Comisarul 13
-fragment-
Bătrânul îi întâmpină pe noii recruţi şi le explică răbdător ceea ce n-au învăţat la centrul de instrucţie.
— Fiţi atenţi, spune el cu o voce răguşită, scuipând în zăpadă un jet de zeajiiă de tutun, îşi umezeşte buzele şi sloboade o şuierătură lungă şi pătrunzătoare. De îndată ce veţi auzi aşa ceva — culcat! Una cu pământul. Ăştia sunt micii diavoli de care trebuie să vă păziţi. Sar în ţăndări. Iute la pământ, dacă nu vreţi să vă atârne măruntaiele până sub cizme. La zgomotul ăsta, "spune el — şi scoate un sunet supt, gâjâit, care aminteşte de frânele unui tren de marfă —, fugiţi în adăpost ca iepurii. Gropile individuale nu vă pot adăposti suficient. Băieţii trag în plin. Şi dacă staţi într-o groapă individuală, plouă cu pământ peste voi până vă îngroapă!
Reproduce sunetele tuturor tipurilor de obuze şi bombe, apoi le repetă până când e sigur că noii-veniţi le pot recunoaşte.
— Şi mai e un lucru pe care trebuie să-l învăţaţi, copii! continuă el. Fugiţi! Fugiţi ca dracu' de repede! Fugiţi mai tare ca un iepure urmărit de glonţ! Puteţi fugi din calea obuzelor cât vă ţin picioarele, şi nu uitaţi, dacă sunteţi în HKL*, ghemuiţi-.vă şi băgaţi-vă capul între umeri! Asta dacă vreţi să vedeţi lumea din nou şi să mai ajungeţi acasă! Lunetiştii, băieţaşi — spune el arătând cu pipa spre şirul de tineri şi scuipând iarăşi în zăpadă —, ştiu că vi s-a spus că vecinii noştri de peste drum sunt doar pe jumătate instruiţi. Să uitaţi asta cât puteţi de repede! Lunetiştii siberieni sunt cei mai buni din lume! Sunt în stare să zboare capul unui iepure de la două sute de metri! '
HKL -
hinplkampllink' — linia principală de luptă, linia întâi fn.l.).
De-abia s-a crăpat de ziuă. Compania ajunge în linia întâi, şi două minute mai târziu cade primul om, lovit în cap de un glonţ un tanchist de şaptesprezece ani care a uitat ce 1-a învăţat Bătrânul. Ceilalţi îşi privesc înmărmuriţi camaradul ucis. Glonţul exploziv i-a smuls faţa.
— Gloanţe dum-dum, rânjeşte Porta sarcastic. Asta ar trebui să vă demonstreze că Ivan nu trage cu gloanţe oarbe! Zdrobesc capul unui neamţ cât ai zice peşte, nu-i aşa? Lăsaţi bravada la o parte şi-o să trăiţi mai mult.
— Hei, tu ăla de colo, strigă Micuţul cu o voce tunătoare. Tu, ăla cu gâtul lung. Da, tu! Şterge-ţi expresia aia tâmpă de pe faţă!
Un tânăr înalt, de şaptesprezece ani, îmbrăcat într-o uniformă mult prea largă pentru el, îşi pocneşte călcâiele şi salută.
— Termină cu gimnastica, ordonă Micuţul, trimiţând un nor uriaş de fum din trabuc. Ia cutiile astea cu muniţie şi ţine-te de fundul meu. Chiar dacă Ivan te zboară de pe faţa pământului cu aruncătorul de flăcări, tu să stai tot lângă mine. Panimaieşi?
— Dar nu pot să le car pe toate şase, Herr Obergefreiter. Am numai două mâini, se scuză jenat tânărul.
— Atunci atârnă-ţi câteva de boaşe, fiule! îi sugerează Micuţul, cu un nechezat. Le duci cum vrei, dar le duci. Panimaieşî!
Înspre capătul tranşeei, Heide se umflă în pene. I-a fost încredinţată comanda unei brigăzi şi „sindromul" terenului de instrucţie a pus stăpânire pe el. îşi goneşte brigada de colo-colo, şi răcnetele sale pot fi auzite de la o poştă.
— Julius este şi va fi întotdeauna un porc militar! // est eoni* (e tâmpit!) spune Legionarul -acru.
— Păi nu ştiaţi că s-a născut cu uniformă şi cască? întreabă Porta. Când a ieşit din pântecele maică-sii, pe 20 aprilie, când e desigur şi ziua Fiihrerului, a sărit la atac cu baioneta şi i-a scos maţele moaşei, strigând cu înfocare: „Ura!". Pe urmă i-a crăpat capul doctorului cu patul puştii, a salutat şi a făcut un duş rece ca gheaţa în vederea pregătirii pentru viitoarea sa carieră de subofiţer în armata prusacă!
Rânjind, îl urmărim pe Heide care e pe cale să facă acea criză de nervi artificială, specifică oricărui subofiţer atunci când vrea să transforme nişte civili nevinovaţi în roboţi militari.
Julius Heide e un soldat arătos, cu umerii drepţi, foarte bine antrenat, blond, cu ochi albaştri, periculoşi şi reci ca gheaţa.
— Ce duş! strigă Porta dintr-o groapă săpată în zăpadă. N-au mai rămas mulţi dintr-ai noştri. Acum, încotro te uiţi. ve/i tete noi. Nemernicii! Vino-ncoace, Micuţule, să-mi ţii de urât. Niciodată n-am putut să sufăr străinii!
— Nici eu. tună glasul adânc al Micuţului. Dacă ar Ci s-o mierlesc, aş prefera să fiu împreună cu camarazii mei. Nu mi-a plăcut niciodată sâ-mi amestec sângele, rahatul şi oasele cu nişte străini împuţiţi.
în vale se profilează satul sinistru în care vor muri soldaţi ruşi şi germani, luptându-se să-1 cucerească. Troienit de zăpadă, seamănă mai curând cu felicitările de Crăciun, şi nicidecum cu un loc în care ne ameninţă pericolele. Ştim însă foarte bine că ruşii s-au ascuns acolo şi că şi-au întărit minuţios apărarea. E primul popas pe Golgota, care duce spre culmi şi spre închisoarea OGPU. Aceasta tronează ameninţătoare pe vârful celui mai înalt deal. ivindu-se şi dispărând printre valuri de /ăpadă viscolită. Cărarea urcă spre culmi, unde moartea stă la pândă. Ca să ajungă la uriaşa puşcărie, unităţile noastre de luptă trebuie să-şi croiască drum prin câteva sate şi fortificaţii.
în această dimineaţă, nu ştim că în curând, şi noi, şi soldaţii ruşi, o vom blestema ca şi alte mii de prizonieri nefericiţi care au detestat-o. Când se mai domoleşte ninsoarea, se profilează ca o ameninţare sălbatică, sfidându-ne cu zidurile masive şi cu găvanele ferestrelor.
— Oare câţi or fi închişi acolo? întreabă Porta dus pe gânduri, în timp ce priveşte prin binoclu. Un colos înconjurat de trei pereţi, cu multă sârmă ghimpată în vârf! N-am mai văzut niciodată o asemenea arătare!
— E o porcărie, nu-i aşa? spune Micuţul, impresionat, uitându-se pe vizorul periscopului. Mă întreb dacă-i vor elibera pe deţinuţi când o să-ncepem atacul. Sau o să-i încuie şi mai bine, aşa cum fac ai noştri când e vorba de-un raid?
— N-o să le dea drumul, hotărăşte Porta. Când o să aruncăm cu bombe incendiare, îi vor lăsa să se prăjească în propria lor osânză.
— Or fi şi muieri înăuntru? face Albert, lingându-şi buzele.
