Labirintul întunecat
- fragment -
La începutul lunii iunie a anului 1947, un mic grup de turişti a rămas blocat ca într-o cursă, în labirintul Cefalu, descoperit cu puţin timp în urmă, în insula Creta. Turiştii pătrunseseră în reţeaua de peşteri şi coridoare însoţiţi de un ghid al unei agenţii de turism, intenţionând să vadă cu ochii lor aşa-numitul „Oraş din Stâncă" - a cărui descoperire, de la începutul anului precedent, încununase îndelungata carieră arheologică a lui Sir Juan Axelos. în urma unui accident imprevizibil şi neaşteptat, ghidul care conducea grupul şi-a aflat sfârşitul. Bucăţi mari de stâncă i-a separat, prin cădere, pe câţiva dintre membrii grupului de majoritatea celorlalţi şi, numai datorită unei şanse unice, unul dintre aceştia, Lordul Graecen, a reuşit să iasă la suprafaţă.
Acolo unde un romancier poate să simtă nevoia unei scuze pentru alegerea unui subiect atât de convenţional, un ziarist nu ar fi nicidecum inhibat. Această întâmplare extraordinară a ocupat primele pagini ale ziarelor londoneze, producând senzaţie. Reprezentând acea parte din Adevăr care depăşeşte imaginaţia, întâmplarea a produs aceeaşi senzaţie şi în presa americană, adăugându-se aici o notă
picantă în subtitlul care suna aşa: „JDomnul pierdut în Labirint".
Acolo unde un romancier poate să simtă nevoia unei scuze pentru alegerea unui subiect atât de convenţional, un ziarist nu ar fi nicidecum inhibat. Această întâmplare extraordinară a ocupat primele pagini ale ziarelor londoneze, producând senzaţie. Reprezentând acea parte din Adevăr care depăşeşte imaginaţia, întâmplarea a produs aceeaşi senzaţie şi în presa americană, adăugându-se aici o notă
picantă în subtitlul care suna aşa: „JDomnul pierdut în Labirint".
Ziarul „The Times" a profitat atunci de ocazie pentru a sublinia încă o dată strălucita descoperire, de către Axelos, a unui labirint despre
care se crezuse atâta amar de vreme că era o pură închipuire. Cuvintele „labirint" şi minotaur" au apărut în careul de cuvinte încrucişate al numărului din ziua de cincisprezece a aceleiaşi luni al cotidianului „Daily Mirror". Presa greacă din Atena, neputându-şi permite plata unui corespondent special, a reprodus informaţiile furnizate de presa americană, într-unui din aceste articole, autorul a mers până
acolo, încât a declarat că labirintul era încă locuit de o creatură monstruoasă - de fapt, chiar de un minotaur - care se mai făcuse vinovată şi înainte de moartea unor săteni. Punctul culminant l-a constituit însă versiunea accidentului dată de Lordul Graecen în persoană, care relata despre şansa unică pe care o avusese, apucând pe drumul ce l-a scos la suprafaţă. Această relatare a adus din nou în actualitate întreaga întâmplare. Tânărul american îşi bău cea de-a patra ceaşcă de ceai şi-şi închise carneţelul. Mai era încă impresionat de demnitatea copilărească a lui Graecen şi de statura voluminoasă a prietenului acestuia, Axelos, care se aşezase peste cadranul solar din grădina frumoasei sale case, fumând tacticos, parcă surd la întrebările tânărului ziarist. Aerul era încremenit, liniştea întreruptă doar de pocnetele foarfecelor care tundeau încrengătura de gard viu dimprejur. Cefalu era o casă mare din piatră albă, retrasă de la buza mării într-un crâng de oleandri.
