Rătăciri
Cu simţurile stau bine, dacă nu mi-ar lipsi cel de orientare; atunci aş putea spune că sunt o femeie simţită. Poate din această cauză m-a scutit soarta de călătorii: ca să nu îmi dea prilej să mă rătăcesc!
Încă din copilărie părinţii au observat tendinţa mea de a o lua în direcţia opusă celei programate. Sau, dacă se opreau să stea de vorbă cu vreo cunoştinţă şi-mi spuneau „Mergi înainte; o să te ajungem din urmă!”, înaintele meu era ori la stânga, ori la dreapta şi se isca o tevatură cu paznici, miliţieni şi persoane binevoitoare până când eram găsită şi maltratată pe măsura spaimei trase.
Şi cu punctele cardinale mi-am neliniştit familia. Se îndoiau într-atât de capacităţile intelectuale ale progeniturii lor, încât consultaseră specialişti; m-am descurcat onorabil la toate testele, doar dreapta – stânga, sensul acelor ceasornicului şi est – vest mă derutaseră. „Nimic grav!”, au zis specialiştii. „...Chestie de exerciţiu!”. Bieţii părinţi mi-au repetat de nenumărate ori, cu tonuri de la şoaptă la răcnete şi de la mângâieri la tras de păr, explicând cu mâinile cadrane şi hărţi. Când trebuia să arăt ce am înţeles, răspundeam aiurea, pe ghicite. Confundam răsăritul cu apusul şi 9 şi-un sfert cu 3 fără un sfert. Pe la zece ani mi se formase pe degetul mijlociu o bătătură de la scris. Îmi pipăiam bătătura cu buricul degetului mare şi ştiam precis care e dreapta, ceea ce nu mă împiedica să mă încurc, dacă o persoană stătea în faţa mea şi-mi indica dreapta sa, care era stânga mea!
Altfel, cred că am evoluat cât de cât normal; am terminat o facultate, m-am măritat, am născut o fetiţă, primesc anual calificativul f.b. la activităţile profesionale şi am căpătat o vastă experienţă de gospodină. Toţi sunt mulţumiţi de mine, cu excepţia situaţiilor în care trebuie să fac un drum nou. Mi se desenează din timp scheme cu săgeţi colorate şi puncte de reper, mi se notează mijloacele de locomoţie cu staţiile numerotate şi, cu toate astea, rar ajung la destinaţie şi de cele mai multe ori telefonez dintr-un punct absolut neprevăzut în desen. Numai limbaj civilizat nu poate fi numit ce-mi aud atunci de la ai mei, despre care n-am nici o îndoială că mă iubesc: e invocat dracul, împreună cu mă-sa, diferite animale mai mult sau mai puţin domestice, plus o gamă de termeni populari şi argotici din domeniul psihiatric, de la ţăcănită, truli şi dilie, până la tută şi ludă. După care-mi zbiară răspicat – nu ştiu de ce îşi închipuie că dacă m-am rătăcit trebuie să fiu şi pe cale de surzire! – „Ella, tu eşti ţăcănită?! Unde Dumnezeu ai ajuns? Ce cauţi acolo? Nu te mişca de acolo, că vin să te iau! Ai înţeles? Să nu te mişti de acolo!”.
