Mircea Eliade

Secretul doctorului Honigberger
-fragment-

1


Într-o dimineaţă din toamna anului 1934, un comisionar mi-a adus o scrisoare destul de ciudată, adăugînd că aşteaptă răspunsul pe loc. Îmi scria o doamnă de al cărei nume, Zerlendi, nu auzisem niciodată, invitîndu-mă s-o vizitez, chiar în după-amiaza acelei zile. Era o scrisoare foarte corectă, excesiv de politicoasă, aşa cum se obişnuia pe vremea părinţilor noştri cînd o doamnă se adresa unui necunoscut.

"Am aflat că v-aţi întors din Orient, şi cred că v-ar interesa să cercetaţi colecţiile adunate de soţul meu" îmi scria între altele. Mărturisesc că mă interesau foarte puţin, pe vremea aceea, cunoştinţele pe care eram invitat să le fac pe temeiul acestui motiv: că am vieţuit cîţiva ani în Orient. Nu o singură dată am fost nevoit să renunţ la o prietenie, care altminteri se dovedea agreabilă întru totul, pentru că nu acceptam să povestesc platitudini despre "misterele Asiei", despre fachiri, miracole sau peripeţii în junglă, amănunte senzaţionale pe care tovarăşul sau tovarăşa mea se aştepta să le comentez. Scrisoarea doamnei Zerlendi pomenea, însă, de nişte colecţii orientale, fără să precizeze natura sau obîrşia lor, şi asta a fost de ajuns să-mi deştepte curiozitatea.

Mă interesa, într-adevăr, viaţa acelor români care se lăsaseră stăpîniţi de pasiunea pentru Orient. Ca să fiu sincer, trebuie să spun că, mulţi ani înainte de întîmplarea aceasta, descoperisem la unul din anticarii de pe cheiul Dîmboviţei o ladă întreagă cu cărţi despre China, cărţi care toate fuseseră îndelung studiate, adnotate şi uneori chiar corectate cu creionul de cel care le cumpărase, şi a cărui semnătură o regăsisem pe pagina de gardă a celor mai multe dintre ele: Radu C. Acest Radu C. nu fusese, însă un amator. Cărţile lui, care se află astăzi în stăpînirea mea, dovedeau că întreprinsese un studiu serios şi disciplinat al limbii chineze. Într-adevăr, adnotase cele şase volume de Memoires historiques de Se-Ma Ts'ien, în traducerea lui Edouard Chavannes, corectînd toate greşelile tipografice din textele chineze, cunoştea clasicii chinezi în ediţiile lui Couvreur, era abonat la revista T'oung Pao şi cumpărase toate volumele din Variétés sinologiques care apăruseră la Shanghai pînă la începutul războiului. Omul acesta m-a interesat de cum i-am reconstituit o parte din bibliotecă, deşi nu i-am aflat multă vreme numele întreg. Anticarul cumpărase mai multe sute de volume prin 1920, şi în afară de cîteva cărţi ilustrate, pe care le vînduse imediat, nu găsise amatori pentru această colecţie de texte şi studii sinologice. Mă întrebam atunci: cine o fi fost românul acela care se apucase cu atîta seriozitate de limba chineză şi de urma căruia n-a ramas nimic, nici măcar numele întreg ? Ce pasiune obscură l-a purtat către tărîmul acela depărtat, de care nu voia totuşi să se apropie ca un amator, ci a cărui limbă voia s-o înveţe, a cărui istorie se trudea să o pătrundă ? Va fi izbutit el să ajungă vreodata în China, sau a pierit înainte de vreme, prin vreo văgăună a frontului ?

La unele din întrebările pe care mi le puneam, nedumerit şi melancolic, răsfoindu-i cărţile, acolo, la anticarul de pe chei, aveam să primesc răspuns mult mai tîrziu. Un răspuns, de altfel, împletit el însuşi în neaşteptate taine. Dar aceasta e cu totul altă poveste, fără nici-o legătură cu întîmplările pe care încep a le scrie acum. Totuşi, amintindu-mi de acest Radu C., şi de alţi cîţiva orientalişti sau amatori de lucruri orientale care au trăit neştiuţi de nimeni aici în România, m-am hotărît să primesc invitaţia doamnei necunoscute.