care se crezuse atâta amar de vreme că era o pură închipuire. Cuvintele „labirint" şi minotaur" au apărut în careul de cuvinte încrucişate al numărului din ziua de cincisprezece a aceleiaşi luni al cotidianului „Daily Mirror". Presa greacă din Atena, neputându-şi permite plata unui corespondent special, a reprodus informaţiile furnizate de presa americană, într-unui din aceste articole, autorul a mers până
acolo, încât a declarat că labirintul era încă locuit de o creatură monstruoasă - de fapt, chiar de un minotaur - care se mai făcuse vinovată şi înainte de moartea unor săteni. Punctul culminant l-a constituit însă versiunea accidentului dată de Lordul Graecen în persoană, care relata despre şansa unică pe care o avusese, apucând pe drumul ce l-a scos la suprafaţă. Această relatare a adus din nou în actualitate întreaga întâmplare. Tânărul american îşi bău cea de-a patra ceaşcă de ceai şi-şi închise carneţelul. Mai era încă impresionat de demnitatea copilărească a lui Graecen şi de statura voluminoasă a prietenului acestuia, Axelos, care se aşezase peste cadranul solar din grădina frumoasei sale case, fumând tacticos, parcă surd la întrebările tânărului ziarist. Aerul era încremenit, liniştea întreruptă doar de pocnetele foarfecelor care tundeau încrengătura de gard viu dimprejur. Cefalu era o casă mare din piatră albă, retrasă de la buza mării într-un crâng de oleandri.
În lumina amurgului, tânărul american observă cum soarele atingea vârfurile înzăpezite ale Munţilor Albi. Oftă.
- Ei bine. Lord Graecen, spuse acesta, cred că asta e tot, îşi repetă în minte o formulă admirativă adresată lui Sir Juan pentru poziţia unică a casei şi grădinii sale, dar i-a fost imposibil să o spună cu voce tare. Axelos era o prezenţă impresionantă, cu picioarele lui în X, cu nasul ca o seceră şi craniul său chel. Privirea sa avea ceva din agilitatea lentă şi somnolentă a unei reptile. Sătea pe marginea cadranului solar, pufâind din trabuc.
- Cred că este timpul să plec, spuse tânărul american. În sat îl aştepta o maşină. Avea de făcut un drum lung până la Canea. Îi strânse mâna Lordului Graecen, lăsându-l pe acesta să-şi etaleze uluitoarea condescendenţă. Vă mulţumesc, domnule, îi spuse, luând-o pe aleea cu pietriş care dădea în drumul de care spre Cefalu. Povestea în sine era destul de oarecare. Îşi lăsase carneţelul pe măsuţa unde băuseră ceaiul. Se reîntoarse pe aleea cu pietriş, traversând terasa pentru a scurta drumul. Acum, Axelos stătea într-un şezlong. Tocmai îşi alesese o piersică de pe farfuria care se afla pe masă. Graecen, picior peste picior, avea unul din braţe întins, peste spătarul unui scaun. Amândoi ridicară privirile la auzul pietrişului scârţâind sub paşii tânărului. Acesta se scuză şi-şi recuperă obiectul cu colţurile îndoite.
- Ei bine. Lord Graecen, spuse acesta, cred că asta e tot, îşi repetă în minte o formulă admirativă adresată lui Sir Juan pentru poziţia unică a casei şi grădinii sale, dar i-a fost imposibil să o spună cu voce tare. Axelos era o prezenţă impresionantă, cu picioarele lui în X, cu nasul ca o seceră şi craniul său chel. Privirea sa avea ceva din agilitatea lentă şi somnolentă a unei reptile. Sătea pe marginea cadranului solar, pufâind din trabuc.
- Cred că este timpul să plec, spuse tânărul american. În sat îl aştepta o maşină. Avea de făcut un drum lung până la Canea. Îi strânse mâna Lordului Graecen, lăsându-l pe acesta să-şi etaleze uluitoarea condescendenţă. Vă mulţumesc, domnule, îi spuse, luând-o pe aleea cu pietriş care dădea în drumul de care spre Cefalu. Povestea în sine era destul de oarecare. Îşi lăsase carneţelul pe măsuţa unde băuseră ceaiul. Se reîntoarse pe aleea cu pietriş, traversând terasa pentru a scurta drumul. Acum, Axelos stătea într-un şezlong. Tocmai îşi alesese o piersică de pe farfuria care se afla pe masă. Graecen, picior peste picior, avea unul din braţe întins, peste spătarul unui scaun. Amândoi ridicară privirile la auzul pietrişului scârţâind sub paşii tânărului. Acesta se scuză şi-şi recuperă obiectul cu colţurile îndoite.