— Bineînţeles, e închisoare pentru bărbaţi şi pentru femei, explică Julius Heide, care întotdeauna e supărător de bine informat în orice domeniu.
— Şi ce fel de proscrişi ai societăţii sunt vârâţi acolo'.' întreabă Barcelona, conştient de faptul că-1 va lovi pe Heide la punctul sensibil.
— Cum adică'proscrişi ai societăţii? Criminali, asta suni' Deţinuţi politici şi criminali notorii care ar trebui împuşcaţi la zid.
— Nu uita că asta e o închisoare comunistă a Untermenschilor. Deţinuţii lor politici sunt, într-un fel, aliaţii noştri. Un fel de eliberatori.
— Trădătorii sunt trădători, spune Heide categoric. Un rus care simpatizează cu noi e trădător al ţării sale şi pentru asta merită să i se zboare capul.
— Ai nimerit-o! exclamă Rorta râzând şi se ia cu mâinile de cap.
— In cazul ăsta, ce ne facem cu cei ai lui Vlasov? întreabă Gregor, zâmbind răutăcios. Le-am dat uniforme şi arme ca să ne ajute să-i bumbăcim pe-ai lor.
— Eşti prea prost să poţi pricepe ceva! renunţă Heide nervos şi vrea să-şi scoată capul peste marginea blocului de zăpadă, (îşi aminteşte brusc de lunetişti şi se retrage fulgerător.) Unul dintre clasicii noştri s-a exprimat foarte clar: „Der Feind liebt den Verrat, aber verachtet den Verrăter!"*
— Ce rahat, se strâmbă Micuţul dispreţuitor. Toată lumea acceptă pe oricine cu condiţia să poarte uniformă corespunzătoare! în Armata germană sunt înrolaţi suedezi,
englezi şi rusnaci.
— Şi negri, adaugă Porta, arătându-1, vesel, pe Albert, care mestecă zgribulit o bucată de pâine îngheţată.
— Isprăveşte, omule, mârâie Albert jignit. Sunt german pur,
să ştii!
— Se poate, zbiară Heide batjocoritor, dar n-o să fii
niciodată germanic.
— Sunt fericit, mai ales că SS Heini a spus că hinduşii sunt tot un fel de arieni! fornăie Albert, dezvelindu-şi dinţii ca un câine întărâtat.
— De ce negrii au podul palmelor şi tălpile albe? întreabă
Micuţul, privind cu interes palmele lui Albert.
— Păi toată lumea ştie de ce, hotărăşte Porta, îndepărtându-se de Albert. Când cei din tribul lui au fost vopsiţi, stăteau cu toţii în patru labe.
— Ha, ha, ha! izbucneşte Albert. Ai umor, omule, zău! Un sunet sec şi sinistru sfâşie aerul. E ca şi cum s-ar îndrepta ceva către noi, pocnindu-se dintr-o parte în alta în timp ce se apropie, ca într-un tub uriaş. Zăpada ţâşneşte în toate direcţiile atunci când obuzele mortierelor de tranşee cad în faţa noastră. Ecoul exploziei răsună îndelung.
— Nu e drept! protestează Porta din groapa sa, săpată în zăpadă. Noi ar fi trebuit să tragem cu mortierele, nu şleahta aia nenorocită de Ivani. întotdeauna încalcă regulile jocului!
Un ţipăt străpunge întunericul nopţii. Vine din partea cealaltă a pârâului îngheţat. Ascuţit şi penetrant. Protestul inutil al unui om găurit de un şrapnel. Parcă ţipătul mai poate impresiona pe cineva...
Zgomotul înfundat se repetă şi e urmat de o explozie cutremurătoare. Ne ghemuim la pământ. Ne afundăm în zăpadă. Ăsta e şi scopul instrucţiei: să nu te laşi ucis prosteşte de un obuz rătăcit.
Suntem îngroziţi cu toţii. Cel mai greu e pentru tinerii care ajung prima oară pe front.
— La dracu', e foarte frig, mârâie Gregor, încercând să-şi încălzească faţa cu propria-i răsuflare. Cred că sunt minus o sută de grade. Ar putea să-i îngheţe boaşele şi unui urs polar, împiedicându-1 s-o mai reguleze pe madama ursoaică timp de o lună!
— Sunt exact patruzeci şi trei de grade sub zero, declară Julius Heide semeţ. Un soldat german trebuie să suporte 'temperatura asta. Vechii teutoni au avut parte de îngheţuri şi mai cumplite.
— Ai fost şi tu cu ei? şuieră Gregor, ţopăind prin zăpadă.
— Sigur c-a fost! Şi Julius, şi Fiihrerul lui. Nemţii şi-au îmbăiat caii în Volga, iar Julius i-a adunat Fiihrerului ţurţurii de pe fund, după ce a fost să se cace.
Porta râde cu atâta poftă încât ruşii deschid focul cu rafale de puşcă-mitralieră, crezând că râde de ei. Micuţul îşi scoate sticla de apă din sacul de merinde şi priveşte urmele trasoarelor. Trage o duşcă şi îi întinde sticla lui Porta.
— „Stalicinaia", exclamă Porta încântat şi duce iar sticla la gură, simţind cum vodca îi invadează trupul până în vârful degetelor sale muşcate de ger.
— De unde-o ai? întreabă Gregor, pasându-i sticla lui Barcelona.
— Gekados, răspunde Micuţul, cu un zâmbet conspirativ. S-a-ntâmplat să trec pe lângă un depozit Luftwaffe, în care îi mazileau pe trei hoţi ticăloşi din Pionieri. I-au surprins şterpelind o halcă de porc de-un metru. Nimeni n-a observat când am subtilizat o ladă de trăscău.
— Şi unde-i restul? întreabă Porta, fără să-şi trădeze interesul. De obicei, sunt vreo douăsprezece sticle într-o ladă!
— Aici, chicoteşte Micuţul, desfăcându-şi bluza de camuflaj. . Ies la iveală unsprezece sticle de vodcă, care atârnă pe el ca portocalele în pomul de Crăciun.
— Sper să nu-ţi trimită Ivan vreo boabă, spune Porta cu răsuflarea tăiată. Ai sări în aer ca un mănunchi de artificii în noaptea de Anul Nou!
~- Nu i se va întâmpla nimic inimosului tău amic, spune Micuţul sigur pe el. Oricând i-aş lăsa în locul meu pe eroii ăia toţi care ar face orice numai să-şi vadă numele înscris pe un bolovan din spatele cazărmii.
Feldwebelul Lange din grupul de comandă vine într-un suflet alunecând pe zăpadă, şi se lungeşte lângă Bătrânul.
— Puşcăria asta spurcată e dusă pe apa sâmbetei, pufăie el agitat. Ticăloşii de Ivani vin în valuri. Nu pot să iau legătura cu batalionul 3. Grupul de comandă e făcut fărâme! Lovit în plin! Sunt singurul care â reuşit să scape. Totul s-a petrecut în ultimul rnoment. Rusnacii ăia cretini erau deja la uşă!
— C'est le bordel! spune Legionarul, agitându-se nebuneşte pe lângă emiţătorul radio, îi aud, dar nu pricep nimic din ce spun!
— Foloseşte alfabetul Morse! ordonă scurt Bătrânul. Legionarul începe să bată pe clapă. Heide îl ajută. Transmite fulgerător: „Străpungere rusească. Flancul drept descoperit. Batalionul 2 izolat de flancuri şi ariergardă. Poziţia nu poate fi menţinută. Companiile 3 şi 5 distruse. Terminat."
— Fir-ar a dracului de treabă! înjură Băcanul cu obidă. Aşa se-ntâmplă dacă bagi în luptă mucoşi instruiţi pe jumătate. Acum ce facem?