In aceeasi dupa-amiaza am fost in dreptul casei, pe strada S. Oprindu-ma in fata numarului 17, am recunoscut una din acele case pe linga care nu puteam niciodata trece fara sa nu incetinesc pasul si s-o spionez, dornic de a ghici ce se intimpla inapoia zidurilor imbatrinite, cine vietuieste acolo si luptindu-se cu ce destin. Strada S, este chiar in centrul Bucurestilor, foarte aproape de Calea Victoriei. Prin ce miracol a izbutit sa ramina neatinsa casa boiereasca de la numarul 17, cu grilaj de fier, cu pietris in curte, cu salcimi si castani crescuti in voie, strivind sub umbra lor o parte din fatada ? Poarta se deschidea greu, si te intimpina, printre brazde cu flori bogate de toamna, un bazin in care apa se uscase de mult, si doi pitici cu capetele decolorate. Era, parca, un alt vazduh aici. O lume care se stinsese cu incetul in celelalte cartiere mindre ale capitalei si se care pastrase aici cuviincioasa, fara agonia decrepitudinii si a mizeriei. Era o casa boiereasca de pe vremuri, bine pastrata. Doar umezeala arborilor vestejise prea de timpuriu fatada. Intrarea principala era aparata, cum se obisnuia acum patruzeci de ani, de un evantaliu de sticla brumata. Citeva trepte de piatra, inverzite de muschi si purtind pe laturi mari ghivece cu flori, duceau la o marchiza cu geamurile de sus colorate. In dreptul soneriei nu era nici o carte de vizita.

Eram asteptat. O jupineasa batrina, schiopatind, mi-a deschis indata si m-a poftit intr-un salon imens. De-abia am avut timp sa-mi arunc ochii pe mobilele si tablorile care ma inconjurau, cind, dinapoia unei usi de stejar, a aparut d-na Zerlendi. Era o femeie care trecuse de cincizeci de ani, dar pe care anevoie ai fi putut-o uita daca ai fi intilnit-o macar o singura data. Nu imbatrinea ca toata lumea aceasta doamna. Sau, poate, imbatrinea asemenea femeilor din alte veacuri; intelegind, intr-un chip tainic, ca prin moarte se va apropia de marea iluminare a tuturor intelesurilor, iar nu de sfirsitul unei vieti pamintene, de uscarea treptata a carnii si topirea ei definitiva in pamint. Totdeauna am impartit oamenii in doua categorii: cei care concep moartea ca un sfirsit al vietii si al trupului si cei care si-o infatiseaza ca un inceput al unei noi existente spirituale. Si nu incerc sa judec un om pe care-l intilnesc decit dupa ce aflu credinta lui sincera asupra mortii. Cea mai mare inteligenta si cel mai turburator farmec ma pot, altminteri pacali.

D-na Zerlendi se aseza intr-un fotoliu si-mi arata, cu un gest in care nu recunosteam obisnuita familiaritate a femeilor de o anumita virsta, un scaun de lemn cu speteaza inalta.

- Va multumesc ca ati venit, vorbi ea. Sotul meu ar fi fost incintat sa va cunoasca. Iubea si el, poate mai mult decit i-ar fi incuviintat meseria lui de medic, India...

Ma pregatisem sa ascult o lunga poveste, bucurindu-ma ca, in acest timp, voi putea privi cu atentie care sa nu supere figura atit de ciudata a d-nei Zerlendi. Dar gazda mea se opri citeva clipe, apoi mai intreba, plecindu-si putin fruntea spre mine:

- Cunoasteti viata si scrierile doctoruului Johann Honigberger ? Sotul meu s-a indragostit de India prin cartile acestui doctor sas din Brasov. Mostenise si el, probabil, interesul pentru istorie, caci istoria a fost pasiunea intregii familii, dar a inceput sa se ocupe de India cind a desoperit lucrarile doctorului Honigberger. De fapt, citiva ani a tot strins material si a inceput chiar o monografie asupra acestui doctor sas. Era el insusi medic si credea ca poate scrie o asemenea lucrare.

Marturisesc ca stiam foarte putin, atunci, despre dr. Johann Honigberger. Imi aminteam ca citisem, cu multi ani inainte, cartea lui principala, Thiry-five years in the East, intr-o traducere engleza, singura care imi fusese accesibila la Calcutta. Ma ocupam, pe vremea aceea, de filozofia si tehnicile Yoga si cercetasem cartea lui Honigberger mai ales pentru amanuntele asupra acestor practici oculte pe care, pare-se, doctorul le cunoscuse indeaproape. Cum cartea sa aparuse, insa pe la mijlocul veacului trecut, suspectam pe autor de oarecare lipsa de spirit critic. Nu stiam, insa, ca doctorul acesta, care se bucurase de mare faima in orientalism, descindea dintr-o familie de vechi brasoveni. Or, acum, tocmai amanuntul acesta ma interesa.