- Domnule Howe, spuse Axelos cu vocea sa dogită, dar răsunătoare. începuse să-şi cojească piersica cu un mic briceag de argint. Insolenţa vocii sale era superbă, fiind totodată naturală. Natura combinase în el trăsăturile unui papă degenerat cu somnolenţa unui crocodil, la care adăugase o voce de o asprime de nedescris. Zâmbetul care urmă îl ftcu pe tânărul american să înţeleagă că nu era vorba de o ameninţare: intrarea în labirint este încă blocată de o bucată de stâncă. Până nu se degajează intrarea, nu vom mai şti, probabil, nimic despre ceilalţi. Mă simt dator să-ţi dau un sfat: fără speculaţii. Ce zici, Dicky?
Pe faţa lui Graecen se citea obişnuita sa expresie de suficienţă puerilă. Dădu binevoitor din cap.
- Este teribil de periculos.
Tânărul american simţi cum îl cuprinde acea enervare mocnită care apărea ori de câte ori avea de-a face cu englezi.
Pe faţa lui Graecen se citea obişnuita sa expresie de suficienţă puerilă. Dădu binevoitor din cap.
- Este teribil de periculos.
Tânărul american simţi cum îl cuprinde acea enervare mocnită care apărea ori de câte ori avea de-a face cu englezi.
- E destul de neplăcut, Sir, spuse el, învârtindu-şi r-urile pe limbă ca şi cum degusta un sirop ameţitor, că nu-mi puteţi indica numărul exact al celor din grup. Declaraţiile sunt contradictorii. De pildă, mi-aţi dat numele unui domn Campion.
- Oh, da. Sigur că da. Adică, spuse Graecen, mai mult ca sigur că era şi el.
- Dar nu apare pe lista pasagerilor îmbarcaţi pe vasul „Europa". Pe de altă parte, căpitanul Baird...
- Căpitanul Baird se află aici, spuse Axelos. El nu a intrat în labirint.
- Şi cu toate astea cambuzierul de pe .JEuropa" îl are pe lista membrilor iniţiali ai grupului.
- O greşeală.
- Teribil de încurcat e totul.
Îşi băgă carneţelul în buzunar şi plecă grăbit în direcţia satului, urcând cu paşi mari drumul abrupt şi pietros. Maşina îl aştepta în acelaşi loc unde-l lăsase la venire şi porniră spre câmpie, coborând fără grabă panta muntelui. Când ajunseră la ultima curbă a drumului, îi spuse şoferului să oprească. Acum soarele apunea, coborând în mare, purtân-du-şi cu greu parcă masivitatea de aur. îşi mai întoarse o dată
privirea spre Cefalu şi simţi cum i se taie respiraţia. Era un loc fantastic; un con imens de conglomerate înălţându-se la peste trei sute de metri în aerul albastru al Cretei. O parte ţâşnea din apă, ca şi cum un arhitect nebun ar fi decupat-o din mare. Culmile veştejite erau acoperite de un covor rar de stejari-veşnic-verzi şi mirt. Chiar în vârf, o coroană moale de chiparoşi şi măslini înverziţi. La
jumătatea drumului spre culme se afla satul Cefalu, cu casele sale colorate viu ca în desenele copiilor, care străluceau simplu şi ingenios în lumina tânguitoare a soarelui. Muntele se ridica chiar din mica pată de teren cultivat, străpungând cerul. Putea vedea aleea largă de chiparoşi pitici care ducea la gura de intrare în labirint, îşi coborî, apoi, privirea în josul drumului, spre fermecătoarea casă pe care
Axelos o denumise Cefalul. Era construită într-o crăpătură a stâncii care îi oferise şi ieşirea la mare. O barcă albă, cu pânze, odihnea pe digul tot alb, precum un fluture care nu şi-a dat încă ultima suflare. Din acest cot al drumului vedeai pajiştea şi puteai urmări cele două siluete care, deşi micşorate, se distingeau foarte clar în lumina azurie.
Apăruse Katina, chemată probabil de Axelos, cu tabla de şah şi cutia cu piese. Puse pe masă un sfeşnic şi o cutie de chibrituri.
- Ce zici de ea, Dicky? spuse Axelos cu pronunţia sa schimonosită. Katina era îmbrăcată în albastru, cu
o bonetă galbenă: o statură fără cusur, o faţă smeadă cu trăsături rapace. Axelos îşi plimbă agale mâinile pe
coapsele ei, în momentul în care aceasta se aplecă să ia de pe masă tava cu ceai.