Heide scrie febril, apoi îi înmânează mesajul Bătrânului.
— Sigur, sigur, bombăne Bătrânul, zâmbind amar, şi trage adânc din pipă. Până la ultimul om! Până la ultimul glonţ! Hai să-i% auzim şi pe cei din celălalt capăt. Puneţi-vă galoşii şi pantalonii de tăvăleală, băieţi! O să avem oaspeţi. Dă-mi-1 pe comandant!
E un zgomot infernal. Pare că cerul şi pământul s-au deschis, scuipând foc şi oţel peste noi. Şenilele tancurilor duduie. Motoarele grele sunt ambalate la maximum. Albul orbitor al zăpezii se transformă în violet şi purpuriu. Orizontul arde în vâlvătăi. Albert stă culcat lângă mine, afundat în zăpadă. Şi-a tras masca de camuflaj peste figură. E convins că va fi o ţintă uşoară dacă îşi arată faţa neagră.
— Doamne, ce n-aş da pe un Heimatschuss*!(Hcimatschu.ix (Ib. germ.) — ..glonţ de repatriere" — expresie care desemna o rană căpătată în luptă în urma căreia deveneai inapt combatant (n. i.j.) Aş putea scăpa de toată mizeria asta odată pentru totdeauna! visează el cu glas tare.
Puştile-mitralieră de pe ambele părţi încep să latre. Gloanţe-trasoare brăzdează zăpada.
— Ce facem acum, domnule Oberfeld? întreabă tânărul locotenent Braun, privind distrat înjur. E comandant de pluton, dar e suficient de şmecher ca să-1 lase pe Bătrânul să ia singiir hotărârile.
— Atac cu toată compania, răspunde scurt Bătrânul Trebuie să luăm odată satul ăla, şi cât mai curând! Dacă nu, o mierlim cu toţii!
— Imposibil, se tânguie tânărul locotenent. Avem nevoie de armament greu ca să-1 luăm cu asalt.
— Nu te mai smiorcăi, Leutnant, strigă fericit Porta. Când s-or porni mortierele şi băşitoarele noastre, Ivan îşi va lua picioarele la spinare cât ai zice peşte.
— înainte, porunceşte Bătrânul, şi se ridică cu automatul pregătit şi cu grenade atârnate la cingătoare. Mişcaţi-vă fundul şi urmaţi-mă!
Ţâşnim înainte şi ne afundăm în zăpadă. Asudăm, blestemăm şi ne croim drum prin iadul alb. Fiecare pas pe care îl facem cere un efort inuman. Picioarele ne duc înainte, lăsând adesea o cizmă în zăpadă. Mitraliere grele Maxim se aud lătrând în sat. Precum combinele, îi seceră pe cei din primele rânduri. Trupuri întunecate zac în zăpadă ca nişte insule singuratice.
— Vive la mort! urlă Legionarul. Pare că zboară peste zăpadă. Atacurile îl scot întotdeauna din minţi. Dă buzna înainte ca un arab fanatic.
Un rus ne priveşte terorizat dintr-o groapă făcută în zăpadă. Automatul Legionarului se porneşte să răpăie şi rusul se prăbuşeşte într-o baltă de sânge.
Micuţul avansează ca un bivol turbat, înghionteşte cu automatul un profesor înspăimântat, care se străduieşte, din când în când, să se-ndepărteze de satrapul său.
— Înaintează, profesor împuţit! Ăsta-i minunatul război despre care le vorbeai elevilor tăi cretini! Ai grijă să nu cumva să te gândeşti la înaltă trădare sau să te ascunzi în vreo groapă şi să ne laşi pe noi singuri să câştigăm războiul ăsta blestemat!
Fostul Oberst, care acum e mult prea bătrân pentru un asemenea atac de infanterie, tuşeşte şi horcăie ca o locomotivă sleită ce urcă o pantă abruptă.
Vââjj! Crac! răsună gloanţele ricoşate. Zboară deasupra ţestelor noastre ca nişte viespi întărâtate. Blestemând, sleiţi de putere, ne adăpostim pe partea cealaltă a dealului. Simţim în ceafă răsuflarea fierbinte a morţii. Fără să ne mai pese, alunecăm pe pantă şi ne trezim deodată, spre surprinderea tuturora, printre nişte case îngropate în troiene având numai coşurile deasupra nivelului zăpezii.
Grenadele sfâşie văzduhul. Automatele şi mitralierele uşoare răpăie. Ferestrele şi uşile sunt smulse şi se prăvălesc peste noi. Schijele de trasoare vâjâie prin aerul îngheţat şi străpung trupurile soldaţilor care gonesc înainte.
Infanteriştii ruşi ţâşnesc din gropile lor individuale şi fug să se ascundă în troienele din spatele barăcilor. O sete sălbatică de sânge pune stăpânire pe noi. Suntem intoxicaţi de dorinţa victoriei. Ne bucurăm că am luat inamicul prin surprindere.
— Vive la mort! strigă Legionarul fanatic, în timp ce sfărâmă cu patul puştii ţeasta unui sergent gras. Carnea şi sângele îl împroaşcă din cap până-n picioare.
— Nie vsti'cliuti*, murmură căpitanul rus, apărându-se cu o mână.
Locotenentul Braun se opreşte şi se holbează derutat la ofiţerul rus care e speriat de moarte. Apoi ţâşneşte înainte după Bătrânul, care dispare la colţul tranşeei. Ca într-un film ce se derulează cu o viteză prea mare, observ
că rusul are o grenadă şi se pregăteşte s-o arunce spre Leutnantul Braun. Cu un gest reflex, îi terciuiesc faţa cu patul puştii. Grenada îi alunecă din mână şi explodează, răscolind zăpada şi pământul îngheţat. Un infanterist tânăr e aruncat în aer. Picioarele îi atârnă zdrenţuite. Sângele-i ţâşneşte din pulpe ca apa dintr-o conductă spartă. Mă aplec deasupra lui, dar nu-1 pot ajuta. Moare din cauza prostiei lui Braun, care ar fi trebuit să-1 omoare pe rus. Porta spune întotdeauna: „Dacă vrem să supravieţuim, trebuie ' să fim mult mai cruzi^şi mai şireţi decât ei. între viaţă şi moarte nu e decât o clipă! în momentul în care eziţi să tragi sau să arunci o grenadă, poţi să te consideri deja mort". Un rus scheletic se ridică în faţa Micuţului.
— Milosti, milosti! se tânguie el isteric, ţopăind pe loc, ca şi cum ar bătători pământul proaspăt însămânţat.
— Ruşii buni sunt ruşii morţi, rânjeşte Micuţul triumfător şi trage o rafală nesfârşită în trupul acestuia, care cade pe spate ca o păpuşă de paie. Pe un vehicul distrus zace cadavrul unui miliţian. Are craniul '. despicat, iar creierul îi atârnă într-o parte. O cască veche de oţel se odihneşte la picioare.
Profesorul se opreşte năucit, ca şi cum s-ar fi izbit de un zid. Se uită un timp la ţeasta crăpată, apoi îşi azvârle carabina, îşi - duce mâinile la ochi şi se apucă să urle ca un smintit.
— Nenorocitule! rage Micuţul, apropiindu-se ca o furtună. Crezi că s-a terminat războiul iui Adolf şi c-a venit vremea să boceşti. Adună-ţi picioarele şi ridică-ţi arma. că-ţi zbor boaşele! Dacă ai aşa ceva!
Profesorul ţopăie şi cârâie în faţa Micuţului ca o cioară împuşcată în aripă. Acesta-1 ajută să înainteze cu îmbrânceli şj lovituri date cu patul puştii.
