Nichita Stănescu (d. 1983)

A muri în zbor


Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.




Îmbrățișarea


Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.





Ritual de iarnă


Mereu câte-o cupolă,
alta mereu.
Ridicând ca de sfânt o aureolă,
sau numai un curcubeu.
Trupul tău drept. Trupul meu drept
ca la o ceremonie de nuntă.
Un preot de aer înţelept
cu două verighete de aur ne-nfruntă.
Tu ridici mâna stângă, eu , braţul stâng:
ne surâdem unul altuia ca în oglindă.
Prietenii tăi, prietenele mele plâng
cu lacrimi silabice, de colindă.
Ne sărutăm. Suntem fotografiaţi chiar atunci.
Fulger. Beznă. Fulger. Beznă.
Mă las pe un genunchi, cad în brânci.
Te sărut melancolic pe gleznă.
Te iau de umăr, mă iei de mijloc,
şi solemni intrăm în iarnă.
Prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc.
O tonă de zăpadă petse noi se răstoarnă.
Murim îngheţaţi. Din nou numai pletele
în primăvară ne-mpodobesc scheletele.




Secunda vieții mele


Secunda vieţii mele
mi-a luat-o un vultur în plisc
patru morţi şi opt răniţi
văzui pe şosea.

Secunda vieţii mele
în cer este în plisc la vultur
patru morţi şi opt răniţi
am văzut pe şosea.

Secunda vieţii mele
vulturul a dus-o sus la stele
patru morţi şi opt răniţi 
sunt pe şosea.

Secunda vieţii mele
a devenit raze
patru morţi şi opt răniţi
cât sânge, Doamne, pe şosea!





Astfel


Mă întorsesem strigând:
Unde este viaţa mea?
Doamne, ce-ai făcut tu cu mine
ca să-ţi mătur cu sufletul meu
natura lucrurilor.
De ce m-ai pus să-l văd pe arbor, doamne?
Şi, în genere, de ce m-ai dezrădăcinat,
făcându-mi picioare cu tălpi?
De ce m-ai blestemat să-mi fie
foame şi sete?
De ce te-ai logodit cu mine, doamne,
dându-mi dor de femeia mea iubită?
Hai, mori şi tu odată, doamne,
ca să fiu sigur că mor liniştit
şi nelogodit
şi plin de dor în sufletul meu
plin de dor.

Invitaţie la frumos şi "Lumină vie"

Nicăieri sufletul omului nu se simte mai împlinit ca în mijlocul culorilor. Simţi acest lucru, de pildă, atunci când priveşti lucrările unui pictor. Îţi dai seama atunci că te afli într-o lume aparte, o lume în care se stabileşte un echilibru între sublim şi culoare.

Printre aceia care slujesc, cu împătimire, culoarea, se numără şi Mihaela Cocheci, care vă invită sâmbătă, 5 noiembrie 2011, ora 18.30, la vernisajul expoziţiei de pictură “Lumină vie” de la Galeria Basil, din strada Popa Soare nr. 29, Bucureşti. 

Mihail Lermontov (n. 1814)

Înţelegere


Las` gloata să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi,
Prejudecata omenească
S-arunce-n cale-ţi cu noroi.

Naintea idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc;
La fel cu tine, gândul nu mi-i
Nici s-o urăsc, nici s-o iubesc;

M-afund, făr` să le caut rostul,
În chefuri - nici voios, nici trist:
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Doar pentru sufletu-mi exist.

Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii. Atâta tot!
Nu ne-om minţi noi niciodată
Nici alţii-a ne minţi nu pot.

În larma gloatei ne-ntâlnirăm,
O zi ca orice altă zi.
Fără de bucurii iubirăm,
Fără tristeţi ne-om despărţi.




Stanţe


Nu pot să mă chinui lîngă vatră-
Plec de-aici în lupta fără veşti.
Poate-acolo va-nceta să bată
Inima în care tu trăieşti.