- Întunecată ca păcatul, spuse el, coborându-şi colţurile gurii, continuând să o mângâie - ca şi cum îşi trecea palma peste coapsele netede ale unei căprioare.
- Oh, da. Sigur că da. Adică, spuse Graecen, mai mult ca sigur că era şi el.
- Dar nu apare pe lista pasagerilor îmbarcaţi pe vasul „Europa". Pe de altă parte, căpitanul Baird...
- Căpitanul Baird se află aici, spuse Axelos. El nu a intrat în labirint.
- Şi cu toate astea cambuzierul de pe .JEuropa" îl are pe lista membrilor iniţiali ai grupului.
- O greşeală.
- Teribil de încurcat e totul.
Îşi băgă carneţelul în buzunar şi plecă grăbit în direcţia satului, urcând cu paşi mari drumul abrupt şi pietros. Maşina îl aştepta în acelaşi loc unde-l lăsase la venire şi porniră spre câmpie, coborând fără grabă panta muntelui. Când ajunseră la ultima curbă a drumului, îi spuse şoferului să oprească. Acum soarele apunea, coborând în mare, purtân-du-şi cu greu parcă masivitatea de aur. îşi mai întoarse o dată
privirea spre Cefalu şi simţi cum i se taie respiraţia. Era un loc fantastic; un con imens de conglomerate înălţându-se la peste trei sute de metri în aerul albastru al Cretei. O parte ţâşnea din apă, ca şi cum un arhitect nebun ar fi decupat-o din mare. Culmile veştejite erau acoperite de un covor rar de stejari-veşnic-verzi şi mirt. Chiar în vârf, o coroană moale de chiparoşi şi măslini înverziţi. La
jumătatea drumului spre culme se afla satul Cefalu, cu casele sale colorate viu ca în desenele copiilor, care străluceau simplu şi ingenios în lumina tânguitoare a soarelui. Muntele se ridica chiar din mica pată de teren cultivat, străpungând cerul. Putea vedea aleea largă de chiparoşi pitici care ducea la gura de intrare în labirint, îşi coborî, apoi, privirea în josul drumului, spre fermecătoarea casă pe care
Axelos o denumise Cefalul. Era construită într-o crăpătură a stâncii care îi oferise şi ieşirea la mare. O barcă albă, cu pânze, odihnea pe digul tot alb, precum un fluture care nu şi-a dat încă ultima suflare. Din acest cot al drumului vedeai pajiştea şi puteai urmări cele două siluete care, deşi micşorate, se distingeau foarte clar în lumina azurie.
Apăruse Katina, chemată probabil de Axelos, cu tabla de şah şi cutia cu piese. Puse pe masă un sfeşnic şi o cutie de chibrituri.
- Ce zici de ea, Dicky? spuse Axelos cu pronunţia sa schimonosită. Katina era îmbrăcată în albastru, cu
o bonetă galbenă: o statură fără cusur, o faţă smeadă cu trăsături rapace. Axelos îşi plimbă agale mâinile pe
coapsele ei, în momentul în care aceasta se aplecă să ia de pe masă tava cu ceai.
- Întunecată ca păcatul, spuse el, coborându-şi colţurile gurii, continuând să o mângâie - ca şi cum îşi trecea palma peste coapsele netede ale unei căprioare.
Katina părea complet absentă. Graecen privi nervos în jur, conştient de privirea sardonică a prietenului său.
- Este superbă, spuse el cu stânjeneala omului bine crescut. Axelos îşi întredeschise buzele, pufnind într-un râs batjocoritor.
- Katina este produsul unei mănăstiri idioritmice', spuse el. Este văduvă, sau a fost. De aceea este atât de idioritmică. Atât de intransigent idioritmică, nu-i aşa, draga mea? Fata intră în casă cu tava. Ca alintare, acest cuvânt este inegalabil... mica mea călugăriţă idioritmică, ce zici?
Axelos începu să aşeze piesele pe tabla de şah.
- Dragul meu Dicky, spuse el, nu te mai uita la mine ca şi cum aş fl trădat rasa albă. Graecen făcu prin aer unul din timidele sale gesturi resemnate, dezavuând orice dorinţă de replică, un gest care parcă spunea: „Piei, drace". Axelos savura stânjeneala acestuia, îşi prinse bărbia între degete, făcând iarăşi una din grimasele lui obişnuite, prin coborârea colţurilor gurii.
