Leonard Cohen

Am două bucăţi de săpun

Am două bucăţi de săpun,
mirosind a migdale,
una pentru mine şi una pentru tine.
Pregăteşte baia,
ne vom spăla unul pe altul.

Nu am bani,
l-am omorât pe farmacist.

Şi uite un vas cu ulei
chiar ca în Biblie,
întinde-te-n braţele mele,
îţi voi face pielea strălucitoare.

Nu am bani.
L-am omorât pe parfumier.

Priveşte prin fereastră
la prăvălii şi la oameni.
Spune-mi ce mai doreşti
Şi-am să-ţi aduc imediat.

Nu am bani.
Nu am bani.

Cântec pentru liniştire

Coboară-ţi pleoapele
peste apă
alătură-te nopţii
ca arborii
sub care eşti întins

Cât de mulţi greieri
ce multe valuri
uşor după uşor
pe ţărmul fără de-ntoarcere

Sunt stele
dintr-o altă privire
şi-o lună
ca algele le iveşte

Şi nimeni nu va numi greierii vani
la vremea lor
la vremea lor
Şi nimeni nu-ţi va zice trândav
de vei muri cu soarele-odată.

Amanţi

În timpul primului crâncen pogrom
S-au întâlnit sub ruine o vreme-
Dulci negustori, ea schimbându-şi iubirea
Pe ale lui gânditoare poeme.

Şi-n faţa cuptoarelor încinse la roşu
Au reuşit, vicleni, un sărut,
Apoi soldaţii-au venit ca să-i smulgă
Dinţii de aur din gura de lut.

În crematoriul arzând cu putere
Printre flăcări, în sinistre odăi
El a-ncercat să-i sărute sânii arzând
Pe când ea ardea-n vâlvătăi.

Mai târziu el s-a-ntrebat adesea:
A fost negoţul lor adevărat?
Pe când cei din jur jefuiau fără milă
Şi ştiau că a fost înşelat.

Luna

Afară este lună.
Am revăzut obiectul cel măreţ
lipsit de complicaţii, chiar acum,
când am ieşit să-mi fac nevoile afară.
Se cuvenea să-l fi privit mai îndelung.
Îndrăgostit de lună nu sunt însă.
O văd în întregime dintr-o dată
şi totul se încheie
şi pentru ea, şi pentru mine.

Dar

Îmi spui că tăcerea
e mai aproape de pace decât poemele
dar dacă ţi-aş aduce-n dar
liniştea
(fiindcă ştiu liniştea)
tu ştiu că ai zice
Asta nu-i linişte
ci doar un alt poem
şi-n mâini mi-ai pune-o înapoi.

Lucia Demetrius

Memorii
-fragment-


Mă întorsesem deci de la Paris, unde nu putusem să stau atât cât să studiez pentru a trece doctoratul în filozofie. Încheiasem acolo romanul Tinereţe şi trimisesem în ţară articole, reportaje, interviuri pe care tata le dădea la „Rampa”. Scarlat Froda, ca şi înante de plecarea mea, nu plătea fiecare bucată în parte, ci o sumă oarecare pentru toate la un loc. Tata încasa aceşti bani şi mi-i trimitea prin Banca Naţională, convertiţi în franci. Pe vremea aceea nu era o greutate. Sumele pe care le-am primit de câteva ori erau mici, dar însemnau totuşi ceva la sărăcia mea aprigă, pe care bietul Charles o ajuta cum putea din sărăcia lui. Acasă, bineînţeles, mă aştepta multă dragoste, dar şi altă sărăcie. Ar fi nedrept s-o numesc mizerie, dar strâmtoare era. Trebuia neapărat să muncesc şi eu. A găsi un loc în învăţământ era aproape o imposibilitate. Mai bătusem doar scările Ministerului Învăţământului şi înainte de plecarea mea la Paris. Am reînceput să colaborez la „Adevărul literar”, la „Cuvântul liber” şi la „Vremea”. Din asta sigur că nu se putea trăi, că n-aş fi putut trăi dacă nu aş fi avut o familie cu care locuiam şi căreia cu sfială îi mai dădeam din cănd în cănd câteva sute de lei, ca să nu mă simt la douăzeci şi patru de ani întreţinută de un tată care muncea din greu la Casa Şcoalelor, după-masa la „Biblioteca pentru toţi”. Lucra tata chiar în Librăria „Alcaly” în fundul magazinului, în dreptul ultimei ferestre care dădea pe bulevard. Treceam prin faţa acestei vitrine când ieşeam în oraş, şi-i vedeam capul frumos, părul alb şi puţin răzvrătit, mâinile delicate pe condei. Uneori ridica fruntea, mă vedea şi el, şi ne zâmbeam fericiţi de parcă nu ne-am fi despărţit la prânz şi n-ar fi urmat să ne întâlnim la cină.

