Lucia Demetrius

Memorii
-fragment-


Mă întorsesem deci de la Paris, unde nu putusem să stau atât cât să studiez pentru a trece doctoratul în filozofie. Încheiasem acolo romanul Tinereţe şi trimisesem în ţară articole, reportaje, interviuri pe care tata le dădea la „Rampa”. Scarlat Froda, ca şi înante de plecarea mea, nu plătea fiecare bucată în parte, ci o sumă oarecare pentru toate la un loc. Tata încasa aceşti bani şi mi-i trimitea prin Banca Naţională, convertiţi în franci. Pe vremea aceea nu era o greutate. Sumele pe care le-am primit de câteva ori erau mici, dar însemnau totuşi ceva la sărăcia mea aprigă, pe care bietul Charles o ajuta cum putea din sărăcia lui. Acasă, bineînţeles, mă aştepta multă dragoste, dar şi altă sărăcie. Ar fi nedrept s-o numesc mizerie, dar strâmtoare era. Trebuia neapărat să muncesc şi eu. A găsi un loc în învăţământ era aproape o imposibilitate. Mai bătusem doar scările Ministerului Învăţământului şi înainte de plecarea mea la Paris. Am reînceput să colaborez la „Adevărul literar”, la „Cuvântul liber” şi la „Vremea”. Din asta sigur că nu se putea trăi, că n-aş fi putut trăi dacă nu aş fi avut o familie cu care locuiam şi căreia cu sfială îi mai dădeam din cănd în cănd câteva sute de lei, ca să nu mă simt la douăzeci şi patru de ani întreţinută de un tată care muncea din greu la Casa Şcoalelor, după-masa la „Biblioteca pentru toţi”. Lucra tata chiar în Librăria „Alcaly” în fundul magazinului, în dreptul ultimei ferestre care dădea pe bulevard. Treceam prin faţa acestei vitrine când ieşeam în oraş, şi-i vedeam capul frumos, părul alb şi puţin răzvrătit, mâinile delicate pe condei. Uneori ridica fruntea, mă vedea şi el, şi ne zâmbeam fericiţi de parcă nu ne-am fi despărţit la prânz şi n-ar fi urmat să ne întâlnim la cină.

Revista „Vremea” era condusă de fraţii Donescu, fiii primarului Donescu. Nu-mi aduc aminte bine care era legătura acestui primar cu Dobrogea, dar aflasem că la Agigea exista o şcoală primară, unde era nevoie de învăţător. M-aş fi mulţumit şi cu acest post, deşi Agigea era departe şi licenţele mele îmi dădeau dreptul de a fi profesor de liceu. Aşa că lunea, cînd colaboratorii „Vremei” se întâlneau la redacţie, cu multă timiditate dar şi cu perseverenţă, rugam când pe unul, când pe altul din cei doi fraţi să vorbească cu tatăl lor, ca să-mi dea acel post. Amândoi mă asigurau că lucrul este ca şi făcut, dar el nu s-a realizat niciodată.

Veneau lunea la „Vremea” Anton Holban, care mi-a devenit un bun prieten, era totdeauna de faţă Traian Şelmaru care lucra în redacţie şi cu care am rămas prietenă până azi, Tudor Şoimaru şi alţii de care nu-mi aduc aminte. Mă duceam uneori şi la redacţia „Adevărului literar”, dar cred că treceam ca o stafie prin birouri, de timidă ce eram. Tinereţe, cum am spus, nu era primit de nici o editură.

Plimbarea manuscrisului cred că a durat mai bine de un an, timp în care scriam câte o nuvelă care apărea la „Vremea”, câte un articol pentru „Adevărul literar”. Unul dintre prieteni m-a întrebat de ce nu ofer cartea spre tipărire Editurii Fundaţiilor Regale. La asta chiar nu mă gândisem, mi se părea că e o editură prea importantă pentru cărţulia mea. I-am vorbit cu multă sfială lui Camil Petrescu, el doar mă îndrumase să scriu. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am dat-o. El nu lucra la editură, director era în acel moment profesorul Al. Rosetti, Camil conducea revista. Dar m-a ajutat. I-a fost dată spre citire lui Paul Zarifopol, pe care nu l-am cunoscut niciodată, care a murit înainte de apariţia cărţii. I-a plăcut, a făcut un referat bun, mi s-a spus din redacţie că a scris pe manuscris „excepţional”.