De cerşit eu nu-ţi cerşesc iubirea,
Patima-mi la ce s-o mai cunoşti!
Focul-nalt ce-mi răscoleşte firea
Stinge-l-voi în sânge,printre oşti.

De-am să cad în noaptea fără lună
Lumea ştiu că nu măva boci.
A simţirii mele rea furtună
Nimănui povară n-o mai fi.

Sfintele nădejdi din anii-n freamăt
Vor sfârşi pe locul fericit
Unde fără gânduri,fără geamăt,
Va începe somnul mult dorit.

Dar, de nici în somnul ce-o să vină
Al iubirii trudnic vis amar
N-am să-l pot uita- şi-n grea lumină
Chipul tău o să-mi apară iar,

Dacă-n depărtatele hotare
Unde fericirea-şi face veac
Sufletu-mi de răni usturătoare
Nu va mai scăpa cu nici un leac,

Uită-te cu drag la cel ce pleacă,
Ce cu mândră inimă,de-aci,
Prin duşmani şi chinuri o să treacă,
Pentru slava ţării va muri,


Cel care întainică-mbătare
Cu privirea-n lacrimi te-aţintea,
Mila o stârnea- şi-atât de tare
La surâsul tău se bucura.





Captivul


Spargeţi zidul închisorii!
Luminoase zări mă cheamă.
Daţi-mi fata cu ochi negri,
Calul meu cu neagră coamă.
Să sărut frumoasa fată
Şi pe cal sărind deodată
Să m-avânt săltând în scări
Către limpezile zări!

Dar cine-ar putea să sfarme
Gratii, ziduri şi zăvor?
Fata cu ochi negri doarme
În bogatu-i foişor.
Calul fără frâu aleargă
Liber pe câmpia largă,
Zburdă-n voie şi-şi ia vânt
Fluturându-şi coada-n vânt.

Singur fără alinare,
Zidurile greu m-apasă;
Într-un colţ o lumânare
Abia arde, fumegoasă;
Şi-n tăcerea neagră, rece,
Pe la uşă-afară trece
Cu pas ritmic şi sonor
Paznicul nepăsător.





Elegie


O! zilele de ce nu trec
În dulce leagănul de pace şi visare,
Departe de-un pământ întreg
Şi de elită-n mişunare?
Dacă, strunind năluci imaginare
Aş fi-ndrăgit chiar spuma de joc copilăresc,
Atunci simţi-m-aş vesel şi firesc,
Atinci, la sigur, n-aş fi căutat
Nici desfătări de prinţ, nici lauri de-mpărat.
Dar mă scârbeşte bâlciul omenesc,
Iubirea candidă o las pentru copii:
Eu caut noi senzaţii şi infidelităţi,
Ce-mi biciuiesc cu alte bucurii
Sângele stins de patimi şi tristeţi,
Şi de amoruri timpurii.




Monolog


Te-asigur, nulitatea-i un dar pe-această lume.
La ce bun glorie, profunde cunoştinţe,
Talent şi dor imens de libertate
Când nu prea ştim ce-i de făcut cu ele?
Noi, fii ai nordului, ca plantele-i suntem,
O zi-nflorim şi repede pălim...
Ca astrul iernii pe un cer de plumb
La fel ni-i mohorâtă viaţa. Şi la fel
De scurtă-i monotona ei poveste.
Şi patria ne pare de năduf,
Şi pieptu-i greu, şi sufletul tânjeşte...
Fără a şti iubire, nici frăţie,
Vâltori sterile ne-ameţesc juneţea
Şi prea devreme bem otrava urii,
Şi cupa vieţii pare mai amară,
Şi nici o rază-n suflete, nimic.





(Poezii  traduse de Aurel Rău, Al. Philippide şi Ion Hădârcă.)

