Ruben Dario

S-a născut la 18 ianuarie 1867 în Metapa, Nicaragua (oraş redenumit mai târziu Ciudad Dario, după numele poetului). Numele real de la naştere era Felix Ruben Garcia Sarmiento, pentru ca mai târziu să adopte numele mai vechi de familie, Dario. După divorţul părinţilor săi naturali, tânărul Ruben a fost adoptat şi crescut de naşul său, colonelul Felix Ramirez. Poreclit "Copilul poet" (El Nino Poeta), Dario a început să citească de la vârsta de 3 ani, iar la 12 avea deja publicate primele poezii, "La Fe" (Credinţa), "Una Lagrima" (O lacrimă) şi "El Desengaño" (Deziluzia).  

În 1882, în încercarea de a-şi asigura o bursă de studii în Europa, Dario a citit poemul său, "El Libro" (Cartea) în faţa autorităţilor conservatoare nicaraguane, inclusiv a preşedintelui Joaquin Zavala. Din nefericire, efortul i-a fost zadarnic, el fiind refuzat, deoarece poemele sale erau considerate prea liberale iar funcţionarii se temeau că o educaţie europeană ar putea încuraja şi mai mult sentimentele sale anti-religioase. În schimb, Dario a călătorit în El Salvador, unde l-a întâlnit pe poetul Francisco Gavidia, cel care i-a insuflat lui Dario structura ritmică a poeziei franceze, devenită ulterior piatra de temelie a versurilor revoluţionare ale lui Dario.

La vârsta de 19 ani, tânărul Ruben Dario se mută în Chile unde începe o activitate de jurnalist.  În acelaşi an el scrie, de asemenea, primul său roman, “Emelina”. Cu toate că romanul nu a avut success la public, poezia tânărului Dario a primit multe apreciari în cadrul unor concursuri literare. În Chile, Dario s-a fost confruntat de multe ori cu prejudecăţile şi rasismul din cauza tenului său întunecat. În ciuda acestui fapt, care i-a provocat multe deziluzii, Dario continua să scrie foarte mult şi a publicat unele dintre cele mai populare lucrări ale sale, cum ar fi “Azul” (Albastru), "Otonales" (De toamnă) şi "Primeras Notas" (Primele note).

În 1890, la vârsta de 24, Dario se căsătorea cu Rafaela Contreras. Cei doi s-au mutat în Costa Rica, iar un an mai târziu se năştea fiul lor Ruben Dario Contreras. Însă noua familie nu are parte de linişte, fiind nevoită să se refugieze în Nicaragua, din cauza unor  evenimente mai violente, pe plan politic. În 1893, soţia lui moare iar el îşi îneacă necazurile în alcool. Curând după aceste evenimente, viaţa tânărului scriitor ia o întorsătură mai fericită, când Dario se recăsătoreşte aproape involuntar cu fosta lui prietenă, Rosario Murillo. Fratele lui Rosario îl invitase pe Dario la o serie de petreceri cu sex şi alcool şi, într-o dimineaţă şi-a găsit sora în pat cu tânărul Ruben. Astfel, pe motivul restabilirii onoarei şi reputaţiei surorii sale, fratele lui Rosario l-a forţat pe Ruben sub ameninţarea cu arma, să se căsătorească cu Rosario. În schimb, tânărul scriitor, deşi nu-şi mai amintea cele petrecute cu o seară înainte, avu parte de o trezire cu o mahmureală de toată frumuseţea şi o nouă nevastă! Dar, deşi nu a divorţat niciodată de Rosario, Dario s-a îndrăgostit de altă femeie, Francisca Sanchez, cu care a şi trăit dealtfel.  

În 1893 Ruben Dario a fost numit consul în Columbia de către preşedintele Miguel Antonio Caro. În această perioadă scriitorul face câteva călătorii în Panama şi Argentina. În 1896 poetul îşi publica volumul "Los Raros" (Poeme rare) alcătuit din poezii despre alţi scriitori, cum ar fi Poe, Lautreamont sau Ibsen, scriitori pe care el însuşi îi considera "sufletele mele gemene". Mai târziu în acelaşi an a publicat "Prosas Profanas" (Proze profane), o altă carte de poezii, în care şi-a accentuat atât stilul marcat de elemente ritmice cât şi abordarea liricii moderniste. La 31 de ani, Dario lucra pentru "La Nacion", un ziar argentinian în care scria reportaje şi opinii personale despre Spania din timpul războiului cu Statele Unite. În 1903, în timp ce încă mai activa ca jurnalist,  Ruben Dario a fost numit ambasador al statului Nicaragua la Paris. În această perioadă, în  lirica sa apar multe poeme precum "Cantos de y Esperanza Vida" (Cântece despre viaţă şi speranţă) şi "Viaje un Nicaragua e Intermezzo tropical" (Călătoria în Nicaragua ca un intermezzo tropical), în care poetul laudă originile sale latine, precum şi cultura ţării sale de adopţie.  În 1912 Ruben Dario îşi publică un volum de proză autobiografic, "La vida de Rubén Darío escrita por él mismo".

