Ian Flemming

A existat în realitate James Bond?

James Bond sau agentul 007,care multă vreme şi-a derulat aventurile în cinematografele pline până la refuz, a fost, după cum se ştie, creaţia prozatorului englez Jan Fleming. Succesul romanelor, cât şi al peliculelor cinematografice, a fost atât de mare, încât aproape nimeni nu şi-a pus întrebarea dacă scriitorul şi-ar fi imaginat personajul principal, sau a avut în vedere un model de agent secret care ar fi existat în realitate.
Iată însă, că după câteva decenii, istoricii au reuşit să stabilească indubitabil că Fleming şi-a creat personajul după modelul real al unui agent dublu.Este vorba de sârbul Dusko Popov, denumit conspirativ „Triciclul”, care deşi acceptase să lucreze pentru Abwehr, era şi un remarcabil ofiţer de informaţii al Intelligence Service-ului britanic. Fleming, el însuşi membru al aceluiaşi serviciu de informaţii, l-a cunoscut perfect pe D.Popov, cei doi fiind chiar prieteni.
Scriitorul îşi aminteşte că într-o misiune la Lisabona, trebuia să-l fileze pe Dusko discret până ce acesta preda suma de 80000 de dolari unui agent de legătură.Popov a simţit imediat că e urmărit, şi s-a gândit să-i dea o lecţie urmăritorului său. Cum a ridicat de la bancă suma respectivă, s-a dus la Cazino, s-a aşezat în faţa unei mese de joc, şi a strigat în aşa fel încât Fleming, care se ţinuse scai de el, să audă bine:” Cincizeci de mii de dolari!”.Cel care ţinea banca n-a putut acoperi suma pusă în joc, iar Dusko ştiind că nimeni nu va intra la o asemenea miză, şi-a pus tacticos bancnotele în buzunar, trăgând cu coada ochiului la Fleming, care mai întâi se îngălbenise de spaimă, iar apoi abordase un surâs nătâng şi încerca să-şi tamponeze cu batista broboanele de sudoare rece care i se rostogoleau pe obraji. Aşa cum menţionează şi „Triciclul” în memoriile sale, după lecţia de la Lisabona, Fleming s-a apropiat de el, apreciindu-i îndeosebi inteligenţa, educaţia şi curajul.
Se cunoaşte astăzi că Dusko avea 28 de ani, când după terminarea facultăţii de drept, a hotărât să-şi dea doctoratul la Freiburg, în Germania.Nu-i înghiţea pe nazişti, dar considera că va putea depăşi acest inconvenient, dacă se va consacra exclusiv studiului.Ceea ce de fapt şi dorea. Spera sincer că nemţii îi vor da pace. În acele împrejurări l-a cunoscut pe Johann Jebsen, cu care a legat o prietenie de lungă durată. Abia în 1981 s-a aflat că şi Jebsen a fost agent în Intelligence Service, deşi în timpul războiului s-a ştiut că lucra doar pentru Abwehr. Într-o dimineaţă, câţiva reprezentanţi ai Gestapo-ului au sunat la uşa lui Dusko şi, în ciuda protestelor sale, l-au invitat pentru un scurt interogatoriu. „Scurt” este un fel de a spune, deoarece „Triciclu” a petrecut câteva săptămâni într-o celulă a închisorii din Freiburg. A fost acuzat pe bază de probe indubitabile, că ar fi comunist, şi doar intervenţia discretă a lui Jebsen l-a salvat pe Dusko de la complicaţii şi urmări imprevizibile. S-a ales doar cu o expulzare onorabilă şi astfel a revenit la Belgrad. După un timp, Jebsen a luat legătura cu el, cerându-i să întocmească o listă cu francezii care ar fi putut colabora loial cu germanii, în Franţa ocupată. Abil şi inteligent, Dusko şi-a dat seama că i se cere, de fapt, să lucreze pentru Abwehr şi că i se oferă un prilej unic de a-şi plăti poliţe mai vechi, în legătură cu arestarea sa şi cu umilinţele la care fusese supus la Freiburg. Folosindu-şi ingeniozitatea şi relaţiile pe care le avea în toate cercurile, a întocmit lista cerută şi a predat-o; în fruntea ei, se afla un nume foarte cunoscut: Pierre Laval.Abwehr-ul a apreciat cum se cuvine lista lui Dusko şi i-a făcut oficial oferta de a lucra pentru serviciul german de spionaj. Astfel, „Triciclu”, a acceptat misiunea de a face spionaj în Anglia. De cum s-a instalat la Londra, Dusko a luat legătura cu Intelligence Service, pentru care a lucrat până după terminarea războiului. Pentru serviciile aduse, a primit cetăţenia britanică, gradul de locotenent-colonel şi Crucea de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic.
În timp ce Abwehr-ul îl considera drept unul dintre cei mai buni agenţi ai săi, Dusko se instala comod, cam prin luna August 1941, într-un apartament luxos din New York. În acea perioadă, el a avut şi prima întâlnire cu Edgar J. Hoover, pe carea încercat să-l convingă de iminenţa atacului japonezilor asupra bazei de la Pearl Harbour. Dar Hoover, pe atunci şef al F.B.I.-ului, nu l-a crezut, deşi Dusko i-a confirmat că deţine informaţia de la două surse sigure. Când, la 7 decembrie 1941, atacul s-a produs, Dusko a plâns de necaz pentru prima oară în cariera lui de agent secret. Realmente, Hoover, poate dintr-o deformaţie profesională, avea un dinte împotriva lui Dusko. Nu putea suporta popularitatea şi relaţiile agentului secret în cele mai selecte cercuri americane, luxul şi modernismul pe care acesta le afişa, sfidându-i uneori, chiar pe magnaţii locului. În ceea ce-l priveşte însă pe Dusko, acesta îl stima pe Hoover, deşi îl considera un tip rigid şi lipsit de fler în obţinerea de informaţii de la agenţii străini cu care avea de-a face.
După terminarea războiului, „Triciclul” s-a retras la proprietatea sa din Franţa, unde, în 1969 şi-a scris memoriile, tipărite abia în 1982. Ulterior, s-a publicat mărturisirea lui Fleming referitoare la adevărata identitate a lui James Bond. Dusko Popov însă, stingându-se din viaţă, n-a mai apucat să afle acest lucru, deşi când a văzut unul din primele filme cu agentul 007, avea senzaţia că nu-i deloc străin de aventurile eroului lui Jan Fleming.