Înainte de nuntă, soţul meu găsise plină de farmec această infirmitate care mă făcea dependentă de el: mă lua, mă aducea acasă, mă ţinea de mână să n-o apuc în partea opusă şi mă ghida prin oraşul meu natal, în care el se stabilise de curând. După ce am născut-o pe Emma, fetiţa noastră, a început să-mi zică iritat „domnule” şi să mă suspecteze că-mi exagerez defectul ca să-l încarc pe el cu tot felul de obligaţii care mi-ar fi revenit. După trei ani de căsnicie, îmi desenează în silă itinerariile şi mă lasă „să nu mă mişc de acolo” şi preţ de două ore. Asta se întâmplă însă rar: drumurile mele se limitează la perimetrul casă – servici – piaţă – prăvăliile din apropiere. Traseul şi programul zilnic sunt cunoscute în amănunt; dacă la 16,30 nu sunt acasă şi e nevoie de mine, sunt de găsit fie în colţ la „Mioriţa”, fie în Piaţa Soarelui, unde toţi ştiu că dacă ai de ce, zăboveşti mult. Ei au voie, fiindcă se „orientează”, să întârzie oricât şi să mă facă să fierb de îngrijorare. Dezorientata însă trebuie să raporteze permanent unde se duce şi cât întârzie, în ce scop şi mai ales cu ce rezultate. Mai ales anxioşii părinţi, care cu cât îmbătrânesc, îşi amplifică şi-şi diversifică investigaţiile: sună şi dimineaţa la servici să vadă „cum am ajuns”, vin după mine la „Mioriţa” (sunt nevoită să anunţ că mai sunt cu încă două persoane), mă obligă să-i însoţesc în vizite exasperante la neamuri de vârsta a treia:”Să mai ieşi şi tu! Cu noi eşti în siguranţă...”. În vizitele astea, după ce musafirii şi gazdele se complimentează reciproc, încep coruri de văicăreli şi amănunte medicale, de sfaturi şi treceri în revistă ale deceselor mai vechi sau mai recente. Decât cu ei, prefer să merg cu soţul, într-o societate de scriitori care se adună la Casa Sindicatelor, sau şi mai bine, să rămân cu Emma acasă, unde ne uităm la filmele de la televizor.
Rar de tot, mai ales primăvara, mă încearcă un chef nebun să mă rătăcesc, în aşteptarea unei întâmplări marcante. Anunţ cuminte familia că am de gând să mă plimb singură; înfrunt toate mirările, opoziţiile şi protestele, îi înfrunt, le explic (mai bine i-aş minţi că am o şedinţă şi gata!), par să cedeze deşi...”telefonează ca să ştim de unde să te luăm! E imprudent să umbli singură prin parcuri tocmai acum!...”. Sau: „Ce aiureli mai sunt şi astea, domnule, te ştiam femeie serioasă! Dacă ai chef de plimbare, te iau cu mine la meci pe stadion; e formidabil!”.
În ziua fixată, mă trezesc în autobuz, în drum spre casă; mi-a trecut „aiureala”, mai bine fac o prăjitură, că s-a încălzit vremea şi acum îmi merge cuptorul. O să mă plimb cât poftesc în concediu. Concediile se petrec toate la fel: casă – gară – Mamaia. Hotel – plajă. Rondouri cu petunii, plopi, aspersoare... Seara defilăm pe faleză. Urcăm şi coborâm trepte; n-ai cum să te rătăceşti nici dacă vrei. Pancarde cu interdicţii. Şi, fireşte, marea, care limitează cealaltă parte. Zici că e bine, deoarece nu trebuie să găteşti şi să speli şi pe urmă te gândeşti că te-ai odihnit extraordinar. Şi chiar crezi că au meritat banii!
Dar mai sunt patru luni până la concediu, iar salteaua de cauciuc e în boxă. Abia a apărut salata de seră, iar murăturile s-au terminat de mult. Îmi târâi în fiecare dimineaţă ghetele până la autobuzul care mă duce la servici. Parcă e un drum de cal învăţat, cu oprire la intersecţia de la piaţă, unde las maşinile să treacă, deşi mi s-a explicat că e dreptul meu (confund şi drepturile cu stângăciile!). În timp ce stau cu un picior pe bordură şi unul jos, mă tot încearcă un gând: „Ce-ar fi să n-o iau înspre staţie şi să nu ajung în hala aia friguroasă?”. Mi se pare că şi adierea primăvăratică îmi opune rezistenţă spre staţie. O maşină se opreşte, şoferul face semn politicos cu mâna să trec şi nişte hăţuri nevăzute, un fior pe spinare şi obişnuinţa mă încolonează în grupul care mărşăluieşte spore staţie. Aşa că la timpul potrivit, intru în hală şi în timp ce îmi îmbrac halatul ascult ultimul episod din telenovela al cărei erou este concubinul femeii de serviciu de la conacul boierului. Cu o concentrată şi pasionantă artă narativă, printre opintelile, accesele de tuse tabagică şi glumele „cool” ale colegilor, Reginaldo este împins de Seherezada cu mătură din mlaştina ticăloşiei tocmai pe culmile sublimului şi rostogolit înapoi, până încep să apară colegele în hală. Noii colegi vorbesc între ei: „De Ella îmi place, că este mai populară, dar trainerii e mai astupaţi, ca şăfii, de!...”. În dimineaţa de 15 aprilie (ieri Reginaldo fusese prins la vecina – paţachina de către titularul contractului, care apucase să zică ameninţător doar „băăă!...” când apăruseră zorii în persoana unui „şăf” trandafiriu radios, purtând pe palmele întinse ca o ofrandă, un carton cu ouă!) am simţit hăţurile slăbite dintr-o dată. Stăteam în intersecţia de la Podgoria, maşinile curgeau în flux continuu, iar eu n-aveam deloc aerul că vreau să trec; mai degrabă dădeam impresia că aştept pe cineva. Priveam în lungul străzii, spre Mureş cum ar veni. Cerul era estompat albicios, caldarâmul avea o fosforescenţă prăfuită, copacii din pădurice aveau culoarea frunzelor din toamnă şi, dintre crengile golaşe, se ridica un abur foarte fin, verzui. Tot decorul, în ciuda faptului că era colorat în nuanţe culinare (unt, coajă de pâine veche, cafea cu lapte, cartof oxidat, etc.), nu era absolut deloc deprimant, ci mai curând nedezmeticit din somn.