Revista „Vremea” era condusă de fraţii Donescu, fiii primarului Donescu. Nu-mi aduc aminte bine care era legătura acestui primar cu Dobrogea, dar aflasem că la Agigea exista o şcoală primară, unde era nevoie de învăţător. M-aş fi mulţumit şi cu acest post, deşi Agigea era departe şi licenţele mele îmi dădeau dreptul de a fi profesor de liceu. Aşa că lunea, cînd colaboratorii „Vremei” se întâlneau la redacţie, cu multă timiditate dar şi cu perseverenţă, rugam când pe unul, când pe altul din cei doi fraţi să vorbească cu tatăl lor, ca să-mi dea acel post. Amândoi mă asigurau că lucrul este ca şi făcut, dar el nu s-a realizat niciodată.

Veneau lunea la „Vremea” Anton Holban, care mi-a devenit un bun prieten, era totdeauna de faţă Traian Şelmaru care lucra în redacţie şi cu care am rămas prietenă până azi, Tudor Şoimaru şi alţii de care nu-mi aduc aminte. Mă duceam uneori şi la redacţia „Adevărului literar”, dar cred că treceam ca o stafie prin birouri, de timidă ce eram. Tinereţe, cum am spus, nu era primit de nici o editură.

Plimbarea manuscrisului cred că a durat mai bine de un an, timp în care scriam câte o nuvelă care apărea la „Vremea”, câte un articol pentru „Adevărul literar”. Unul dintre prieteni m-a întrebat de ce nu ofer cartea spre tipărire Editurii Fundaţiilor Regale. La asta chiar nu mă gândisem, mi se părea că e o editură prea importantă pentru cărţulia mea. I-am vorbit cu multă sfială lui Camil Petrescu, el doar mă îndrumase să scriu. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am dat-o. El nu lucra la editură, director era în acel moment profesorul Al. Rosetti, Camil conducea revista. Dar m-a ajutat. I-a fost dată spre citire lui Paul Zarifopol, pe care nu l-am cunoscut niciodată, care a murit înainte de apariţia cărţii. I-a plăcut, a făcut un referat bun, mi s-a spus din redacţie că a scris pe manuscris „excepţional”.

Eram, de când intrasem în facultate, prietenă cu Ionel Dobrogeanu-Gherea. Ionel era cumnat cu Zarifopol. El mi-a povestit că Zarifopol citea manuscrisul acasă, pe când el, Ionel Gherea, îi dădea târcoale şi aştepta cu prietenească emoţie verdictul lui. Deodată l-a auzit pe Zarifopol trântind o înjurătură. S-a speriat. „E atât de proastă cartea?”. „O înjur pe autoare, a spus Zarifopol, e în stare să se lase de scris, aşa cum sunt femeile, lipsite de perseverenţă, tocmai atunci când e nevoie de ea”.

Tinereţe a apărut în primăvara anului 1936. Am fost chemată la editură, mi s-a pus dinaite un vraf de cărţi şi o listă de personalităţi pentru care trebuia să scriu dedicaţii. Am scris, poate că şi patriarhului i-oi fi scris, nu mai ştiu, aşa era obiceiul la Editura Fundaţiilor.

Pe vremea aceea cronicile apărea după ivirea cărţii în librării. La Alacaly, din amabilitate pentru tata probabil, s-a făcut, după obiceiul vremii, o vitrină cu fotografia mea şi cu volume. M-am speriat puţin şi de cronici, aproape toate bune, şi de vitrină. Am plecat pentru zece zile la Galaţi, la o prietenă care era profesoară acolo. După atâtea încercări de a edita cartea, explozia asta de laude mă făcuse să mă pierd. Când m-am întors acasă, familia mea era fericită. Tata, care crezuse în meritele mele dar se şi îndoise de ele, aşa cum te îndoieşti totdeauna de oamenii cei mai iubiţi ca de tine însuţi, cu teama că nu eşti în stare să vezi clar şi să cântăreşti drept, îşi vedea speranţele confirmate, era senin şi întinerit. Atunci a picat ca un pietroi pe capul nostru cronica lui G. Călinescu. Pentru el cartea nu era numai slabă, ci şi impudică. Am fost tot atât de speriată ca de laudele celorlalţi critici. Nu mai ştiam ce trebuie să cred. Când eşti tânăr, treci repede de la încredere în tine la dispreţ. Trăisem doar o experienţă asemănătoare ca actriţă. Mă socotisem când talentată, când bună la nimic. Se putea foarte bine să aibă dreptate Călinescu, altfel de ce ar fi nimicit aşa cartea în cronica lui? Nu-l cunoşteam, nu-l văzusem niciodată, n-avea de plătit nici tatii vreo poliţă ale cărei ponoase să le trag eu. Unii prieteni mi-au explicat că de vreme ce Eugen Lovinescu preţuise atâta micul meu roman, G. Călinescu îl desfiinţa, din inamiciţie pentru criticul tot atât de recunoscut ca şi el. Undeva Lovinescu scrisese că G. Călinescu îi pare un birjar care arde cu biciul muşteriii altui birjar cu care e certat.