Trăieşte şi lasă-i să moară
-fragment -

Capitolul 1
Covorul Roşu


Există momente în viaţa unui agent secret când acesta se bucură
de un lux ieşit din comun. Există misiuni în care este chemat să joace
rolul unui om foarte bogat; cu anumite prilejuri, el se refugiază în viaţa
îmbelşugată pentru a şterge amintirea morţii şi a primejdiilor care l-au
pândit; în sfârşit, există cazuri, precum cel de faţă, când agentul e
oaspete pe teritoriul unui serviciu secret aliat.
Din clipa în care avionul BOAC Stratocruiser ateriză pe pista Aeroportului
Internaţional Idlewild, James Bond se bucură de tratamentul
rezervat, de obicei, oaspeţilor de rang regal.
Părăsind avionul, alături de ceilalţi pasageri, se resemnase deja la
gândul celebrului purgatoriu al maşinăriei Serviciilor Vamale, de
Sănătate Publică şi Imigraţie ale Statelor Unite. Îl aştepta, gândea el, cel
puţin o oră de formalităţi în încăperile supraîncălzite zugrăvite într-un
verde mohorât, în care nu se mai aerisise de cel puţin un an de zile,
acolo unde mirosul de sudoare stătută se îmbina cu cele ale spaimei şi
vinovăţiilor nelămurite care domnesc mereu în preajma frontierelor.
Teama aceea e stârnită de uşile închise purtând inscripţia ACCESUL
INTERZIS, dincolo de care se află o mulţime de oameni vigilenţi şi
mormane de dosare, precum şi teleimprimatoarele aflate în legătură
permanentă cu Washingtonul, mai exact cu cei de la Biroul Narcotice,
cei de la Contraspionaj, cei de la Tezaur şi de la FBI.
Păşind pe asfaltul pistei, biciuit de vântul aspru de ianuarie, îşi
închipui propriul său nume trecând prin urzeala reţelei: BOND, JAMES,
PAŞAPORT DIPLOMATIC BRITANIC 0094567; după o scurtă aşteptare,
răspunsurile aveau să sosească, ivindu-se în ţăcănitul
teleimprimatoarelor: NEGATIV, NEGATIV, NEGATIV. Apoi, de la FBI:
VERIFICARE POZITIVĂ; AŞTEPTAŢI. Urma să se desfăşoare, în circuit
închis, schimb grăbit de mesaje între FBI şi CIA, FBI-ul avea să transmită
celor de la Idlewild: BOND OKAY OKAY, după care ofiţerul blazat de la
intrare îi va întinde paşaportul, spunând: "Vă doresc o şedere plăcută,
domnule Bond".
Cuprins de un fior, Bond îşi îndreptă paşii, alături de restul călătorilor,
printre ghidajele de sârmă, spre intrarea în sala de aşteptare a
Serviciului Sănătăţii Publice.
Desigur, în ceea ce îl privea, toate acestea nu însemnau decât o
plicticoasă rutină; îi displăcea însă ideea că dosarul său se afla în
posesia unei puteri străine, oricare ar fi fost aceasta. Anonimatul era
cheia de boltă a profesiei sale. Fiecare dezvăluire a identităţii sale
înregistrată în vreun dosar îi scădea valoarea şi, în cele din urmă, putea
să reprezinte chiar o ameninţare la propria-i viaţă. Aici, în America,
unde se ştia totul despre el, se simţea precum negrul din poveste căruia
o vrăjitoare îi furase umbra, de parcă unul dintre organele sale vitale
s-ar fi aflat în mâinile celorlalţi. Ceilalţi, care în acest caz îi erau prieteni,
dar totuşi...
— Domnul Bond?
Un individ cu o înfăţişare plăcută, dar ştearsă, purtând haine
banale, se ivise din umbra clădirii Serviciului Sănătăţii Publice.
— Numele meu este Halloran. Mă bucur să vă întâlnesc!
Îşi strânseră mâinile.
— Sper că aţi călătorit bine. Vă rog să mă urmaţi.
Se întoarse apoi către ofiţerul poliţiei Aeroportului care se afla de
pază la intrarea în clădirea Serviciului Sănătăţii Publice.
— E-n regulă, sergent!
— Bine, domnule Halloran. Să ne vedem cu bine!
Ceilalţi pasageri intraseră deja. Halloran o luă spre stânga, îndepărtându-
se de clădire. Un alt poliţist le deschise o uşă în gardul înalt de
fier forjat.
— La revedere, domnule Halloran.
— La revedere şi mulţumesc!
Afară îi aştepta un Buick negru, cu motorul pornit, torcând uşor, ca
un motan. Urcară în maşină. Cele două valize uşoare ale lui Bond se aflau
în faţă, lângă şofer. Bond nu reuşea să-şi imagineze cum de
reuşiseră să le găsească atât de repede, în noianul de bagaje al
pasagerilor, pe care îl văzuse transportat ceva mai devreme, către
punctul vamal.
— E-n regulă, Grady, putem porni.
Bond se relaxă şi se aşeză confortabil, în vreme ce limuzina ţâşnea
înainte.
Se întoarse către Halloran.
— Ei bine, e cea mai fastuoasă primire de care m-am bucurat vreodată.
N-a lipsit decât covorul roşu! Mă aşteptam să pierd cel puţin o oră,
trecând pe la Serviciul Imigraţiei. Cine-a pus la cale toate astea? Nu
sunt obişnuit să fiu tratat ca un oaspete de vază. Oricum, ţin să vă
mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut.
— Cu cea mai mare plăcere, domnule Bond! zâmbi Halloran şi îi
oferi o ţigară din pachetul de Luckies proaspăt desfăcut. Dorim să vă
oferim un sejur cât mai plăcut. Orice v-aţi dori, e de-ajuns să cereţi, şi
veţi căpăta. Aveţi prieteni buni la Washington. În ceea ce mă priveşte,
nu ştiu de ce vă aflaţi aici, dar autorităţile au hotărât să vă trateze ca
pe un oaspete privilegiat al guvernului. Misiunea mea este să vă duc cât
mai repede, în condiţii cât mai confortabile, la hotel, unde veţi trece în
grija altcuiva. Am să vă rog să-mi daţi o clipă paşaportul
dumneavoastră.
Bond i-l întinse. Halloran deschise servieta aflată lângă el, pe banchetă,
şi scoase o ştampilă grea, de metal. Întoarse paginile
paşaportului până când dădu peste viza americană, o ştampilă şi îşi
depuse semnătura deasupra cercului albastru închis al emblemei
Departamentului Justiţiei, după care i-l înapoie. Apoi, din portofelu-i
burduşit, scoase un plic gros şi i-l oferi lui Bond.
— Veţi găsi înăuntru o mie de dolari, domnule Bond.
Văzând că interlocutorul său se pregătea să-i refuze, surprins, îl
opri şi continuă:
— Sunt banii comuniştilor, confiscaţi în decursul recentei capturi
Schmidt-Kinaski. Îi folosim împotriva lor, iar dumneavoastră vă cerem
să-i folosiţi aşa cum veţi dori, în decursul acestei misiuni. Am fost însărcinat
să vă spun că nefolosirea lor ar fi considerată o respingere a
prieteniei noastre. Vă rog mult, să nu mai vorbim despre asta, adăugă
el; apoi, văzând că Bond continua să privească neîncrezător plicul, mai
spuse: Trebuie să vă spun, de asemenea, că înmânarea acestei sume
s-a făcut cu ştirea şi încuviinţarea superiorilor dumneavoastră.
Bond îl privi pieziş, apoi rânji şi puse plicul în propriu-i portofel.
— Fie, zise el. Vă mulţumesc. Voi încerca să-i cheltui în aşa fel încât
să facă mult rău duşmanilor noştri. Mă bucur să aflu că dispun de un
capital considerabil, cu atât mai mult cu cât el ne-a fost furnizat chiar
de către inamic.
— Foarte bine, spuse Halloran. Iar acum, am să vă rog să mă scuzaţi,
trebuie să-mi notez câte ceva în vederea raportului pe care va
trebui să-l predau. Va trebui să-mi amintesc să trimit scrisori de
mulţumire celor de la Imigraţie şi Vamă pentru amabila lor cooperare.
Chestiuni de rutină.
— Vă rog, încuviinţă Bond.
Fu mulţumit că avea la dispoziţie câteva minute de linişte şi privi
afară, pe geam: era pentru întâia oară în America, de la război încoace.
I se părea util să se familiarizeze cu universul american: reclamele,
noile modele de maşini, preţurile afişate la intrările în parcările de
maşini la mâna a doua, sonoritatea exotică a semnelor de circulaţie:
DRUM CU DENIVELĂRI – CURBE PERICULOASE – DRUM ALUNECOS;
figurile şoferilor, numărul mare de femei aflate la volan, având alături,
drept pasageri, bărbaţi docili; îmbrăcămintea trecătorilor; coafurile
femeilor; anunţurile Apărării Civile: ÎN CAZ DE ATAC INAMIC, ÎNAINTAŢI,
PĂRĂSIŢI PODUL; mulţimea antenelor TV de pe acoperişuri şi a
ecranelor de televiziune din vitrinele magazinelor; un elicopter survolând
oraşul; inscripţiile "MARŞUL BĂNUŢILOR", făcând apel la caritatea
publicului, pentru strângerea de fonduri în interesul vindecării
cancerului sau a poliomielitei... Toate aceste imagini fugare îi erau însă
tot atât de inutile în meseria sa, precum să zicem, o nuia în mâna unui
vânător aflat în junglă.
Şoferul coti spre podul Triborough şi, curând, avură parte de
priveliştea copleşitoare a Manhattan-ului. Superbele bulevarde ale New
York-ului i se dezvăluiau acum ca o junglă de beton, zgomotoasă şi
mirosind a petrol.
Bond se adresă însoţitorului său.
— Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta e, cred, cea mai vizibilă
ţintă pentru un bombardament atomic, din câte există pe glob.
— Da, n-ar fi deloc greu să o nimereşti, fu de acord Halloran.
Câteodată, în nopţile când n-am somn, mă gândesc şi eu la asta.
Opriră în faţa celui mai bun hotel din New York, St. Regis, aflat la intersecţia
dintre Strada 55 şi Fifth Avenue. Un bărbat între două vârste,
încărunţit, purtând un pardesiu albastru închis şi o pălărie neagră, le
ieşi în întâmpinare, urmat de un membru al personalului hotelului. Cei
doi coborâră din maşină şi, odată ajunşi pe trotuar, Halloran făcu
prezentările.
— Domnule Bond, faceţi cunoştinţă cu căpitanul Dexter! Apoi, cu
deferenţă, către acesta din urmă: Căpitane, pot să vi-l dau în grijă pe
domnul Bond?
— Desigur, desigur. Am să te rog doar să veghezi ca bagajele
domniei sale să ajungă la camera 2100, de la ultimul etaj. Până atunci,
eu şi domnul Bond o vom lua înainte, să vedem dacă totul este pe
placul domniei sale.
Bond se întoarse pentru a-şi lua la revedere de la Halloran şi pentru
a-i mulţumi. Halloran îi întorsese, pentru moment, spatele şi îi explica
comisionarului unde anume să ducă bagajele. Bond privi dincolo de el,
către Strada 55, şi se încruntă. O limuzină neagră, un Chevrolet, se strecură
pe neaşteptate în mijlocul traficului aglomerat, chiar în faţa unui
taxi Checker, al cărui şofer izbi cu pumnul în claxon şi continuă să-l
apese, înfuriat. Limuzina îşi continuă drumul, prinse ultimele secunde
ale luminii verzi a semaforului şi dispăru spre nord, pe Fifth Avenue.
Manevra fusese ingenioasă, hotărâtă, dar ceea ce îl uimi pe Bond
fu faptul că la volan se afla o negresă, o negresă arătoasă, purtând o
uniformă neagră de şofer. Prin geamul din spate, apucă să zărească
pentru o clipă figura unicului pasager – o mutră masivă, cenuşie, care
se întorsese încet şi privise direct către el, era sigur de asta; apoi
maşina accelerase, şi chipul dispăruse din unghiul său vizual.
Bond îi strânse mâna lui Halloran. Apoi Dexter îl bătu pe umăr,
nerăbdător.
— Vom traversa holul către ascensoarele din dreapta. Am să vă rog
să nu vă scoateţi pălăria, domnule Bond.
Urcând treptele care duceau în holul hotelului, în urma lui Dexter,
Bond îşi spuse că toate aceste precauţii erau, probabil, tardive. Oriunde
în lume, o negresă la volan e o privelişte rară. Dacă aceasta mai poartă
şi o uniformă de şofer, faptul e cu atât mai extraordinar, dacă nu de-a
dreptul neverosimil, chiar şi în Harlem, acolo de unde, cu siguranţă,
provenea limuzina în cauză.
Şi cine era uriaşul de pe bancheta din spate? Chipul acela cenuşiu?
Era oare chiar Mr. Big?
— Hmm, făcu Bond, mai mult pentru sine, urmărind silueta
uscăţivă a căpitanului Dexter, către ascensor.
Liftul încetini şi se opri la etajul douăzeci şi unu.
— V-am pregătit o surpriză, domnule Bond, spuse căpitanul Dexter,
fără prea mult entuziasm în voce.
Parcurseră coridorul lung, către camera de la colţul clădirii.
Se auzea vântul suspinând dincolo de fereastra de la capătul
coridorului şi Bond avu parte de priveliştea grandioasă a acoperişurilor
zgârie-norilor învecinaţi, dincolo de care se zăreau săgeţile cu vârfuri
tremurânde ale coroanelor plopilor din Central Park. Se simţea ciudat,
privind de la înălţimea asta, şi un fior straniu, de pustietate şi
singurătate, îi încolţi inima, pentru o clipă.
Dexter deschise uşa camerei ce purta numărul 2100. Intrară, iar
căpitanul închise uşa. Se aflau într-un hol mic, bine luminat. Îşi lăsară
pardesiele şi pălăriile pe un scaun, iar Dexter deschise uşa aflată în faţa
lor şi-l invită pe Bond înăuntru.
Acesta pătrunse într-o încăpere plăcut aranjată, mobilată în stilul
"Empire" la modă pe Third Avenue: fotolii confortabile şi o canapea
largă îmbrăcate în mătase galbenă, o imitaţie bună a unui covor
Aubusson, un bufet în stil franţuzesc garnisit cu pahare şi diferite
băuturi. Griul palid al pereţilor era pus în evidenţă de lumina
strălucitoare a soarelui de iarnă care pătrundea prin fereastra largă.
Încălzirea centrală crea o atmosferă plăcută.
Uşa care dădea spre dormitor se deschise.
— Îţi aranjam florile la căpătâiul patului. E o componentă majoră a
faimoasei devize a CIA: "Vă slujim cu zâmbetul pe buze!".
Cuvintele fuseseră rostite de un tânăr înalt şi subţire, ce se
îndrepta, cu braţele deschise şi cu un zâmbet larg, către Bond, care
rămăsese cu gura căscată.
— Felix Leiter! Ce naiba cauţi aici? râse Bond, apucând mâna viguroasă
a tânărului şi scuturând-o încântat. Chiar aşa, ce cauţi în dormitorul
meu? Doamne, cât mă bucur să te văd! Cum de nu eşti la Paris? Să
nu-mi spui că ţi-au încredinţat tocmai ţie această afacere?!
Leiter îl studie pe englez, cu o privire plină de afecţiune.
— Ai zis-o! Ei bine, chiar aşa s-a întâmplat! E un prilej bine venit de
relaxare. Cel puţin, mie aşa mi se pare... Cei de la CIA au fost de părere
că ne-am descurcat bine împreună în afacerea Cazinoului, aşa că m-au
rechemat de la postul meu de la Serviciile Secrete Reunite din Paris. Am
petrecut un timp la Washington şi... iată-mă aici! Voi fi un fel de om de
legătură între Agenţia Centrală de Spionaj şi amicii noştri de la FBI.
Făcu un semn către căpitanul Dexter, care le urmărea manifestările
de o exuberanţă total lipsită de profesionalism cu o vădită plictiseală.
— E cazul lor, desigur, cel puţin în ceea ce priveşte latura
americană, însă, aşa cum bine ştii, anumite genuri de afaceri din
străinătate sunt de competenţa CIA, astfel încât suntem nevoiţi să
cooperăm. În ceea ce te priveşte, eşti aici în calitate de trimis al Marii
Britanii, pentru a te ocupa de latura jamaicană a problemei, aşa că
echipa e acum completă. Ce părere ai? Ia loc şi hai să bem ceva! Am
comandat prânzul de cum am aflat că ai sosit în holul hotelului, şi
mâncarea se află, probabil, pe drum.
Se îndreptă spre bufet şi se apucă să prepare un cocktail pe bază
de Martini.
— Să fiu al naibii! spuse Bond. Bineînţeles, bătrânul diavol de M nu
mi-a spus nimic despre toate astea. El nu face decât să expună faptele,
dar n-ar da nici în ruptul capului o veste bună cuiva. Bănuiesc că e de
părere că asemenea anunţuri ar influenţa obiectivitatea în acceptarea
sau respingerea unui caz. Un lucru e sigur: e grozav!
Bond deveni conştient de tăcerea căpitanului Dexter şi i se adresă,
plin de tact:
— Îmi va face plăcere să mă supun ordinelor dumneavoastră, câtă
vreme mă aflu aici. Din câte am înţeles, avem de-a face cu două
aspecte separate ale afacerii. Primul dintre acestea se referă exclusiv la
teritoriul american, aflat, desigur, sub jurisdicţia dumneavoastră. Apoi
vom fi nevoiţi, se pare, să urmăm firul afacerii în Caraibe. Mai exact, în
Jamaica. Din câte înţeleg, voi prelua conducerea din momentul în care
vom părăsi apele teritoriale ale Statelor Unite. Felix va face legătura
între cele două aspecte, în măsura în care acestea interesează guvernul
dumneavoastră. Cât timp mă aflu aici, îmi voi trimite rapoartele la
Londra prin mijlocirea CIA, iar când ne vom muta în Caraibe, voi raporta
direct la Londra, urmând ca ei să ţină CIA la curent. Avem aceeaşi
viziune?
Dexter zâmbi subţire.
— Exact, domnule Bond. Domnul Hoover m-a însărcinat să vă
transmit că se bucură foarte mult să vă aibă drept oaspete. Bineînţeles,
latura britanică a afacerii nu ne priveşte, aşa că suntem întru totul de
acord să lăsăm în seama celor de la CIA aranjamentele cu superiorii
dumneavoastră de la Londra. Nu văd de ce n-ar merge totul ca pe
roate. Să bem pentru asta!
Sorbiră din băuturile reci şi tari. Leiter arbora o falsă expresie
misterioasă pe chipu-i acvilin.
Se auzi o bătaie în uşă. Leiter deschise, şi comisionarul intră, aducând
bagajele lui Bond. Era urmat de doi chelneri care împingeau
măsuţe pe rotile, fiecare dintre ele fiind încărcată cu farfurii, tacâmuri,
şerveţele de in de un alb imaculat, pe care se apucară să le aranjeze pe
masa pliantă.
— Homari în sos tartar, hamburgeri de vită prăjiţi pe cărbune,
cartofi prăjiţi, garnitură de conopidă, salată asortată condimentată cu
mirodenii din insule, îngheţată cu unt topit şi cel mai bun lapte de
pasăre din America! E-n regulă?
— Sună grozav, aprecie Bond, strâmbându-se în gând la ideea
untului topit.
Se aşezară la masă şi savurară delicioasele bucate tradiţionale
americane, gătite cu măiestrie.
În timpul mesei, nu schimbară prea multe cuvinte. De-abia mai târziu,
când masa fu strânsă şi li se aduse cafeaua, căpitanul Dexter îşi
scoase dintre buze trabucul ieftin şi îşi drese glasul, în mod semnificativ.
— Domnule Bond, începu el, poate că ar fi timpul să ne spuneţi cât
anume ştiţi despre cazul cu care ne confruntăm.
Bond îşi deschise pachetul de Chesterfield şi îşi scoase o ţigară.
Aşezându-se comod, în fotoliul confortabil din încăperea luxoasă şi bine
încălzită, îşi lăsă gândurile să se întoarcă în urmă cu două săptămâni, în
ziua aceea cu ger aspru de ianuarie, când îşi părăsise apartamentul din
Chelsea, dând piept cu penumbra umedă a ceţei londoneze.