Eu îmbrăcasem pentru prima oară geaca de culoare roşie a Emmei, care-i rămăsese mică, dar care mie îmi ţinea de cald. În acest peisaj de aprilie mă simţeam ca un semafor ambulant. Poate din cauza deghizamentului culoarul obişnuinţei nu m-a absorbit, ci m-a refulat cu putere. Am întors spatele pasajului şi cu un mers vioi, săltat, potrivit mai curând fetei mele căreia îi aparţinuse geaca, m-am îndreptat spre malul Mureşului. Imediat ce am intrat pe străduţa care mă duce spre parc, tocurile au început să scoată scântei; o grabă, o febrilitate le dădea ritm de flamenco şi bucuria colora ziua cu seve, trezind nuanţele spre roz, albastru şi verde viu. De acolo a început rătăcirea.
***
Eu cred că au răpit-o extratereştrii şi, când s-au lămurit că habar n-are pe ce lume e, i-au dat drumul. Sau au pus înfăţişarea ei unui robot menit să spioneze lumea noastră şi să le transmită informaţii. Trebuie neapărat să controlez dacă nu i-au montat la ceafă o cameră web, aşa cum am văzut în filmul ăla.
Stă pe marginea canapelei, cu geaca mea roşie; nici legitimaţia de la Elcoteq nu şi-a scos-o de la gât. Oare ce-or fi înţeles extratereştrii din literele şi cifrele alea? Or fi încercat să le decodifice sau poate au crezut că aşa sunt pământenii, numerotaţi. 938 se uită în gol şi nu zice nimic. Are lut galben pe ghete, iar pe aici n-a mai plouat cam de mult. Precis a avut o întâlnire de gradul III, altfel n-ar face mutra asta care-l scoate din sărite pe tata. Înţeleg să nu le spună lor, o fi jurat că păstrează secretul, dar mie?!
Când a apărut, pe la 9 seara, după ce au căutat-o disperaţi cu toţii pe la colege, serviciu, poliţie, salvare, morgă, au sărit pe ea cu ţipete şi întrebări. Şi-a strâns doar buzele într-o strâmbătură încăpăţânată, mutra cu care zici sâc!, şi s-a uitat pe rând la noi. Bunicul i-a ars o palmă de i-au zburat ochelarii şi asta a părut s-o înveselească. N-o văzusem niciodată aşa: ochii îi erau albaştri ca flacăra de gaze. Am zis: „Mama parcă-i un aragaz când e presiune mare!” şi tata s-a răstit la mine „tacă-ţi gura şi treci la tine în cameră, că am de discutat cu maică-ta!”. Nu m-am clintit, doar ştiu pe pielea mea cum e cu discutatul ăsta şi apoi voiam să prind ocazia să-i controlez ceafa; aş fi putut să o îmbrăţişez, s-o pup, sunt mai înaltă ca ea şi aş fi văzut. Dar era clar că nu-i cazul să-i înfurii mai rău. Bunica, toată după amiaza înghiţise calmante; acum se pornise cu discursul pe care mi-l ţine mie când fac vreo poznă, adaptat după caz: „Femeie de 30 de ani eşti tu, să vagabondezi o zi întreagă fără să dai nici un semn de viaţă, atâta desconsiderare, ne omori cu zile. Ce exemplu dai copilei ăsteia? Ru-şi-ne! Eşti pur şi simplu iresponsabilă! După toate sacrificiile pe care le am făcut pentru tine, poftim! Asta e mulţumirea: să ne scoţi sufletul la toţi! Să te porţi ca ultima...”. Părea că n-o să se mai oprească niciodată, ba mai mult, placa luase turaţie rapidă, piţigăindu-i vocea bunicii. Presiunea din ochiurile albastre scăzuse, nu mai puteai să fierbi nimic, iar expresia gurii nu mai zicea sâc, ci agâp! Aşa ca în poezia cu: ”La popa la poartă/ e-o pisică moartă/ cine-o râde şi-o vorbi/ s-o mănânce coaptă/ Agâp!”.