În 1914, poetul Ruben Dario a fost onorat la New York, cu o medalie de argint , de către Societatea Hispanică din S.U.A. Mai târziu în acelaşi an, el cade la pat, fiind bolnav de pneumonie. Reîntors în Nicaragua în 1915, părintele modernismului hispano american, a murit un an mai târziu, la puţin timp după ce îşi sărbătorise cea de a 49-a aniversare.

Treci şi uită

Tu, Pelerin căutând degeaba-n zare
un drum mai bun sub alte zări, străine,
de ce-mi ceri mâna, dacă-aici sub soare
ursita mea-i şi-a ta - o, Pelerine?

Nicicând destinul nu-l ajungi, ştii bine
porţi moartea-n carne ca un vierme care
devoră tot ce-i omenesc în tine...,
ce-i omenesc, dar şi divin şi mare!

Urmează-ţi, deci, în pace lunga cale,
drumeţule! E încă-ndepărtată
ţara din visul tău, necunoscută.

...Iar visul e un chin. Tu treci şi uită.
Momit de vis, momit eşti totodată
s-arunci în vânt văpaia vieţii mele.

Versuri de toamnă

Plin de mireasmă-i totul, doar să gândesc la tine.
Atât de clari ţi-s ochii, izvor de-nţelepciune.
Sub tălpile-ţi desculţe marea cu valuri vine
şi în surâsuri, soare şi bucurie-ţi pune.

Dar scurtă e dogoarea iubirii care trece.
Cu chinul, fericirea în ea este egală.
De-un ceas am scris un nume pe zăpada rece,
de-o clipă, pe nisipuri un altul unda spală.

Îngălbenite frunze pe trotuare zboară,
pe unde-au fost atâtea perechi îndrăgostite.
Rămâne-un vis în ramuri, din care-n primăvară
cresc flori. Când ale tale toate sunt veştejite.  

Iubeşte-ţi ritmul...

Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strînge-ţi universul,
iar pieptul tău izvor de cîntec fie.
Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-şi mersul,
şi numere îşi vor suna neştersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.
Ascultă-n vînt retorica divină
a păsării ce zboară, şi nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;
montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.

Melancolie

 lui Domingo Bolivar

Tu, frate, care ştii lumina, spune-mi-o şi mie.
Sunt ca un orb.
Sunt fără drum şi merg pe bâjbâite.
Merg pe sub ploi şi fulgere dezlănţuite,
orbit de vis, nebun de armonie.

Visul e boala mea. Din poezie
lucrată mi-e cămaşa pe suflet; ascuţite
vârfuri de fier ea are, spini, cuţite,
din care picură melancolie.

Şi astfel merg. Orb şi nebun prin lumea mea
amară;
şi mi se pare-adesea că drumu-i lung şi-i seară,
iar uneori că-i scurt şi va să se termine.

Şi-n căutarea dintre viaţă şi-agonie,
chinul mi-l duc şi-abia mă mai pot ţine.
N-auzi cum cad din mine stropi de melancolie? 

Eu urmăresc o formă...

Eu urmăresc o formă, dar pana mea n-o prinde;
boboc al cugetării ce-ar vrea să fie floare;
o simt pe buze ca un sărut care aprinde
a Venerei din Milo ciuntită-mbrăţişare.
Un şir de marmuri albe sub verzi palmieri se-ntinde;
mi s-a prezis că Zîna în faţă-mi va apare;
lumina doarme-n mine cu pene licărinde
ca pasărea din lună-ntr-un lac cu unde clare.
Şi aflu doar cuvîntul fugar, iniţiere
melodică din flaut, ce-ntr-o clipită piere,
şi visul, barcă-n spaţii, vâslind fără de grabă;
iar sub pervazul scumpei Frumoase-Adormite,
suspinele fântânii curgând neistovite
şi-al lebedei gât candid, arcat, care mă-ntreabă.

(versuri în traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş, preluate de la www.agonia.ro)