- Sotul meu a purtat o intensa coresponndenta cu feluriti medici si savanti care il cunoscusera pe Honigberger, caci desi acesta murise in 1869, la Brasov, intors de curind din ultima sa calatorie in India, mai traiau inca destui oameni care-l intilnisera. Unul din copiii lui ajunsese magistrat la Iasi; era nascut din prima casatorie a doctorului, dar sotul meu nu a apucat sa-l cunoasca, desi a facut dese calatorii la Iasi, ca sa dea de urma unor hirtii ...

Fara voia mea, incepui sa zimbesc. Ma uimea precizia amanuntelor biografiei lui Honigberger pe care le cunostea d-na Zerlendi. Probabil ca mi-a ghicit gindul, caci adauga:

- Lucrurile acestea il interesau atit dde mult pe el, incit mi s-au intiparit pentru totdeauna in minte. Lucrurile acestea si altele multe ...

Tacu, deodata, ginditoare. Am avut mai tirziu prilejul sa ma conving cit de multe si de precise lucruri stia d-na Zerlendi depre doctorul Honigberger. O seara intreaga mi-a povestit numai despre prima lui sedere in India, dupa ce petrecuse vreo patru ani in Asia Mica, un an in Egipt si sapte ani in Siria. Era usor de inteles ca d-na Zerlendi cercetase in mai multe rinduri cartile si manuscrisele sotului ei, ca si cum ar fi nutrit cindva dorinta de a duce ea la bun sfirsit lucrarea intrerupta de el.

Adevarul este ca anevoie te puteai sustrage farmecului misterios al acestui doctor sas, doctor prin buna lui hotarire, caci nu avusese, oficial, decit o diploma de farmacist. Honigberger isi petrecuse mai mult de jumatate din lunga lui viata in Orient. Ajunsese intr-un rind medicul Curtii, farmacistul, directorul Arsenalului si amiralul maharajahului Ranjit-Singh din Lahore. De mai multe ori a adunat averi considerabile si le-a pierdut. Aventurier de mare clasa, Honigberger nu fusese niciodata, totusi, sarlatan. Era un om cultivat in foarte multe stiinte, profane si oculte, si colectiile sale etnografice, botanice, numismatice si artistice au imbogatit multe muzee ilustre. Usor de inteles de ce doctorul Zerlendi, pasionat cum era de trecutul neamului nostru si de istoria medicinei, si-a inchinat atitia ani din viata reconstituirii si descifrarii adevaratei biografii a doctorului Honigberger.

- Caci el ajunsese de timpuriu la conclluzia, imi marturisea odata d-na Zerlendi, ca viata lui Honigberger ascunde foarte multe taine, cu toate cartile care s-au scris asupra lui. Bunaoara, nu-si putea explica ultima lui calatorie in India, in 1868, cind de-abia isi mai ducea zilele, grav bolnav cum se intorsese dintr-o expeditie in Africa tropicala. De ce s-a mai intors Honigberger in India, zdrobit cum era, si de ce a murit indata ce a pus piciorul in Brasov ? se intreba adesea sotul meu. De asemenea, asa-numitele cercetari botanice ale doctorului in Kashmir, facute cu mult inainte, i se pareau suspecte. El avea motive sa creada ca, in realitate, Honigberger nu fusese numai in Kashmir, ci trecuse in Tibet, sau, in orice caz, cercetase stiinta farmacopeii oculte intr-una din acele minastiri din Himalaya, si ca anchetele botanice fusesera numai un pretext. "Oricum, astea le poti judeaca mai bine d-ta", adaugase d-na Zerlendi.

Trebuie sa marturisesc ca, dupa ce imi trecusera pe sub ochi cartile si documentele referitoare la Honigberger, adunate cu atita grija de sotul d-nei Zerlendi, am inceput sa ma conving si eu ca existenta doctorului sas e invaluita in mistere. Dar tot ce a urmat primei mele vizite in casa din strada S. a intrecut cu mult taina lui Honigberger.

- M-am gindit atunci, reincepu d-na Zerrlendi dupa o lunga pauza, ca ar fi pacat ca toata munca aceasta sa se risipeasca. Am auzit vorbindu-se despre d-voastra si v-am citit unele lucrari, mai ales cele referitoare la India si filozofia indiana. Nu pot spune ca le-am inteles pe de-a-ntregul, dar am inteles un lucru: ca ma pot adresa cu incredere d-voastra ...