Eugenio Montale (n.1896)

Râuri


O, râuri,
sunt de-ajuns câteva săbii de iarbă
atârnând de stânci
peste delirul mării,
ori două palide camelii
în parcurile pustii
și un eucalipt care se afundă
prin foșnete și prin nebune zboruri
în lumină! Iată că în jur, ca șerpii,
într-o clipă nevăzute fire mi se încolăcesc,
biet fluture-n păienjenișul întins
de freamătul măslinilor, de floarea-soarelui
ce mă privește.

Dulcea robie de astăzi a celui
ce se predă aproape
spre a trăi din nou un vechi joc
niciodată uitat.
Îmi vine-n minte asprul filtru
întins adolescentului fără de cârmă:
în limpezile dimineți când se topeau
spinări de dealuri și de cer; în nisipul
țărmului veneau, în vârtejul amplu,
o pulsare egală de vieți,
o febră a lumii, și fiecare lucru
se mistuia în sine
ca oasele de sepie izbiți atunci
de valuri, pe încetul să dispărem,
să devenim
un arbore ori o piatră
de mare șlefuită, și în culoarea
apusurilor să ne topim
și să ne spulberăm ca trup,
ca să țâșnim asemenea izvorului
de soare beat și devorat de soare...
Erau aceastea
urările copilului - o, râuri! -
când rezemat de-o balustradă roasă
pierea pe-ncetul surâzând.

Câte spuneau luminile de mare
reci celui ce fugea de ele sfâșiat.
Lame de apă dezgolindu-se prin vaduri
de trecătoare ramuri, brune stânci
prin rumeguș, săgeți
de rândunele vagabonde...
O, cum puteam
să cred odată, pământuri,
frumuseți funerare, rame de aur
în agonia oricărei ființe!
Mă întorc
azi mai puternic către voi
ori mă înșel, cu toate că inima
pare că se topește-n amintiri senine - și aspre.
Trist suflet al trecutului
și tu voință nouă ce mă chemi,
e timpul să vă reunesc
într-un liman senin de-nțelepciune.
O zi va deveni o dată cu chemarea
unor glasuri de aur, de îndrăznețe măguliri,
o, suflete care nu mai ești divizat!
Gândește-te să schimbi în imnuri elegia,
să te refaci, să nu mai fii absent.
Asemenea acestor crengi,
ieri mizere și goale, astăzi pline
de freamăt și sucuri,
să simțim și noi mâine
o revărsare a visurilor,
o grabă nebună de glasuri
spre un rezultat, și-n soarele
ce vă inundă, râuri,
să reînflorim!





Calul troian


Nu era aşa de uşor să locuieşti
în calul troian.
Era înăuntru aşa de strâmt
încât păream sardele în saramură.
Apoi ceilalţi au ieşit, eu am rămas înăuntru,
nesigur asupra regulilor de luptă.

Dar asta o ştiu acum, nu atunci
când am ţinut în rezervă pentru ultimul act,
hotărâtor, cea mai bună parte a forţelor mele.
A fost un act nemărginit, aproape mişcarea
sacramentală a laşilor în pielea unui
patruped care n-a fost construit niciodată.




În parc


În umbra magnoliei
din ce în ce mai îngustă,
pocnind ca dintr-un suflu de ţeavă,
săgeata m-atinge şi se pierde.

O frunză părea, ce porneşte
din plop şi se stinge izbită
de vânt-poate o mână era
curgând prin verdeaţă.

Un râs ce nu-mi aparţine
străbate frunzişul cărunt
până la pieptu-mi, îl zguduie
un tril înţepând vinele,

şi râd împreună cu tine
pe roata diformă a umbrei,
mă alungesc de mine desprins
peste rădăcinile tari ca de os


şi mă joc peste faţa ta cu un pai...





Corn englez


Cântă cu grijă vântul
(amintind un scuturat de lame)
pe instrumentele copacilor,
curăță orizontul de aramă
unde fășii de lumină țâșnesc
ca niște vifore în cerul bubuitor.
(Nori fugare, senine
regate din văzduh! Porți
întredeschise ale unui înalt Eldorado!)
Iar marea solz după solz,
lividă schimbându-și culorile,
aruncă la țărm o trombă
de spumă moartă;
vântul ce-nviază și moare
în orele întunecate,
o, dacă ar cânta în seara asta
pe instrumentul tău dezacordat,
inimă!