Mă grăbesc să ţin pasul cu ceilalţi, cărând în braţe mitraliera uşoară. Pe o potecă îngustă gonesc nişte siluete îmbrăcate în alb, cu căciuli de blană. Se aude o explozie puternică, însoţită de şuierături. Asurzesc brusc. Cuprins de panică, scap mitraliera din braţe, în secunda următoare, mă simt ca ridicat de o mână uriaşă, apoi aruncat imediat înapoi pe zăpadă. Un jet orbitor de flăcări ţâşneşte în aer. Succesiv, urmează alte două. Gizme care împroaşcă totul se perindă pe lângă mine; aerul scrâşneşte. trosneşte,şi bâzâie, invadat parcă de milioane de viespi pornite la atac. Sap febril în zăpadă. Am un singur gând: să scap de iadul ăsta cumplit. O casă e luată pe sus şi se dezmembrează într-o ploaie de scânduri, mortar şi sticlă. O sobă se dă de-a dura, lăsând în urmă o avalanşă de scântei. Ruşii de la capătul potecii sunt aruncaţi în spate şi terciuiţi pe pereţii de piatră ai colhozului. Un tun antitanc alunecă pe şenile, strivind doi infanterişti germani, din care nu mai rămâne decât un morman de carne însângerată, apoi îşi croieşte drum printr-o baracă. După ce peretele se prăbuşeşte, apare o mitralieră grea rusească. Cu un gest reflex, arunc o grenadă în direcţia ei. Urmează o explozie cutremurătoare şi puşca-mitralieră amuţeşte, în câteva ore, întreg satul e curăţat. Unii se predau. Ies prudenţi din gropile individuale, cu armele ridicate deasupra capului, stăpâniţi de o frică înfiorătoare.
Automatele clănţăne răutăcios. Nu luăm prizonieri, îi ucidem pe toţi, chiar şi pe răniţi.
Geniştii descoperă o companie întreagă de infanterişti germani care au fost lichidaţi: împuşcaţi în ceafă şi străpunşi cu baioneta.
Ne strângem în cerc şi-i privim tăcuţi. Unii sunt apatici, alţii par a urla din străfunduri. Câţiva dintre cei morţi au fost torturaţi bestial!
— Merde! face .Legionarul, îngrăşământ natural pentru pământ! C'est la guerre!
— Numai sadicii pot face aşa ceva, zice Albert. Sadici, nu glumă!
— Şi noi o să le facem acelaşi lucru dacă ne vor ieşi în cale vreodată, râde Micuţul, cu tot atâta sadism.
— Adunarea la colhoz, strigă Bătrânul, gesticulând cu automatul în mână.
Un Panzer 4 vine huruind pe stradă. Eşapamentul masiv străluceşte în lumina cenuşie a iernii.
compania ta? întreabă el, zornăind din lanţuri şi ridicând un nor de zăpadă, se opreşte în faţa Leutnantului Braun. Un general-maior, învelit într-o blană albă de urs, se apleacă prin trapa deschisă a turelei.
— Leutnant, ce cauţi cu oamenii ăştia aici? trâmbiţează el pe un ton periculos.
Braun se porneşte să turuie nervos, cu o asemenea viteză încât cuvintele i se încalecă. Îmblănitul general-maior îl măsoară de sus până jos cu o privire răutăcioasă.
— Eşti în legătură cu cuinptt„,„ ._. scuturându-şi gheaţa de pe mânuşa de blană.
— Să vedeţi, domnule general, să trăiţi, răspunde locotenentul Braun iritat, Comandantul e la cabana de vânătoare, la doi kilometri de Sandova.
— Ţi s-a ordonat să ocupi aici poziţie? întreabă generalul-maior ameninţător, cu glasul său răguşit.
— Nu, domnule general, să trăiţi!
— Atunci dâ-i drumul înainte! Drumul spre casă trece prin
Moscova!
P-4 dispare într-un nor de zăpadă, scuipând limbi de foc prin ţeava eşapamentului. Generalul nu ia în seamă salutul Leutnantului.
Braun vine spre noi blestemând printre dinţi, roşu ca racul.
— Plecăm, spune el pe un ton supus, jucându-se nervos cu
automatul.
— Ce ordonaţi, domnule? se interesează Bătrânul,
umplându-şi flegmatic pipa cu tutun.
— Poate c-ar fi mai bine să dai tu ordine, Beier, renunţă neputincios Leutnantul. Situaţia asta nu se aseamănă cu nimic din ce ne-au învăţat la Şcoala de ofiţeri!
— Luaţi-vă armele, ordonă brusc Bătrânul. Mişcaţi-vă fundurile şi luaţi-o pe marginea drumului! Păstraţi distanţa dintre grupuri. Pentru numele lui Dumnezeu, nu vă mai îngrămădiţi. De câte ori trebuie să vă spun că în felul ăsta puteţi fi ucişi toţi cu un singur mortier nenorocit? La naiba, distanţaţi-vă! urlă el furios la Micuţul, care şi-a ales ca ajutoare pe profesor şi pe Oberst.
— Uşurel, Bătrânule! Eu şi eroii ăştia doi ai Germaniei ne vom împrăştia în toată Rusia!
Cenuşiul macabru al dimineţii de iarnă se preschimbă într-un albastru rece ca gheaţa. Furtuna s-a domolit. Se aude o împuşcătură la câţiva kilometri depărtare, în frigul ucigător. Epuizaţi, mârşăluim pe câmpia largă, îndreptându-ne către înălţimile înfricoşătoare ce se zăresc în depărtare.
— Unde s-a mai ascuns împuţitul de Ivan? întreabă Porta, scormonind într-o claie cu fân. Tocmai când ţi se pare că ai dat de el, îl înghite pământul, întotdeauna fuge ca să ne poată împuşca apoi dintr-o văgăună!
— Rusii sunt experţi în chestii d-astea de ani de zile. explică Gregor. Dacă nu sunt urmăriţi de nişte inamici blestemaţi ca noi, atunci se ocupă de ei poliţia lor secretă, care de-abia aşteaptă să-i trimită în Siberia să cureţe zăpada.
Dupâ-amiaza târziu, ajungem la nişte ruine. Peste tot, cadavre aruncate unele peste altele. După o ciorovăială scurtă si violentă, devenim cu- toţii apatici. Porta găseşte un porc îngheţat.
— Isus e cu noi! izbucneşte Micuţul şi începe imediat să pregătească focul, îi goneşte pe profesor şi pe Oberstul degradat şi-i obligă să plece în căutarea lemnelor de foc. Să fie bine uscate! urlă în urma lor. Dacă nu, vă pun pe voi în loc de lemne!
Bătrânul vrea să ne continuăm drumul. Zbiară la noi şi ne ameninţă, dar până la urmă renunţă. Ştie dintr-o lungă şi amară experienţă că numai un atac inamic cu tancuri grele I-ar putea smulge pe Porta din mijlocul unei orgii.
Despicăm porcul îngheţat cu ajutorul cazmalelor şi al toporiştilor.
— N-ar trebui să-1 dezgheţăm mai întâi? întreabă Leutnant Braun cu naivitate, apărându-se cu mâna de aşchiile îngheţate de carne care sar în toate 'direcţiile.
— Nu avem timp, domnule Leutnant, să trăiţi! Dacă mai pierdem multă vreme, prietenii noştri de peste drum vor veni cu balalaicile-alea ale lor şi ne vor ciurui fundurile, îi explică Porta şi crapă porcul în două cu un topor de măcelărie.
Albert iese din pivniţă cărând un sac cu cartofi, un coş cu ouă şi un bidon cu lapte îngheţat.