Am incercat sa marturisesc ca sunt magulit, etc., dar d-na Zerlendi continua pe acelasi ton:

- Sunt foarte multi ani de cind in casaa aceasta nu intra aproape nimeni. Doar citiva prieteni, care nu au pregatirea speciala pe care si-o dobindise sotul meu. Asa ca biroul si biblioteca lui au ramas, din 1910, neschimbate. Am lipsit si eu multa vreme din tara, iar de cind m-am intors m-am ferit sa amintesc prea insistent de numele sotului meu. Colegii lui, medici, il socoteau pe vremea aceea maniac. Biblioteca pe care am sa v-o arat acum n-a vazut-o, dintre cei care ar fi putut-o judeca, decit o singura persoana: Bucura Dumbrava. I-am scris, cum v-am scris si d-voastra, ca am o bogata colectie orientala, si a venit, dar dupa citeva lungi aminari. Cred ca a interesat-o foarte mult. Imi spunea ca a gasit aici carti pe care le ceruse cindva de la British Museum. Dar n-a avut timp sa o cerceteze pe-ndelete. Si-a insemnat cite ceva si a fagaduit sa revina dupa intoarcerea sa din India. Dupa cum stiti, poate, se ducea la un congres teozof in India. Dar n-a mai apucat sa puna piciorul pe pamint roamnesc. La Port-Said a murit ...

Nu stiu daca d-na Zerlendi dadea vreun tilc secret acestei morti in pragul reintoarcerii. A tacut iarasi, privindu-ma cu o deosebita atentie. Simteam ca trebuie sa spun si eu ceva, si i-am spus ca misterul este atit de activ in mintea noastra, incit nici macar nu e nevoie sa-l cautam atit de departe, la Adyar sau la Port-Said, bunaoara. D-na Zerlendi nu mi-a raspuns. S-a ridicat din fotoliu si m-a invitat s-o intovarasesc in biblioteca. Traversind salonul, am intrebat-o daca sotul ei fusese cindva in India.

- Greu de spus, sopti ea sovaitoare, inncercind totusi sa zimbeasca.

Victor Hugo

Victor-Marie Hugo a fost al treilea şi ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1773–1828) şi Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut în anul 1802 la Besançon în regiunea Franche-Comté. Deşi a locuit în Franţa, cea mai mare parte a vieţii lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat şi a locuit în Belgia, în Jersey şi Guernsey. Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite: căderea şi revenirea Primei Republici şi apariţia primului imperiu sub Napoleon Bonaparte. Acesta s-a proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, monarhia burbonă a fost restaurată.
Tatăl lui Victor Hugo era ateist republican şi ofiţer în armata lui Napoleon, pe care îl stima enorm, iar mama sa era catolică şi regalistă.
În ciuda dorinţelor mamei sale, Victor Hugo s-a îndrăgostit şi logodit în secret cu iubita lui din copilărie, Adèle Foucher (1803-1868), dar abia după moartea mamei, Hugo s-a căsătorit cu Adèle în 1822. Cuplul a avut 5 copii: Lèopold (în 1823), care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor(1828) şi Adèle (1830).
Totuşi, Victor Hugo a avut şi o amantă: pe Juliette Drouet, o actriţă de teatru.

Hugo era simpatizant al Republicii. A fost "pair" al Franţei iar în anul 1841 a fost ales în Academia Franceză. Zece ani mai târziu, Hugo a fost exilat pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea "trădător". A fost exilat din 1851 până în 1870, când s-a întors în Franţa. În decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamfletele sale cele mai celebre la adresa lui Napoleon al III-lea : "Napoleon cel mic" şi "Istoria unei crime". Deşi au fost interzise în Franţa, pamfletele sale au avut o puternică influenţă în ţările învecinate. Hugo a scris în exil Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut roman al său.

S-a stins din viaţă la 22 mai 1885, iar la funeraliile sale au luat parte mai mult de două milioane de oameni care l-au admirat şi au vrut să-l însoţească pe ultimul drum. A fost înmormântat la Panteon la Paris.



Balada I: O Zână

...Regina Mab m-a vizitat:
Ea face în somn să privighează sufletul nemuritor.
Emile Deschamps, Romeo şi Iulia
Dragu-mi e visul când dimineaţă,
O mândră zână păşind abia
Vine ca floarea şi cu dulceaţă
C-o diafană şi blândă faţă,
Îşi pleacă fruntea asupra mea.