În recitalul bunicii a intrat în duet şi bunicul, apoi tata, alcătuind un trio care-o făceau cu ou şi cu oţet, fiecare cerându-i la refren să explice, să mărturisească, să lămurească. Robot sau nu, eu ţineam cu ea. Acum arată ca un televizor scos din priză în timpul desenelor animate. Am cules ochelarii de pe covor şi i-am şters cu poala pijamalei. Suflam pe ei şi-i ştergeam ca să fac şi eu ceva. Când am privit prin lentile să controlez dacă-s curate, am văzut-o pe 938 departe, departe, mică de tot şi roşie pe fondul peretelui alb, ca steagul Japoniei. Oare pe mine ce fel de steag mă vede? I-am întins ochelarii şi am strigat din toate puterile, ca să acopăr trio-ul care se apropia tot mai dramatic de final: „ Mamă, eu al cui steag sunt acum?”. Şi i-a pus, ca tablele de copt vinete peste ochiurile de aragaz şi a încercat să dea iar drumul la presiune; pâlpâia roşietic şi a zis: „alb cu dungi albastre şi cu un soare cu chip vesel!”. „Ne batem de pomană gura cu ea, eu nu pot să mai pricep! Ella, tu ai înnebunit de tot!” l-am mai auzit pe tata şi am dat fuga în camera mea să caut în enciclopedie steagul cu pricina, dacă există. Ar fi fost o dovadă sigură că nu e robot. De unde să ştie ăia steagurile terienilor, că nici eu nu le ştiu pe toate!
Până să găsesc planşa cu steagurile, am dat de una cu păsări care m-a interesat, pe urmă una anatomică şi mai grozavă, cu aparatul de reproducere şi, când mi-am amintit de steaguri, în toată casa era linişte. Pijamaua cu soare vesel exista aşa că am găsit şi steagul; era al Uruguayului. Dar mai era unul tot alb cu albastru şi cu soare, al Argentinei, dar ăsta avea dungile mai late. Acuma care o fi?
M-am dus să comunic descoperirea. Singură, pe canapeaua din sufragerie, mama stătea întinsă cu mâinile sub cap, ca la plajă, iar vârful piciorului bătea în aer un ritm. Precis cânta în gând. Sau poate, în felul ăsta comunica cu nava?...
- Ştii, i-am spus cum îmi zice ea mie, dacă adormi îmbrăcată şi nu faci duş înainte de culcare, ai să visezi urât!
- Nu – mi-a răspuns cu o căldură care m-a învelit ca o geacă roşie – nu. O să visez frumos.
- Mami, da’ hai spune-mi, cu steagul ăla! Am găsit două! Uruguay sau Argentina?
- Uruguay, a răspuns ea căscând. Apoi, a continuat tam-nisam: am văzut o magnolie înflorită şi-un câine barzoi şi-un havuz cu naiade...
Vocea i se rărea, devenind tot mai moale, ca atunci când eram mică şi ea adormea în timp ce-mi spunea povestea. Se ghemuise întoarsă cu spatele la mine. M-am prefăcut că o mângâi şi i-am ridicat buclele de pe ceafă. N-avea implantată nici o cameră web, pielea îi era caldă şi catifelată, iar rădăcina părului, căruntă.
- Ştii, mami, mie nu mi-a fost frică; ştiam că tu nu poţi păţi nimic rău, dar când te mai duci, să mă iei şi pe mine! Bine?
Dar mama dormea sau se prefăcea că doarme, fiindcă nu mi-a mai răspuns.
Bogdan Butariu
Arad, 17.04.2008