— Isuse şi Mărie! exclamă Porta, cu gura plină de friptură, înmoaie carnea într-un vas rusesc cu şnaps dulce, pe care 1-a descoperit Albert în pivniţă, o dată cu celelalte provizii. Şi-acum o să vă fac „blini"!
Leutnant Braun e beat şi începe să cânte cântece interzise. Din când în când îi mărturiseşte lui Gregor că nu i-au plăcut niciodată Hitler şi partidul lui.
Heide îl priveşte plin de reproş. Nu poate să priceapă cum un ofiţer din armata Fuhrerului poate spune asemenea lucruri.. Se hotărăşte să nu mai aibă niciodată de-a face cu Leutnant. Braun. Porta găseşte în pivniţă tot ce-i trebuie pentru „blini". Chiar şi somon afumat. E mai degrabă o masă informă şi are o culoare ciudata, dar încă e comestibil.
S4
— Mi-ar fi trebuit o tigaie specială, explică el, de preferinţă fără mâner, cu toate că nu are importanţă. Oricum, ştiu să fac clătite ruseşti destul de gustoase.
Fluierând fericit, începe să amestece aluatul într-o cratiţâ
mare.
— N-avem bere, nu-i aşa? în ordine, atunci o să pun vodcă. Cu un gest amplu, sparge ouăle şi le pune în aluatul de lapte
cu făină.
Foarte curând, ruinele sunt invadate de aromă de „blini". Mormane de clătite ruseşti se înalţă pe masa lungă şi şubredă. Porta le face foarte groase, aşa cum le fac şi ruşii. Când e gata ultima, începem să mâncăm cuprinşi de toropeală, ca şi cum am fi muncit ani în şir fără întrerupere. O „blini" caldă, apoi o bucată de somon afumat şi deasupra o felie de friptură. Din nou o „blini"! Ne-ar mai fi trebuit nişte sos acru, dar o să ni-1 imaginăm, în locul lui, turnăm şnaps. După ce mâncăm tot, de-ăbia îndrăznim să ne mişcăm, de teamă să nu ne explodeze măruntaiele. Porta îşi scoate flautul din cizmă, întins pe spate, ne cântă o arie din „Văduva veselă".
— Sfinte Sisoe, cât am înfulecat! geme Gregor, dând drumul unei băşini răsunătoare care e urmată imediat de sforţările pe aceeaşi temă ale lui Porta.
— Data viitoare când mai găsim ceva potol, o să fac borş, promite el, visând cu ochii deschişi. Ciorba preferată a oricărui rus. Cum dăm de o vacă, luăm o bucată din ea, şi sper să mai găsim pe drum şi ceva carne de porc. O să iasă o treabă pe cinste! Cu supa asta ai putea face Armata Roşie să capituleze pe
loc!
Aproape că trebuie să ne târâm până la latrină, care, în mod ciudat, a scăpat de distrugerea totală.
Porta e gurmand, îşi ia cu el o felie de friptură şi un pahar cu şnaps.
— Un tip căruia îi merge mintea nu se deplasează niciodată pe faţa pământului fără să-şi ia provizii cu el! ne instruieşte el, muşcând cu poftă din carnea de porc.
De afară se aud zornăiturile armelor şi ale echipamentului
lui militar.
— A sosit compania, declară Porta, trăgând precaut cu ochiul prin spărtura peretelui murdar de funingine.
— Sus! ordonă Bătrânul nervos. Lowe o să-şi iasă din minţi dacă ne găseşte aici mâncând până la inconştienţă!
— Da. Hai să ieşim să căutăm bătrâna Armată Roşie, rânjeşte Micuţul,- beat turtă. Doar pentru asta am. plecat de-acasă, nu-i aşa?
— Pe unde naiba te-ai ascuns, Beier? întreabă Oberleutnant Lowe, roşu la faţă, strâpungându-1 cu privirea pe Bătrânul.
— Aici, răspunde acesta, făcând un semn vag cu mâna, fără să ştie ce 'sa răspundă.
Pentru o clipă, Lowe îl priveşte suspicios. Apoi dă resemnat din umeri şi ordonă:
— Compania a 5-a, în coloană câte unul, după mine! De-abia ieşim din satul ruinat, când o explozie sfâşie zorii zilei. Instinctiv, ne aruncăm în zăpadă şi ne ghemuim.
Pământ, gheaţă şi schije de oţel zboară prin aer. Suflul partea ne smulge plămânii, dar din fericire explozia e mult prea departe pentru a provoca necazuri companiei. Avem numai trei răniţi. De-abia ne regrupam şi începem marşul, când o hoardă de T-34 vopsite în alb ţâşneşte din pădurice, cu motoarele şi
şenilele scrâşnind.
— Căruţe! zbiară Barcelona isteric. Scoateţi „burlanele!*"! Oberleutnant Lowe face semn de oprire, pentru a le permite celor din divizia antitanc să ne ajungă din urmă. Urcă pe coama dealului, suflând din greu.
— Puneţi mâna şi ajutaţi-ne, ticăloşilor, înjură un Feldwebel cu obidă.
Un tun de 75 e înţepenit în zăpada adâncă.
— Dar asta parcă nu e treaba noastră, nu-i aşa? îi răspunde Porta ridicând o sprânceană.
Feldwebelul începe să urle, ameninţând cu mâna, dar e oprit de Bătrânul, care-i spune să se ducă dracului cu tun cu tot.
— O să te ţin minte! promite Feldwebelul, în timp ce se afundă în zăpadă. Huruitul sinistru al motorului de tanc se apropie. Porta priveşte atent peste marginea gropii sale din
zăpada.
— Herr Oberleutnant, să trăiţi! zbiară el către Lowe. Dumnezeu nu vrea să fim omorâţi aici, sunt convins! Haideţi
s-o ştergem!
— Rămâi unde eşti, ordona furios Lowe. Pregâtiţi-vâ armele de luptă corp-la-corp şi rămâneţi in gropile individuale!
— Fii atent! îmi dai alte Molotovuri imediat ce le arunc pe astea sub căruţe, ii ordonă Micuţul profesorului, pocnindu-1 cu ţeava automatului peste casca de oţel. Te ia şi dracu' şi tac-su dacâ-ţi ieşi din ritm! Te arunc şi pe tine şi pe javra asta sub un T-34 ca pe nişte grenade! Aşa să ştii, şoarece de bibliotecă ce eşti! Scrâşnind de furie, profesorul şi Oberstul degradat meşteresc la câteva grenade de mână şi i le pasează Micuţului.
* Burlan — denumire in jargon soldăţesc pentru aruncătorul de grenade antitanc (n.t.).
— Feriţi! rage Micuţul, rotind un mănunchi de grenade pe
deasupra capului.
La douăzeci şi cinci de metri în faţa lui, un KW-2 se apropie
mugind.
— O să ne strivească, bolboroseşte piofesorul terorizat,
pregâtindu-se s-o rupă la fugă.
— Aici sa sta_i, mârâie Micuţul şi întinde după el o labă lată cât cazmaua, îţi zbor boaşele dacă fugi!
Tancul de cincizeci şi trei de tone se opreşte, îşi roteşte încet turela.
Urmează o explozie zguduitoare, apoi o flacără prelungă ţâşneşte din tunul de 155 mm. Suflul îl azvârle pe Micuţul peste profesor şi peste fostul Oberst. Obuzul cade la numai treizeci de metri de groapa lor şi îi împroaşcă cu o avalanşa de zăpadă.
— Frumos început, rosteşte Micuţul înspăimântat, ştergându-şi zâ.pada şi mâzga de pe faţă.
— Dumnezeule mare! ţipă profesorul cuprins de panică. Burta uriaşă a tancului se înalţă în dreptul gropii -lor.
Fostul Oberst se ridică pe jumătate, închide ochii şi aşteaptă să fie strivit.