Ea atunci lira îmi acordează
Şi îmi rezice c-un glas uşor,
Povestiri multe ce-nminunează
Bravilor care nu mai viază,
Ce zac în ticnă în groapa lor.

Ea mă îndeamnă cătră cântare,
Îmi ordonează ca să adun
Minuni vechi pline de-nfiorare
Şi pe rând vouă pe fiecare,
Tineri prietini să vi le spun.

Când în pustiuri merg câteodată
Îmi sprijineşte slăbitul pas,
Cu a sa rază înflăcărată
Le luminează, mi le arată,
Din orice sunet face un glas.

Alină unda cea argintie
Ieşind din valuri ce-n prejma-i salt,
Pentru a-mi face plăcerea vie
Face cucorul curând să vie,
Ca să se puie pe turnul nalt.

Iarna la focu-mi ades se pune,
Mi-arată steaua ce se ivi;
Poveşti bătrâne apoi îmi spune
Până când luna din cer apune.
Pân încep ochii a-mi adormi.

Când îmblu noaptea pintre ruine
Cătând să aflu vechi suveniri,
Mândra mea zână îndată vine
Şi apoi face pe lângă mine
Să sune vântul prin năruiri.

Amândoi singuri—dulce păreche!?
Ne punem iarna pe lângă horn;
Ea ca s-adoarmă a mea ureche,
Deşteapt-atunce pădurea veche
Şi-n depărtare s-aude un corn!

Dragu-mi e visul, când dimineaţă,
O mândră zână păşind abia
Vine ca floarea şi cu dulceaţă
C-o diafană şi blândă faţă,
Îşi pleacă fruntea asupra mea.


Balada II: Silful

Vântul, frigul şi furtuna
Pre copil împresura.
— Deschideţi, zicea, sunt gol.
La Fontaine, Imitaţie după Anacreon.
„O tu care-n cele ziduri ca silfidele frumoase
Astă sticlă te arată la viderile-mi fricoase,
Jună fată, oh, deschide-mi! Iată noaptea şi mă tem
Nu cumva să mă-ntâlnească năluci rele, fioroase
În întunecul acesta, să le-aud cum ţip şi gem!

Eu nu sunt drumeţi de-aceia ce vin din călătorie,
Paladini ce îmblă seara cătând loc şi ospeţie,
Care n-au nici o mustrare pre copile-a înşela;
Juruiesc că s-or întoarce, c-or iubi pân în vecie,
Apoi fug şi cât e lumea nu-i mai vezi a se-nturna.

N-am toiag cu cioturi multe, nu am lance de-apărare,
N-am metanii umilite, ori păr lung sau barbă mare.
Nici cumplite arme grele ca oşteanul cel viteaz;
Iarba câmpului să-ndoaie, abia poate-a mea suflare,
Că şi eu sunt ca o floare, vântul bate şi eu caz“.

Sunt o lină adiere, un atom al atmosferii,
Dulce vis al dimineţii, fiiu iubit al primăverii,
În a iernei nopţi geroase oaspet gingaşului foc.
Eu sunt duhul ce lumina îl culege-în miezul verii
De pe rouă şi în aer este-al meu plăcutul loc.

Astă-seară o păreche cu un glas plin de-ncântare,
Cuvânta tinere vorbe de amor cu înfocare;
Îi auzeam, că lângă dânşii un moment m-am fost oprit,
Însă aripa-mi atunce ei au prins-o-n sărutare...
Ş-acum era noapte neagră, când abia m-au slobozit!

Ah şi e târziu acuma ca să întru-n a mea floare!
Frumuşico, rog deschide-mi! Te îndură de-a mea stare ;
Nu-mi pot afla locuinţa ce e-ntr-a rozei boboc.
Priimeşte-un fiu al zilei s-aibă-n patul tău culcare.
Nu voi face nici un vuiet; mie-mi trebui puţin loc.

Cum s-a tras raza luminei, fraţii mei s-au dus îndată,
Urmând lacrimilor serii de pe iarba-nrourată;
Crinii lor le deschiseră răcoroasele lor flori:
Ce să fac?... Am rămas singur! Nu văz rouă astă dată,
Nici o floare pe câmpie, cerul e-nvălit cu nori.

Tinerico, fie-ţi milă! ca nu noaptea să întindă
A ei umbră piste mine. Ca-ntr-o mrejă să mă prindă
La un loc cu năluci albe şi fantomuri sperioşi;
Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă,
Sau bufnile de prin turnuri, ori corbii cei fieroşi!