- Maică-mea, care a fost arăboaică, iar taică-meu, care a fost grec, mi-au transmis, spuse el, darul de a înţelege cu adevărat lumea mediteraneană, în care oamenii sunt judecaţi după... să-i spunem, idioritmicitate. în afara naţionalităţii accidentale pe care o am şi care tata socotea că-mi va fi utilă în viaţă, n-aş putea spune că am prea multe afinităţi cu minţile luminate. Să ştii, Dicky, că şi după treizeci
de ani, te privesc tot ca pe un nenorocit. Graecen oftă.
- Este superbă, spuse el cu stânjeneala omului bine crescut. Axelos îşi întredeschise buzele, pufnind într-un râs batjocoritor.
- Katina este produsul unei mănăstiri idioritmice', spuse el. Este văduvă, sau a fost. De aceea este atât de idioritmică. Atât de intransigent idioritmică, nu-i aşa, draga mea? Fata intră în casă cu tava. Ca alintare, acest cuvânt este inegalabil... mica mea călugăriţă idioritmică, ce zici?
Axelos începu să aşeze piesele pe tabla de şah.
- Dragul meu Dicky, spuse el, nu te mai uita la mine ca şi cum aş fl trădat rasa albă. Graecen făcu prin aer unul din timidele sale gesturi resemnate, dezavuând orice dorinţă de replică, un gest care parcă spunea: „Piei, drace". Axelos savura stânjeneala acestuia, îşi prinse bărbia între degete, făcând iarăşi una din grimasele lui obişnuite, prin coborârea colţurilor gurii.
- Maică-mea, care a fost arăboaică, iar taică-meu, care a fost grec, mi-au transmis, spuse el, darul de a înţelege cu adevărat lumea mediteraneană, în care oamenii sunt judecaţi după... să-i spunem, idioritmicitate. în afara naţionalităţii accidentale pe care o am şi care tata socotea că-mi va fi utilă în viaţă, n-aş putea spune că am prea multe afinităţi cu minţile luminate. Să ştii, Dicky, că şi după treizeci
de ani, te privesc tot ca pe un nenorocit. Graecen oftă.
- Silenus, spuse el folosind porecla pe care i-o dăduse Hogarth lui Axelos când erau în anul întâi, Silenus, las-o baltă.
- Are o soră mai mică care e şi mai drăguţă şi mai idioritmică, numai să vrei să...
- Gata, spuse Graecen dezgustat, te-ai distrat destul, Silenus. Fii acum atent.
Axelos aprinse lumânarea. Brusc, se redescoperiră într-o revărsare aurie de lumină, în timp ce seara albăstrie şi nemişcată era înghiţită treptat în negura nopţii. Fata apăru iar şi le puse la îndemână pahare şi o sticlă.
- Cred că Baird va rămâne la noapte, acolo, la mănăstire, spuse Graecen distrat. Axelos îşi stinse trabucul şi începu hotărât jocul.
- Am observat că toţi pacienţii lui Hogarth se retrag grăbiţi pe la mănăstiri; sau devin călugări; sau acceptă un post de diacon la Muntele Athos. Ce urmăreşte oare diavolul ăsta bătrân cu analiza lui psihologică? Mi s-a părut că ultima lui carte este imposibil de citit.
Graecen îşi trecu mâna delicat peste fiecare sprânceană şi murmură distrat ceva.
- În timpul ultimului război, Baird a condus câteva grupuri de gherilă, spuse el după ce făcu o mutare. Zice că ştie unele porţiuni din labirint. Ce ciudat că nu a dat peste templul tău - sigur, ţi l-ar fi suflat.
Brusc, Axelos îl fixă cu ochi rotunzi şi strălucitori, care semănau cu doi nasturi. Chicoti, de data asta un chicotit grav şi inefabil.
- A lor este împărăţia cerurilor, Dicky, spuse el. Păru că mai vrea să spună ceva, dar se opri. Apoi, trase aer în piept. Dicky, tu eşti expert, tu l-ai văzut.
- Da, spuse Graecen cu un aer surprins şi precaut în acelaşi timp. II neliniştea faptul că fusese numit expert.