— Şi acum. sus cu tine, Ivane! urlă Micuţul, aruncând
succesiv două mănunchiuri de grenade sub KW-2.
Izbucneşte o flacără alb-gâlbuie, şi o coloană de fum negricios se înalţă din turela tancului.
— Isuse Hristoase! bolboroseşte Oberstul, alb ca varul. O explozie înfiorătoare spulberă tancul, exact în momentul In care Micuţul se rostogoleşte în lături. Fostul Oberst stă ghemuit într-o groapă şi geme terorizat. Cele cincisprezece tone ale turelei tancului s-au prăvălit peste el, sfâşiindu-i haina la spate, însă fără să-1 rănească. Tremură. Se holbează cu ochii cât cepele la vâlvătaia care mai adineauri era o armă strategic, ce semăna moartea.
— Unde e rezervorul aruncătorului ^e flăcări? întreabă Micuţul ameninţător, privindu-1 cu ură pe fostul Oberst, în ochii căruia se întrezăreşte isteria specifică liniei frontului. Rezervorul aruncătorului de flăcări, cap pătrat! repetă el, pocnindu-1 cu patul automatului.
Oberstul încearcă să se îndepărteze -a un câine bătut. Micuţul blestemă din plin, înşfacă automatul şi e gata să tragă. — Te fac ţăndări şi te împrăştii în toată Rusia, scârnrvie, şi pe urmă o să mă Juc sa scuip pe mormântul maicâ-tii! se răsteşte el cu un rânjet grotesc. Ai aruncat un obiect al Armatei germane şi nu poţi face asta fără să fii pedepsit, ticâlosule! Şenilele scrâşnesc crunt în spatele perdelei de ninsoare, ameninţându-ne cu moartea. Un peiete masiv din piatră se sfărâmă ca o coajă de ou. Suflul ne mătură şi ne culcă la pământ. Căldura ne pârleşte pielea, numai Micuţul pare să nu observe iadul din jurul lui. Trage o rafală la picioarele fostului Oberst.
— Rezervorul aruncătorului de flăcări! tună el cu un glas dogit.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Bătrânul, cu obişnuitul ton calm.
— Nătărăul ăsta îmbrobodit! izbucneşte Micuţul înnebunii. A aruncat porcăria aia de rezervor pe care ne-a dat-o Adolf! îşi închipuie, probabil, că mai are grade pe umăr. N-am văzut un cretin mai mare!
— Unde e? întreabă Bătrânul, măsurându-1 dispreţuitor cu privirea pe Oberst.
— L-am pierdut, îngaimă Oberstul cu jumătate de glas.
— L-ai pierdut? se răsteşte Micuţul scandalizat, cu atâta patimă încât poate fi auzit până la Moscova şi la Berlin. Sfânta Fecioară, fiica lui Isus, am trăit s-o aud şi p-asta! Minţi, gunoi ce eşti. L-ai aruncat, nu 1-ai pierdut! Pentru că nu voiai să-1 cari, nemernicule! Un rahat ca tine a mai fost şi ofiţer în armata Fuhrerului!
— Du-te să-1 cauţi! ordonă scurt Bătrânul.
— Ai căpiat? protestează enervat Oberstul degradat. Dacă mă întorc să-1 aduc, voi fi omorât!
— Şi ce dacă? rânjeşte Micuţul cu răutate. N-o să-ţi ducem dorul! Şi Albert va fi încântat să crapi. Scuteşte4de efortul pe care-1 va face când o să-ţi fărâme capul cu ranga, ca să facă rasol cu usturoi din tine!
— Omorât! zâmbeşte Bătrânul batjocoritor. Pe când aveai comanda spuneai: „Căzut pentru Fiihrer şi Vaterland". Dar de fapt ai dreptate. „Omorât" e cel mai potrivit cuvânt. Sau „ucis"! Sau „schilodit"! Sau „sfărâmat"!
— C'est la guerre, surâde Legionarul. Vino, moarte, vino acum... fredonează el încetişor.
— E ultima oară când îţi spun! Du-te după rezervorul aruncătorului de flăcări, ordonă Bătrânul, punându-şi nepăsător automatul în poziţie de tragere. Cu capul în pământ, fostul Oberst pleacă neînarmat, alunecând pe panta îngheţată.
Un obuz explodează la câţiva metri de el şi-1 împroaşcă cu zăpadă. E aruncat înapoi, îşi pierde casca. Se ridică arjevoie şi înaintează, împleticindu-se prin zăpada adâncă, fără să ia în seamă scrâşnetele copacilor dărâmaţi şi exploziile asurzitoare din jurul său.
— Înainte, numărul 2! ordonă Bătrânul. Ai grijă de rahatul ăla, se întoarce el către Micuţul.
— Cu plăcere, rânjeşte acesta satisfăcut. O să am grijă ca o marnă! Numai că nu toate mamele sunt bune!
— Să te ferească Dumnezeu dacă îi faci de petrecanie! îl avertizează Bătrânul, privindu-1 aspru.
— Cum poţi să crezi că aş fi în stare de o asemenea faptă? întreabă Micuţul, cu o expresie vicleană pe chipul năclăit. Respect cea de-a treia poruncă a lui Isus: „Nu-ţi omorî aproapele!" Şi nu uit nici ce-a spus Moise: „Ăla care-i dă în cap amicului sau se va alege la rândul lui cu ţeasta spartă".
— Descreieratule! mârâie Bătrânul ţâfnos şi coboară panta împreună cu Legionarul. Fostul Oberst urcă înapoi şi trânteşte rezervorul aruncătorului la picioarele Micuţului.
— Ţi-ai ieşit din minţi, omule? zbiară Micuţul cu reproş. O să găureşti rezervorul lui Adolf, să ştii! O să-ţi taie solda! Şi nu uita că eşti plătit ca un slujbaş de rând, nu ca un ofiţer! Ţi-ar lua un an ca sâ-1 plăteşti. Hai, saltă-l în spinare si ţine-te de fundul meu! Mergem să ne distrăm niţeluş cu vecinii! Unde-i lepra de profesor? Dacă a fugit, îi vâr în cur băţul ăla de arătat la tablă!
— Aici sunt, murmură speriat profesorul, iţindu-si capul dintr-o groapă.
— E-n ordine, grohăie Micuţul mulţumit. O s-o păţiţi amândoi dacă mă supăraţi. Luaţi muniţia şi daţi-i drumul! Cel mai grav lucru care vi se poate întâmpla este să vă alegeţi cu fundurile ciuruite şi să nu mai puteţi sta pe oliţă!
— Mai repede, mai repede, eroi prăpădiţi! Bătrânul îi goneşte nervos. Haideţi! Strângeţi rândurile! Ţineţi-vă după tancuri!
— Cred că ai înghiţit rahat şi ţi s-a urcat la cap, ţipă Porta.
Strânge tu rândurile, dacă ţi s-a urât cu viaţa! Nu vreau s-o păţesc din cauza unui glonţ! Nu m-am oferit voluntar ca să mă las omorât de bunăvoie.
— Pas alergător, pas alergător! întotdeauna fuga asta blestemată, înjură Micuţul sălbatic şi se agaţă de cârligul de remorcare al P-4-lui. în curând o să-mi calc pe boaşe! Mi s-au tocit picioarele până-n gât!
Orizontul e în flăcări. Rachetele bateriilor noastre sfredelesc cerul şi „orgile lui Stalin" le ţin isonul.
Mitralierele ruseşti Maxim ne hărţuiesc din spate şi din flancuri. Ne repezim spre ele cu grenade de mână şi mine S, apoi lichidăm supravieţuitorii în luptă corp-la-corp. Totul se
petrece cât ai clipi!