Păsările vorbitoare


Morala dispune de puţine cuvinte
cineva a numărat patru sute dintre ele
şi recordul n-a fost doborât până astăzi.
Nici chiar păsările indiene
ce sunt acum la modă
şi seamănă cu mierlele
prădalnic clonţ de foc şi pene negre-albastre
nu izbutesc să spună mai multe.
Deosebirea constă doar în râs:
cel al falsei mierle nu e al nostru,
are o ţintă-anume, omul care se crede
mai liber decât ea: decât mine ce trec
zi de zi şi salut mâna aceea
de pene şi de sunete menite să trăiască
mai puţin decât mine. Aşa se spune, dar...

Edgar Allan Poe (d. 1849)

Annabel Lee

De demult s-a-ntâmplat, de demult...
Era lângă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,
O fecioară, Annabel Lee;
Şi trăia doar c-un gând - s-o iubesc mereu,
Şi trăia - să mă poată iubi.

Eu - un copil - şi ea un copil,
Lângă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire
Ca un cântec - Annabel Lee;
Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.

Şi aşa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,
Lângă marea cu ape-argintii
Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
Îngheţând-o pe Annabel Lee;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Şi-au închis-o în mormântul de piatră,
Lângă-o mare cu ape-argintii.

Chiar serafii, nicicând fericiţi ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării -
Da, aşa s-a-ntâmplat (şi cu toţii o ştiu
Lângă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,
Îngheţând, ucigând pe Annabel Lee.

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni decât noi, doi copii -
Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii -
Şi nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărţi
De-al frumoasei Annabel Lee.

Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
În mormântul din ţărmuri pustii,
Lângă ţărmuri cu valuri pustii.

Regret

Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.

Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! - Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
"Treci, treci", dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut

Singur

Din fragedă pruncie eu n-am fost
Ca alţii, nici ca alţii n-am văzut;
Nici patimelor mele n-am putut
Din ale lor să le aduc vreun rost.

Nici chinul lumii nu m-a chinuit,
Nici cântul lumii nu m-a încântat;
Şi singur în restrişti m-am consolat,
Şi ce-am iubit, eu singur am iubit.

Copil fiind, în cei ai vieţii zori,
În zorii vieţii mele de furtuni,
Sorbitu-m-a, din creste în genuni,
Misterul care încă-mi dă fiori;

Din cei munţi, din cele stânci,
Din torenţi, din ape-adânci,
Din cel soare în mişcare
Cu tomnatică splendoare,

Din fugare fulgere,
Cerului străpungere,
Din tunări de tunete,
Mugete-răsunete,

Şi din norul ce-l aseamăn
(Când al raiului contur
E azur jur-împrejur)
Cu un demon frate geamăn.

Un vis în miez de vis

Primeşte-acest sărut!
Şi-acum, la despărţire,
Să fie cunoscut
Că vis şi amăgire
Fu viaţa ce-am avut!


Speranţa arzătoare
De piere într-o zi,
Ori într-o clipă moare
Ce va fi fost a fi,
Nu tot pierdută-i oare?


În somn profund şi-n ochi deschis,
Un vis în miezul altui vis.


Pe-un ţărm de-amar şi chin
Am adunat în mînă
Nisip de aur fin:
Ci oare-o să-mi rămînă
Un bob măcar să ţin?


Privesc cum strecurate
Prin degete-n adînc
Mi se îneacă toate...
Pot doar atît: să plîng.
O, doamne, nu se poate
Un bob măcar să strîng?

Să fie tot ce ne e scris
Un vis în miez de vis?

Adormita

E miez de noapte şi de an.
În abur mistic, transmundan,
De opiu-i învelită luna.
Şi văd scurgându-se întruna,
Pe munţii murmurând nimic,
Din muchea ei, pic după pic,
Strop după strop, cu ireale
Cadenţe-n pământeana vale.