- Sculptura pe care ţi-am trimis-o la muzeu şi basorelieful - ce zici, sunt autentice?
- Bineînţeles, spuse Graecen.
- Are o soră mai mică care e şi mai drăguţă şi mai idioritmică, numai să vrei să...
- Gata, spuse Graecen dezgustat, te-ai distrat destul, Silenus. Fii acum atent.
Axelos aprinse lumânarea. Brusc, se redescoperiră într-o revărsare aurie de lumină, în timp ce seara albăstrie şi nemişcată era înghiţită treptat în negura nopţii. Fata apăru iar şi le puse la îndemână pahare şi o sticlă.
- Cred că Baird va rămâne la noapte, acolo, la mănăstire, spuse Graecen distrat. Axelos îşi stinse trabucul şi începu hotărât jocul.
- Am observat că toţi pacienţii lui Hogarth se retrag grăbiţi pe la mănăstiri; sau devin călugări; sau acceptă un post de diacon la Muntele Athos. Ce urmăreşte oare diavolul ăsta bătrân cu analiza lui psihologică? Mi s-a părut că ultima lui carte este imposibil de citit.
Graecen îşi trecu mâna delicat peste fiecare sprânceană şi murmură distrat ceva.
- În timpul ultimului război, Baird a condus câteva grupuri de gherilă, spuse el după ce făcu o mutare. Zice că ştie unele porţiuni din labirint. Ce ciudat că nu a dat peste templul tău - sigur, ţi l-ar fi suflat.
Brusc, Axelos îl fixă cu ochi rotunzi şi strălucitori, care semănau cu doi nasturi. Chicoti, de data asta un chicotit grav şi inefabil.
- A lor este împărăţia cerurilor, Dicky, spuse el. Păru că mai vrea să spună ceva, dar se opri. Apoi, trase aer în piept. Dicky, tu eşti expert, tu l-ai văzut.
- Da, spuse Graecen cu un aer surprins şi precaut în acelaşi timp. II neliniştea faptul că fusese numit expert.
- Sculptura pe care ţi-am trimis-o la muzeu şi basorelieful - ce zici, sunt autentice?
- Bineînţeles, spuse Graecen.
- Nu sunt. Iar Baird nu a gâsit nici un fel de templu cât a stat în labirint în timpul războiului pentru simplul motiv că nici nu exista aşa ceva. Este creaţia mea.
Graecen dispunea de o gamă limitată de gesturi. Expresia de acum era mai degrabă de durere decât de uimire. Axelos nu s-a putut abţine să nu zâmbească la vederea acestei combinaţii de durere şi neîncredere care acoperi expresia bonomă şi senină a celuilalt.
- Piatra e luată dintr-un vechi dig, aproape de Castro, spuse el.
Graecen dispunea de o gamă limitată de gesturi. Expresia de acum era mai degrabă de durere decât de uimire. Axelos nu s-a putut abţine să nu zâmbească la vederea acestei combinaţii de durere şi neîncredere care acoperi expresia bonomă şi senină a celuilalt.
- Piatra e luată dintr-un vechi dig, aproape de Castro, spuse el.
Templul este făcut din fragmente de marmură pescuite tot de la vechiul dig. Soclul şi basorelieful au fost făcute de un bătrân călugăr de
aici. Sculptura este opera mea. Râse până ce ochii îi dispărură complet, iar nasul mai că-i atinse bărbia.
„E faţa unei măşti de tragedie greacă", gândi Graecen. Foarte neplăcut. În orice caz, un tip ca Axelos era omul cel mai potrivit pentru asemenea glume proaste." Ca unul care credea cu adevărat în lucrurile vechi, se simţi teribil de afectat.
- De aceea mi-ai spus că nu..., spuse el trist. îşi reaminti strălucirea soarelui strecurată printr-o crăpătură din bolta peşterii şi căzând pe marele basorelief.
- Încununarea carierei mele, nu-i aşa, Dicky? spuse Axelos. Un triumf al erudiţiei. A trebuit să aştept moartea călugărului ca să pot face publică toată povestea asta cu „Oraşul din Stâncă". Stăteau privindu-se peste tabla de şah. Graecen oftă şi dădu din cap. La toamnă, farsa va împlini un an, spuse Axelos. Atunci, cred că voi scrie în ziare povestea adevărată. Voi explica clar cele două principii în care cred: că experţii habar n-au de nimic şi că arheologia a devenit o treabă tot atât de plicticoasă ca teologia. E rândul tău, mută.