Iat-acuma încep morţii hora lor afurisită!
Luna galbenă prin nouri îi priveşte neclintită,
Iar strigoiul cel scârbelnic—o moment îngrozitor!—
Rădicând c-un braţ puternic peatra-n zid pecetluită,
Aruncă-n groapa deschisă pre cioclul tremurător!

Iată gnomurile hâde răsuflând de moarte boare,
În adâncul lor cel mare se gătesc să se coboare;
Zburătorul nebunatic îl aud sunând prin stuh;
Cu undinul se uneşte salamandra arzătoare
Şi văpăi albastre îmblă pe pământ şi prin văzduh.

Oh! vrun mort a să mă-nchidă în a sa urnă pustie,
Între mucedele-i oase, ferecat a să mă ţie;
Poate vro fărmecătoare pe-ntunerice îmblând
Să mă lege-n turnul negru cu a ei vrăjitorie
De a clopotului limbă şi să fug-apoi râzând!

Ah! deschide! A mele plânsuri de nu vor fi auzite,
Îmi va trebui să caut niscai cuiburi părăsite,
Cu şopârle-nfricoşate să mă lupt ca să le ieu;
Deschide! Glasu-mi e dulce precum vorbele iubite
Ce şopteşte junei fete în ascuns amantul seu.

Şi sunt mult frumos şi mândru! Am a crinilor albeaţă:
Aripile-mi diafane sunt ca ziua dimineaţă;
Trandafirii fraţii noştri între dânşii se sfădesc,
Car de care să câştige a mea plină de dulceaţă
Sărutare; că ea-i face de apururea-nfloresc.

Un vis tânăr şi ferice îţi va spune-a mea mărire;
Lângă mine (a mea silfidă tot o are-n suvenire)
Colibrisii-s urâţi foarte şi chiar fluturii sunt grei.
Când mă-mbrac cu-azur şi aur şi când plin de strălucire
Mă primblu din floare-n floare, vizitând pre fraţii mei.

Îmi e frig, noaptea mă-ngheaţă şi plâng fără folosinţă!
Ah! ţi-aşi da de mi-ai deschide astăzi a ta locuinţă,
Picătura mea de rouă.— Dar, amar mie — o să mor!
Nu mai am ce-ţi da acuma; e deşeart-a mea dorinţă,
Orice soare când apune îmi răpeşte-al meu odor!

Ce voieşti, frumoaso, spune, să-ţi aduc pentru-acest bine?
Vălul vrunui tânăr înger, cingătoarea vrunei zâne?
Noaptea ta voi podobi-o cu-a zilei închipuiri;
Somnul tău va trece iute din vise dulci şi senine,
În vise încântătoare de amor şi fericiri.

Dar în darn a mea suflare sticlă rece ceţuieşte!
Tu socoti că aşi fi poate vrun amant ce amăgeşte?
Nu—eu sunt un silf nemernic; nici o grijă nu avea,
Nimeni afară de mine pe aici nu se zăreşte
Numai eu care sunt singur şi mă tem de umbra mea.“

El plângea. — Iată deodată la turnul din cetăţuie
Se aude uşor sunet; spre fereastră-ncet se suie
Chiar ca glasul acel fraged unui june-amorezat,
Dama în balcon s-arată şi fereastra se descuie. ..
Nu ştim silful, sau vrun altul înăuntru a întrat.


Balada III: Bunica

To die, to sleep.
Shakespeare
„Oh! lung îţi este somnul!... Deşteaptă-te, bunică!
Nainte a tale buze prin somnu-ţi se mişca
Parcă rugai pre Domnul. —Iar azi nu zici nimică,
Şi mâna ta e rece, şi mută gura ta.

De ce bătrâna-ţi frunte stă asfel înclinată?
Ce ţi-am greşit noi oare de nu ne mai vorbeşti?
Noi n-am făcut nimica; îţi eram dragi odată;
Oare acum, bunică, tu nu ne mai iubeşti?

Eşti veştedă şi rece ca statuia de peatră,
N-asculţi al nostru vaiet, n-auzi al nostru plâns;
Priveşte, iaca focul se mântuie în vatră,
Candela se sfârşeşte, puţin de nu s-a stâns.

Tu morţi o să ne afle de-atâta măhniciune
Şi nime-atunci pe lume nu te-a mai mângâia;
Vei plânge şi la Domnul vei face rugăciune,
Să aibă îndurare a ne reânvia.

Ad-o la sânul nostru a tale mâni bătrâne
Ca să se încălzească, mai spune-ne ceva
De-acei cavaleri mândri, pre care-i serveau zâne,
Şi pentru-amor în viaţa şi glorie se lupta.