Juan Ramón Jiménez

S-a născut în satul andaluz Moguer, în 1881. Vădind o vocaţie precoce, la paisprezece ani se poate mândri cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. La nouăsprezece ani vine la Madrid, unde intră în legătură cu cercurile moderniste. Rubén Dario îl elogiază p[entru "suavitatea melancolică" a versurilor sale, care trezesc "dorul de imposibil", şi îi sugerează titlul unuia din primele volume: Almas de violeta (Suflete de violetă). De la aceste prime versuri până la anii maturităţii, Juan Ramón Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei, pe care o slujeşte cu o fervoare mistică. A trăit prin şi pentru poezie, dăruit cu totală devoţiune unei munci tenace de purificare continuă a operei sale:
"Pentru mine poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existenţă."
Timp de peste jumatate de secol, cât se desfăşoară munca sa neobosită de cizelare a operei ("Nici o zi fără o hârtie ruptă"), el a fost pentru mai multe generaţii de poeţi - de la modernismul începutului de veac până la şcolile de avangardă - scriitorul venerat, poetul prin excelenţă, "maestrul indiscutabil" , cum îl numea Rafael Alberti într-o frumoasă carte de amintiri.
Într-o schiţă auto biografică publicată în revista Renacimiento, Juan Ramón Jiménez trece în revistă principalele evenimente şi stări sufleteşti care stau la originea operelor sale: " Miros de tămâie şi de flori, o fereastră deschisă spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopţile cu lună se transformă în Arii triste"; o lungă şedere în munţii Guadarrama se reflectă în volumul Pastorale; apoi vine o "toamnă galantă - cu azur de aur - care prilejuieşte Jurnalul intim şi Grădini îndepărtate; aceasta e perioada în care muzica umple cea mai mare parte din viaţa mea". Urmează o epocă dificilă pentru poet, o epocă de "oboseală, frig şi gânduri de sinucidere". O gravă depresie nervoasă, care-l va însoţi cu intermitenţe toată viaţa, îl sileşte să rămână câţiva ani în sanatorii, la Madrid şi în sudul Franţei. După o călătorie prin Franţa şi Italia, se retrage în 1907 în satul natal, unde scrie celebra carte Platero şi eu. În 1912 revine la Madrid unde rămâne douăzeci şi cinci de ani, trăind în intimitatea poeziei şi oarecum la marginea vieţii literare, căci viaţa lui de izolare mândră şi concentrată este în întregime subordonată operei. După propria lui apreciere, duce o existenţă "singurătate şi meditaţie", în compania "trandafirului de argint al experienţei proaspete", într-o "indiferenţă absolută pentru aspectul practic al vieţii", şi "hrănindu-se numai cu frumuseţe".
În anul 1916 are loc un eveniment decisiv în viaţa sa : în urma unei călătorii în Statele Unite ale Americii, se căsătoreşte cu Zenobia Camprubi Aymar (traducătoare în spaniolă a lui Rabindranath Tagore, care-i va deveni colaboratoare nepreţuită. După izbucnirea războiului civil spaniol, ia drumul exilului şi devine profesor de literatură spaniolă la diferite universităţi din Statele Unite, Cuba, Puerto Rico. În 1956 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1958, în Puerto Rico.


Sufletului meu

Necontenit ţii creanga pregătită
dreptului trandafir;păşeşti atent
mereu lipind urechea caldă la intrarea
trupului tău, după săgeata nesperată.
Nu-i undă ce se scurge din neant,
din umbra ta deschisă să nu-şi ia
lumina cea mai pură. Noaptea, treaz
rămâi pe steaua ta, de veghe vieţii.
Aşterni pe lucruri semnul de neşters.
Apoi, întors în slava culmilor,
vei retrăi-n tot ce pecetluieşti.

Şi trandafirul tău va fi tipar al trandafirilor;
auzu- al armoniei; al luminilor
cugetul tău; al stelelor vegherea-ţi.


Duminică de primăvară

O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.

E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.

Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.


Luna poleise râul

Luna poleise râul,
- O, răcoarea dimineţii! –
Şi din larg veneau tot valuri
Văruite cu lumină.

Câmpul mohorât şi firav
Se-ngălbenea mereu. Rămase
Numai cântul cel de greier,
Plânsul tulbure al apei.

Vântul se-ascundea prin peşteri,
Groaza se-nchidea-n colibe.
Printre cetină de pini
Aripi prinseră-a se-ntinde.

Stelele mureau pe boltă,
Munţii sângerau în zare.
Colea-n puţul din grădină
Ciripea o rândunică.


Te desfoi...

Te desfoi ca pe o roză
Să-ţi descopăr sufletul
Şi nu-l zăresc

Dar totul, jur împrejur
- orizonturile ţărilor şi ale mărilor –
- totul, până la infinit
s-a umplut
c-un parfum pătrunzător.


Dimpreună cu toate inimile...

Dimpreună cu toate inimile
Azi îngropate, ce m-au iubit,
Îngheţat între spaime obscure
Mă simt oarecum îngropat.

Dimpreună cu toate inimile
Azi triumfătoare, ce m-au iubit,
Arzând în amurguri, mă simt
Oarecum transfigurat.

Ştefan Augustin Doinaş

S-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din judeţul Arad (interbelic), "într-o casă de oameni înstăriţi" (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Şimăndan).
Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinţii mei au fost declaraţi chiaburi. în fond erau proprietarii a 16 ha de pământ!").
Viitorul poet urmează şcoala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o şcoală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care "avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crişan, profesor de matematici").
Profesorul de română care îl cucereşte pe tânărul venit de la ţară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).
Încă din liceu, Ştefan Augustin Doinaş citeşte poezie ( Vasile Alecsandri, Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coşbuc, dar şi Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephan Mallarmè, Paul Valèry) şi critică de poezie ("menţiunile critice ale lui Perpessicius... ... alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu").
în toamna lui 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicţie maghiară - şi se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează şi cursurile de la Litere şi Filosofie.
În anul 1944 se şi transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roşca, la istoria filosofiei şi la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar de la Sibiu, alături de Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu ş.a.
În 1948 absolvă facultatea şi se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu şi, în continuare, la Gurahonţ, cheltuind în total cu profesoratul şapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus şi fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.).
În 1955 renunţă la învăţământ şi se stabileşte la Bucureşti, unde îi reîntâlneşte pe unii dintre "cerchişti". împreună cu ei îşi face iluzia că după moartea lui Stalin şi venirea la putere în URSS a lui Hruşciov se va produce şi în România un "dezgheţ".
Trăieşte din stilizări şi reuşeşte să publice şi câte ceva din textele proprii, iar la 1 ian. 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenţiei lui Radu Stanca.
Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare "pentru omisiune de denunţ". ("...în redacţia revistei Teatru - unde mă aflam cu I. D. Sîrbu - a venit Marcel Petrişor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluţia din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi şi la noi manifestaţie, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învăţământ şi aşa mai departe... După trei zile Marcel Petrişor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrişor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluţia din Ungaria, aflându-se astfel şi despre mine! [...] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanţe atenuante, pentru omisiune de denunţ.")
La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătoreşte cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viaţa literară. Apoi, George Ivaşcu îl angajează la revista Lumea.
Din 1969 începe să lucreze în redacţia revistei Secolul XX (al cărei redactor-şef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieţii, directorul revistei Secolul XX, apoi preşedintele fundaţiei cu acelaşi nume, care s-a transformat în Secolul 21.Publică numeroase cărţi - de poezie, de critică literară - şi traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ţinută intelectuală şi printr-o atitudine demnă în raport cu autorităţile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale şi literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.
În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de la Trezor.
După 1989 ajunge membru al Academiei Române, senator (din partea Partidului Alianţei Civice) în Parlamentul României etc. Face şi publicistică politică, de pe o poziţie anticomunistă intransigentă. A murit pe data de 25 mai 2002.
Imediat după moartea sa, soţia sa fostă prim balerină a Operei Române Irinel Liciu se sinucide, punând capăt, în mod tragic, unei poveşti de iubire exemplare. Cercetări recente efectuate de un grup de cercetători ai Consililui National de Studiere al Arhivelor Securitatii (CNSAS) indică faptul că în perioada detenţiei a devenit informator al Securităţii statului. Se spulberă astfel mitul rezistenţei sale morale prin cultură.
A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câştigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor, pentru convingerile sale, şi pe poet.
Astfel încât Ştefan Augustin Doinaş a reuşit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul Cartea mareelor, cuprinzând poeme preluate dintr-un volum mai vechi, rămas nepublicat, Alfabet poetic, dar şi versuri de dată recentă, marcate de concesii făcute ideologiei oficiale (care reprezintă însă o excepţie în creaţia sa). Volumul marca tranziţia poeziei sale de la baladă la o poezie mai cerebrală.
A teoretizat alături de alţi poeţi membri ai Cercului literar de la Sibiu (in special Radu Stanca) estetica baladei în poezie.În timpul studenţiei clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre componenţii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu şi a semnat chiar "Manifestul" acestuia, care a apărut în ziarul Viaţa în 1942.
Alte volume publicate: Omul cu compasul (1966), Seminţia lui Laocoon (1967), Papyrus (1974). Abia în 1978 reuşeşte să-şi publice volumul Alfabet poetic. Mai publică Hesperia (1979) şi Foamea de UNU (1987), înainte de anul de răscruce 1989. Interiorul unui poem şi Psalmii sunt câteva dintre semnele poetice pe care ni le-a trimis în anii din urmă.
Ştefan Augustin Doinaş este şi autorul unor cărţi de eseuri şi reflecţii pe marginea poeziei româneşti şi a poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie şi moda poetică (1972), Orfeu şi tentaţia realului (1974), Lectura poeziei (1980). Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română este Mistreţul cu colţi de argint.
A fost, în ultimul deceniu al vieţii, directorul revistei Secolul XX, apoi preşedintele fundaţiei cu acelaşi nume, care s-a transformat în Secolul 21. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale şi literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.


Instantaneu

Îmi plac fotografiile - la ceasul
când se preschimbă-n tigri: fiecare
îşi ţine-n gură halca ei de timp.

Noi înotăm - în ochii lor: zâmbind,
mai facem gesturi mari şi luminoase
sub cerul înflorit...

Dar dedesubt,
Însângerată, apă fără umbră
ne-a şi vărsat într-o bulboană sumbră.


Ştafeta

Laudator temporis acti?
Dimpotrivă:
sprintena,
mima mea
paşte zina de mâine.
Înnebunită de naşteri,
zarea
cu pântecul flasc
respiră ca un golf magic.

Vânt mai înalt nu cunosc:
sub stindarde în zdrenţe
viscerele lumii
răcnesc,
în gavanele dreptilor
sunt găuriţi butucii
de la roţile Carului Mare.

Admirabil:
voi zidi
şi eu
pulberea şi-adevărul,
în lacrima incunabulelor
am s-ating zorile.

Sunt schimbul trei
al Vandaliei,
stilul delfin!
Aşteptaţi-mă doar o clipă:
să aşez capul Sfinxului
într-o vază...


Doar tu

Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.


Orologiul de gheaţă

La cumpana nopţii, eu sui într-un turn.
Paingi, cucuvai înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de stajă pe strâmtele trepte.

Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.

Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din vapaile sacre.

Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui - amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.

Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.

Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.

De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafără.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.

Vai mie, credeam că fărima e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licarul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.

Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevârul.

Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.

Aceasta e fata trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.

O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.

Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.

O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.

O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere...

De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.

Dar eu încă sovai: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţa.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.


Astăzi ne despărţim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

Cezar Baltag

Dialog la mal

Iată, îţi dau un cuvânt
şi cu el îţi dau lumea
şi nu-ţi cer nimic
numai
să ţii minte Cuvântul.

Atât.