— F.n avânt, marche! Vive la mort! ţipă fanatic Legionarul, înfigându-şi cuţitul maur într-un locotenent rus. Se împiedică de un cadavru, zburându-i Kalaşfiikovul din mână.
Strigătele de luptă ale Legionarului răzbat sistematic prin perdeaua de ninsoare.
— Iar fierbe sângele capiului ăluia de luptător al deşertului! râde Porta batjocoritor. '
— E nebun de legat! îşi dă cu părerea Gregor. De ce dracu' se luptă chiar aşa? Nu-1 place nici pe Adolf şi nu iubeşte nici bătrâna Germanie.
— Poate că 1-a muşcat o cămilă de cur pe când se fâţâia prin Sahara împreună cu ceilalţi de teapa lui şi îi jugănea pe arabi, glumeşte Porta.
Bateriile ruseşti de câmp se pornesc să tragă. Obuzele explodează nu departe de noi, aruncând în aer zăpadă, pământ şi cadavre îngheţate.
Blestemând şi înjurând, ne luptăm cu mormanele de zăpadă; uneori ne scufundăm până la subsuori şi ne eliberăm foarte greu.
Ajungem din nou la şosea, unde facem pur şi simplu piruete alunecând pe oglinda gheţii. Tălpile netede ale cizmelor nu se pot menţine pe gheaţă.
Automatele ruseşti mătură drumul cu rafale lungi, secerătoare^. Grenadele de mână cad lângă noi, scuipând flăcări infernale, înaintăm în salturi lungi; sărim peste un detaşament de infanterişti care stau în zăpadă cu mâinile ridicate, crezându-ne ruşi.
— Eroii Fiihrerului sunt niţeluş obosiţi? rânjeşte Micuţul, trimiţând o rafală scurtă la picioarele unui Unterfeldwebel.
— înainte, tovarăşi! Cel mai direct drum spre casă e via Moscova! strigă batjocoritor Porta.
Cu cazmalele şi baionetele ascuţite, detaşamentul atacă poziţiile ruseşti. Micuţul trimite o rafală puternică în' deschizătura de observaţie a postului de apărare. Dezastrul e înfiorător când gloanţele încep să ricoşeze în adăpostul de beton. Rămân foarte puţini supravieţuitori. Sunt, pur şi simplu, tăiaţi în bucăţi de un foc concentric al proiectilelor.
Arunc o grenadă de mână cu atâta putere în direcţia celei mai îndepărtate cazemate, încât aproape că-mi iese braţul din încheietură. Explozia mă azvârle înapoi cu o forţă incredibilă şi-mi smulge tot aerul din plămâni. Postul e aruncat în întregime în aer şi cade înapoi cu susul în jos. Grenada mea a nimerit, probabil, în depozitul cu muniţii de rezervă.
Suflul îi azvârle în sus pe Micuţul şi pe profesor, după care ii trânteşte în zăpadă.
— Eşti nebun? zbiară Micuţul, roşu de furie, dezgropându-se dintr-un morman de zăpadă. Nu aşa se umblă cu un explozibil atât de puternic, tembelule! Aproape că mi-au ţâşnit şi cizmele din picioare!
Apar două tunuri autopropulsate. Cel din faţă se opreşte în vârful unei cazemate şi se roteşte pe şenile, ca un om care-şi striveşte ţigara cu talpa bocancului. Lemnul şi betonul se sfărâmă. Oamenii striviţi urlă, iar tancul îşi continuă dansul până ce glasurile se sting.
Arunc o grenadă într-un cuib de mitralieră. Schije de lemn sfâşie aerul. Maxim se răstoarnă, cu ţeava îndreptată spre pământ. Pe radiator atârnă rămăşiţele unui soldat rus, cu faţa complet
' sfârtecată. În jur auzim bubuiturile tipice tunurilor de pe tanc. Un Rittmeister, înalt şi slab, cu o bonetă de ofiţer trasă şmechereşte pe ochi, ne supraveghează.
— Haideţi, haideţi. Nu vă opriţi! Demonstraţi-le că sunteţi soldaţii Fiihrerului!
— Şi tu eşti un morman de rahat împuţit, asta eşti! mârâie Micuţul scos din minţi, însă nu suficient de tare încât să-1 audă Rittmeisterul.
— Câţi cretini au diaree verbală în războiul ăsta, mormăie Porta, scuipând iritat în urma deşiratului Rittmeister. Deodată, ofiţerul e rănit. Sângele îi ţâşneşte din faţă şi se prăbuşeşte cu un ţipăt ascuţit. Eleganta bonetă i se rostogoleşte pe zăpadă şi se agaţă într-o tufă. Gregor îi ia arma — un Kalaşnikov râvnit de noi toţi. Barcelona rupe o jumătate din plăcuţa de identitate şi o pune în buzunar.
— încă o balegă pe mormanul de gunoi al armatei. Vino, moarte, vino...! murmură Legionarul.
Brusc, Leutnant Braun îşi azvârle automatul şi se lasă moale peste cutiile goale de muniţie. Ne oprim şi-1 privim. Se.uită la noi cu_ nişte ochi de gheaţă.
— în curând o să se-ndrepte către Soare-apune, rânjeşte Heide, arogant.
— Ce se-ntâmplă aici? întreabă Oberleutnant Lowe, care coboară de la grupul de comandă, alunecând pe-o pantă.
Heide arată spre Leutnant Braun, râzând;
— Laşitate în faţa inamicului, spune el dintr-o suflare, cu o expresie sălbatică pe chip.
— Iar începe ticălosul ăsta însetat de sânge, se răsteşte Micuţul. De ce dracu' nu-ţi scoţi capul mai la vedere ca să ţi-1 găurească Ivan?
— Gura! mârâie Lowe. Am eu grijă de asta! Ridică-te, Braun! Hai, omule, scoală!
Leutnant Braun priveşte în gol. Pare că-i pe altă lume.
— I-a pierit toată vlaga, exclamă uimit Micuţul. N-a mai rămas nimic din el!
Lowe îl scutură pe ofiţerul înmărmurit, dar fără nici un rezultat.
— A luat-o pe scurtătură către Valhalla, asta'e, zice Gregor. dând din umeri cu indiferenţă.
— Plecaţi dejaici! ordonă Lowe. Lâsaţi-1, să se ocupe medicii de el.
Terenul e înclinat. Urcăm cu un efort inuman.
Micuţul mă apucă de umăr în clipa în care mă dezechilibre? şi încep să alunec într-un hău. Privesc în golul de dedesubt şi mă apucă ameţeala. Răcnind şi înjurând, ne luptăm cu urcuşul şi blestemăm Armata germană cu obiectivele ei cu tot. Germania şi părinţii care ne-au adus pe lumea asta blestemată. Mulţi renunţă şi se lungesc în zăpadă, însă comandanţii de pluton şi de grupă îi ridică şi-i silesc să continue drumul. Heide e din cale-afarâ de zelos. Vocea Iui pătrunzătoare, glacială, răsună în depărtare.
— închipuiţi-vă, am ajuns aici ca voluntar, mârâie Albert cu faţa îngropată în zăpadă, atârnând de crengile unui tufiş ca să nu alunece pe gheaţă. Asta e pedeapsă de la Dumnezeu. N-ar fi trebuit să mă piş în vinul episcopului din Miinchen. A făcut icter din cauza asta. Porcul!
Crampoanele de câţârare ale Legionarului, alunecă şi automatul i se rostogoleşte pe pantă, îl priveşte cu tristeţe cum dispare, lăsând în urma sa un nor alb.