Spune-ne acel cântic frumos, plin de simţire,
Pre care trubadurul îl cânt-adeseori,
Când îmbla singur noaptea cătând o găzduire.
La turnurile-acele înalte pân la nori.

Spune care e semnul de groază la fantomuri?
Care ermiţi văzură pre Lucifer zburând?
Acel rubin din fruntea a regelui de gnomuri
Ce-n întuneric pare ca steaua luminând?

Ori psalmii ne ceteşte acei ce au putere
Pre negrii demoni noaptea să poată alunga;
Sau rugăciunea suntă prin care omul cere
La Domnul îndurare, şi pace de a-i da.

Sau Biblia ne-arată cu-a ei chipuri frumoase,
Cerul de aur, magii, pe pruncul Iesus;
Învaţă-ne cuvinte de-acele mângâioase,
Ce ca o sântă jertfă merg drept la Cel de sus.

Bunică! Suntem singuri, candela noastră trece
Şi este meziul nopţei când duhurile vin;
Ne temem! Ne ia tremur! Dar taci, dar tu eşti rece,
N-auzi al nostru vaiet şi jalnicul suspin!

Deschide ochii, mamă!... Oh! Ne e frică foarte!
Iane-n braţele tale la sânu-ţi să ne-ascunzi;
Zi-ne ceva de viaţă, de cer, de rai, de moarte:
Spune-ne ce e moartea!... Ah! tu nu ne răspunzi!“

Dar numai a lor vaiet în casă s-auzea;
Acuma era ziuă — Bunica tot dormea, —
Suna sânţitul clopot bisericei d-aproape,
Vecinii luând trupul l-au dus ca să-l îngroape...
Iar amândoi copiii plângând nemângâiaţi,
Lângă Biblia sântă şedeau îngenucheaţi!

Pianistul Dan Mizrahy s-a stins din viaţă!

Dan Mizrahy, unul dintre cei mai importanţi pianişti şi compozitori din România, a încetat din viaţă, la vârsta de 84 de ani. De numele lui Dan Mizrahy se leagă promovarea muzicii lui George Gershwin în România anilor '50. Artistul a studiat pianul încă de la vârsta de patru ani, iar la nouă ani a intrat, cu dispensă de vârstă, la Academia de Muzică din Bucureşti. În 1941, a fost însă exmatriculat din motive rasiale şi a plecat la Ierusalim, unde a fost admis la Academia de Muzică. La absolvirea studiilor în Israel s-a repatriat în România, a urmat Academia din Bucureşti şi a absolvit în 1948. Din 1945, Mizrahy şi-a început cariera solistică, iar din 1949 pe cea de profesor de pian. Între 1951 şi 1953 a fost arestat pentru ceea ce comuniştii numeau atunci reeducare, iar un an mai târziu şi-a reluat activitatea concertistică, sub bagheta lui Sergiu Comissiona.

(articol preluat din ziarul "Atitudinea")

Pe pagina de web a editurii LiterNet, găsiţi articol interesant despre marele muzician, semnat de Oltea Şerban Pârâu.

(http://atelier.liternet.ro/articol/180/Dan-Mizrahy/Gershwin.html)

Dumnezeu să-l odihnească!

Karl May

Carl Friedrich May s-a născut la 25 februarie 1842 la Ernstthal. Scriitorul provine dintr-o familie săracă de ţesători, fiind al V-lea fiu dintr-o familie cu 14 copii, din care nouă mor la câteva luni după naştere. În anul 1844, probabil dintr-o carenţă de vitamina A, copilul contracterază o hemeralopie, boală cunoscută popular ca orbul găinilor şi care, cu timpul, se va înrăutăţi, ajungând, după spusele scriitorului la o „orbire funcţională”, care va fi tratată cu succes la vârsta de cinci ani.
Fiind un tânăr plin de fantezie, este sprijinit încă din şcoală să urmeze un curs privat de muzică. Din anul 1856 studiază la seminarul pedagogic din Waldenburg (Saxonia), de unde este exmatriculat în anul 1859, din cauza sustragerii (furtului) a şase lumânări. În urma iertării păcatului său, i se admite urmarea cursului de la seminarul pedagogic din „Plauen” (Saxonia), curs pe care este nevoit să-l părăsească definiv după câteva zile, fiind reclamat că ar fi sustras ceasul de buzunar al unui coleg, fiindu-i interzis de a mai urma un seminar.