Se putea să fie aşa, se putea să fie altfel. Călinescu vedea poate mai clar în literatura mea. Mă năpădiseră iar îndoieli, frământări. Ceva mai târziu G. Călinescu a scris Istoria literaturii în care, foarte pe scurt, a repetat aceeaşi opinie despre mine. Nu ştiu dacă până la moarte a mai citit vreo carte de-a mea, afară de Marea fugă şi am rămas în Istoria literaturii a lui pecetluită o dată şi bine, ca la debutul meu. În schimb, Eugen Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu şi alţi critici ai vremii vedeau în paginile mele afirmarea clară a unui talent.



Să mă întorc cu câţiva ani în urma apariţiei acestui roman mic.

În 1934 sau ’35 de Ziua Cărţii fusesem ca orice cititor, la Librăria Alcalay, unde se dădeau autografe. Când am ajuns acolo, era încă lume multă. Primul om pe care l-am întâlnit era G. M. Zamfirescu, pe care nu-l văzusem de un an, dinainte de plecarea mea la Paris. Dragostea se vindecase, nu şi amintirea ei. Am fost emoţionată, fericită. Ca să putem sta puţin de vorbă, ne-am dus în fundul unei cărări printre rafturi de cărţi, unde nu era nimeni. Pentru prima oară i-am spus tot ce tăcusem altădată, şi asta năvalnic, cu sufletul la gură. Vorbea şi el, spunea cuvinte afectuoase, în sfârşit asta a fost singura oară în care ne-am vorbit deschis. După ce ne-am spus tot ce aveam pe inimă, eu mai mult, el mai ponderat dar mai fierbinte decât altădată, am văzut că raftul în faţa căruia ne oprisem se mişcă, ne-am dat seama că nu fusesem singuri, că cineva ascultase tot ce ne mărturisisem. Din dosul acelui raft a ieşti un om scund, urât, negru, cu o privire plină de furie parcă şi s-a depărtat fără să ne salute. „E Călinescu!” mi-a spus Gemi. Poate că altcineva şi-ar fi semnalat prezenţa de la început, auzind despre ce vorbeau doi oameni care se credeau izolaţi de toată lumea. Şi se mai poate ca, vorbesc cu păcat, să-l fi iritat grozav pe acest om care se voia adorat, care se voia idol, ca alt bărbat să fie atât de iubit cât îi auziseră urechile. Această iritare poate că a dăinuit şi la apariţia romanului Tinereţe.

Am citit şi eu Enigma Otiliei, cam pe atunci apărută. Grozav aş fi vrut să nu-mi placă, dar din păcate mi-a plăcut. Nu acelaşi lucru mi s-a întâmplat cu Bietul Ioanide peste ani de zile. Cartea mi s-a părut încărcată, risipită în multe domenii pe care autorul nu le cunoaşte, ca de pildă arhitectura. L-am auzit şi vorbind de câteva ori. Uneori admirabil, dar cu un glas îngrozitor, care suia şi cobora fără rost, plin de stridenţe, fără nici o legătură în modulaţiile lui (dacă li se puteau spune modulaţii) cu ideile pe care le expunea.

Şi peste mulţi ani, după război, am mai avut cu el o păţanie. Academia Română comemora patru sute de ani de la moartea lui Rabelais. Din partea Academiei avea să vorbească G. Călinescu, din partea Uniunii Scriitorilor eu. Nu era lucru uşor să vorbeşti alături de Călinescu, om cu vastă cultură, academician şi profesor universitar, dar şi cu altă autoritate decât a mea. M-am pregătit cât am putut de bine. Mi s-a spus că fiecare dintre noi vom vorbi douăzeci de minute, am căutat să-mi încadrez textul pe care aveam să-l citesc în timpul cerut.

Era o zi cumplită de vară, în care şi aula Academiei te sufoca. Mai era şi după-masă, oră la care cinstiţii academicieni se odihnesc puţin. Primul a vorbit Călinescu, la un înalt nivel, amestecând zeci de citate latineşti şi franţuzeşti în vorbirea lui. Ascultătorii erau sleiţi de căldură şi atenţie. Călinescu a vorbit cam vreo oră şi jumătate. Când am ajuns eu la tribună, publicul era ostenit şi adormit. Nu cred că am spus lucruri excepţionale, am rostit idei corecte. Când am sfârşit, auditoriul a oftat din adânc. Galeria sau băncile de sus erau pline de elevii lui Călinescu, care îl aplaudaseră furtunos. Parterul, academicienii adică, m-au aplaudat pe mine moderat. Poate că nici nu meritam mai mult, sigur este însă că şi ei erau istoviţi.