Îţi dau înţelepciunea
de a regăsi tot ce vei pierde;
tu dă-mi numai râsul
tău
pentru totdeauna

Ca şi cum zilele
ar începe deodată să zboare
ca şi cum
stolul
ar fi tot mai sus

Îţi dau aripi
să te iei după ele
tu dă-mi numai ultima ta
lacrimă.
Atât

Acum gata.
Am ajuns la ultima treaptă.
Îţi dau noaptea lumii.
Tu dă-mi numai oboseala ta
mare.

Atât.

Îţi dau flacără
tu dă-mi numai ultima ta
bătaie de inimă

Îţi dau înapoi lumea
pe care ai pierdut-o.
Tu
spune-mi numai
Cuvântul
încredinţat ţie

Cuvântul. Atât.

Răsfrângere în memoria soarelui

Toate sunt sub semnul tău, Apollo.
Clipa plouă-n noi torenţial.
Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă
o femeie a iubit un deal.

În stejar, unde septembrie ţese
ulii într-un aprig cerc sonor,
de ieri seară vremea o măsura
Absalom, pendul nemişcător.

E aici un loc din care-n toate
laturile lumii mă aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
Numai sud şi sud şi sud şi sud.

Timpul plouă-n lucruri. Valea ţese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, soţie a-ntâmplării,
Inimile noastre în ulcior?


Răsfrângere de fulger înnoptat

Crinii de palidă flacără
ai miazanoaptei se-aprind.
Inima mea e castelul
prin care trece Hamlet citind.

Cui cânţi uitarea mea blondă,
tu stearpă risipă de tei?
Nu lăsaţi să se-nece Ofelia
în verdele ochilor mei.

Bântuie luna. E-o toamnă
a frunzelor din capitel.
În stânga tace Horatio
sau numai o parte din el.


Păsări în amurg
Lui Grigore Hagiu, in memoriam

Dezgheaţă-te, lume, dezgheaţă,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceaţă,
inima e tot mai departe.

Roteşte-te, lume, roteşte
şi tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăseşte
prietenii încep sa dispara.

Nu zărisem că norii aleargă
şi nu bănuiam că-i furtună,
eram opt, eram cinci, eram patru
şi parcă zburam împreună.

Parcă ieri mai era dimineaţă,
soare-n valuri şi-acuma-i doar nor.
Sunt o pasăre singură-n ceaţă
şi abia mai ştiu dacă zbor…

Pär Lagerkvist

S-a născut în 1891 la Växjö, în Småland, provincie în Suedia meridională. Tatăl său era feroviar şi împreună cu soţia sa l-au crescut într-o atmosferă familială blândă şi adânc religioasă. În mai multe din lucrările sale apare tatăl, care îl plimbă pe câmp şi prin păduri şi mama care citeşte Biblia la lumina lămpii de gaz. Ca elev de liceu, Lagerkvist devine darwinist, iar ca student publică articole la o revistă de stânga şi scrie două cărţi în proză, care însă nu sunt deloc reprezentative, nu arată încă pe viitorul scriitor. În anii următori, Lagerkvist caută, cu o hotărâre fermă şi cu un ţel precis, să-şi găsească o cale proprie în estetică. Aspiraţiile şi căutările sale îl îndepărtează de naturalism şi de simbolism şi constituie prima căutare sistematică a unui punct de vedere modernist în literatura suedeză. După o călătorie la Paris (1913), unde studiază expresionismul şi cubismul prin prisma picturii franceze, Lagerkvist vrea să treacă la o totală reînnoire. Cubismul i-a sugerat o artă pură, în tensiune totală şi o compoziţie calculat intelectualistă. Artistul trebuie să tindă către o simplitate monumentală şi să frământe în mâini marile probleme vitale ale omenirii. Lagerkvist, prin scriieri programatice şi prin experimente literare, încearcă să regenereze lirica, proza şi dramaturgia.


Moartea lui Ahasverus
- fragment -


Dumnezeu nu înseamnă nimic pentru mine. Într-adevăr, el este ceva ce urăsc, deoarece mă înşeală chiar în privinţa acestui lucru şi îl ascunde de mine. Deoarece, în credinţa lui că tânjim după el, el ne ascunde ceea ce ne dorim. Nu ne lasă să ne apropiem.
Da, Dumnezeu este cel care ne ţine departe de divinitate. Ne împiedică să ne potolim setea chiar de la izvor. Nu îngenunchez în faţa lui Dumnezeu - nu, şi nu o voi face niciodată. Dar, bucuros, m-aş aşeza lângă izvor să-mi potlesc setea - să-mi potolesc acea sete arzătoare pentru ceea ce nu pot concepe, dar care ştiu că există. La izvor, bucuros, m-aş închina.
Şi, poate, acum, chiar asta fac. Acum, că bătălia s-a încheiat, în sfârşit şi pot să mor. Acum, că în sfârşit, mi-am recâştigat pacea.
Nu ştiu ce ascunde în adâncurile salee întunecate. Dacă aş şti, poate m-aş înfricoşa. Dar îmi doresc să beau din izvor. Poate chiar acele adâncuri îmi pot linişti setea arzătoare.
Stătea pe spate şi se uita la mica încăpere albă şi cu pereţii goi, care pentru ochii lui oboşiţi nu avea limite clare, ci era doar curăţenie şi lumină în care se odihnea. Afară, marea nu mai murmura aşa cum făcea tot timpul; sau, poate el nu o mai putea auzi? Poate toate sunetele pământeşti, tot murmurul pământesc nu mai existau pentru el - poate nu mai putea auzi astfel de lucruri? Poate se afla într-un fel de leşin - ameţit de lumină.
Cineva deschise uşa cu grijă şi intră. Nu-şi putea mişca capul şi nici nu vedea bine, dar ştia că trebuia să fie micul ucenic în ale duhovniciei care, în mod regulat, era atent să nu-i lipsească nimic. Trebuia să fie el, deşi nu-l mai putea vedea.
I-ar fi făcut multă plăcere să vadă faţa aceea mică, ridată, cu zâmbetul său întotdeauna prietenos, dar, cu toate că noul venit s-a apropiat de pat, nu-şi putea da seama cine era. Păcat că nu-l putea vedea - că nu-l va mai vedea vreodată. Niciodată nu va mai vadea vreo faţă umană. Ciudat că ajunsese să-i pară rău - el care o viaţă întreagă nu avusese o dragoste anume pentru oameni.
Era ceva ciudat în privinţa acestui mic ucenic, care avusese grijă de el şi se ocupase de el cu atâta dragoste. I se părea cumva cunoscut, de parcă l-ar fi întâlnit; simţise acest lucru încă de la început, dar nu-şi putea da seama de unde şi de când. Probabil era numai în imaginaţia lui. Dar, în timp ce-l urmărea plimbându-se prin chilie în picioarele goale, care erau cam negre pe talpă deoarece întotdeauna mergea desculţ, i se părea că era ceva cunoscut: era ceva ce-şi aminte. Dar niciodată nu a putut să-şi dea seama de ce.
Omul cel mic nu era monah, era doar un ucenic care îngrijea bolnavii, aşa cum acum îl îngrijea pe străin. Era cel mai umil dintre oameni şi părea perfect în bunătatea lui de o blândeţe naturală, şi, într-adevăr, era o mare minune că o astfel de persoană ca el putea exista. Bărbatul care se afla pe patul de moarte nu putea să fie decât recunoscător că ultima fiinţă umană pe care o întâlnea era tocmai acesta.
Acum, îl simţea aşezându-i mai bine perna. Era o încântare să ştii că el era acolo. Dar nu-l vedea decât ca o figură întunecată; ca o umbră alături de el.
Deodată, camera se umplu de o lumină strălucitoare. Era extraordinar. Şi se întâmplase subit, ca prin miracol.
- Ce-i lumina asta - lumina asta pe care o văd? şopti el slăbit, atât de slab încât micul ucenic abia putu înţelege ceva. Dar a înţeles ce trebuie să fi întrebat bărbatul pe moarte, deoarece soarele scăpase printre nori, iar acum strălucea în cameră prin mica fereastră de pe peretele de miază-zi, care dădea spre mare.
Se aplecă şi-i explică bărbatului că norii se împrăştiaseră şi că soarele strălucea luminându-l. Deoarece nu voia să spună nimic mai mult decât adevărul şi să arate lucrurile aşa cum erau. Iar bărbatul ce se afla pe moarte fu mulţumit de această explicaţie simplă a ceva care îl umpluse de o mare uimire. Îşi închise ochii, dar încă mai simţea lumina încălzindu-i: că era acolo, că exista.
Iar cu această lumină - lumina atât de obişnuită pe pământ - mângâindu-l, părăsi această lume.
Multă vreme micul ucenic stătu privindu-l pe bărbatul mort - privindu-i faţa deosebită, care acum radia o linişte perfectă. Nu fusese aşa atunci când venise aici într-o noapte, în plină furtună. Ce-l schimbase atât de mult?
Cine putea fi acest străin, acest oaspete neobişnuit? Nu ştia. Nimeni de la mânăstire nu ştia. Era el un pelerin cu adevărat? Oare era creştin, cel puţin? Nimeni nu ştia.
Dar liniştea lui era una deosebită. Asta vedea cu ochii.

(fragment din romanul"Moartea lui Ahasverus", de Pär Lagerkvist, în traducerea lui Gigi Mihăiţă)

Ileana Vulpescu

Arta conversaţiei
- fragment -

Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi arămii... Din vămile văzduhului toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută măturînd pămîntul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutînd orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectînd atent împrejurimile ca un strateg încercat.
Cu o săptămînă mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrînit şi din rugină, din curcubeul de culori şi de transparenţe, vulpea — materializare a anotimpului — nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-un cerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs — adolescent, judecînd după blană, după colţi, după cheful de joacă — născut şi crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii şi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii comestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea cîte-o labă amicală.
„Ce vînăt amurg". Hm! sună-a poezie... Numai Tudor citează cînd nu te-aştepţi, de parc-ar spune de la el.]
în momentul acela, punga de nailon din mîna dreaptă a Sînzienei se sparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-n-cotro, cele cinci vinete lunguieţe, „ultimele de anul ăsta”, şi cele două kilograme de mere domneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.
„Of! De-o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu flendurile-astea în care pui două paie, şi s-au dus dracu'! Bine că nu s-a rupt a cu unt-de-lemn! Nu mă-nvăţ odată minte!”
în timp ce Sînziana se moraliza — adunîndu-şi de pe jos proviziile şi-ncercînd să le-nghesuie-n punga validă în care avea două „jumătăţi” de untdelemn, şi-n geanta maro, „de moaşă comunală” — o femeie de vîrstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat.
— Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgîndu-şi sufletul, Sînziana.
Femeia făcu semn cu mîna că nu era nevoie.
— Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi... şi femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţa ridată, către corpul ei — piele şi os.
— Filipescu... Filipescu Angela, salonul 10...
- 1970, spuse rar Sînziana.
— Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat.
— Cum să vă uit!
„Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu Sodil. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie”. O noapte-n-treagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7.
— Ce vă mai fac copiii, bărbatul?
— Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-îl mare-a terminat armata, e parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da' măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei un rost, şi pe urmă... Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-am făcut — trebui' să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu', Doamne iartă-mă!
„Dă-i dracu', dar parcă nu pe toţi”, se gîndi Sînziana.
— Am fost mai săptămînile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, şi-am aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi... v-aţi divorţat cu soţul.
Sînziana înclină din cap în semn de aprobare.
— Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa... Dumneavoastră să fiţi sănătoasă, şi fetiţele.
„Va să zică i s-a dat un raport complet. Fin? Gina? Oricare... Că nu le mănîncă pe nici una discreţia”.
— Foarte bine ziceţi.
îşi mai făcură cîte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care, doctoriţa Sînziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşi spuseră la revedere.
[„Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă aşa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere... Doamne, Doamne! Cînd îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise moartea. Cît de elevat să fie un om — să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia?]
Sînziana avu un zîmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca şi cînd ar fi jenat-o o şuviţă de păr. „Să mişcăm niţel sediul central ca să aşezăm altfel gîndurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de micro-biologie, cînd aş fi văzut eu Transfăgărăşanul?... Ce drum, ce vreme, ce culori, cîtă pace şi cîtă măreţie. Şi noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamaţii de entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţa unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gîndurile şi-amintirile frumoase, cînd le-avem? De cîte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărăşan? De cîte ori n-au să-mi alunece gîndurile-n prăpastia Barajului? De cîte ori n-am să te strig Mircea, Mircea!? De cîte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, Daniel, Daniel!, invocîndu-te, nene Dai, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De cîte ori n-am strigat tare Pavel, Pavel!, încercînd să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele? De cîte ori nu v-am mîngîiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngînînd ca pe-un refren dintr-un cîntec de leagăn Nini, Nini...? Şi cînd eraţi în lumea cu luminile, cum zicea Maica, şi de cînd v-aţi dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteţi o permanenţă a vieţii mele sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun... dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantaţie care-l rostogoleşte-n adîncimi fără dimensiune. Cînd am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simţit vinovată faţă de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunînd iertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-mă, sunt o fiinţă... o biată femeie, am încă vîrsta la care dorinţa atîrnă greu în balanţă, dar orice s-ar întîmpla, în sufletul meu... Nici nu ştiam că nu mint. Deşi îl iubesc pe Mircea... Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură? Iar doctorul Kolonte... A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aş uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aş fi aşteptat... dar să-mi dea un parfum... ce bine se asorta Hermes Caleche-ul cu vînăta din geanta de moaşă comunală. Becket, Ionescu, nişte dulci copii!”
La acest punct al monologului ei, doctoriţa Sînziana Hangan ajunse-n faţa apartamentului în care locuia de şapte ani. în deschizătura cutiei de scrisori - cutie mare de lemn băiţuit, „safe-ul băncii Angliei”, cum îi zicea Măria, stătea-nfipt un braţ de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sîngerii, cu nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluţe mov, albe, roz-stins, coniac, champagne, galben ca puiul ieşit din ou, galben de smîntînă — un braţ de culori şi de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere şi de toamnă.
Sînziana lăsă pungile de nailon în dreptul uşii, scoase cu grijă cozile florilor din cutia poştală, una cîte una, le ţinu pe braţul stîng ca pe-un copil, închise ochii şi le strînse la piept.
„înseamnă că pleci, dacă n-ai şi plecat, altfel...”, îşi spuse ea în timp ce-ncerca să descuie yala.
— Stai că-ţi deschid eu, se-auzi dinăuntru glasul Măriei.
Şi uşa se dădu la perete. Sînziana stătea nehotărîtă-n cadrul ei.
— Pup, pup! zise Măria, şi-şi sărută mama pe frunte, obicei de cînd era mică, şi maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru. Acum, fata-şi întinse doar niţel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către flori, îi şopti:
- Ei, îm?
— Vreun fost pacient...
Fata închise un ochi.
— Şi de unde ştii că nu sunt pentru tine? o-ntrebă maică-sa.
— Faci mişto de mine?!
— Iar vorbeşti ca pe maidan?
— Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atîta tot, adăugă fata cu o dicţie pedantă. Şuşotind apoi la urechea maică-sii:
— Avem oaspeţi... pe dumnealui, de! pe tata.
- A!
— Cînd am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit ca pe-o scrisoare la cutie; şi-i arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă mahalaua, şi Măria făcu un gest larg către uşile de pe palier.
De fapt, Măria nu le luase fiindcă ştia că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinţii ei totul era de mult mort şi-ngropat, nu prindea rău ca „domnul”, să vadă că fosta nevastă nu era de lepădat, îşi zicea Măria cu mintea ei de şaisprezece ani. De cîte ori venea taică-său şi-ntreba unde e Sînziana, Maria-i răspundea invariabil: „cu vreun gagic la cinema”, folosind neologismul foarte en vogue cu intenţia de-a-şi enerva tatăl.
„Unde-ai învăţat să vorbeşti aşa?”, o-ntreba acesta.
— în societate, şi dacă nu-ţi place, regret. Ce vrei, sunt un copil semi-orfan.
Sînziana, care-şi cunoştea copiii, ştia de ce fata ei cea mare îşi compusese un asemenea personaj „sictirizant” — cum ar fi spus cei din aceeaşi generaţie cu ea — pe care nu scăpa nici o ocazie să-l arboreze şi să-l joace în cele mai mici amănunte în faţa lui taică-său, ca o actriţă de mare talent, îndrumată de o mînă de maestru.
Aproape după fiecare vizită paternă, Măria răbufnea, blagoslovind-o ca la uşa cortului pe actuala nevastă a lui taică-său şi netrecîndu-l cu vederea nici pe acesta, cu toate-ncercările Sînzienei de-a o domoli.
— Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu „marea vedetă”? Vine să ne şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul?
— Măria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă.
— Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o... bleagă. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici „ia-l, scumpi, dacă-ţi trebuie”.
— Tu ce-ai fi făcut în locul meu?
— Ce-aş fi făcut? Mă duceam la „aia” şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea şi-i ziceam „paştele şi Dumnezeii mă-tii de... lasă -mi bărbatu-n pace că, de nu, te pocesc!”. Aşa i-aş fi zis, şi-aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor. Şi Măria se roşea şi se zburlea ca şi cînd scena s-ar fi petrecut în realitate.
Sînziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce priveşte eficacitatea reţetei propusă de fiică-sa. Mai întîi pentru că majoritatea oamenilor se tem de scandal şi „marea vedetă” ar fi dat poate-ndărăt în faţa unei asemenea vehemenţe ; în al doilea rînd pentru că Alexandru s-ar fi simţit flatat de-această vehemenţă, şi-ar fi socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei, sau măcar o dorinţă tenace de a-l păstra. Pe cînd ea...
Şi, dintr-odată, inima fetei se-nmuia şi-o lua-n braţe pe maică-sa, ca pe-un copil prostănac, şi-o săruta şi-o săruta şi-i sufla la ureche:
— Dă-i dracu', noi să fim sănătoase.
Măria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă şi ridică cele două plase cu provizii.
— Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea şi făcu stîn-ga-mprejur, spre bucătărie, fără să mai privească-ndărăt.
În cutie, Sînziana găsi un plic albastru, pe care scria, cu un scris necunoscut, „Doamnei doctor Sînziana Hangan”, şi un pacheţel lunguieţ, un etui ca de stilou, învelit într-o hîrtie cu steluţe aurii. Deschise scrisoarea.
„Ţi-am urmat sfatul. Trebuia să plecăm săptămîna viitoare. Totul s-a precipitat. Aseară am aflat că plecarea este pentru azi la 10. Te-am căutat la Institut, centrala era stricată. Nu mă certa. Rămîi cu bine, înţeleapta mea iubire.
Mircea”.
Citi scrisoarea de cîteva ori. îşi înăbuşi un oftat fiindcă auzi paşii Măriei. „înţeleapta mea iubire...”
Deschise maşinal ambalajul cu steluţe aurii sub care se afla o cutiuţă cu capac bombat, într-un culcuş de mătase vişinie, strălucea molcom o brăţară filigranată aurie, împărţită-n casetoane mici, împodobite alternativ cu jad şi cu ochi de tigru. Pe interiorul capacului Sînziana citi „Chinese jewels”.
Măria, care venea din bucătărie cu paşi mari şi cu gura plină de ce avea să-i mai spună, înghiţi în sec.
— Puşică, ce e cu tine? rosti ea cu glas matern şi-şi mîngîie mama pe cap şi pe obraz. Se uită apoi în cutiuţa de mătase, apucă delicat brăţara şi o prinse la mîna stîngă a maică-sii, deşi întîmpină împotrivire.
— Ţi-a dat-o ca s-o porţi, nu? Hai în casă, îi spuse ea rugător, şi-o luă pe după umeri. „Săraca de tine, ce-o fi-n bietul tău sufleţel”, se gîndi fata.
— Bună ziua, îşi salută Sînziana fostul bărbat.
— Sărut mîna.
Alexandru o cîntări de sus şi pînă jos. În lumina roşiatică ce pătrundea prin fereastra sufrageriei, mare cît peretele, Sînziana i se păru frumoasă. „Nu mi se pare, chiar este”. Verdele stins al scurtei de catifea, pusă peste un pulover gălbui cu guler întors, îi venea bine; se asorta cu părul ei castaniu, cu faţa bronzată în care ochii cu paiete aurii păreau mai luminoşi şi mai deschişi decît de obicei; scurta scotea în evidenţă şoldurile care se curbau domol într-o fustă-n carouri cărămizii, oranj şi galbene, aşezate-n biais. Pantofii montanţi, cu un pic de toc, dădeau eleganţă gleznelor şi picioarelor drepte ca o linie stilizată continuu din care nu se detaşa nici un muşchi.
„Are o strălucire”, îşi zise Alexandru şi i se aprinse privirea, „strălucirea pe care o capătă orice corp cînd se ştie iubit”, trase el concluzia, uitîndu-se avid la fosta nevastă, îl apucă un fel de iritare.
Sînziana se duse-n camera ei să pună scrisoarea şi cutia brăţării-n dulap. O clipă o bătu gîndul să-şi scoată brăţara de la mînă. „La urma urmei, de ce? Singura care n-ar fi trebuit să ştie, Măria, ştie. În rest...” Mai strînse o dată la piept florile pe care le ţinuse tot timpul pe braţul stîng, şi le puse-n patul ei îngust. Cînd reveni-n sufragerie, Alexandru se-apropie de ea, o apucă de ceafă şi vru s-o sărute. Sînzienei îi bătu inima repede şi simţi o greaţă şi o nelinişte ca la un început de boală. Se uită la el atît de surprinsă, încît Alexandru renunţă.
Măria veni-n sufragerie cîntînd asortat cu pasul milităros pe care-l adoptase ad-hoc „La oaste cînd am plecat, Lino, Leano...” Fata era-mbrăcată acum într-o fustă care abia dacă-i depăşea cu un lat de palmă puloverul gros de lînă seină, foarte mulat pe bustul din care sînii abia mijeau, îşi ridicase părul într-un coculeţ, drept în creştet, şi-nfipsese-n el două măciulii mari de sidef, foste ace de pălărie ale răposatei sale bunici, Smaranda Hangan. îşi vopsise puternic pleoapele cu albastru, iar pe degete îşi înşirase tot felul de „bijuterii” luate de la „tinichigerie”, pînă-n doişpe lei bucata.
Sînzienei îi veni să rîdă mai ales de boiala de pe pleoapele ei — truc nou de ultimă oră, bineînţeles — căci pînă atunci n-o văzuse niciodată „travestită” astfel, îi veni să-i spuie „ce te-ai boit ca o paţachină?”, dar se gîndi că nu trebuia să-i strice fetei efectele faţă de taică-său.
Alexandru, contrariat de tot ce se petrece-n fosta lui casă — şi, de ce n-ar fi recunoscut-o, mai ales de braţul de crizanteme din cutia de scrisori, iar acum, de brăţara de la mîna Sînzienei — cu un glas care se străduia să nu-i trădeze enervarea, se adresă fiică-sii pe-un ton ironic:
— Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot?
— Ei bine, domnule, nu! Nici circ, nici izmenociorapi! îmi fac propria reclamă! „Lume, lume! veniţi de vedeţi: şarpele boa, şapte metri de la cap la coadă, zece metri de la coadă la cap!”.
Sînziana izbucni-n rîs, în timp ce Alexandru se roşi de indignare: mai mult de rîsul ei decît de ireverenţa fiică-sii.
Măria, făcîndu-se că ignoră impresia pe care le-o produsese părinţilor, i se-adresă pe-un ton oficial maică-sii:
— Doamnă doctor, în ordine cronologică, aţi fost căutată de H. B.-uri şi de un domn Pavel Vlas care vă va mai căuta în jurul orei 6.
La numele „Pavel Vlas”, Sînziana simţi nevoia să se-aşeze.
Fata continuă, fără să-i fi scăpat reacţia maică-sii.
- O fi ăl cu florile şi cu brăţara? Că altul cine să fie?
— V-am făcut un piure de cartofi, chiftele prăjite şi salată de varză roşie ca să vă refaceţi forţa fizică şi ca să vă păstraţi frumuseţea, în baie, veţi găsi înmuiată cu „Far" — produs excepţional, spală, albeşte, înfrumuseţează şi, dacă ştii să te porţi, face şi ouă — veţi găsi înmuiată, precum v-am spus, lenjeria de pat din terocel imprimat — 18 lei metrul — a doamnei doctor Sînziana Hangan şi-a fiicelor sale, domnişoara Măria Bujor şi Ana Hangan. Acum, să vă pun o-ntrebare: doriţi să mă duc s-o iau de la grădiniţă pe sora mea, zisă „falfabeta”?
— Cum vrei; cînd am trecut pe-acolo se jucau în curte, aşa că poţi s-o laşi pînă spre 6.
— Mă rog, dacă este la alegere... Pînă una-alta, vă rog respectuos să-mi permiteţi să mă deplasez pînă-n piaţă spre-a cumpăra din sectorul particular nişte cucurbitacee, popular zise tărtăcuţe, pentru decoraţiuni interioare.
— Ai bani?
— Ca la turci, doamnă, ca la turci. Domnule, i se adresă lui taică-său, dacă doriţi să mă-nsoţiţi, plăcerea e de partea mea, dacă rămîneţi cu doamna, şi n-am să vă mai găsesc cînd mă întorc, vă spun: rămîneţi cu bine şi transmiteţi, vă rog, salutările mele, doamnei, soţia dumneavoastră, şi fiului dumneavoastră, mon demire. Doamnă, domnule, bună ziua!