Pe un mormânt, un rozmarin
Îşi pleacă faţa spre un crin;
Defuncta, muceda ruină
Cu piept înceţoşat suspină.
Dar jos, ce dormitează jos,
Greu adâncit, misterios?
E râul Lete? Nu. E lacul
Ce-aproape treaz îşi duce veacul.
Şi-n cel sicriu, o, doamne, ce-i?
Irina, cu Ursita ei!


Stea lucitoare, drept e oare
Că raza ta şi-acum răsare?
Cu hohot de pe vârf de brad
Curenţii crunţi prin graţii cad -
Vrăjite, destrupate foale
Dau freamăt locuinţei tale,
Şi flutură fermecător
De sumbru adierea lor
Pe ferecatele capace
Sub care sufletul tău zace.
Sus peste criptă, jos sub mur,
Stafii, stafii, jur împrejur!


O, dragă damă, nu ţi-e teamă?
Ce vise peste Stix te cheamă?
Venit-ai peste mări şi zări
Să împli lumea de-ntrebări!
Străin ţi-e părul, şi mormântul,
Şi chipul palid, şi vestmântul!


În calmul sacru, grav, profund
Ea doarme! Fie-i somnul blând
În pace vecinică deplină!
Şi raiu-n grija lui s-o ţină!
În alt, mai pacinic, sanctuar,
La tristul lumilor hotar,
Mă rog să-i ocrotească Domnul
De umbre şi fantasme somnul!

Iubita mea, cum doarme ea!
Somn preaferice de-ar avea!
Iar viermii lin să o dezmierde,
Şi-n codrul ce-n genuni se pierde
O criptă-naltă de i-o fi
Sortită spre a o primi,
Acolo unde-n vremi apuse
Familia-i cu fast se duse,


Sepulcru singur, izolat,
Spre care va fi aruncat
Cu pietre în copilărie,
Ecoul lor dorind să-l ştie...
În veci nu s-o isca ecou
De ea pornit, din cel cavou!
Copilă tragică a sorţii!
Se tânguie-n străfunduri morţii. 

Serghei Esenin (n. 1895)

Întoarcere


Ceaţă,vânt,zăpadă şi tăcere,
Raza lunii fâlfâie tăcut.
Inima c'o molcumă durere
Îşi aduce-aminte de trecut.


Spulberat omătul se despică.
Pe-aşa lună,eu pe-ascuns ieşit,
Îndesându-mi cuşma de pisică,
Casa părintească-am părăsit.


Iarăş sunt în locurile mele,
M'au uitat? Sau minte mă mai ţin?
Stau măhnit,ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul lui cămin.


Cuşma mi-o frământ fără cuvinte,
Sufletul prin gânduri mi-l deşir,
De bunicii mei mi-aduc aminte
Şi de'zapezitul cimitir.


Toţi vom fi acolo...poţi să sameni
Viaţa ta cu râs sau cu tumult...
Pentru asta trag aşa spre oameni
Şi-i iubesc pe toţi atât de mult.


Pentru asta inima mi-i moartă
Când privesc al anilor prăpăd...
Veche casă c'un dulău în portă,
Par'că ştiu că n'am s'o mai revăd.





Mic sălaş în sineala obloanelor


Mic sălaş în sineala obloanelor
Care veşnic la tine mă chemi-
Prea aproape mi-e zvâcnetul anilor
Spulberaţi printre neguri şi vremi.

Codrul, lunca visez adese
Şi tomnatecul nostru lan,
Peste care sură se ţese
Stamba cerului nordic sărman.

Nu-mi doresc un afund de lume,
Înclinat spre încântec nu-s,
Dar în suflet păstrez fără nume
Gingăşia aleanului rus.

Îndrăgit-am cărunţii cocori
Ce în zarea pustie tot ţipă,
Că nu văd, pribegind pe sub nori,
Vreun ogor mănos sub aripă.