Am mai întârziat puţin în curtea academiei de vorbă cu unul sau altul şi am plecat spre casă cu o prietenă, pe Calea Victoriei. În faţa noastră înainta un grup dens: era profesorul Călinescu împreună cu elevii lui. Chiar în clipa în care am trecut pe lângă grup, Călinescu, lăsat pe vine, cu braţele în lături, ţipa ascuţit: „S-a văzut clar că ea nici nu l-a citit pe Rabelais!”. Când i-am depăşit, i-am spus tare şi calm: „Bună seara!”. Voiam să ştie cel puţin că l-am auzit. Nu ştiu dacă acest fapt l-a tulburat sau l-a bucurat. M-am răzbunat şi eu cum am putut.



Îmi dau seama că ar fi trebuit să mă port mai frumos cu Eugen Lovinescu. Lui îi datoram faptul că de la început, de când apăruseră primele fragmente ale cărţii mele, numele meu începuse să circule.

Mă dusese la el prima oară Camil Baltazar. Citisem un fragment din romanul Tinereţe. Îi plăcuse, avusese cuvinte bune pentru el. Eram pe vremea aceea atât de sălbatică şi de emotivă, încât bietul Baltazar şi nevasta lui mă luaseră aproape pe sus ca să mă prezinte maestrului în zi de duminică, zi de cenaclu. S-a întâmplat ca în aceeaşi zi Hortensia Papadat-Bengescu, care de mult timp nu mai călcase pragul lui Lovinescu, să vină şi ea şi să fie primită sărbătoreşte. Asta a întunecat puţin succesul pe care îl avusese proza mea, dar n-a şters complet impresia bună pe care o făcuse.

În cenaclul lui Lovinescu venea o lume amestecată. Scriitori care se afirmaseră cu ani în urmă, ca Felix Aderca, Sanda Movilă, Hortensia Papadat-Bengescu, tineri care făgăduiau şi s-au şi ţinut de cuvânt ca Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Dan Petraşincu, Ioana Postelnicu, Cella Serghi, dar şi o mulţime de femei care citeau uneori ceva lipsit de orice valoare şi care în adevăr n-au realizat niciodată nimic. Lovinescu nu închidea uşa în faţă nimănui, dar nici nu acoperea de laude pe oricine. În general era ponderat, ironic, rece. Duminică seara oprea la cină câţiva din cei mulţi care veniseră la cenaclu, dar nici atunci nu era mai cald sau mai expansiv. Răceala lui mă îngheţa. Nu mă duceam regulat la cenaclu, dar de câte ori mă duceam, cu un manuscris în buzunar, când îmi venea rândul să citesc, mă apuca panica. Mă juram în gând că dacă scap cu bine şi de data asta, în viaţa mea nu voi mai veni să aştept (pentru că de fapt de asta veneam) încurajări sau cuvinte de laudă. Acum, când răsfoiesc în caiete vechi în care notam uneori ce mi se întâmpla, găsesc cu uimire citate cuvinte uluitor de bune pe care mi le-a spus Eugen Lovinescu după apariţia romanului Tinereţe. O întârziată pudoare mă opreşte să le transcriu aici. Există în cărţile lui opinia lui scrisă despre literatura mea. Asta ajunge.

Ar fi trebuit ca recunoştinţa mea pentru el să întreacă micile dezamăgiri care mă ţineau departe luni întregi de cenaclul acesta în care eram bine primită. Dar se petrecu altfel şi nu ştiu ce diavol mă face să ţin şi azi minte câteva întâmplări care m-au şocat atunci.

De pildă, după prima lectură pe care o făcuse el, mă condusese acasă Dinu Nicodin, un scriitor în vârstă sau în vârstă pentru părerea mea de atunci, şi-mi ceruse să-i dau să citească şi nuvele pe care nu le publicasem încă. Era un domn foarte binecrescut, foarte elegant, care purta monoclu şi şevalieră pe degetul mic, care locuia la Hotel Capşa şi era, aşa se spunea, un vânător pasionat, altă caracteristică a boieriei pe atunci. I-am dat acele texte dactilografiate.

După un timp, m-am dus pentru a doua oară la Lovinescu, în zi de lucru, nu de cenaclu. Mi-a spus că Dinu Nicodin i-a lăsat un plic pentru mine şi a şi scos acel plic mare, sigilat cu şevaliera lui pesemne. Dar până să întind mâna şi să-l iau, Lovinescu a scos un coupe-papier, a desfăcut plicul şi a scos din el manuscrisele pe care i le dădusem lui Dinu Nicodin şi un cartonaş pe care erau scrise câteva cuvinte de mulţumire şi de felicitare. Gestul ăsta m-a surprins şi m-a dezamăgit. Definea o trăsătură de caracter care parcă nu se potrivea cu maestrul atât de demn în răceala lui, cu domnul care ştia prea bine ce e distanţa între noi şi el. Curiozitate? Nevoia de a cunoaşte mai repede debutanta în literatură, care se purta atât de smerit? Ce era între ea şi Dinu Nicodin? Oricum, am fost uluită.