- Bine, dar reputaţia ta, spuse Graecen, gândindu-se pe când rostea aceste cuvinte că întreaga viaţă a lui Axelos fusese trăită după acest model. Pe cât de uşor obţinea succese, tot aşa îşi bătea joc de ele; şi asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut succesele, ci pentru că avea în el ceva pervers, care îl împiedica să se bucure de ele. Mai întâi fusese acea strălucită interpretare speculativă a unui text din Nugatius, când erau în anul întâi. Bursa care o primise la Colegiul Trinity' se dusese şi ea pe apa sâmbetei. La un moment dat, asistentul care se ocupa de Axelos spusese: „E într-adevăr genial - cu condiţia ca realitatea să corespundă imaginaţiei sale". Uite şi acum, îl bătea la şah tot prin asemenea scheme neortodoxe, dar dibace şi demne de invidiat. Sau, poate, era neatent?
Hogarth fusese extraordinar când îl imitase pe cercetaşul Mullins, gâfâind şi îngăimând, sprijinit de patul său: „Azi capela albă, sir", după care: „A venit domnul Axelos, sir, şi mi-a spus să vă spun că are iar necazuri, sir, şi că nu ştie încotro s-o apuce, sir". Ghicind parcă gândurile care se perindau prin mintea prietenului său, Axelos îşi puse paharul pe masă şi spuse:
- N-are nici un rost să dai din cap, Dicky. Sunt incorigibil. Cu o rentă anuală de o mie, două mii de lire, îţi poţi permite aşa ceva. Tu însă ai tras mâţa de coadă atâta vreme, încât ţi-e greu să înţelegi cât de nepotrivite sunt plăcerile noastre intelectuale pentru unul care se trezeşte, într-o bună zi, cu arşiţa platonică în sânge.
Acum, la lumina singurei lumânări, avea o expresie tristă - faţa unui papă ruinat. Graecen şi-a dat seama că era nefericit, lucru care îi trezi, brusc, compasiunea. Stătea acolo, holbându-se la Graecen, de parcă nu-l vedea bine, cu mâinile mari şi cam molatice, ca de femeie, căzute în poală.
- Şah, strigă el, suflând apoi în lumânări, după care îşi luă prietenul de braţ, conducându-l agale spre casa luminată. La o depărtare de cinci mile, reporterul american îşi scoase din buzunar carnetul de notiţe şi cele câteva foi pe care notase la repezeală momentele mai interesante ale accidentului. Totdeauna îi era greu să-şi descifreze propriile notiţe stenografiate. La lumina unei lanterne îşi aranja hârtiile pe genunchi, încercând să găsească o poziţie cât mai stabilă contra zdruncinăturilor acelei maşini antediluviene, şi începu să-şi formuleze mesajul pentru ziar.
Erau, în notiţele luate, câteva lucruri interesante care puteau da puţină culoare telegramei. De pildă, Sir Juan atrăsese atenţia autorităţilor, în repetate rânduri, că labirintul este nesigur şi că trebuie evitate chiar şi vizitele organizate. Consulul britanic, în persoană, încercase să-l convingă pe căpitanul vasului „Europa" să-i împiedice pe cei de pe vas de a face această excursie. Şi mai era ceva interesant: în
labirint dispăruseră deja câteva expediţii. Avea notate şi datele: 1839, 1894, 1903. După toate aparenţele, din toate aceste expediţii nu supravieţuise nimeni.
aici. Sculptura este opera mea. Râse până ce ochii îi dispărură complet, iar nasul mai că-i atinse bărbia.
„E faţa unei măşti de tragedie greacă", gândi Graecen. Foarte neplăcut. În orice caz, un tip ca Axelos era omul cel mai potrivit pentru asemenea glume proaste." Ca unul care credea cu adevărat în lucrurile vechi, se simţi teribil de afectat.
- De aceea mi-ai spus că nu..., spuse el trist. îşi reaminti strălucirea soarelui strecurată printr-o crăpătură din bolta peşterii şi căzând pe marele basorelief.