Hector Malot

Cunoscutul autor francez a scris mai multe romane dar este cunoscut mai ales pentru romanul "Singur pe lume", care a fost dedicat fiicei lui, Lucie. "În timp ce scriam această carte, mă gândeam tot timpul la tine, copila mea, şi numele tău îmi venea în fiecare clipă pe buze. O să-i placă lui Lucie? O va interesa pe Lucie?..." se întreba Hector Malot la începutul cărţii sale.
Mijlocul secolului al XIX-lea a constituit o epocă de-a dreptul remarcabilă în istoria literaturii franceze - epoca unui avânt poetic fără precedent, a formării şcolii realismului critic în frunte cu Stendhal şi Balzac. Literatura pentru copii din această perioadă rămâne cu precădere romantică. Tinerii cititori iau cunoştinţă de operele lui George Sand, Victor Hugo, Prosper Merimee, Alexandre Dumas. Fiecare din aceşti scriitori a adus o contribuţie proprie la dezvoltarea literaturii pentru copii. Ei nu se aseamănă unul cu altul, fiecare îşi are stilul său de creaţie, dar nici unul nu putea să se arate nepăsător faţă de soarta poporului francez, mai ales a micilor lui cetăţeni. Situaţia dezastruoassă a copiilor din popor, exploararea nemiloasă a muncii lor i-a făcut pe mulţi activişti ai vieţii publice şi culturale din Europa să-şi îndrepte atenţia spre această problemă. Atunci au şi început să se facă auzite glasurile de protest ale opiniei publice progresiste, atunci au şi apărut neuitateele portrete ale micilor eroi ai lui Charles Dickens, Victor Hugo, Alphonse Daudet, Hector Malot. În creaţia acestor şi altor scriitori s-a constituit aşa-numita teorie a copilăriei părăsite. În viziunea lor, copiii sunt conştiinţa societăţii, iar pentru ca această conştiinţă să rămână nepătată, copiii trebuie să aibă parte de copilărie.
Băieţelul Remi... Cititorul va străbate împreună cu micul erou al romanului Singur pe lume sute de kilometri pe drumurile Franţei, va întâlni oameni buni şi inimoşi, răi şi fără suflet, va trăi alături de Remi şi de prietenul său Mattia bucurii şi amărăciuni. Romanul reprezintă o descriere a căii de viaţă a eroului, povestită de el însuşi, şi se bazează pe un material bogat în peripeţii. Autorul se orientează spre cerinţele tinerilor cititori, ţinând seama de interesele şi inclinaţiile lor. Scriitor înzestrat, care îşi cunoaşte bine auditoriul, Hector Malot îşi axează naraţiunea pe un subiect extrem de captivant, cu multe detalii interesante din viaţa socială a Franţei de la mijlocul secolului al XIX-lea, imprimând în acelaşi timp pânzei artistice o adâncă emoţionalitate. Toate acestea suscită de mai bine de o sută de ani un viu interes faţă de cartea lui Hector Malot.

Singur pe lume
- fragment -

În sat

Sînt un copil găsit.
Cu toate acestea, pînă la opt ani am crezut că am şi eu o mamă, ca toţi ceilalţi copii, deoarece, de cîte ori plîn-geam, o femeie mă strîngea la piept şi mă legăna cu atîta drag, încît lacrimile îmi secau pe loc. Niciodată nu adormeam seara, fără ca să u vină la pătucul meu, să mă sărute, iar iarna, cînd crivăţul troienea geamurile albite de ger, îmi lua picioarele şi mi le încălzea în mîini, îngînînd un cîntec pe care, în parte, mi-l aduc şi azi aminte.
Cînd păşteam vaca pe marginea drumurilor năpădite de iarbă sau prin ponoarele pline de bălării şi mă apuca pe neaşteptate vreo furtună, ea îmi ieşea în fugă înainte şi mă ferea de ploaie, acoperindu-mi umerii şi capul cu poala fustei ei largi, de lînă. Iar cînd mă luam la harţă cu vreun tovarăş de joacă, ea mă punea să-i povestesc pri¬cina şi, mai totdeauna, îmi dădea dreptate sau îmi alina necazul cu vorbe duioase.
Pentru toate acestea şi pentru multe altele, pentru felul cum îmi vorbea şi cum se uita la mine, pentru dez¬mierdările ei şi pentru blîndeţea cu care mă dojenea, cre¬deam că este mama mea.
Şi iată că într-o bună zi am aflat că nu-mi era decît doică.
Satul meu, sau mai bine-zis satul în care am fost cres¬cut, căci un sat natal sau un loc de baştină eu n-am avut, tot aşa cum n-am avut nici tată şi nici mamă, pe scurt, satul unde mi-am petrecut copilăria se numeşte Chavanon şi este unul dintre cele mai sărăcăcioase din centrul Fran¬ţei. Această sărăcie se datoreşte nu nepăsării sau trîndă-viei locuitorilor lui, ci faptului că se află aşezat într-un ţinut foarte puţin roditor. Pentru ca pămîntul său sterp să dea roade, ar trebui să fie îngrijit anume, să fie îngr㬺at, şi asta, din păcate, nu se întîmplă pe-acolo. De aceea ogoare nu întîlneşti (sau cel puţin nu întîlneai pe vremea aceea) decît ici şi colo, pe cînd ponoarele se întind cît vezi cu ochii, pline de buruieni şi de scaieţi. Acolo unde sfîr-şesc ponoarele, încep landele 1, şi pe aceste lande înalte cresc pilcuri rare de copăcei piperniciţi, cu crengile răsu¬cite şi chinuite de vînturi nemiloase. Ca să dai de copaci adevăraţi, trebuie să laşi înălţimile şi să cobori în vîlcele, de-a lungul rîurilor, în luncile înguste, unde se înalţă castani voinici şi stejari falnici.
într-o asemenea vîlcea de pe malurile unui pîrîu care îşi poartă apele repezi spre unul din afluenţii Loirei, se află casa în care mi-am petrecut primii ani de viaţă. Pînă în cea de-a opta primăvară a mea nu văzusem încă picior de bărbat să ne treacă pragul ; cu toate acestea, mama nu era văduvă, dar bărbatul ei, cioplitor în piatră ca mulţi alţi muncitori din ţinutul acela, lucra la Paris şi nu dă¬duse pe acasă încă înainte ca eu să fi apucat a înţelege cele ce se întîmplau în jurul meu. Doar din cînd în cînd ne trimitea veşti prin vreun tovarăş de breaslă care se întorcea în sat.
— Află, tuşă Barberin, că bărbatul ţi-e sănătos ; îţi trimite vorbă că treaba merge şi mi-a dat să-ţi aduc banii ăştia : ia numără-i !
Asta era tot. Şi tuşa Barberin se mulţumea să ştie că bărbatul îi e sănătos, că treaba merge şi că îşi cîştigă şi el pîinea cum poate.
Dacă Barberin rămăsese atîta amar de vreme la Paris, asta nu însemna că trăia rău cu femeia lui. Cîtuşi de pu¬ţin. Plecase şi rămăsese acolo numai şi numai din pricina meseriei. Iar la bătrîneţe, cînd aveau să-l lase puterile, urma să se întoarcă acasă, la nevastă, şi cu banii agonisiţi să-şi ducă împreună zilele, feriţi de foame şi sărăcie.
Şi iată că într-o zi de noiembrie, pe înserate, un ne¬cunoscut se opri în faţa casei noastre. Tocmai ieşisem în prag să fac nişte surcele.
Fără să deschidă poarta, ci privindu-mă pe deasupra ulucii cu gîtul întins, omul mă în¬trebă dacă nu locuia acolo tuşa Barberin. L-am poftit să intre. El împinse poarta, care scîrţîi, şi se apropie cu paşi rari de casă. În viaţa mea nu mai văzusem un om în halul acela : stropi mari de noroi, unii mai proaspeţi, alţii aproape uscaţi, îl acopereau din cap pînă în picioare — se vedea cît de colo că bătuse drumuri rele, desfundate.
Auzind zvon de glasuri, tuşa Barberin dădu fuga, dar în aceeaşi clipă străinul păşi pragul, astfel că se pome¬niră faţă în faţă.
— Aduc ştiri de la Paris, spuse el.
Erau vorbe obişnuite şi care nu o dată ne răsunaseră în urechi, dar tonul cu care fură rostite nu semăna deloc cu cel ce însoţea altădată cuvintele ştiute : „Bărbatul ţi-e sănătos şi treaba merge bine".
— Doamne Dumnezeule, strigă tuşa Barberin, împreunîndu-şi mîinile, i s-a întîmplat ceva lui Jerome !
— Stai, nu-ţi pierde firea ; bărbatul dumitale a avut într-adevăr un accident, dar a scăpat cu zile. Numai că s-ar putea să rămînă beteag. Deocamdată e în spital. Am fost vecini de pat şi, cînd a aflat că mă întorc acasă, m-a rugat să mă abat din drum şi să-ţi spun ce-a păţit. Din păcate, nu pot să mai întîrzii fiindcă acuşi se face noapte şi mai am încă trei leghe pînă acasă la mine.
Tuşa Barberin, care voia să-l mai descoasă, îl rugă să rămînâ la noi, la cină. Şi apoi, nici nu era bine să umble noaptea : cică s-ar fi arătat lupii prin preajma pădurilor ; mai cuminte era să plece a doua zi. Omul primi. Se aşeză la colţul vetrei şi, în timp ce mînca, povesti cum se în¬tâmplase nenorocirea : Barberin fusese pe jumătate strivit de o schelă ce se prăbuşise, dar cum n-avea, chipurile, ce să caute acolo în clipa aceea, antreprenorul nu voia să-i dea nici o despăgubire.
— Ce să-i faci ! N-are noroc, bietul Barberin, spuse omul, n-are noroc, şi pace ! Un altul, mai pişicher, făcea ce făcea şi se alegea barem cu o pensie, dar mă prind că bărbatul dumitale n-o să vadă nici o lăscaie.
Şi se apucă să-şi usuce pantalonii care începeau să i se scorţoşeze sub stratul gros de noroi. După felul în care spunea' din cînd în cînd : „Ce să-i faci !« ghiceai de în¬dată că, în ceea ce-l priveşte, s-ar fi lăsat bucuros schi¬lodit în nădejdea unei pensioare.
— Pînă una-alta, încheie el, eu l-am sfătuit să-l dea pe antreprenor în judecată.
— Păi un proces costă mult !
— Da, dar şi cînd îl cîştigi !...
Tare ar mai fi vrut tuşa Barberin să se ducă pînă la Paris, numai că o călătorie atît de lungă şi de costisi¬toare era un lucru peste măsură de greu.
A doua zi dimineaţa am coborît în sat, ca să ne sfătuim cu părintele. Acesta îi explică tuşei că n-are rost să por¬nească la drum înainte de a şti dacă poate fi soţului ei de vreun folos. Drept care îi scrise preotului de la spita¬lul unde era internat Barberin şi, după cîteva zile, primi răspunsul. I se spunea că nu e nevoie să vină tuşa acolo, ci numai să trimită ceva bani cu care să-i poată intenta proces antreprenorului.
Trecură zile, trecură săptămîni... şi doar din cînd în cînd soseau scrisori care îi cereau tuşei tot alţi şi alţi bani ; ultima, mai stăruitoare decît celelalte, îi spunea că, dacă nu mai sînt bani, să vîndă vaca. Numai cine a trăit la ţară cu ţăranii ştie cîtă jale şi cît amar încap în aceste trei cuvinte : „Să vindem vaca". Pentru un naturalist, vaca este un animal rumegător ; pentru excursioni^tui care o vede plimbîndu-şi prin iarbă botul umed de rouă este o vietate ce face parte din peisaj ; pentru copilul de la oraş, ea este izvorul cafelei cu lapte şi a brînzei cu smîntînă ; dar pentru ţăran înseamnă cu mult mai mult. Oricît ar fi de sărac şi oricît i-ar fi de numeroasă fami¬lia, el ştie că nu va răbda de foame atîta vreme cît are în grajd o vacă. Cu un pripon sau numai cu o frînghie legată de coarne, unul dintre copii o duce pe potecile unde iarba e a tuturor, iar seara, toată lumea are unt şi lapte de dres mîncarea : tatăl, mama, copiii — mari şi mici — trăiesc cu toţii din ce le dă vaca.
La noi în casă, tot aşa : pînă atunci, mai-mai că nu ştiusem ce e aceea carne. Dar vaca nu era numai doica noastră, era şi prietena noastră, tovarăşa noastră... Căci să nu care cumva să vă închipuiţi că vaca este un ani¬mal nerod ; dimpotrivă, este o fiinţă inteligentă şi plină de însuşiri sufleteşti, cu atît mai multe şi mai mari cu GÎt au fost mai dezvoltate prin educaţie. Noi ne înţele¬geam de minune cu vaca noastră : o mîngîiam, îi vor¬beam, iar ea, la rîndu-i, cu ochii ei mari şi blajini, ştia să ne arate tot oe voia şi tot ce simţea.


Ce mai tura-vura : o iubeam şi ne iubea.
Şi, cu toate acestea, a trebuit să ne despărţim, pentru că, numai „vînzînd vaca", puteam să-i facem pe plac lui Barberin. Aşa că, într-o zi, ne-am pomenit cu un negustor care, după ce a sucit-o pe Roşcata noastră în fel şi chip şi a pipăit-o, clătinînd nemulţumit din cap şi spunind de o sută de ori şi ntai bine că nu-i e pe plac, că este o vacă de oameni săraci, că nu-i bună nici de lapte, nici de unt şi că n-o să-i găsească niciodată muşteriu, a sfîrşit prin a spune că o ia numai şi numai fiindcă e el om bun îa suflet şi vrea s-o ajute pe tuşa Barberin, care e femeie de treabă. Dar sărmana Roşcata, ca şi cum ar fi înţe¬les ce i se pregăteşte, se împotrivi să iasă din staul şi începu să mugească.
— Ia treci la spatele ei şi arde-i cîteva, îmi zise ne¬gustorul, întinzîndu-mi biciul pe care îl purta petrecut în jurul gîtului.
— Asta ba ! se supără tuşa Barberin şi, luînd vaca de pripon, îi vorbi cu blîndeţe : Hai, drăguţo, haide, haide !
Şi Roşcata se lăsă dusă. Ajungînd în şosea, negusto¬rul o legă la spatele căruţei cu care venise, şi biata noas¬tră văcuţă fu nevoită să meargă în trapul calului. Ne-am întors înapoi în casă, dar multă vreme încă i-am mai auzit mugetul.
Se isprăvise cu laptele, se isprăvise cu untul. Dimi¬neaţa, o bucată de pîine ; seara, cartofi cu sare. Lăsata secului căzu în anul acela la puţină vreme după ce o vîndusem pe Roşcata. Anţărţ, tuşa Barberin mă îndopase cu clătite cu mere, iar eu, spre marea ei bucurie, înfu¬lecasem atîtea, încît mai-mai să-mi crape burta. Dar pe atunci o aveam pe Roşcata, care ne dădea lapte pentru aluat şi unt pentru prăjit.
„Acum însă, fără Roşcata, deci fără lapte şi fără unt, adio lăsata secului !" îmi spuneam eu, plin de jale.
Dar tuşa Barberin îmi pregătise o surpriză : deşi nu-i plăcea să se împrumute, ceruse o ceaşcă cu lapte unei vecine, o bucată de unt alteia şi, pe la amiază, intrînd în casă, o găsii cernind făină într-o strachină mare.
— Cum ? Făină ? ! m-am mirat eu, apropiindu-mă.
— Da, Remi, îmi spuse ea, zîmbind, e chiar făină, făină bună de grîu ; ia vezi ce frumos miroase !
Să fi îndrăznit, aş fi întrebat-o la ce-o să servească făina aceea ; dar, tocmai fiindcă muream să aflu, tăceam chitic. Şi-apoi, nici nu voiam să-i arăt că ştiu că e lă¬sata secului, ca să nu-i pară prea rău.
— Ce se face din făină ? mă iscodi ea, cu ochii ţintă la mine.
— Pîine.
— Şi mai ce ?
— Terci.
— Şi mai ce ?
— ...Nu ştiu.
— Ba ştii, dar eşti un băieţel cuminte şi te sfieşti să spui. Ştii foarte bine că astăzi e lăsata secului, ziua clă¬titelor cu mere. Dar, pentru că nu avem nici unt, nici lapte, nu te Iasă inima să vorbeşti de ele. Nu-i aşa c-am ghicit ?... Noroc c-am mirosit eu din vreme toate astea şi am putut face în aşa fel, ca măcar de lăsata secului să nu mâncăm răbdări prăjite. Ia uită-te în lădiţă !
Cît ai clipi, am ridicat capacul şi am zărit laptele, antul, ouăle şi trei mere.
— Dă-mi ouăle, îmi zise ea, şi, cît le sparg eu, tu curăţă merele.
în timp ce curăţăm şi tăiam merele felii, ea sparse ouăle, le amestecă cu făină şi începu să le bată turnând deasupra, din cînd în cînd, cîte o linguriţă de lapte.
Cînd aluatul se subţie bine de tot, tuşa Barberin puse strachina pe cenuşa caldă şi nu ne mai rămase decît să aşteptăm venirea serii — căci nu se cădea să mîncăm clătitele decît la cină.
Ca să fiu sincer, trebuie să mărturisesc că ziua mi s-a părut tare lungă şi că nu o dată m-am dus să ridic şter¬garul cu care era acoperită strachina.
— O să se răcească aluatul, şi pe urmă nu mai rreşte. îmi spunea tuşa Barberin.
Dar aluatul creştea văzînd cu ochii ; din loc în loc ur¬cau la suprafaţa lui nişte băşicuţe bulbucate, care se um¬flau ce se umflau, iar în cele din urmă plesneau. Şi, din toată coca aceea care dospea mocnit, se răspîndea un miros îmbietor de ouă şi lapte.
— Fă surcele, îmi spuse tuşa. Ne trebuie un foc bun, iute, fără fum.
în sfîrşit, veni şi vremea să aprindem opaiţul.
— Pune lemne pe foc ! îmi zise iarăşi tuşa.


N-a fost nevoie să-mi spună de două ori vorba asta pe care o aşteptam cu atîta nerăbdare. Curînd, o pălălaie mare se aprinse în vatră, şi lumina ei jucăuşă umplu toată încăperea. Atunci tuşa desprinse din cui tigaia şi o puse deasupra flăcării.
— Dă-mi untul.
Şi, luînd cu vîrful cuţitului o nucşoară de unt, o puse în tigaie, unde se topi pe loc, sfîrîind. Doamne, că tare frumos mai mirosea ! Era o mireasmă cu atît mai plă¬cută, cu cît nu-mi mai gîdilase nările cam de multişor. Ca să nu mai pomenesc de cîntecul zglobiu al untului care sfîrîia şi pocnea pe foc.
Totuşi, cît eram de vrăjit de muzica aceea, mi s-a pă¬rut că aud nişte paşi prin curte. Cine putea să ne tul¬bure la ora asta ? Pesemne vreo vecină, să ne ceară foc. Dar n-am stăruit asupra acestui gînd, căci tuşa tocmai vîrîse polonicul în strachină şi turnase în tigaie o pînză de cocă albă, aşa că nu era momentul să fiu cu mintea în altă parte.
Un toiag se împiedică în prag şi, în aceeaşi clipă, uşa se deschise.
— Cine-i acolo ? întrebă tuşa fără a întoarce capul. Era un bărbat străin şi, la lumina flăcărilor, am vă¬zut cî purta un fel de salopetă albă şi că ţinea în mînă un toiag gros.
— Petreceţi, hai ? Daţi-i înainte ! mormăi el, ursuz.
— Doamne sfinte ! strigă tuşa, punînd repede tigaia jos. Tu eşti, Jerome ? Şi, apucîndu-mă de mînă, mă îm¬pinse înspre omul care se oprise în prag. E tatăl tău.
BARBERIN
M-am apropiat ca să-l îmbrăţişez şi eu, dar el mă opri cu vîrful toiagului :
— Ce-i cu ăsta ? Parcă mi-ai scris că...
— Ştiu, însă... nu era adevărat, n-am putut...
— Aha ! Va să zică nu era adevărat.
Şi făcu cîţiva paşi spre mine cu toiagul ridicat. Fără să vreau, m-am tras îndărăt. Ce făcusem ? Cu ce-i gre¬şisem oare ? De ce se uita aşa urît la mine, că doară voi-sem să-l sărut ?... Dar n-am avut vreme să stărui asu¬pra acestor întrebări ce se îmbulzeau în capul meu ză¬păcit.
— Văd că sărbătoriţi lăsata secului, spuse el. Taman bine ! Că mi-e o foame, de nu văd cu ochii. Ce ai de mîncare ?
— Făceam nişte clătite.
— Asta văd eu, dar îmi închipui că n-ai de gînd să dai clătite unui om care a umblat pe jos zece leghe.
— Ştiu... Din păcate, altceva n-am. Nu mă aşteptam să vii.
— Cum n-aî ? N-ai nimic de mîncare ? Şi aruncă o privire împrejur : Uite unt. Apoi ridică ochii în tarvan, spre locul unde se atîrna altădată slănina ; dar cârligul cel inare era gol de mult, iar în cuiele din grindă nu spînzurau acum decît cîteva legăturele de ceapă şi de usturoi. Şi uite şi ceapă, adăugă el, zvîrlind jos cu băţul o legăturică. Patru-cinci cepe, o bucată de unt, şi supa-i gata. Scoate clătitele şi pune ceapa în tigaie.
Auzi, să scoată clătitele ! Dar tuşa Barberin nu răs¬punse nimic, ci, dimpotrivă, se grăbi să facă ceea ce-i poruncise bărbatul. între timp, acesta se aşeză pe la¬viţa din colţul vetrei. Eu nici nu îndrăzneam să mă mişc de la locul unde mă împinsese el cu băţul; sprijinit de masă, tăceam şi îl priveam. Era un bărbat cam de vreo cincizeci de ani, cu faţa colţuroasă, cu înfăţişarea aspră ; îşi ţinea capul aplecat într-o parte, pesemne în urma ac¬cidentului pe care-l suferise, şi acest lucru îl făcea să pară şi mai înfricoşător.
.Tuşa Barberin pusese din nou tigaia pe foc.
— Numai cu atîta unt ai de gînd să faci supa ? se răsti el.
Şi, luînd singur strachina în care se afla untul, răs¬turnă în tigaie tot bulgărul.
De vreme ce se isprăvise cu untul, se isprăvise şi cu clătitele. De bună seamă că, în orice altă împrejurare,, aş fi fost copleşit de această nenorocire, dar acum nu-mi ardea de clătite : singurul meu gînd era că străinul acesta, cu înfăţişare atît de cumplită, era tatăl meu.
„Tatăl meu, tatăl meu !" îmi spuneam eu neîncetat. Nu mă gîndisem niciodată serios cum vine asta să ai un tată şi, din instinct, rni-l închipuiam ca pe un fel de mamă cu voce groasă. Acum însă, privindu-mi tatăl pi¬cat din cer, m-am simţit deodată cuprins de o spaimă dureroasă. De ce mă împinsese cu băţul cînd voisem să-l sărut ? De ce ? Tuşa nu mă dădea niciodată în lături cînd mă duceam s-o îmbrăţişez ; dimpotrivă, mă lua în braţe şi mă strîngea la pieptul ei.
— Ce-ai rămas aşa, stană de piatră ? îmi zise el. Mai bine pune mina şi aşază farfuriile pe masă.
M-am supus fără să crîcnesc. Supa era gata. Tuşa Barberin o turnă în farfurii. Bărbatul ei se ridică de lîngă vatră, se aşeză la masă şi începu să mănînce, oprin-du-ne din cînd în cînd şi sfredelindu-mă cu privirea. Eram atît de zăpăcit, atît de speriat, încît nici nu-mi ar¬dea de mîncare ; dar trăgeam şi eu cu coada ochiului la el, pe furiş, ca să nu mă simtă.
— întotdeauna mănîncă aşa puţin ? întrebă el deo¬dată, arătîndu-mă cu lingura.
— Ba nu ; de obicei mănîncă zdravăn.
— M-da... Mai bine n-ar mînca !
Fireşte că nu aveam nici un chef de vorbă şi nici pe tuşa Barberin n-o trăgea inima să stea la taifas ; tăcea şi se învîrtea de colo-colo, servindu-şi bărbatul.
— Va să zică nu ţi-e foame ? îmi spuse el.
— Nu.
— Atunci du-te de te culcă şi caută să adormi cît mai curînd, că altfel... e de rău !
Tuşa îmi aruncă o privire, care parcă mă îndemna să ascult fără şovăire. Sfat de prisos, căci nici nu-mi tre¬cea prin cap să mă împotrivesc.
Cum se întîmplă de cele mai multe ori pe la ţară, bucătăria noastră era în acelaşi timp şi odaia în care dormeam. Lîngă vatră erau cele de trebuinţă pentru mîn-cat : masa, lădiţa, bufetul, iar la celălalt capăt, paturile : într-un colţ, cel al tuşei Barberin, într-altul, al meu, care se afla într-un fel de dulap avînd în loc de uşă o perdea de pînză roşie.
M-am grăbit să mă dezbrac şi să mă culc. Să adorm însă, nici pomeneală ! Nu dormi la poruncă ; dormi cînd ţi-e somn şi cînd eşti liniştit. Iar mie nu-mi era nici somn şi nici liniştit nu eram. Dimpotrivă, eram îngrozi¬tor de zbuciumat şi de chinuit. Aşadar, omul acesta era tatăl meu ! Atunci, de ce se purta astfel cu mine ? De ce-mi vorbea atît de răstit ? Cu faţa lipită de perete, în¬cercam pe cît puteam să alung aceste gînduri şi să adorm, cum îmi poruncise el. Dar degeaba ! Somnul nu venea ; eram mai treaz ca niciodată. După cîtva timp, n-aş pu¬tea spune cît, am simţit că cineva se apropie de patul meu. După pasul rar şi apăsat, mi-am dat îndată seama că nu era tuşa. Am simţit în păr o răsuflare caldă.
— Dormi ? mă întrebă o voce răguşită.
Mă ferii să răspund, căci grozavele cuvinte : „...alt¬fel e de rău" îmi răsunau încă în urechi.
— Doarme, spuise tuşa Barberin, cum pune capul pe pernă, cum adoarme. Aşa că poţi vorbi fără grijă.
De bună seamă că s-ar fi cuvenit să le spun că sînt treaz, dar nu îndrăzneam ; mi se poruncise să dorm şi nu dormeam — eram deci vinovat.
— Ce-ai făcut cu procesul ? întrebă tuşa Barberin,
— L-am pierdut ! Judecătorii au zis că eu am fost de vină fiindcă am stat sub schelă şi că antreprenorul nu-mi datorează nimic. Şi, lovind cu pumnul în masă, începu să suduie şi să îndruge tot felul de ameninţări. Procesul l-am pierdut, urmă el peste puţin, banii i-am pierdut... şi, pe deasupra, mai sînt şi beteag. O să crăpăm de foa¬me ! Colac peste pupăză, îl mai găsesc şi pe ţîncu' ăsta aici în casă ! Ai putea să-mi spui de ce n-ai făcut cum ne-a fost vorba ?
— Fiindcă n-am putut.
— N-ai putut să-l duci la orfelinat ?
— Cum să mă despart de un copil pe care l-am hră¬nit cu laptele meu şi la care ţin ca la ochii din cap ?
— Doar nu e copilul tău !
— Cînd am vrut să fac cum mi-ai spus tu, a căzut la pat.
— Cum aşa ?
— Da, şi nu era să-l duc acolo bolnav : însemna să-l omor cu zile.
— Şi cînd s-a însănătoşit ?
— Păi nu s-a însănătoşit numaidecît. După boala asta a venit alta : tuşea, mititelul, de ţi se rupea inima. Adu-ţi aminte că tot aşa a murit şi Nicolas al nostru, bietul de el ! îmi spunea inima că, dacă îl duc la oraş, moare şi ăsta.
— Şi pe urmă ?
— Azi aşa, mîine aşa . . . M-am gîndit că, de vreme ce tot aşteptasem atîta, puteam să mai aştept.
— Şi cît are acum ?
— Opt ani.
— Foarte bine ! O să-l trimit neîntîrziat acolo unde ar fi trebuit să fie de mult. Atîta pagubă dacă n-o să-i placă !
— Vai, Jerome ! Să nu faci una ca asta !
— Ia te uită ! Şi cine ar putea să mă împiedice, ro-gu-te ? Doar nu-ţi închipui că am de gînd să-l cresc eu ?
A urmat o clipă de tăcere ; am tras aer în piept ; sim¬ţeam că mă înăbuş.
Tuşa Barberin urmă :
— Vai ! Cum te-a schimbat Parisul ! Altădată n-ai fi vorbit astfel !
— Tot ce se poate. Dar dacă Parisul m-a schimbat, apoi tot el m-a şi schilodit. Te-ai întrebat din ce o să trăim de-acum încolo ? Nu mai avem o para chioară. Vaca am vîndut-o ... Şi vrei să mai creştem şi un copil străin, cînd nici noi n-avem cu ce să ne ducem zilele ?
— E copilul meu.
— Nu-i al tău, cum nu-i nici al meu. Asta nu-i copil de ţăran. Mă uitam la el cînd şedeam la masă : e plâpînd, slăbuţ, gingaş ...
— E cel mai frumos copil de pe aici.
— Este, nu zic nu. Dar vorba-i, voinic să fie ! Că fru¬museţea nu ţine de foame. Cu umerii ăştia înguşti nu mai ajunge el muncitor, cum te văd şi cum mă vezi. E un copil de la oraş, şi noi de orăşeni n-avem nevoie.
— Dar e un copil bun şi ager ca o pisică ; şi, în afară de asta, are o inimă de aur. O să muncească el pentru noi.
— Pînă atunci trebuie să muncim noi pentru el, şi de asta nu mai sînt în stare.
— Şi dacă ni-l cer părinţii lui, ce le vei spune ?
— Părinţii lui ! Care părinţi ? Dacă ar fi vrut, l-ar fi căutat şi l-ar fi găsit de atîta amar de vreme ! Am făcut o prostie cît mine de mare cînd mi-am închipuit că părinţii lui ne vor răsplăti într-o zi că ne-am ostenit să-l creştem. Ce nerod, ce dobitoc am fost ! Parcă dacă era înfăşat în scutece scumpe şi frumos brodate asta însemna că părinţii lui aveau să-l caute ! De altminteri, poate că în răstimpul ăsta au şi murit.
— Dar dacă mai trăiesc ? Dacă într-o zi vin să ni-l ceară ? îmi spune inima că într-o zi tot au să vină.
— încăpăţînate mai sînteţi voi, femeile !
— Şi dacă totuşi vin ?
— Ei, dacă vin, îi trimitem să-l ia de la orfelinat. Şi cu asta, basta. M-am săturat. Mîine mă duc cu el la pri¬mărie. Acum mă reped pînă la Francois să-i dau de veste că m-am întors. Peste un ceas sînt îndărăt.
Uşa se deschise şi se închise la loc. Plecase.
Atunci, sărind din aşternut, am strigat-o pe tuşa Bar-berin cu glasul sugrumat :
— Mamă ! Mămico !
Ea veni în fugă la pătucul meu.
— Să nu-l laşi să mă ducă la orfelinat.
— Nu, Remi dragă, nu.
Mă sărută şi mă strînse cu drag la piept. Mîngîierile ei mă făcură să prind niţel curaj şi să mă opresc din plîns.
— Va să zică nu dormeai ? mă întrebă ea blînd.
— Ce-s de vină dacă nu mi-a fost somn ?
— Bine, nu te cert ; dar înseamnă că ai auzit ce-a spus Jerome ?
— Da, tu nu eşti mama mea, în schimb nici el nu mi-e tată.
Aceste cuvinte nu le rostisem pe acelaşi ton, fiindcă, pe cît eram de amărît de faptul că ea nu-mi era mamă, pe atît eram de bucuros, de fericit aproape şi de mîndru că el nu-mi era tată. To+ zbuciumul sufletesc mi se oglin¬dise în glas.
Tuşa Barberin păru să nu bage de seamă.
— Poate că ar fi trebuit, zise ea, să-ţi fi mărturisit mai dinainte tot adevărul ; te simţeam însă atît de mult copilul meu, îneît nu puteam să-ţi spun aşa, tam-nisam, că nu sînt mama ta adevărată ! Mămica ta, sărăcuţule, nu ştiu nici eu cine e, ai auzit şi tu. Trăieşte ? Nu mai tră¬ieşte ? Dumnezeu ştie ! . . . într-o dimineaţă, la Paris, du-cîndu-se la serviciu şi trecînd pe o stradă căreia îi spune bulevardul Brcteuil — o stradă cu copaci de o parte şi de alta — Jerome a auzit un seîncet de copil. Părea că vine dinspre poarta unei grădini. Era prin februarie, de-abia mijea de ziuă. Jerome s-a apropiat şi a dat peste un copilaş, lăsat acolo jos, lîngă poartă. S-a uitat în toate părţile cu gîndul să cheme pe cineva, cînd deodată a zărit un om care fugea printre copaci. Stătuse, pesemne, la pîndă ca să vadă dacă găseşte cineva copilul, pe care, cu siguranţă, tot el îl pusese jos, lîngă poarta grădinii. Je¬rome nu ştia ce să facă. Pruncul, ca şi cum ar fi înţeles că îi sosise un ajutor, ţipa cît îl lua gura. In timp ce Jerome stătea pe gînduri, l-au ajuns din urmă alţi mun¬citori. Cu toţii au fost de părere să ducă copilul la comi¬sariat. Micuţul plîngea de ti se rupea inima. De bună seamă că-i era frig. Dar cum nici căldura din biroul co¬misarului n-a izbutit să-l potolească, şi-au dat cu toţii seama că-i era pur şi simplu foame şi au pornit prin ve¬cini să caute vreo femeie cu copil mic. în cele din urmă au găsit una care a venit să-l alăpteze. Mititelul a început să sugă cu lăcomie. îi era grozav de foame. Apoi l-au desfăşat în faţa focului.
Era un băieţel de vreo cinci-şase luni, rumen, grăsuţ şi drăgălaş nevoie mare ! Scutecele în care era înfăşat ară¬tau că era copil de oameni avuţi. Se vede treaba că fu¬sese furat şi apoi părăsit. Cel puţin aşa gîndea comisarul. Dar întrebarea era : ce să facă cu el ? După ce şi-a notat amănunţit tot ceea ce îi povestise Jerome, precum şi sem¬nalmentele pruncului, comisarul a declarat că îl trimite la azilul de copii găsiţi, afară doar dacă cineva din cei de faţă nu dorea să-l ia : era un copil frumos, sănătos, voi¬nic, ce putea fi crescut fără multă bătaie de cap. Părinţii lui, care desigur că se şi porniseră să-l caute, aveau să-i răsplătească cu dărnicie pe cei care îl vor fi îngrijit în¬tre timp. Nici una, nici două, Jerome se apropie de biroul comisarului şi îi spune că doreşte să-l ia el. Zis şi făcut. Aveam pe atunci un copilaş de aceeaşi vîrstă, astfel că nu mi-era prea greu să mai alăptez unul. Şi iată cum am ajuns mama ta.
— Mămico !
— După vreo trei luni, copilaşul nostru a murit, şi atunci am prins şi mai mult drag de tine. Cu timpul am uitat că nu erai cu adevărat al nostru. Din nefericire, Jerome nu uita şi, după trei ani, văzînd că părinţii tăi nu te caută şi nu dau semne de viaţă, a vrut să te tri¬mită la orfelinat. Ai auzit pentru ce nu l-am ascultat.
— Nu ! Nu la orfelinat, măicuţă dragă ! Nu vreau la orfelinat ! Te rog ! am început eu să ţip, agăţîndu-mă de gîtul ei.
— Nu, băiatul mamii, fii pe pace : n-am să te las. Am eu grijă. Jerome nu-i om rău, ai să vezi. Accidentul şi teama de sărăcie îl fac să fie atît de pornit Dar are să-i treacă. O să muncim şi ai să munceşti şi tu.
— O să muncesc, o să fac orice, numai la orfelinat să nu mă dea !
— N-are să te dea ! Mai ales dacă eşti cuminte şi adormi îndată. Să nu te găsească treaz la întoarcere.
Apoi mă sărută şi mă răsuci cu faţa la perete.
Cu toată bunăvoinţa, nu izbuteam să adorm : prea fu¬sesem zdruncinat ca să-mi găsesc aşa curând liniştea şi somnul. Prin urmare, tuşa Barberin, cea atît de bună şi de blîndă cu mine, nu era mama mea adevărată ! Dar atunci cum era oare o mamă adevărată ? Şi mai bună, şi mai blîndă încă ? Peste poate !
în schimb înţelegeam şi simţeam instinctiv că un tată ar fi fost mai puţin aspru decît Barberin, că nu s-ar fi uitat la mine cu ochii aceia severi şi nici nu m-ar fi ameninţat cu băţul.
Şi acum voia să mă trimită la orfelinat ! . . . Oare tuşa Barberin o să-i poată ţine piept ?
Erau la noi în sat doi copii, cărora li se spunea „co¬piii de la orfelinat" ; purtau la gît o plăcuţă de plumb numerotată, erau prost îmbrăcaţi şi murdari ; lumea îşi bătea joc de ei şi, uneori, chiar îi bătea ; ceilalţi copii îi fugăreau cum fugăreşti un cîine de pripas — fiindcă nici cîinii de pripas n-au pe nimeni să-i apere.
Pentru nimic în lume nu voiam să ajung ca acei co¬pii , nu voiam să port o plăcuţă cu număr la gît sau să fiu fugărit şi să mi se strige : „La orfelinat ! La orfelinat!" Numai cît mă gîndeam la asta, şi mă lua cu frig, iar dinţii începeau să-mi clănţăne. Cît despre dormit, nici vorbă ! Şi Barberin putea să pice dintr-o clipă într-alta ! Din fericire nu se înapoio curînd, aşa cum spusese, şi somnul mă fură totuşi înainte de întoarcerea lui.