Doar mestecenii foşnesc în vânt,
Doar răchite golaşe şi ude,
Chiot lung de tâlhari se aude,
Ce te bagă de viu în pământ.

Cât nu cerc să-mi descânt de iubit,
Nu mă-ascultă simţirea păgână,
Drag îmi este mult, glie bătrână
În săraca ta haină de cit.

De aceea şi zvâcnetul anilor
Mai aproape-mi adie din vremi.
Mic sălaş în sineala obloanelor
Care veşnic la tine mă chemi.





Douăzeci de ani


Potopul ploii s'a topit în sine,
Furtuna toată s'a făcut nimic.
Serghei Esenin, mi-i urât cu tine,
Şi silă mi-i privirea să-mi ridic.


Printre copacii cerului se cască
Mari aripi neauzite de urechi,
Cântarea ta nu poate să trezească
Strămoşii, din mormintele lor vechi.


Ţi-a 'nsângerat cuvintele rebele,
Nemărginitul vremilor abis.
Nu peste veacuri, ci în tomuri grele,
Va răsuna zădarnicul tău vis.


Şi cineva l-o dramui sub pleoape,
Trosnind uscate degete, vârtos.
De nu ştiu cine seara ta-i aproape
Şi eşti pe lumea asta de prisos.


Pe Block şi Briusov, mâne-i vei întrece,
Şi mulţi din tine îşi vor face ţel.
Dar zorile la fel se vor petrece
Şi clipele vor izbucni la fel.


Tu n'ai să schimbi ţărânile ursuze,
Nici n'ai să dai cu versul tău îndemn,
Neputincioase, roşiile-ţi buze,
Sunt pironite pentru veci pe lemn.


Pentru vecie, braţele şi anii
Şi-a desfăcut stelarul tău Pillat...
O, Eli, Eli, Lama Sabachtani,
In asfinţit scoboara-mă treptat.





Amurgeşte purpuriul...


Amurgeşte purpuriul
Peste pânza de azur.
Râde-n lacrimi clopoţelul
Prin poiana dimprejur.

Se-ntunecă pe vâlcele,
Muşchiul pare de argint,
Iară luna printre stele
Pare-un corn alb sfâşiind.

O troică pe drum goneşte
Către hora-ntinsă-n sat.
Caii-aleargă nebuneşte,
Fetele privesc prin gard.

Pare-a fi cuprins de streche
Vizitiul cel frumos.
Dându-şi cuşma pe-o ureche,
El salută majestuos.

Mai roz decât o cămaşă
E-amurgul întins pe văi.
Iar trăsura aurită
trece-n zvon de zurgălăi.





Epitaf


Nu cădea tu steaua mea supţire,
Prăpădind mănunchi de raze reci,
Căci acolo'n fund de cimitire,
Inimile nu mai bat în veci.

Luminezi prin stepe şi prin vremuri,
Umplând pacea câmpului, spre zori,
Sufletul de friguri mi-l cutremuri
Ca strigarea duşilor cocori.

Inălţându-şi creştetul de sfântă
Peste culmi şi crânguri şi tăceri,
Aud iar cum nu ştiu cine cântă
Despre toate câte-au fost mai ieri.

Toamna asta 'n aur îmbrăcată,
Din aceşti mesteceni fără chip,
După cei ce am iubit odată
Plânge 'ncet cu frunze pe nisip.

Ştiu, ah ştiu! Curând- curând în seară
Şi din vina nimănui, mereu,
Subt grilaj de schijă funerară
Trebui- va ca să zac şi eu...

Se va stinge flacăra din vatră,
Inima întoarce- se- va' n praf,
Buni prieteni îmi vor pune-o piatră
Şi-or rima un vesel epitaf.

Dar privind tristeţea şi mormântul,
Pentru mine-aş scri, definitiv:
Şi-a iubit el ţara şi pământul,
Cum iubeşte crâşma un beţiv.