Maestrul şi Margareta
- fragment -
15 Visul lui Nikanor Ivanovici
Nu este greu de ghicit că grăsanul cu figura stacojie, internat în rezerva 119 din clinica de psihiatrie, era Nikanor Ivanovici Bosoi.
Nu nimerise chiar de la început la profesorul Stravinski, ci trecuse în prealabil printr-alt loc. Din acel loc, Nikanor Iva-
novici nu rămase cu cine ştie ce amintiri. Ţinea minte doar o masă de birou, un dulap şi o canapea.
Cei de acolo încercaseră să lege o conversaţie cu Nikanor Ivanovici, căruia din cauza sîngelui urcat la cap şi a surescitării nervoase i se tulburase vederea, dar conversaţia a fost ciudată, încîlcită. Mai bine zis, nu se legă defel.
Iată prima întrebare adresată lui Nikanor Ivanovici:
— Sînteţi Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele Comitetului de bloc al imobilului 302 bis de pe Sadovaia?
Redăm textual răspunsul lui Nikanor Ivanovici, care-şi însoţi cuvintele cu un rîs înspăimîntător.
— Da, sînt Nikanor, sigur că mă cheamă Nikanor! Dar nu sînt preşedinte, naiba să mă ia!
— Cum aşa? Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă cu ochii mijiţi insul.
— Uite de aia, că dacă eram preşedinte trebuia să constat din capul locului că el e necuratul! Că deh, cum vine asta? Pince-nez-ul crăpat, hainele numai zdrenţe, cum putea el să fie translator pe lîngă străinul acela?
— Despre cine vorbeşti? se interesă insul.
— Despre Koroviev! strigă Nikanor Ivanovici, s-a băgat la noi în bloc, în apartamentul 50. Scrieţi: Koroviev! Trebuie prins numaidecît. Scrieţi: scara şase. Acolo stă.
— De unde ai luat valuta străină? îl întrebă cordial insul pe Nikanor Ivanovici.
— Dumnezeul adevărat, Dumnezeul atotputernic, rosti Nikanor Ivanovici, el vede tot... aşa-mi trebuie. în viaţa mea n-am ţinut în mînă şi habar n-am avut cum arată valuta asta! Domnul mă pedepseşte pentru păcatul meu — urmă cu osîr-die Nikanor Ivanovici, tot descheindu-şi şi încheindu-şi gulerul cămăşii şi făcîndu-şi cruce — am luat bani! Da, am luat, dar de-ai noştri, sovietici! Treceam în cartea de imobil pe cîte unii, contra bani, nu zic nu. Ce-a fost a fost! Nu mi-e ruşine nici cu Prolejnev, secretarul nostru, nu mi-e ruşine deloc! S-o spunem pe şleau, în administraţia blocului toţi sînt hoţi... Dar valută străină n-am luat.
Rugat să nu facă pe prostul şi să spună cum nimeriseră dolarii în canalul de ventilaţie, Nikanor Ivanovici se trînti în genunchi clătinîndu-se şi căscînd larg gura, vrînd parcă să înghită un calup din parchet.
— Uite, doriţi, mugi bătrînul, înghit şi pămînt, dacă am luat?! Cît despre Koroviev — el e diavolul!
Orice răbdare are şi margini, şi insul de la masă ridică tonul, dîndu-i a înţelege lui Nikanor Ivanovici că ar fi timpul să înceapă a vorbi ca oamenii.
În aceeaşi clipă, un urlet sălbatic răsună în încăperea cu canapea:
— Uite-l! Uite-l după dulap! vocifera Nikanor Ivanovici sărind în picioare. Uite-l cum se hlizeşte! Şi pince-nez-ul lui... Puneţi mîna pe el! Aghesmuiţi încăperea.
Nikanor Ivanovici se făcu alb la faţă. Tremurînd, schiţă semnul crucii în aer, alergă pînă la uşă, se întoarse, apoi intona o rugăciune şi, în cele din urmă, începu să bată cîmpii rău de tot.