- Încununarea carierei mele, nu-i aşa, Dicky? spuse Axelos. Un triumf al erudiţiei. A trebuit să aştept moartea călugărului ca să pot face publică toată povestea asta cu „Oraşul din Stâncă". Stăteau privindu-se peste tabla de şah. Graecen oftă şi dădu din cap. La toamnă, farsa va împlini un an, spuse Axelos. Atunci, cred că voi scrie în ziare povestea adevărată. Voi explica clar cele două principii în care cred: că experţii habar n-au de nimic şi că arheologia a devenit o treabă tot atât de plicticoasă ca teologia. E rândul tău, mută.
- Bine, dar reputaţia ta, spuse Graecen, gândindu-se pe când rostea aceste cuvinte că întreaga viaţă a lui Axelos fusese trăită după acest model. Pe cât de uşor obţinea succese, tot aşa îşi bătea joc de ele; şi asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut succesele, ci pentru că avea în el ceva pervers, care îl împiedica să se bucure de ele. Mai întâi fusese acea strălucită interpretare speculativă a unui text din Nugatius, când erau în anul întâi. Bursa care o primise la Colegiul Trinity' se dusese şi ea pe apa sâmbetei. La un moment dat, asistentul care se ocupa de Axelos spusese: „E într-adevăr genial - cu condiţia ca realitatea să corespundă imaginaţiei sale". Uite şi acum, îl bătea la şah tot prin asemenea scheme neortodoxe, dar dibace şi demne de invidiat. Sau, poate, era neatent?
Hogarth fusese extraordinar când îl imitase pe cercetaşul Mullins, gâfâind şi îngăimând, sprijinit de patul său: „Azi capela albă, sir", după care: „A venit domnul Axelos, sir, şi mi-a spus să vă spun că are iar necazuri, sir, şi că nu ştie încotro s-o apuce, sir". Ghicind parcă gândurile care se perindau prin mintea prietenului său, Axelos îşi puse paharul pe masă şi spuse:
- N-are nici un rost să dai din cap, Dicky. Sunt incorigibil. Cu o rentă anuală de o mie, două mii de lire, îţi poţi permite aşa ceva. Tu însă ai tras mâţa de coadă atâta vreme, încât ţi-e greu să înţelegi cât de nepotrivite sunt plăcerile noastre intelectuale pentru unul care se trezeşte, într-o bună zi, cu arşiţa platonică în sânge.
Acum, la lumina singurei lumânări, avea o expresie tristă - faţa unui papă ruinat. Graecen şi-a dat seama că era nefericit, lucru care îi trezi, brusc, compasiunea. Stătea acolo, holbându-se la Graecen, de parcă nu-l vedea bine, cu mâinile mari şi cam molatice, ca de femeie, căzute în poală.
- Şah, strigă el, suflând apoi în lumânări, după care îşi luă prietenul de braţ, conducându-l agale spre casa luminată. La o depărtare de cinci mile, reporterul american îşi scoase din buzunar carnetul de notiţe şi cele câteva foi pe care notase la repezeală momentele mai interesante ale accidentului. Totdeauna îi era greu să-şi descifreze propriile notiţe stenografiate. La lumina unei lanterne îşi aranja hârtiile pe genunchi, încercând să găsească o poziţie cât mai stabilă contra zdruncinăturilor acelei maşini antediluviene, şi începu să-şi formuleze mesajul pentru ziar.
Erau, în notiţele luate, câteva lucruri interesante care puteau da puţină culoare telegramei. De pildă, Sir Juan atrăsese atenţia autorităţilor, în repetate rânduri, că labirintul este nesigur şi că trebuie evitate chiar şi vizitele organizate. Consulul britanic, în persoană, încercase să-l convingă pe căpitanul vasului „Europa" să-i împiedice pe cei de pe vas de a face această excursie. Şi mai era ceva interesant: în
labirint dispăruseră deja câteva expediţii. Avea notate şi datele: 1839, 1894, 1903. După toate aparenţele, din toate aceste expediţii nu supravieţuise nimeni.
Sir Juan socotea că labirintul, cu toate coridoarele adiacente, s-ar întinde pe o suprafaţă de câteva mile pătrate. Exista şi o legendă locală
după care în mijlocul labirintului s-ar afla un animal uriaş.
după care în mijlocul labirintului s-ar afla un animal uriaş.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu