El (simplu): “Vin
de la Marghiloman.”
EU: “Ei?” El: “Amin!
E la aman.”

Eu (să-i fac cheful):
“Şeful ce zice?”
El: “Nu-l ştii pe şeful?”
Şi: “Salve, amice!”

îi zice cutăruia
dintr-o trăsură,
barbeta căruia
e mai mult sură, -

care se uită
‘n gol, ca prin sticlă,
la X “ia te uită,
ce senil e Costică!”

“Arion?” zic; “Nu, zice
El. Ollănescu, -
mi-a zis să-i dau bice
lui Take ” “Ionescu?”

“Mda, zice X
Îl prinz cu-o chichiţă
şi-i zic: Dăduşi chix,
dragă Tăchiţă!”

Eu: “Şi decretul
asupra lefilor?…”
El (în secretul
tuturor şefilor):

“Aş! Lupt în van
cu Alexandru ”
“Marghiloman?”
“Da, frate; şi, tandru,

privindu-mi în cană:
“Băiete, zice,
o marghilomană!
Plăteşti tu, amice.”

Apoi, demisumbru:
“Cu metal, nu mă-ncumet,
dom’le, să umblu, -
mi-e frică de tunet.”


Fabula rasa

Cică nişte fără-saţ
Duceau lipsă de-antebraţ,
Şi-au rugat un râu cam bleg
Să le dea un braţ întreg.
Râul, bifurcat ad-hoc,
Juca noaptea cazacioc,
Neştiind că malul vlah
Nu văzuse propriu-i crah.
"Ecologi! O, ecologi!
Strigă el, pus în dârlogi,-
Nu mai trageţi vreo nădejde
Că mai are balta peşte."
Ecologii scot din mâl
Babiţe de Cernobîl,
Şi exclamă cu dichis:
"Serveşte-te de Green Peace!"

Morală
Bîstroe sau pelicanii.


Viiaţa lumii

Tare ne zgîndără
soartea cea luzără:
unde mai sîntără
ăia dă fusără?

Mult au mîncatără,
mult au băutără,
mulţi le-au cîntatără
din alăutără.

Laur şi iederă
pă frunte-şi pusără,
aiere-şi deteră
pînă apusără.

Lidăr sau lidără,
căşile,-n jenăre,
le-au învelitără-n
postăre, benăre, -

pe care vîntu le
rupe sau zgîndără,
neîntrebîndu-le
ce-or fi făcîndără

ăia dă-şi pusără
mutra pă dînsele...
Soartea cea luzără
ne toacă pînzele, -

tare ne zgîndără
şi ne tot buzără:
p-unde mai sîntără
ăi dă tot fusără?


Pasărea Phoenix

Iată că renaşte cel ce, singur, are
harul de-a se-ntoarce,
curăţit prin, mare,
flacără; de Duhu', cel hrănit cu-ambrozie,
'n vârf de chedru verde: cumpănă şi osie,


nouă ani de-a rândul; după care nouă,
penele-i se împlu, matinal de rouă...
...După care, toaca bate,-mi intră,
preajma-nmiresmând-o,-n vrednica incintă;


vine de se-aşează pe jertvelnic, arde
'n repede lumină de văpăi înalte:
ca să-l afle-aurora iarăşi viu şi fraged!...
...El, pe-a cărui piatră nu e scris:
HIC JACET


Pastel

Asaza-te sub micul cais
si ninsa lasa-mi-te, pana,
pe ochi, pe gura si pe mana,
va stapani culoarea weiss,
precum si-n parul tau de lana;

caci, nu uita, mai am o caisa
'n camara noastra de pe Rin,
cu lungi lulele si cu scrin,
cu sase farfurii de Meissen
si-o cadra a lui Crist, cu crin.