Despre lecţia pe care mi-a dat-o în mica librărie a lui Montaureanu, când îi mulţumeam pentru o cronică pe care o publicase despre romanul Tinereţe şi-i mulţumeam cu întârziere, numai datorită faptului că îl întâlnisem, a scris el însuşi în volumul Memorii.

După incinerarea lui Anton Holban, nepotul lui, delicatul scriitor şi omul extrem de sensibil, toţi membrii cenaclului Lovinescu ne-am dus acasă la el. Toţi aveam gâtlejul încă sugrumat de plâns, ochii plini de lacrimi. S-a vorbit, fireşte, despre Anton Holban. Conversaţia a lunecat pe nesimţite către aventurile sau slăbiciunile lui Holban. Se spunea că ultima lui dragoste era o femeie mică, slăbuţă, cu înfăţişare de copil.

– Câte kilograme ai, domnişoară Demetrius? a întrebat deodată Lovinescu. Nu ştia bine dacă între mine sau Anton Holban fusese numai prietenie sau mai mult. Voia să afle. Şi tocmai în acea zi.

Întrebarea asta care încerca să fie o glumă, m-a lovit ca o palmă. Am mai stat câteva minute şi am plecat. Şi iar n-am mai călcat luni de zile pe la cenaclu.

Tata nu era prieten cu Eugen Lovinescu şi nu-i trecuse niciodată pragul. A vrut totuşi să meargă într-o zi de lucru cu mine la el. Şi era recunoscător pentru faptul că mă aprecia atât. Lovinescu m-a întrebat cum priveam un capitol dintr-o carte a lui pe care mi-o dăruise. N-am ştiut să-i răspund pentru că nu citisem cartea. „Va să zică n-ai citit decât paginile privitoare la dumneata? Să mi se usuce mâna dacă ţi-oi mai da vreodată o carte!”. Tremura de furie. Acel „să mi se usuce mâna” ne-a înfiorat şi pe tata şi pe mine. Această scenă brutală, de mine poate meritată, dar cu totul nepotrivită cu prezenţa tatii, ne-a făcut pe amândoi să plecăm muţi şi speriaţi. Şi iar l-am ocolit.

Îmi pare rău că nu mi s-au şters din memorie clipele astea. Dar tot atât de bine îmi aduc aminte că în anul 1943, primăvara, Eugen Lovinescu era internat la spitalul Colentina. M-am dus într-o dimineaţă să-l văd. Se afla în pavilionul doctorului Lupu, într-o frumosă şi însorită odaie. Şedea într-un fotoliu, foarte slăbit, foarte palid. Voia să-şi pună termometrul şi n-avea putere să-l scuture. L-am scuturat eu şi mi-am dat seama în acel moment că maestrul e pe sfârşite. Am stat mult de vorbă şi pe alt ton decât cel puţin ironic care era tonul lui dintotdeauna. Mi-a spus, şi n-am notat atunci, la vreme, cuvintele lui neobişnuite, că socoteşte că ar fi trebuit să se poarte altfel cu mine, că poate m-a jignit uneori şi-i pare rău. Jignirile cântăreau foarte puţin în balanţă faţă de marele bine pe care mi-l făcuse, dar îşi dădea seama că mă răniseră la rândul lor. Aveam în faţa mea un alt Eugen Lovinescu, un om cald, care nu-şi ascundea căldura, care nu se sfia să fie sentimental.

Atunci l-am văzut pentru ultima oară. Ar trebui să-mi aduc aminte numai de acel Lovinescu sensibil şi apropiat, dezbrăcat de morga care îl acoperea ca o armură.

N-am ţinut un jurnal de la un capăt la altul al vieţii mele. Uneori am notat câteva luni în şir ce mi se întâmpla sau ce simţeam, apoi mă lăsam păgubaşă! Astăzi, cu memoria mea care nu e foarte bună, încerc să pun cap la cap perioade din viaţa mea. Dar cred că n-are mare însemnătate faptul că greşesc poate şi plasez un eveniment sau un chip cu un an mai devreme sau mai târziu decât l-am trăit sau cunoscut. Multă vreme după ce sfârşisem Conservatorul, afară de lunile în care am fost la Cernăuţi sau la Paris, am continuat să mă duc la cursurile Alicei Voinescu.