Ştim cu toţii foarte bine că, din punct de vedere statistic, e imposibil ca nişte soldaţi din linia-ntâi ca noi să supravieţuiască acestui război. Dar ne-am păstrat speranţa şi suntem recunoscători pentru fiecare zi câştigată, bucurându-ne că încă suntem în viaţă.
Acest atac în care dăm dovadă de un curaj vecin cu nebunia, departe de a putea fi numit chibzuit, nu are absolut nimic de-a face cu eroismul. Este pur şi simplu o luptă disperată.
C'artierul Generai al corpului de armată a primit ordin să ia cu asalt culmile, iar regimentul nostru a primit dispoziţia de a-i izgoni pe ruşi din închisoarea OGPU şi de a se menţine pe poziţie orice s-ar întâmpla. Cei ce ocupă puşcăria de pe deal pot avea controlul întregului sector al frontului. Ne luptăm de aproape patru săptămâni. Ambele părţi au pierdut câteva batalioane, dar nici un soldat german n-a pus încă piciorul înăuntru. De câte ori am ajuns mai aproape de ziduri, am fost respinşi. Se pare ca de data asta trebuie să reuşim. Au fost pregătite pentru atac doua divizii de veterani. Noua ne-a fost anexat un batalion de Pionieri, care târăsc după ei nişte arme
ciudate. Tunuri cu harpoane pentru aruncarea frânghiilor de escaladare a pereţilor închisorii. Acum ne folosim de ele ca să urcăm dealul, care e aproape la fel de înalt ca un munte. Abia apoi va urma cucerirea puşcăriei.
Circulă zvonuri sinistre în legătură cu ceea ce se petrece în închisoarea OGPU. Se spune că înăuntrul zidurilor sunt torturaţi mii de prizonieri. Artileria noastră o bombardează de patru zile şi se pune problema dacă cei dinăuntru mai sunt în viaţă. Julius Heide, care e întotdeauna bine informat, ne spune că e o închisoare veche, care era aici încă dinaintea revoluţiei! Acum, Poliţia secretă din Rusia o foloseşte ca punct de tranziţie, iar prizonierii sunt aduşi de la districtele militare ale Kievului şi Harkovului.
După trei zile de luptă crâncenă, am cucerit o poziţie pe prima culme. Pe jumătate morţi, ne tolănim în tancuri. Plămânii ne dor ca şi cum am fi fost înjunghiaţi cu pumnale de gheaţă. Suntem leoarcă de sudoare, deşi e un frig de moarte.
Leutnant Braun e din nou cu noi. Stă culcat pe spate, clipind des. E ca un mort printre cei vii.
Oberleutnant Lowe, mânjit pe faţă, stă rezemat de un pom care-1 protejează puţin contra vântului tăios. Bătrânul priveşte trist în gol şi îşi umple pipa cu căpăcel de argint. Nu reuşeşte să şi-o aprindă. Tutunul e umed.
Micuţul s-a tolănit pe burtă, cât e de lung, lângă Porta, îi urmăreşte cu coada ochiului pe profesor şi pe fostul Oberst şi pufăie ca de obicei din trabuc.
— Îi cam ţii din scurt pe ăştia doi, observă Porta, zâmbind din colţul gurii. Că veni vorba, ce-au făcut?
— Ce-au făcut, ce-au făcut! zbiară Micuţul răguşit, (îşi suflă nasul cu mâna.) N-au făcut nimic! Atâta le trebuie să mai încerce să şi facă ceva! Ia te uită! Să nu-i văd în ochi. Nu pot să suport profesorii! De când am ieşit din Casa ele copii! Atunci am jurat sâ-i las laţi pe toţi pe care pun mâna. Şi tâmpitul de colo e unul dintre cei mai afurisiţi! Spune că e Oberschulrat. El e dobitocul care a intrat în biroul companiei şi a început să turuie cum că el e infanterist, dar de fapt e Obtrschulrat. Şi de aceea ar vrea să meargă cât mai curând posibil la Şcoala de ofiţeri. L-am cerut eu, iar Feldwebel Schluckebier, care nici el nu înghite profesorii, mi 1-a dat. „Şcoala de ofiţeri!" a mârâit el. „îi dau eu lui şcoală de ofiţeri! Până la urmă n-o să se mai aleagă nici praful de el!".
— Bine, dar cu Oberstul ce-i? întreabă Gregor. Nu e profesor şi există o mulţime de colonei sus-puşi. Amicul nostru Hinka e băiat de treabă, nu?
— Hinka e în regulă, răspunde Micuţul, dar nenorocitul ăsta nu e. Chiar deloc. Prietenul meu
Stabsgefreiterul-rick din Statul-Major al Diviziei mi-a povestit destule despre el. La Sennelager i se spunea „maniacul ucigaş de recruţi". Era cel mai dat dracului instructor din Westfalia si Renania. Totuşi, lista
recruţilor morţi a devenit brusc mult prea lungă si atunci s-a făcut o anchetă. Până sâ-si dea seama ce se întâmplă, s-a trezit la Germersheim, cu tinichelele de pe umăr lipsă! Totuşi, avea relaţii mari şi a scăpat de plimbarea pe lumea ailaltă cu ajutorul a doisprezece prieteni care să-1 conducă înarmaţi spre pardesiul de scânduri. Amicii ăştia 1-au făcut scăpat în drum spre-cimitir, şi 1-au trimis aici, acordându-i şansa să redevină erou şi sâ-si
recapete tinichelele de pe umeri. Schluckebier mi 1-a făcut cadou de ziua mea. Ia uitaţi-vă la el! Nu-i mai strălucesc galoanele în ochi! E carne de tun şi nimic altceva. Dar totuşi a învăţat ceva. A învăţat ce e un Obergefreiter!
— Oricum, ai grijă, îl avertizează Bătrânul. Chiar dacă e degradat, are încă relaţii. Şi pe urmă, n-o să fie prea greu sâ-i zboare cineva gradele şi unui rahat de Obergefreiter ca tine!
— Nu dau nici doi bani pe relaţiile lui, declară Micuţul cu mândrie. Plăcerea de a-1 lichida merită orice sacrificiu!
— Eşti ţicnit, spune Bătrânul, dând din cap. Până la urma reuşeşte să-şi aprindă pipa.
— Haideţi, haideţi! Ridicaţi-vâ! Mişcarea! zbiară Oberleutnantul Lowe. îşi ridică pumnul încleştat, semnul pentru înaintare rapidă.
— Iar stă Ivan pitit prin ascunzători, declară Porta, după o oră în care nu s-a arătat nici picior de rus.
— Nu te lăsa păcălit, îi spune Gregor. Tovarăşul Ivan e cel mai afurisit şi cel mai parşiv ticălos din lume. Tocmai când îţi închipui că 1-a înghiţit pământul, te trezeşti câ-ţi cauţi o bucată de creier pe care ţi-a suflat-o javra de rusnac.
— Doaaamne, nu-mi place treaba asta, bombăne Albert. Dealurile astea nenorocite pot ascunde un întreg Corp de armată, iar noi suntem total expuşi. Până sa ne dezmeticim, o să ne trezim pe cap cu un regiment întreg de cazaci călare pe gloabe. La dracu'. locul ăsta trăsneşte de duhoarea gloabelor lor.
— Nu-ţi plac caii? întreabă Porta.
— îi urăsc, mârâie Albert, dezvelindu-şi gingiile ca un lup întărâtat. Ţi-am mai spus, bătrânul meu a fost toboşar Ia Husari. Când murea un cal, primea carne pe gratis. Mâncăm carne de cal de două ori pe zi, iar noi, puştii, puteam atât de tare a cal încât nu puteam trece pe lângă grajduri fără să necheze mârţoagele în urma noastră. Caiii, Isuse Hristoase! Cum treci pe lângă curul lor ţi se şi băşesc în nas!