Eram, de când intrasem în facultate, prietenă cu Ionel Dobrogeanu-Gherea. Ionel era cumnat cu Zarifopol. El mi-a povestit că Zarifopol citea manuscrisul acasă, pe când el, Ionel Gherea, îi dădea târcoale şi aştepta cu prietenească emoţie verdictul lui. Deodată l-a auzit pe Zarifopol trântind o înjurătură. S-a speriat. „E atât de proastă cartea?”. „O înjur pe autoare, a spus Zarifopol, e în stare să se lase de scris, aşa cum sunt femeile, lipsite de perseverenţă, tocmai atunci când e nevoie de ea”.

Tinereţe a apărut în primăvara anului 1936. Am fost chemată la editură, mi s-a pus dinaite un vraf de cărţi şi o listă de personalităţi pentru care trebuia să scriu dedicaţii. Am scris, poate că şi patriarhului i-oi fi scris, nu mai ştiu, aşa era obiceiul la Editura Fundaţiilor.

Pe vremea aceea cronicile apărea după ivirea cărţii în librării. La Alacaly, din amabilitate pentru tata probabil, s-a făcut, după obiceiul vremii, o vitrină cu fotografia mea şi cu volume. M-am speriat puţin şi de cronici, aproape toate bune, şi de vitrină. Am plecat pentru zece zile la Galaţi, la o prietenă care era profesoară acolo. După atâtea încercări de a edita cartea, explozia asta de laude mă făcuse să mă pierd. Când m-am întors acasă, familia mea era fericită. Tata, care crezuse în meritele mele dar se şi îndoise de ele, aşa cum te îndoieşti totdeauna de oamenii cei mai iubiţi ca de tine însuţi, cu teama că nu eşti în stare să vezi clar şi să cântăreşti drept, îşi vedea speranţele confirmate, era senin şi întinerit. Atunci a picat ca un pietroi pe capul nostru cronica lui G. Călinescu. Pentru el cartea nu era numai slabă, ci şi impudică. Am fost tot atât de speriată ca de laudele celorlalţi critici. Nu mai ştiam ce trebuie să cred. Când eşti tânăr, treci repede de la încredere în tine la dispreţ. Trăisem doar o experienţă asemănătoare ca actriţă. Mă socotisem când talentată, când bună la nimic. Se putea foarte bine să aibă dreptate Călinescu, altfel de ce ar fi nimicit aşa cartea în cronica lui? Nu-l cunoşteam, nu-l văzusem niciodată, n-avea de plătit nici tatii vreo poliţă ale cărei ponoase să le trag eu. Unii prieteni mi-au explicat că de vreme ce Eugen Lovinescu preţuise atâta micul meu roman, G. Călinescu îl desfiinţa, din inamiciţie pentru criticul tot atât de recunoscut ca şi el. Undeva Lovinescu scrisese că G. Călinescu îi pare un birjar care arde cu biciul muşteriii altui birjar cu care e certat.

Se putea să fie aşa, se putea să fie altfel. Călinescu vedea poate mai clar în literatura mea. Mă năpădiseră iar îndoieli, frământări. Ceva mai târziu G. Călinescu a scris Istoria literaturii în care, foarte pe scurt, a repetat aceeaşi opinie despre mine. Nu ştiu dacă până la moarte a mai citit vreo carte de-a mea, afară de Marea fugă şi am rămas în Istoria literaturii a lui pecetluită o dată şi bine, ca la debutul meu. În schimb, Eugen Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu şi alţi critici ai vremii vedeau în paginile mele afirmarea clară a unui talent.



Să mă întorc cu câţiva ani în urma apariţiei acestui roman mic.

