Anatol E. Baconsky

Eternitate amară


Noi n-am murit niciodată şi nu vom muri,
în complicitate cu viermii pământului zodia noastră
surâzătoare se-arată: un dans
ne salvează mereu, un dans mlădios,
o eschivă de membre, o eschivă de inimi,
o eschivă de capete, o eschivă de umbre de capete - o,
capetele tăiate, cele ce nu s-au plecat,
cele ce n-au purtat niciodată o mască,
încet în larmă apun - şi nu le mai deosebim
din piramida de cranii ce creşte mereu
printre volutele dansului nostru.




Pan suferindul


Sus în oraşul efebilor
Pan suferindul - sus
ploile scot
ochii verzi ai copacilor.

Dansul lichid, şerpuit
umblă prin ochii bolnavului -
trupuri mereu mai albastre
şi biciuie carnea.

Şi din fiece fluier al naiului
ies uriaşe omizi - dar nici una
nu-şi mai întoarce spre dânsul
unicul ochi.




Nihil

Albastru şi rece verde şi rece galben şi rece -
ochii de Argus ai templului te-au văzut.
Taci. Dacă vrei totuşi să spui ceva
învaţă să urli.

Pretutindenea te loveşti de obiecte -
vântul alungă pe străzi urechile căzute
bonzii ce ţi-au surâs la intrare
erau toţi de metal.

Toate capetele speculative iau formă de cub
şi devin transparente. Seara apare profetul.
Nevăzut de nimenea se strecoară în taină
călugărul mort, în oraş.

Nu! Lasă aripile! Nu mai e timpul!
Cuvintele-ncep a fi de cultură,
Şamani invizibili inoculează poeţilor-scoici
noaptea, o boală ciudată.

Intră în rece - verde galben albastru şi rece
nu mai visa nu mai iubi nu mai crede -
Taci. Dacă vrei totuşi să spui ceva
învaţă să urli.

Nud în zori

Trupul tău gol a început să cânte
Deşi nu l-a atins nici un sărut,
Numai lumina ca o ploaie dulce
În falduri străvezii s-a desfăcut.

Cântecul lin vibrează-n încăpere,
Paşii mei singuri au trecut arar,
Şoaptele ne-au rămas ca-n scoici de mare
În florile acestea din pahar.

Acum sunt toate ca-ntr-un somn încet,
Un cântec doar aud, fără cuvinte,
Un murmur în lumina dulce-a zorilor
Trupul tău gol a început să cânte.

În vacarmul percuţiei

Ritmul acesta caută-l, ritmul -
goneşte, goneşte, lasă-te tot mai adînc devastat
de vacarmul percuţiei, nu ezita: porţi stigmatul,
e zadarnic să uiţi că şi tu te-ai născut cu aceeaşi
predestinată alură - toate oglinile nu fac
decît să ţi-o strige mereu. Cuvintele tale
iau tot mai mult forma prelungă a sunetelor
pe care un zeu le absoarbe, cuvintele tale
se despoaie într-un streep-tease nocturn
cu dizolvante lumini - odată
nu vei mai şti nici tu sensul lor, descompunerea
va sigila tezaurul, şi maşini aberante
îţi vor reproduce destinul. Unde, unde ?
într-o ţar ă încrucişată, într-o oblică ţară,
într-o ţară în care urmaşi sterili
nu vor mai naşte predecesori.