(fragment preluat din volumul postum  "Memorii", de Lucia Demetrius, Ed. Albatros, 2005, Bucureşti)

Dante Alighieri

Divina comedie

Paradisul

-fragment-

Cântul XIII

Vrând bine să-nţelegi ce-acum văzui,
imagini fă-ţi în gând şi neclintite
ca stânca să le ţii, cât timp îţi spui.

Ia cincisprezece stele-n felurite
bucăţi de cer, cari ard aşa de clare
că-nving şi zări oricât de-acoperite;

ia Carul cel ce zi şi noapte are
atâta loc, că,-ntors în orice fel
proţapul său, el vecinic nu dispare;

şi ia şi gura cornului acel
ce-ncepe-n osie,-n vârfu-i care-ascunde
un punct ce-a lumii osie-o ţine-n el,

şi două semne fă-ţi apoi rotunde,
cum fu făcut şi de-a lui Minos fată
simţind al morţii ger cum o pătrunde;

şi cum o roată-i de-alta luminată
şi ambele rotesc şi-aşa că-n drum
rotirea lor li-e cale-ntâmpinată;

şi-abia un palid chip avea-vei cum
fu grupa lor şi dubla-le-nvârtire
pe lângă punctul unde stăm acum,

căci ea-ntrecea atât orice privire,
pe cât mai sus de cursul linei Chiane
e cea mai iute-a cerului rotire.

Nu cânt-aici pe Bah, şi nici peane,
ci trei persoane-n vecinica natură
unind divinu-n trupul firii-umane.

Când joc şi cânt apoi sfârşite fură,
din griji în griji ferice-a-şi trece zorul,
spre noi aceste lămpi un front făcură.

Acelaşi foc ce-mi fu povestitorul,
Francisce,-al vieţii tale minunate,
a rupt tăcerea ce unea tot corul:

— „Când e bătut un rând de spice, frate,
şi boabele-n grânar acum sunt puse,
mă-ndeamn-un dulce dor şi-alt rând a-l bate.

În pieptul, crezi, cui scoas-o coastă-i fuse
din ea spre-a face-obrazul minunat
a cărui gur-atâta plâns ne-aduse,

şi-n pieptul cui, de lance-nsângerat,
şi-ntâi şi-apoi răsplat-a dat deplină
Încât iertare-oricărei culpe-a dat,

cât poate-umana fire-avea lumină
fu pusă toată-n ei de-acela care
zidit-a pe-ambii-n mila sa divină.

şi deci ce-am spus mai sus ţi-e de mirare,
că n-a văzut alt om aşa de-afund
ca bunul cel ce-a cincea faclă-l are.

Desehide-ţi ochii-acum la ce-ţi răspund
să vezi, că tu ce crezi şi-a mea rostire
sunt una-n tot ca centru-ntr-un rotund.

Tot ce-i etern sau poate-avea perire
nu e decât reflexul din ideea
ce-o naşte-al nostru rege prin iubire.

De primul, cel ce-o naşte-apoi, aceea,
lumină vie-n veci nu se desparte
şi nici de-amor, ce-i faţa lor a treia.

Prin mila sa el razele-şi împarte,
ca şi-n oglinzi, în nouă subzistenţe,
ci-n veci fiind tot unul mai departe.

De-aci scoboară-n ultime potenţe
din act în act mai jos, mereu slăbind,
şi-abia mai naşte scurte contingenţe;

şi-acestea eu le judec ca fiind
născute stări, şi cerul le produce,
ori cu sămânţ,-ori fără ea, rotind.

Dar ceara lor şi mâna ce-o induce
nu sunt de-un fel, de-aceea şi izvodul
mai mult, ori mai puţin sub semn străluce.

De-aici şi pomii felurit au rodul,
mai bun ori rău, deşi de-o rădăcină,
de-aci se naşte geniul sau nărodul.

De-ar fi şi ceara-n toate-atotdeplină
şi-ar fi şi ceru-n toat-a sa putere,
perfect-ar fi şi-a semnului lumină;

natura-i însă-n veci aci-n scădere:
artist ce-a artei şiguranţ-o pune
de-ajuns în op, dar cea din mâni îi piere.

Deci, când virtutea prim-astfel dispune
şi-mprim-aşa iubirea sa-nfocată,
s-atinge-atunci suprema perfecţiune.

Aşa pământu-ajunse demn odată
perfecte vietăţi din el a da,
şi-aşa Fecioar-ajunse-nsărcinată.

Într-astea deci aprob părerea ta:
ca-n doi aceia nu mai stete minte
umană-n veci şi nici nu va mai sta.

Dar, dac-acum eu n-aş vorbi nainte,
tu: Cum a fost deci făr’ de-asemănare?
din nou mi-ai sta cu-acelaşi trai cuvinte.

Dar, ca să-ţi pară clar ce-ascuns îţi pare,
socoti ce-a fost, ce cauz-avu să nege,
când „Cere!“ i s-a zis, să cear-atare.

Eu n-am vorbit să nu poţi tu-nţelege
că rege-a fost şi deci el cuminţie
ceru, spre-a fi desăvârşit un rege.

Dar nu spre-a şti-n ce număr pot să fie
motorii-aci, nici dacă, din necesse
şi-un contangent, necesse-o să ne vie,

nici şi est dare primum motum esse,
nici dacă vrun triunghi, ce n-ar avea
unghi drept, în semicerc el totuşi iese.

Ce-am spus şi-ţi spui şi-acum, de poţi vedea,
un cap regal ceru şi deci spre-atare
ştiinţ-a săgetat intenţia mea.

Spre „nu sui“ de nalţi tu gânduri clare,
cunoşti că numai regi am în privire,
căci mulţi sunt regi, dar buni găseşti arare.

Ia-mi vorba deci cu-această osebire
şi-atunci ea poate sta cu tot ce crezi
de primul om şi-al nostru dulce mire.

şi plumb pe tălpi, ca-ncet să năintezi
asemeni c-un trudit, să-ţi fie-aceste,
când mergi spre „da“ şi „ba“ şi nu le vezi,

căci cel mai prost din proşti acela este
ce-afirm,-ori neagă fără de-a distinge
şi sare-aşa vorbind fără de veste.

Pe false căi de-aceea ne şi-mpinge
orice curent creat pe-un calapod,
iar patima a noastră minte-o-nvinge.

Din mal te-ntorci mai rău decât nărod,
căci nu te-ntorci cum pleci, când a pătrunde
tu vrei un adevăr şi n-ai metod.

La ce-ţi spui eu cu probe clari răspunde
Parmenides, Meliss’, şi Briss, şi-acei
ce-au mers aşa şi nu ştiură unde,

şi-aşa Sabell’, ori Arie, şi-alţi ca ei
ce-au fost ca spăzi scripturii s-o sfâşie,
căci, drepţi voind să fie,-au fost mişei.

Un om când judecă să nu să ţie
prea sigur deci, ca cel ce estimează
cât timp sunt verzi recoltele-n câmpie.

Văzut-am eu măcieşul cum iernează
stând sterp întregul timp şi spin cu fiere,
şi-apoi pe vârf cu floare cum s-ornează;

văzut-am nava iute şi-n putere
pe mări făcându-şi drumul său deplin,
şi,-ntrând în port, cum făr’ de veste piere.

Când văz pe-un om jertfind şi pe-alt creştin
furând, nu cread-oricare Stan şi Radă
că văd de-a dreptu-n sfatul cel divin,

căci ăsta poate-urca, celalt să cadă.“

(traducere de George Coşbuc)

Cesare Pavese

Instinctul


Omul bătrân, dezamăgit de lucrurile toate,
din pragul casei în soarele molcuţ
priveşte câinele şi căţeaua ce dau frâu liber instinctului.

Pe gura fără dinţi se aleargă muştele.
Femeia i-a murit de ceva timp. Şi ea
la fel ca toate căţelele nu vroia să ştie de nimic,
dar avea instinct. Omul bătrân adulmeca
- încă nu era fără dinţi -, noaptea venea,
se culcau în pat. Era bun instinctul.

Ceea ce place la un câine este marea lui libertate.
De dimineaţă până seara hoinăreşte pe stradă;
şi acu' mănâncă acu' doarme, acu' se împerechează:
nici măcar nu aşteaptă noaptea. Cugetă,
precum adulmecă, şi mirosurile pe care le simte sunt ale sale..

Omul bătrân îşi aminteşte că odată, ziua,
a făcut-o şi el precum câinele într-un lan de grâu.
Nu mai ştie cu ce căţea, dar îşi aminteşte soarele mare
şi sudoarea şi pofta de-a nu termina niciodată.
Era ca într-un pat. De s-ar întoarce anii,
ar vrea s-o mai facă tot într-un lan de grâu.

Coboară pe stradă o femeie şi se opreşte să privească;
trece şi preotul şi întoarce capul. În piaţa publică
se poate face orice. Până şi femeia,
care are o reţinere în a-şi întoarce capul după bărbat, se opreşte.
Doar un puşti nu rabdă jocul
şi aruncă în el cu pietre. Omul bătrân se-nfurie.





O amintire


Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă
în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.

Nici zilele nu se adună
pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce
de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.

Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate
în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.
Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o ştie cum geme, umilită de dragoste,
plăteşte zi de zi, neştiind despre ea
pentru cine trăieşte ziua de azi.

Zâmbeşte singură
zâmbetul cel mai ambiguu
mergînd pe stradă.




Poezii din volumul "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte")
Cesare Pavese - Poezii
Edit. Humanitas 2008

George Bacovia

George Andone Vasiliu (numele de naștere al poetului) s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să învețe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În același an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreaga, din neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia "Amurg violet", scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu și atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru, "Liceu". În 1898 își pune pe note câteva poezii precum și altele de Mihai Eminescu şi Ștefan Petică. Vădește mare talent la desen. Se dovedește foarte bun executant la vioară și la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se evidențiază la gimnastică. În 1899 obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru "desen artistic de pe natură". Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia "Și toate", scrisă cu un an înainte, semnată V. George.

În 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia "Plumb", o va finisa totuși abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenților din acel an, în vederea reformei învățământului inițiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din București. Citește într-una din ședințele salonului literar al lui Macedonski poezia "Plumb", care produce o puternică impresie.

Citește în 1904 la cenaclul lui Macedonski "Nervi de toamnă", obținând același succes. Colaborează la revista Arta de la Iași. Se retrage de la Facultatea de Drept din București. Se stabilește în 1905 În București, împreună cu fratele său Eugen. Un an mai târziu în 1906 se reîntoarce la Bacău, stabilindu-se în locuința din strada Liceului, unde scrie poezia "Lacustră". În 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași și reîncepe cu anul I. Rămâne la Iași și anul următor. Colaborează la revista lui I.M. Rașcu Versuri, mai târziu Versuri și proză. Între 1909-1910 merge la Iași numai în perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău iar în 1911 obține diploma de licență în drept și se înscrie în baroul din Bacău. Plătește zece ani cotizație, dar nu profesează. Colaborează la Românul literar al lui Caion în 1912. Suplinitor la Școala Primară din Bacău și la Călugara, suburbie a Bacăului. Colaborează la Flacăra. Copist la Prefectura din Bacău. Din 1913 devine ajutor contabil la aceeași prefectură dar se îmbolnăvește și demisionează.

În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din București. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul "Plumb". În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relațiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.

În 1916 devine copist la Direcția învățământului secundar și superior din Ministerul Instrucțiunii. În iulie apare în librării volumul "Plumb". În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcției sale în evacuare la Iași.

În perioada 1917-1919 e funcționar în București. În 1920 devine șef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat șef de birou clasa a I-a în același minister. Se îmbolnăvește de plămâni și demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.

În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediția a II-a a volumului "Plumb". Este numit suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău. În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipărește pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare și volumul "Bucăți de noapte", editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcționează ca profesor suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.

În 1928 se căsătorește cu Agatha Grigorescu și se stabilește la București, unde soția sa era profesoară. În 1929 retipărește volumele "Plumb" și "Scântei galbene" sub titlul "Poezii", la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa revista Orizonturi noi. În 1930 este numit referent la Direcția Educației Poporului. Îi apare volumul "Cu voi....". Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuiește în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naște unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei.

Din 1933 se stabilește cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârșitul vieții. În 1934 i se tipărește volumul antologic "Poezii". În 1936 publică volumul "Comedii în fond". În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înființează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obține o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat "Opere", care reunește toate scrierile sale publicate anterior.

În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor și Petrolului. Este editat în 1946 volumul "Stanțe burgheze", pentru care va fi criticat de autoritățile comuniste. Este pus la index, dar la mijlocul anilor '50 este repus în circulație. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l și angajează. În 1956 i se publică volumul "Poezii". Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuința sa din București (cart. Giurgiului).

Amurg violet

Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Oraşul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Oraşul tot e violet.

Decor

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar ...

Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular ...
Cu pene albe, pene negre ...

În parc fantomele apar ...

Şi frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Şi pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar ...

În parc ninsoarea cade rar ...

Contrast

Femeie - mască de culori,
Cocotă plină de rafinării -
Tu, care ţipi la desfrânări târzii,
Pe visători, cu greu, îi înfiori...

Oh, sunt fecioare cu obrazul pal,
Modele albe de forme fine -
Şi singure dorm, albe, şi senine
În albele crivate de cristal...

Boemă

Se aşeza să ningă -
Ningea.
Doream,
Sunt ani de-atunci,
Să te-ntâlnesc
La sfârşit de stradă
Ce dă în câmp.
Îmi părea
Că tu eşti mai frumoasă
Iarna.

Doar corbii spuneau
Că stai acasă
Cu vreun prieten.
Reintram în târg.
Zăpada licărea
Electric
Pe fereastra ta.
Se ducea o noapte.
Citeam
Ca în nopţi de iarnă.

În fericire

Sunt clipe când toate le am...
Tăcute, duioase psihoze -
Frumoase poveşti ca visuri de roze...
Momente când toate le am.

Iată, sunt clipe când toate le am...
Viaţa se duce-n şir de cuvinte -
Un cântec de mult... înainte...
Momente când toate le am...