În 1934 sau ’35 de Ziua Cărţii fusesem ca orice cititor, la Librăria Alcalay, unde se dădeau autografe. Când am ajuns acolo, era încă lume multă. Primul om pe care l-am întâlnit era G. M. Zamfirescu, pe care nu-l văzusem de un an, dinainte de plecarea mea la Paris. Dragostea se vindecase, nu şi amintirea ei. Am fost emoţionată, fericită. Ca să putem sta puţin de vorbă, ne-am dus în fundul unei cărări printre rafturi de cărţi, unde nu era nimeni. Pentru prima oară i-am spus tot ce tăcusem altădată, şi asta năvalnic, cu sufletul la gură. Vorbea şi el, spunea cuvinte afectuoase, în sfârşit asta a fost singura oară în care ne-am vorbit deschis. După ce ne-am spus tot ce aveam pe inimă, eu mai mult, el mai ponderat dar mai fierbinte decât altădată, am văzut că raftul în faţa căruia ne oprisem se mişcă, ne-am dat seama că nu fusesem singuri, că cineva ascultase tot ce ne mărturisisem. Din dosul acelui raft a ieşti un om scund, urât, negru, cu o privire plină de furie parcă şi s-a depărtat fără să ne salute. „E Călinescu!” mi-a spus Gemi. Poate că altcineva şi-ar fi semnalat prezenţa de la început, auzind despre ce vorbeau doi oameni care se credeau izolaţi de toată lumea. Şi se mai poate ca, vorbesc cu păcat, să-l fi iritat grozav pe acest om care se voia adorat, care se voia idol, ca alt bărbat să fie atât de iubit cât îi auziseră urechile. Această iritare poate că a dăinuit şi la apariţia romanului Tinereţe.

Am citit şi eu Enigma Otiliei, cam pe atunci apărută. Grozav aş fi vrut să nu-mi placă, dar din păcate mi-a plăcut. Nu acelaşi lucru mi s-a întâmplat cu Bietul Ioanide peste ani de zile. Cartea mi s-a părut încărcată, risipită în multe domenii pe care autorul nu le cunoaşte, ca de pildă arhitectura. L-am auzit şi vorbind de câteva ori. Uneori admirabil, dar cu un glas îngrozitor, care suia şi cobora fără rost, plin de stridenţe, fără nici o legătură în modulaţiile lui (dacă li se puteau spune modulaţii) cu ideile pe care le expunea.

Şi peste mulţi ani, după război, am mai avut cu el o păţanie. Academia Română comemora patru sute de ani de la moartea lui Rabelais. Din partea Academiei avea să vorbească G. Călinescu, din partea Uniunii Scriitorilor eu. Nu era lucru uşor să vorbeşti alături de Călinescu, om cu vastă cultură, academician şi profesor universitar, dar şi cu altă autoritate decât a mea. M-am pregătit cât am putut de bine. Mi s-a spus că fiecare dintre noi vom vorbi douăzeci de minute, am căutat să-mi încadrez textul pe care aveam să-l citesc în timpul cerut.

Era o zi cumplită de vară, în care şi aula Academiei te sufoca. Mai era şi după-masă, oră la care cinstiţii academicieni se odihnesc puţin. Primul a vorbit Călinescu, la un înalt nivel, amestecând zeci de citate latineşti şi franţuzeşti în vorbirea lui. Ascultătorii erau sleiţi de căldură şi atenţie. Călinescu a vorbit cam vreo oră şi jumătate. Când am ajuns eu la tribună, publicul era ostenit şi adormit. Nu cred că am spus lucruri excepţionale, am rostit idei corecte. Când am sfârşit, auditoriul a oftat din adânc. Galeria sau băncile de sus erau pline de elevii lui Călinescu, care îl aplaudaseră furtunos. Parterul, academicienii adică, m-au aplaudat pe mine moderat. Poate că nici nu meritam mai mult, sigur este însă că şi ei erau istoviţi.

Am mai întârziat puţin în curtea academiei de vorbă cu unul sau altul şi am plecat spre casă cu o prietenă, pe Calea Victoriei. În faţa noastră înainta un grup dens: era profesorul Călinescu împreună cu elevii lui. Chiar în clipa în care am trecut pe lângă grup, Călinescu, lăsat pe vine, cu braţele în lături, ţipa ascuţit: „S-a văzut clar că ea nici nu l-a citit pe Rabelais!”. Când i-am depăşit, i-am spus tare şi calm: „Bună seara!”. Voiam să ştie cel puţin că l-am auzit. Nu ştiu dacă acest fapt l-a tulburat sau l-a bucurat. M-am răzbunat şi eu cum am putut.



Îmi dau seama că ar fi trebuit să mă port mai frumos cu Eugen Lovinescu. Lui îi datoram faptul că de la început, de când apăruseră primele fragmente ale cărţii mele, numele meu începuse să circule.

