Duiliu Zamfirescu

Dorinţa


Somnule, ţi-am scris să vii
Să-mi adormi dorul din piept...
Şi de-atunci te tot aştept
Somn, tu, moartea celor vii.

Bătrâneţe, vin' tuşind.
Vino, adu-mi iarna ta...
Voiu să uit a cugeta,
Voiu să mor încă trăind.

Moarte, tânără fecioară.
Vin să-ţi dau din al meu sânge...
A trăi este a plânge,
Şi trăind iată ce-am strâns:
Plâns şi lacrămi şi iar plâns.
Moarte, vin de mă omoară.

Visul eu mi l-am visat:A fi vecinic înşelat...
— Cred că am visat destul.
Sunt sătul... sunt sătul...




Opt rânduri


EU

Gândule, scrisoare scrisă de o mână nevezută,
Câte pagini păstrezi astăzi din iubirea mea trecută,
Câte rânduri coprind încă focul tinereţii mele,
Câte vorbe de iubire mai sunt scrise printre ele?
GÂNDUL

Tu ai plâns şi-a tale lacrămi au căzut pe-a mele foi
Ştergând slovele iubirii, slove scrise de-amândoi...;
Astăzi n-au rămas din toate decât rândurile-n care
Aţi scris poate fără voe vorba searbădă: uitare.




Un trandafir


Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmă
Ce o scoate-n agonie sufletul care se curmă,
Înflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soare
Bobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare.
Eu l-am rupt atunci din glastră şi l-am pus într-un pahar
Vrând să-i dau prin apă dulce viaţă lungă...
În zadar!

Cum e azi, chiar pusă-n apă va muri sărmana floare
Precum sufletu-mi muri-va chiar întinerit la soare.
Dar ducându-mă, un lucru pe pămant eu mai doresc:
Aş voi acestei roze, zile lungi să-i dăruiesc...
Sau de nu, privind pe gânduri cum cad foile-i în şir,
Să am drept tovarăş ultim cel din urmă trandafir.




Preludiu


În fund de peşteri, picură de veacuri
Tăcute lacrămi, ce mereu se mână
Spre albele misterioase lacuri,
Şi din adâncul lor răsar fântână.

Fântâna rece gâlgâie din stâncă
Şi răspândeşte unde de răcoare:
Pădurei verzi dă vocea ei adâncă,
Câmpiei triste sălcii plângătoare.

Aşa în suflet picură cu-ncetul
Viaţa, ceasuri de melancolie:
Fântână clară, murmură poetul
O, de demult uitată poezie.




E mort poetul


E mort poetul. Cea din urmă dramă
Ca cea dintâi, va fi necunoscută:
De-o ideală minte începută
Acum o-ncheie glasul de aramă.

Alături stă, încremenită, mută,
Sărmana lui, nemângâiata mamă;
Ea lung ridică colţul de maramă
Şi tremurând pe mână îl sărută.

Într-un pahar se scutură o floare,
O floare prinsă la o cununie
Ce ca şi dânsul s-a plecat şi moare.

Iar prin perdele, raza aurie
Aduce caldul zâmbet de la soare:
O mângâiere scumpă, dar târzie.