Era limpede că nu se putea întreţine cu el nici un fel de conversaţie. A fost scos afară şi instalat într-o cameră separată, unde s-a mai potolit oarecum, mulţumindu-se doar să se roage şi să plîngă cu sughiţuri.
Desigur, s-a făcut o descindere în Sadovaia, la apartamentul 50. Dar Koroviev nu a fost găsit şi nimeni în tot imobilul nu cunoştea şi nu văzuse nici un Koroviev. Apartamentul ocupat de răposatul Berlioz şi de Lihodeev, plecat la Ialta, era pustiu, şi în cabinet, pe uşile dulapurilor, atîrnau paşnic sigiliile intacte. Oamenii plecaseră după cum veniseră, luîndu-l însă cu ei pe Prolejnev, secretarul administraţiei, abătut şi buimac.
Seara, Nikanor Ivanovici a fost transportat la clinica lui Stravinski. Acolo îl cuprinse o tulburare atît de mare, încît trebui să i se facă o injecţie conform prescripţiei lui Stravinski, şi abia după miezul nopţii adormi în rezerva 119, scoţînd în răstimpuri un fel de muget gros, de om chinuit.
Cu cît mai departe însă, cu atît somnul îi devenea mai uşor. Nu se mai întorcea de pe o parte pe alta, nu mai gemea, începu să respire uşor şi egal, şi a fost lăsat singur în salon.
Atunci Nikanor Ivanovici avu un vis, la baza căruia, erau, fără doar şi poate, trăirile din acea zi. Totul începu cu acest vis: nişte oameni cu trompete de aur în mîini îl duceau, şi
foarte solemn, spre nişte uşi enorme, lăcuite. La aceste uşi, însoţitorii lui Nikanor Ivanovici îi cîntară un marş, iar din ceruri se auzi un bas răsunător, care-i spuse vesel:
— Bine ai venit, Nikanor Ivanovici, predă valuta!
Mirat la culme, Nikanor Ivanovici văzu deasupra sa un difuzor negru la culoare. Apoi se pomeni, nu se ştie de ce, într-o sală de teatru, unde sub tavanul aurit sclipeau lustre de cristal, iar pe pereţi nişte aplice. Totul era, cum se cuvine, ca într-un teatru mic ca dimensiuni, dar foarte somptuos. Se afla o scenă cu o cortină de catifea trasă, pe fond vişiniu-în-chis, pe care erau aruncaţi ca nişte steluţe decari aurii destul de mari, la mijloc trona cuşca sufleorului şi se afla chiar şi public.
îl miră din cale-afară pe Nikanor Ivanovici faptul că tot acest public era de un singur sex — cel bărbătesc, şi toţi, fără excepţie, nu se ştie de ce, purtau bărbi. Afară de asta, te uimea faptul că în sala de teatru tot acest public şedea pe jos, pe o podea excelent lustruită şi alunecoasă.
Simţindu-se timid într-o societate nouă şi numeroasă, Nikanor Ivanovici, după ce se foi un timp pe loc, urmă exemplul tuturor celorlalţi şi se aşeză pe parchet turceşte, găsin-du-şi un locuşor între un bărbos-roşcovan, un tip zdravăn, şi un altul, un cetăţean palid, năpădit de o claie de păr. Nimeni dintre cei ce şedeau jos nu dădu atenţie spectatorului nou-venit.
Apoi se auzi sunetul lin al unui clopoţel, lumina se stinse în sală, cortina se dădu în lături şi apăru scena luminată — cu un fotoliu, o măsuţă, pe care se afla un clopoţel de aur şi în spate un decor de catifea neagră.
Din culise ieşi un artist în smoching, bărbierit şi pieptănat cu cărare, tînăr, cu nişte trăsături foarte plăcute ale feţei. Publicul din sală se învioră, toţi se întoarseră cu faţa spre scenă. Artistul se apropie de cuşca sufleorului şi-şi frecă mîinile.
— Şedeţi? întrebă el cu voce suavă de bariton şi zîmbi sălii.
— Şedem, şedem, îi răspunseră în cor tenorii şi başii din sală.
— Hm... vorbi îngîndurat artistul, şi cum de nu vă plictisiţi, nu înţeleg! Toţi oamenii umblă acum ca oamenii pe străzi, se desfată sub razele calde ale soarelui de primăvară, pe cînd
voi staţi proţăpiţi aici, în sala asta sufocantă. E chiar atît de interesant programul? De altfel — fiecare cu ce-i place, încheie filozofic artistul.
Apoi îşi schimbă timbrul vocii şi intonaţiile, şi declară vesel şi răsunător:
— Aşadar, numărul următor al programului nostru, Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele comitetului de bloc şi responsabilul cantinei dietetice. II rugăm pe Nikanor Ivanovici!
Drept răspuns, răsunară aplauze unanime. Nikanor Ivanovici, mirat, holbă ochii, iar comperul, acoperindu-şi faţa cu mîna din cauza luminii rampei, îl găsi printre cei care şedeau pe jos şi-l chemă pe scenă, cu un gest mîngîietor al mîi-nii. Şi, fără să ţină minte cum, Nikanor Ivanovici se pomeni pe scenă. De jos şi din faţă, îl izbi în ochi lumina lămpilor colorate, din care cauză, sala cu publicul se prăbuşiră în întuneric.
— Ei, Nikanor Ivanovici, fiţi pentru noi un exemplu — îi zise cordial tînărul artist — şi predaţi valuta.
Se lăsă o linişte de mormînt. Nikanor Ivanovici îşi trase răsuflarea şi vorbi încet:
— Jur pe Dumnezeul meu că...
Dar nu apucă să-şi termine fraza că toată sala se dezlănţui în strigăte de indignare. Nikanor Ivanovici se fîstîci şi tăcu
mîlc.
— După cîte v-am înţeles, vorbi comperul din nou, aţi vrut să juraţi pe Dumnezeu că nu aveţi valută, şi se uită cu bunăvoinţă la Nikanor Ivanovici.
— întocmai, nu am, îi răspunse Nikanor Ivanovici.
— Aşa, urmă comperul, dar... iertaţi-mi indiscreţia, de unde, totuşi, au răsărit cele patru sute de dolari, găsiţi în W.C.-ul acelui apartament, în care singurii locatari sînteţi dumneavoastră cu soţia.
— Sînt vrăjiţi, zise vădit ironic cineva din sala cufundată în întuneric.
— întocmai, sînt vrăjiţi, răspunse sfios Nikanor Ivanovici în gol, fie artistului, fie sălii întunecate şi lămuri: Forţa necurată, traducătorul cadrilat i-a lepădat acolo.
Şi din nou sala urlă indignată. Cînd se lăsă liniştea, comperul zise:
— Iată ce fabule ale lui La Fontaine sînt sortit să ascult! Uite, voi toţi de aici sînteţi traficanţi de devize, mă adresez vouă, ca unor specialişti: e cu putinţă una ca asta?
— Nu sîntem traficanţi de devize, se auziră glasuri ofensate în diferite colţuri ale sălii teatrului.
— Mă asociez în totul, zise ferm comperul, şi am să vă întreb: ce se poate lepăda?
— Un copil! strigă cineva din sală.
— Absolut just, confirmă comperul, un copil, o scrisoare anonimă, o proclamaţie, o maşină infernală, cîte nu se pot lepăda, însă patru sute de dolari nimeni n-o să lepede, întru-cît un asemenea idiot nu există şi, adresîndu-se lui Nikanor Ivanovici, comperul adăugă trist şi reprobativ:
— M-ai amărît, Nikanor Ivanovici, şi eu care speram în dumneata. Aşadar, numărul nostru n-a ieşit.
în sală răsună un fluierat la adresa lui Nikanor Ivanovici.
— E traficant de devize, strigau în sală, din cauza unora ca el suferim şi noi nevinovaţii!
— Nu-l înjuraţi, zise oftînd comperul, el se va căi. Şi; în-dreptînd spre Nikanor Ivanovici nişte ochi albaştri plini de lacrimi, adăugă: Ei, du-te, Nikanor Ivanovici, la locul dumi-tale.
După aceea, comperul făcu să sune clopoţelul şi anunţă cu glas tare:
— Pauză, nemernicilor!
Zguduit, Nikanor Ivanovici, care, cu totul pe neaşteptate pentru el, devenise participant la un program teatral, se pomeni din nou, pe jos, la locul lui din sală. Atunci visă că sala s-a cufundat într-un întuneric beznă şi că pe pereţi răsăriră nişte cuvinte roşii, de foc: „Predaţi valuta!" Apoi, din nou se dădu în lături cortina şi comperul invită:
— Rog să poftească pe scenă Serghei Gherardovici Duncil. Acesta se dovedi a fi un bărbat plăcut la înfăţişare, de vreo
cincizeci de ani, dar cam neglijent.
— Serghei Gherardovici, i se adresă comperul, este o lună şi jumătate de cînd stai aici, refuzînd cu încăpăţînare să predai restul de valută pe care îl mai ai, în timp ce ţara are nevoie de ea, iar mata nu ai categoric ce face cu valuta, şi totuşi te încăpăţînezi. Eşti un intelectual, înţelegi perfect toată situaţia şi totuşi nu vrei în ruptul capului să-mi vii în ajutor.
— Regret, dar nu pot face nimic, întrucît nu mai am valută, îi răspunse calm Duncil.
— Atunci, poate mai ai niscai briliante? îl întrebă com-perul.
— Nu am nici briliante.
Comperul lăsă capul în jos, dus pe gînduri, apoi bătu din palme. Din culise ieşi pe scenă o doamnă de vîrstă mijlocie, îmbrăcată după ultima modă, adică purta un palton fără guler şi o pălăriuţă minusculă. Doamna avea un aer alarmat, iar Duncil o privi, fără să mişte nici măcar o sprinceană.
— Cine e doamna? îl întrebă comperul pe Duncil.
— E soţia mea, răspunse demn Duncil şi se uită cu oarecare scîrbă la gîtul lung al consoartei.
— V-am deranjat, madame Duncil, se adresă comperul doamnei, iată din ce motiv: Am vrut să vă întrebăm pe dumneavoastră dacă soţul domniei voastre mai are valută?
— Păi, atunci, el a predat totul, răspunse emoţionată ma-dam Duncil.
— Aşa, zise artistul, ei, dacă-i aşa, aşa să fie. Dacă a predat totul, noi trebuie neîntârziat să ne despărţim de Serghei Ghe-rardovici, ce să-i faci! Dacă doriţi, puteţi părăsi teatrul, Serghei Gherardovici, şi artistul făcu un gest majestuos.
Calm şi demn, Duncil se întoarse şi porni spre culise.
— Un moment! îl opri comperul. Daţi-mi voie, la despărţire, să vă arăt încă un număr din programul nostru. Spu-nînd aceasta, bătu iarăşi din palme. Cortina neagră din spate se desfăcu şi pe scenă ieşi o tînără frumoasă, în rochie de bal, care ţinea în mîini o tăviţă de aur, pe care zăcea un teanc gros, legat cu o panglică de la bomboane, şi un colier de briliante, de la care săreau în toate părţile focuri albastre, galbene şi roşii.
Duncil se dădu un pas înapoi şi chipul i se acoperi cu o paloare cadaverică. Sala amuţi.
— Optsprezece mii de dolari şi un colier de patruzeci de mii, în aur — declară solemn comperul — păstra Serghei Gherardovici în oraşul Harkov, în apartamentul Idei Her-kulanovna Vors, amanta dumisale, pe care avem plăcerea
s-o vedem în faţa noastră şi care ne-a ajutat foarte amabil să descoperim aceste tezaure fără preţ, dar inutile în mîinile unei persoane particulare. Vă mulţumim foarte mult, Ida Her-kulanovna.
Frumoasa femeie zîmbi, dinţii îi străluciră, iar genele catifelate tresăriră.
— Şi sub masca dumitale plină de demnitate, se adresă comperul către Duncil, se ascunde un păianjen hrăpăreţ, nemaipomenit, un mincinos şi un tip care trage pe sfoară. într-o lună şi jumătate — i-ai sleit de puteri pe toţi cu încăpăţrnarea dumitale obtuză. Acum du-te acasă, şi acel iad, pe care ţi-l va face consoarta dumitale, va fi pedeapsa binemeritată.
Duncil se clătină şi se pare că era să cadă jos, dar nişte mîini compătimitoare l-au prins din zbor. Atunci căzu cortina din faţă, disimulîndu-i pe toţi cei care se aflau pe scenă.
Aplauze turbate zguduiră sala atît de tare, încît lui Nika-nor Ivanovici i se păru că în lustre au început să sară nişte lumini, iar cînd cortina din faţă se ridică, pe scenă nu mai era nimeni în afară de singuraticul comper. El stoarse a dotia salvă de aplauze, salută în dreapta şi în stînga şi vorbi:
— în persoana acestui Duncil, în faţa voastră s-a prezentat în programul nostru un măgar tipic. Doar am avut plăcerea să vă vorbesc ieri şi să spun că păstrarea tainică a valutei este un nonsens. Nimeni nu poate s-o folosească, în nici un fel de împrejurări, vă asigur. Să-l luăm, de pildă, pe acest Duncil. Primeşte un salariu frumos şi nu duce lipsă de nimic. Are un apartament luxos, nevastă şi amantă — o frumuseţe. Apoi, nu! In loc să trăiască liniştit şi paşnic, fără nici un fel de neplăceri, predînd valuta şi pietrele preţioase, acest dobitoc hrăpăreţ a reuşit să fie demascat în faţa tuturor, ba, colac peste pupăză, s-a pricopsit şi cu o foarte mare neplăcere familială. Aşadar, cine face cărţile? Nu sînt amatori? în cazul acesta, numărul următor al programului nostru — cunoscutul talent dramatic, artistul Kurolesov Savva Petrovici, special invitat, va interpreta un fragment din Cavalerul avar de poetul Puşkin.
Kurolesov cel promis se arătă de îndată, cărnos, bărbierit, purtînd frac şi o cravată albă. Fără nici o introducere, el făcu o figură posomorită, se încruntă şi începu să vorbească cu glas lipsit de naturaleţe, privind cu coada ochiului clopoţelul de aur:
— Un tînăr pierde-vară aşteaptă întîlnirea cu o desfrînată
vicleană...
Şi Kurolesov istorisi despre el însuşi multe lucruri urîte. Nikanor Ivanovici îl auzi pe Kurolesov mărturisind cum a stat în genunchi în faţa lui, în ploaie, o văduvă nenorocită, urlînd, însă inima artistului a rămas de piatră. înainte de acest vis, Nikanor Ivanovici nu cunoştea defel operele poetului Puş-kin, dar pe poet îl cunoştea şi, zilnic, pronunţa de cîteva ori fraze cam de felul următor: „Şi chiria apartamentului, Puşkin o s-o plătească?" Sau „Becul de pe scară, deci, Puşkin l-a de-şurubat?" „Păcură, deci, Puşkin are să cumpere?..."
Acum, făcînd cunoştinţă cu una din operele sale, Nikanor Ivanovici se întrista, şi-o închipui pe femeia aceea care stătu în genunchi, cu orfanii ei, în ploaie, şi gîndi, fără să vrea: „E un tip, acest Kurolesov!"
Acesta însă, cu glasul tot mai tare, continua să se căiască şi-l încurcă definitiv pe Nikanor Ivanovici, pentru că la un moment dat începu să se adreseze cuiva, care nu era deloc pe scenă, şi îşi răspundea în locul acestui om absent, spunîndu-şi cînd ţar, cînd baron, cînd tată, cînd fiu, cînd tu, cînd dumneavoastră.
Nikanor Ivanovici înţelese un singur lucru: că artistul a murit de o moarte năprasnică, strigînd: „Cheile! Cheile mele!" apoi s-a prăbuşit pe podea, horcăind şi desfăcîndu-şi cu grijă cravata.
După ce muri, Kurolesov se ridică, îşi scutură praful de pe pantalonii de la frac, se înclină, zîmbi cu un zîmbet fals şi se retrase în aplauze cam sărace. Iar comperul vorbi aşa: — Am ascultat Cavalerul avar în interpretarea minunată a lui Savva Petrovici. Acest cavaler spera că zînele vor alerga la el zbenguindu-se şi că se vor mai întîmpla multe altele, plăcute, în acelaşi gen. Dar, după cum vedeţi, nu s-a întîm-plat nimic, n-au alergat la el zînele, iar muzele nu i-au adus prinosul lor, şi nu a ridicat nici un fel de palate, ci dimpotrivă, a murit urît de tot, la mama dracului, de dambla, pe cufărul său, plin de valută şi pietre preţioase. Vă previn, şi vouă vi se va întîmpla ceva de acest gen, dacă nu mai rău, în cazul cînd nu veţi preda valuta pe care o aveţi!
Poezia lui Puşkin o fi făcut asemenea impresie, sau cuvîn-tarea prozaică a comperului, cert e că din sală răsună deodată un glas ruşinos:
— Predau valuta.
— Vă rog să poftiţi pe scenă, invită amabil comperul, scru-tînd cu atenţie sala cufundată în întuneric. Pe scenă se ivi un cetăţean mic de stat, blonduliu; judecind după faţă, era nebărbierit cam de trei săptămîni.
— Scuzaţi, vă rog, numele dumneavoastră? se informă comperul.
— Kanavkin Nikolai, răspunse sfios cel apărut.
— A! îmi pare foarte bine, cetăţene Kanavkin. Aşadar?...
— Predau, zise încet Kanavkin.
— Cît?
— Una mie de dolari şi douăzeci de bucăţi a zece.
— Bravo! Tot ce aveţi?
Comperul îşi propti privirea drept în ochii lui Kanavkin, şi lui Nikanor Ivanovici i se păru chiar că din aceşti ochi ţîş-niră nişte raze care-l străpunseseră pe Kanavkin ca un fel de raze Roentgen. în sală nimeni nu mai respira.
— Cred! exclamă, în cele din urmă, actorul, stingîndu-şi privirea. Cred! Ochii aceştia nu mint! Doar de cîte ori v-am spus că greşeala voastră de bază constă în faptul că nu apreciaţi la justa lor valoare importanţa ochilor omeneşti. înţelegeţi, limba poate să ascundă adevărul, dar ochii — niciodată! Vi se pune deodată o întrebare, dumneavoastră nici nu tresăriţi, într-o clipă sînteţi stăpîn pe dumneavoastră şi ştiţi ce trebuie să spuneţi ca să ascundeţi adevărul, şi vorbiţi destul de convingător şi nu se mişcă nici o cută pe faţa dumneavoastră, dar, din păcate, adevărul din adîncul sufletului, neliniştit de întrebare, pentru o clipă sare în ochi, şi totul s-a terminat! Adevărul a fost văzut, sînteţi prins!
Rostind cu mult foc această cuvîntare foarte convingătoare, artistul se interesă duios la Kanavkin:
— Unde sînt pitiţi?
— La mătuşă-mea, Porohovnikova, care stă pe Precistenka.
— A! Asta-i... staţi un pic... la Klavdia Ilinişna, nu-i aşa?
— Da.
— Ah! da, da, da, da! O căsuţă mică? în faţa căsuţei o grădiniţă şi un gard de zăbrele? Cum să nu, ştiu, ştiu! Şi acolo unde i-aţi băgat?
— în pivniţă, într-o cutie de la Einehm... Comperul lovi din palme în semn de uimire.
— Aţi văzut una ca asta? strigă el amărît, păi acolo banii ăştia or să prindă mucegai, vor deveni jilavi. Cum se poate încredinţa valută unor astfel de oameni? Zău! întocmai ca nişte copii! Zău aşa!...
Kanavkin îşi dădu seama că a făcut o gafă şi că e vinovat şi-şi lăsă în jos capul moţat.
— Banii, urmă comperul, trebuie păstraţi la banca de stat, în încăperi speciale uscate şi bine păzite, şi în nici un caz în beciul mătuşii; unde, în treacăt fie spus, îi pot deteriora şobolanii! Zău! e ruşinos, Kanavkin, eşti totuşi un om în toată firea — un adult!
Kanavkin nu mai ştia unde să se ascundă şi nu făcea decît să zgîndăre cu degetul marginea surtucului său.
— Ei, gata, făcu mai blînd artistul, cine-şi aduce aminte de ceva din trecut... şi deodată adăugă pe neaşteptate: Da, era să uit... ca să fie un singur drum... să gonim maşina... degeaba... mătuşa asta a dumitale are şi ea, nu-i aşa?
Kanavkin, care nu se aştepta la o asemenea întorsătură, tresări şi în teatru se lăsă tăcerea.
— Ei, ei, Kanavkin... zise dojenitor, dar duios comperul, şi eu, care l-am lăudat! Poftim, nitam-nisam a început să dea din colţ în colţ! E stupid, Kanavkin! Doar adineauri am vorbit despre ochi. Că doar se vedea după ochi că mătuşa are... Ei, de ce ne chinuieşti de pomană?
— Are! strigă voiniceşte Kanavkin.
— Bravo! răcni comperul.
— Bravo! răcni înspăimîntător sala.
Cînd totul se mai potoli, comperul îl felicită pe Kanavkin, îi strînse mîna, îi propuse să-l ducă în oraş cu maşina, pînă acasă, şi cu aceeaşi maşină a ordonat cuiva din culise să se ducă după mătuşă şi s-o roage să poftească după program la teatrul de femei.
— Da, am vrut să te întreb, mătuşa nu ţi-a spus unde şi-i ascunde pe ai ei? se interesă comperul, oferindu-i amabil lui Kanavkin o ţigară şi un chibrit aprins. Acesta, trăgînd din ţigară, zîmbi cam posomorit.
— Cred, cred, urmă oftînd actorul, această bătrînă zgî-rie-brînză, nu numai nepotului, dar nici dracului n-o să-i spună asta! Ei, ce să-i faci? Hai să încercăm să trezim în ea sentimente omeneşti. Poate că nu au putrezit încă toate strunele în sufletul ei meschin. Toate cele bune, Kanavkin!
Şi Kanavkin, fericit, plecă. Comperul se informă dacă nu mai sînt persoane dornice să predea valută, dar drept răspuns primi tăcerea.
— Suciţi oameni, zău aşa! zise artistul dînd din umeri, şi perdeaua îl acoperi.
Lămpile se stinseră, un timp a fost întuneric, şi, de departe, răzbea o voce de tenor nervoasă, care cînta: „Acolo-s munţi de aur fin şi ei doar mie-mi aparţin..."
Apoi, de undeva, de două ori se auziră surd nişte aplauze.
— La teatrul de femei chiar acum predă valuta o dameză, vorbi deodată vecinul bărbos şi roşcat al lui Nikanor Ivano-vici şi, oftînd, adăugă: Eh, dacă nu erau gîştele mele! Ei, omule drag, la Lianozovo am nişte gîşte năbădăioase, tare mi-e teamă că or să crape fără mine. Pasăre cu năbădăi, gingaşă, cere îngrijire... Eh, dacă nu erau gîştele acelea! Pe mine n-ai să mă uimeşti cu Puşkin... şi bărbosul începu iar să ofteze.
Deodată în sală se făcu o lumină orbitoare şi Nikanor Iva-novici visă că prin toate uşile începură să se scurgă înăuntru bucătari cu scufii albe pe cap şi polonice în mîini. Nişte ajutoare de bucătar tîrîră un cazan cu supă şi o tavă mare cu pîine neagră, tăiată felii. Spectatorii se înviorară. Bucătarii veseli se strecurau prin mulţimea amatorilor de teatru, turnau supă în castronele şi distribuiau pîine.
— Luaţi masa, băieţi, prînziţi, strigau bucătarii, şi predaţi valuta! Ce să staţi degeaba aici? La ce vă trebuie poşirca asta! Te duci acasă, bei cum trebuie, iei o gustare, e tare bine! La ce bun, de exemplu, te-ai instalat aici, tătucă? se adresă lui Nikanor Ivanovici un bucătar gras, cu gîtul zmeuriu, întin-zîndu-i un castronel în care plutea singuratică în zeamă o frunză de varză.
— Nu am! Nu am! Nu am! striga cu glas înspăimîntat Nikanor Ivanovici, înţelegi, nu am!
— Nu ai? urlă cu bas ameninţător bucătarul, nu ai? întrebă el cu glas gingaş de femeie, nu ai, mormăi apoi liniştitor, transformîndu-se în felceriţa Praskovia Feodorovna.
Aceasta îl scutura de umăr cu duioşie pe Nikanor Ivanovici, care gemea în somn. Atunci se topiră bucătarii şi se nărui teatrul cu cortină cu tot. Printre lacrimi, Nikanor Ivanovici văzu bine camera sa din spital şi două persoane cu halate albe, dar nu erau bucătarii aceia familiari şi obraznici care se bagă în sufletul oamenilor cu sfaturile lor, ci nişte medici şi aceeaşi Praskovia Feodorovna, care nu ţinea în mînă un castronel, ci o farfurioară, cu o seringă pe ea, acoperită cu tifon.
— Cum vine asta, vorbi amar Nikanor Ivanovici în timp ce i se făcea injecţia, nu am şi nu am! Să le predea Puşkin valuta. Eu nu am!
— Nu ai, nu ai, îl liniştea Praskovia Feodorovna cea blîn-dă, şi de unde nu-i — nici Dumnezeu nu cere.
După injecţie, Nikanor Ivanovici se simţi mai bine şi adormi, fără nici un fel de vise.
Dar starea lui de agitaţie se transmise în rezerva 120, unde bolnavul se trezi şi începu să-şi caute capul, şi în rezerva 118, unde un maestru necunoscut, cuprins de nelinişte, îşi frîngea mîinile, plin de melancolie, privind luna cu gîndul la ultima şi amarnica noapte de toamnă din viaţa sa, la fîşia de lumină venind de sub uşa unui subsol şi la părul acela despletit.
Din rezerva 118, prin balcon, starea de agitaţie i se transmise lui Ivan, care se trezi şi izbucni în plîns.
Medicul însă îi potoli repede pe toţi cei agitaţi, cu mintea rătăcită, şi somnul începu să-i învăluie treptat. Ivan aţipi ultimul, la ceasul cînd peste rîu mijeau zorile. După ce medicamentul i se prelinse prin tot corpul, liniştea veni asupra lui ca un val, acoperindu-l. îşi simţi trupul mai uşor, iar adierea caldă a somnului îi mîngîie capul. înainte de-a adormi de-a binelea, mai auzi, din pădure, ciripitul păsărilor care vesteau apropierea zorilor. Dar păsările amuţiră curînd, şi Ivan văzu în vis cum soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de soldaţi.