Mă dusese la el prima oară Camil Baltazar. Citisem un fragment din romanul Tinereţe. Îi plăcuse, avusese cuvinte bune pentru el. Eram pe vremea aceea atât de sălbatică şi de emotivă, încât bietul Baltazar şi nevasta lui mă luaseră aproape pe sus ca să mă prezinte maestrului în zi de duminică, zi de cenaclu. S-a întâmplat ca în aceeaşi zi Hortensia Papadat-Bengescu, care de mult timp nu mai călcase pragul lui Lovinescu, să vină şi ea şi să fie primită sărbătoreşte. Asta a întunecat puţin succesul pe care îl avusese proza mea, dar n-a şters complet impresia bună pe care o făcuse.

În cenaclul lui Lovinescu venea o lume amestecată. Scriitori care se afirmaseră cu ani în urmă, ca Felix Aderca, Sanda Movilă, Hortensia Papadat-Bengescu, tineri care făgăduiau şi s-au şi ţinut de cuvânt ca Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Dan Petraşincu, Ioana Postelnicu, Cella Serghi, dar şi o mulţime de femei care citeau uneori ceva lipsit de orice valoare şi care în adevăr n-au realizat niciodată nimic. Lovinescu nu închidea uşa în faţă nimănui, dar nici nu acoperea de laude pe oricine. În general era ponderat, ironic, rece. Duminică seara oprea la cină câţiva din cei mulţi care veniseră la cenaclu, dar nici atunci nu era mai cald sau mai expansiv. Răceala lui mă îngheţa. Nu mă duceam regulat la cenaclu, dar de câte ori mă duceam, cu un manuscris în buzunar, când îmi venea rândul să citesc, mă apuca panica. Mă juram în gând că dacă scap cu bine şi de data asta, în viaţa mea nu voi mai veni să aştept (pentru că de fapt de asta veneam) încurajări sau cuvinte de laudă. Acum, când răsfoiesc în caiete vechi în care notam uneori ce mi se întâmpla, găsesc cu uimire citate cuvinte uluitor de bune pe care mi le-a spus Eugen Lovinescu după apariţia romanului Tinereţe. O întârziată pudoare mă opreşte să le transcriu aici. Există în cărţile lui opinia lui scrisă despre literatura mea. Asta ajunge.

Ar fi trebuit ca recunoştinţa mea pentru el să întreacă micile dezamăgiri care mă ţineau departe luni întregi de cenaclul acesta în care eram bine primită. Dar se petrecu altfel şi nu ştiu ce diavol mă face să ţin şi azi minte câteva întâmplări care m-au şocat atunci.

De pildă, după prima lectură pe care o făcuse el, mă condusese acasă Dinu Nicodin, un scriitor în vârstă sau în vârstă pentru părerea mea de atunci, şi-mi ceruse să-i dau să citească şi nuvele pe care nu le publicasem încă. Era un domn foarte binecrescut, foarte elegant, care purta monoclu şi şevalieră pe degetul mic, care locuia la Hotel Capşa şi era, aşa se spunea, un vânător pasionat, altă caracteristică a boieriei pe atunci. I-am dat acele texte dactilografiate.

După un timp, m-am dus pentru a doua oară la Lovinescu, în zi de lucru, nu de cenaclu. Mi-a spus că Dinu Nicodin i-a lăsat un plic pentru mine şi a şi scos acel plic mare, sigilat cu şevaliera lui pesemne. Dar până să întind mâna şi să-l iau, Lovinescu a scos un coupe-papier, a desfăcut plicul şi a scos din el manuscrisele pe care i le dădusem lui Dinu Nicodin şi un cartonaş pe care erau scrise câteva cuvinte de mulţumire şi de felicitare. Gestul ăsta m-a surprins şi m-a dezamăgit. Definea o trăsătură de caracter care parcă nu se potrivea cu maestrul atât de demn în răceala lui, cu domnul care ştia prea bine ce e distanţa între noi şi el. Curiozitate? Nevoia de a cunoaşte mai repede debutanta în literatură, care se purta atât de smerit? Ce era între ea şi Dinu Nicodin? Oricum, am fost uluită.

Despre lecţia pe care mi-a dat-o în mica librărie a lui Montaureanu, când îi mulţumeam pentru o cronică pe care o publicase despre romanul Tinereţe şi-i mulţumeam cu întârziere, numai datorită faptului că îl întâlnisem, a scris el însuşi în volumul Memorii.

După incinerarea lui Anton Holban, nepotul lui, delicatul scriitor şi omul extrem de sensibil, toţi membrii cenaclului Lovinescu ne-am dus acasă la el. Toţi aveam gâtlejul încă sugrumat de plâns, ochii plini de lacrimi. S-a vorbit, fireşte, despre Anton Holban. Conversaţia a lunecat pe nesimţite către aventurile sau slăbiciunile lui Holban. Se spunea că ultima lui dragoste era o femeie mică, slăbuţă, cu înfăţişare de copil.

– Câte kilograme ai, domnişoară Demetrius? a întrebat deodată Lovinescu. Nu ştia bine dacă între mine sau Anton Holban fusese numai prietenie sau mai mult. Voia să afle. Şi tocmai în acea zi.

Întrebarea asta care încerca să fie o glumă, m-a lovit ca o palmă. Am mai stat câteva minute şi am plecat. Şi iar n-am mai călcat luni de zile pe la cenaclu.

Tata nu era prieten cu Eugen Lovinescu şi nu-i trecuse niciodată pragul. A vrut totuşi să meargă într-o zi de lucru cu mine la el. Şi era recunoscător pentru faptul că mă aprecia atât. Lovinescu m-a întrebat cum priveam un capitol dintr-o carte a lui pe care mi-o dăruise. N-am ştiut să-i răspund pentru că nu citisem cartea. „Va să zică n-ai citit decât paginile privitoare la dumneata? Să mi se usuce mâna dacă ţi-oi mai da vreodată o carte!”. Tremura de furie. Acel „să mi se usuce mâna” ne-a înfiorat şi pe tata şi pe mine. Această scenă brutală, de mine poate meritată, dar cu totul nepotrivită cu prezenţa tatii, ne-a făcut pe amândoi să plecăm muţi şi speriaţi. Şi iar l-am ocolit.

Îmi pare rău că nu mi s-au şters din memorie clipele astea. Dar tot atât de bine îmi aduc aminte că în anul 1943, primăvara, Eugen Lovinescu era internat la spitalul Colentina. M-am dus într-o dimineaţă să-l văd. Se afla în pavilionul doctorului Lupu, într-o frumosă şi însorită odaie. Şedea într-un fotoliu, foarte slăbit, foarte palid. Voia să-şi pună termometrul şi n-avea putere să-l scuture. L-am scuturat eu şi mi-am dat seama în acel moment că maestrul e pe sfârşite. Am stat mult de vorbă şi pe alt ton decât cel puţin ironic care era tonul lui dintotdeauna. Mi-a spus, şi n-am notat atunci, la vreme, cuvintele lui neobişnuite, că socoteşte că ar fi trebuit să se poarte altfel cu mine, că poate m-a jignit uneori şi-i pare rău. Jignirile cântăreau foarte puţin în balanţă faţă de marele bine pe care mi-l făcuse, dar îşi dădea seama că mă răniseră la rândul lor. Aveam în faţa mea un alt Eugen Lovinescu, un om cald, care nu-şi ascundea căldura, care nu se sfia să fie sentimental.

Atunci l-am văzut pentru ultima oară. Ar trebui să-mi aduc aminte numai de acel Lovinescu sensibil şi apropiat, dezbrăcat de morga care îl acoperea ca o armură.

N-am ţinut un jurnal de la un capăt la altul al vieţii mele. Uneori am notat câteva luni în şir ce mi se întâmpla sau ce simţeam, apoi mă lăsam păgubaşă! Astăzi, cu memoria mea care nu e foarte bună, încerc să pun cap la cap perioade din viaţa mea. Dar cred că n-are mare însemnătate faptul că greşesc poate şi plasez un eveniment sau un chip cu un an mai devreme sau mai târziu decât l-am trăit sau cunoscut. Multă vreme după ce sfârşisem Conservatorul, afară de lunile în care am fost la Cernăuţi sau la Paris, am continuat să mă duc la cursurile Alicei Voinescu.


(fragment preluat din volumul postum  "Memorii", de Lucia Demetrius, Ed. Albatros, 2005, Bucureşti)