În următorii doi ani duce o viaţă grea, din punct de vedere financiar, străduindu-se să-şi câştige existenţa pe căi legale. Astfel, el va acorda consultaţii private, va scrie naraţiuni, va compune unele piese muzicale şi va recita (declama) poezii.
Aceaste ocupaţii nu i-a asigurat nevoile existenţiale. Ca urmare, a fost nevoit să recurgă la furturi, înşelăciuni, prezentându-se ca o persoană de vază, cea ce face să fie urmărit de poliţie. În anul 1865 este condamnat la 4 ani de detenţie şi a fost pus să lucreze în „casa săracilor”. După obţinerea libertăţii, eşuează toate încercările sale de a-şi câştiga existenţa pe o cale cinstită, fiind nevoit din nou să recurgă la furt şi înşelătorii, de multe ori eforturile mari erau răsplătite cu o pradă de valoare mică.
În 1870 este arestat în Niederalgersdorf, Boemia pentru vagabondaj şi după identificarea lui predat autorităţilor din Saxonia, unde va sta între anii 1870 şi 1874 în penitenciarul din Waldheim. În anul 1874, când se poate întoarce în casa părintească, începe să scrie în noiembrie „Die Rose von Ernstthal” (Trandafirul din Ernstthal). În anul 1879 primeşte o ofertă de la un cotidian catolic din Regensburg de a-şi publica povestirile sale mai întâi la ei.
Cinci ani mai târziu, în 1879, la Stollberg (Sachsen) este arestat timp de 5 zile pentru încercarea de înşelare a autorităţilor, prin declararea unei identităţi false. După căsătoria cu Emma Pollmer, în anul 1880, începe o viaţă normală, scriind cărţile care i-au adus succesul.



Karl May începe în anul 1880 cu povestirile din "Orientzyklus" (Ciclul Orient) ce durează, cu mici întreruperi, până în anul 1888. În paralel, scrie şi pentru alte ziare cotidiene, în afară de cel din Regensburg, folosind pseudonime diferite, pentru ca textele sale să fie onorate de mai multe ori. Până la moartea sa, a scris peste o sută de povestiri seriale în diferite cotidiene ca „Deutschen Hausschatz”, „Der Gute Kamerad”, „Kolportage”, până ce va întâlni în 1892 pe editorul „Friedrich Ernst Fehsenfeld” (1853-1933) care îi propune prezentarea naraţiunilor sale în cărţi. Astfel va apare „Karl May’s Gesammelte Reiseromane” (Culegerea de romane de călătorie a lui Karl May), încununată de succes. Printre cele mai renumite volume se numără „Old-Shatterhand-Legende“ (Legenda lui Old-Shatterhand) unde apare figura „indianului apaş Winnetou”.



În anii următori, autorul primeşte nenumărate scrisori de la cititori şi începe o serie de călătorii, încheind contracte în Germania şi Austria. Devenind tot mai popular, scriitorul se mută în „Villa Shatterhand“ din Radebeul (Saxonia), în care astăzi funcţionează „Muzeul Karl May”.
În anii 1899/1900, scriitorul întreprinde călătorii în Orient, unde o cunoaşte pe Klara Plöhn, ajungând până în Sumatra, unde a scris un jurnal de călătorie, din care s-au păstrat numai fragmente la Klara, a doua soţie a lui May. În ultimii ani de viaţă, scriitorul are faze de depresiuni nervoase şi halucinaţii.
La data de 9 decembrie 1902 Karl May primeşte la „Universitas Germana-Americana” din Chicago titlul de „Doctor honoris causa” pentru operele din seria de povestiri „Im Reiche des Silbernen Löwen”, scriitorul fiind bănuit de istoricul literar „Cristian Heermann” că ar fi organizat această înscenare prin soţia sa Klara Plöhn. Aceasta polemică, procesele şi problemele familiale (moartea soţiei) au dus la o moarte prematură a scriitorului, la data de 30 martie 1912, în urma unei „Herzparalyse, akute Bronchitis, Asthma“ (paralizie cardiacă cu o bronşită acută astmatică).




COMOARA DIN LACUL DE ARGINT

-fragment-

CAPITOLUL I
PANTERA NEAGRĂ

Pe la amiaza unei foarte călduroase zile de iunie, Dogfish, unul din cele mai mari vapoare de călători şi transporturi de mărfuri de pe Arkansas, înainta biciuind valurile fluviului cu roţile lui mari, prevăzute cu palete. Părăsise în dimineaţa aceea Little Rock şi se apropia acum de Lewisburg, unde urma să acosteze.
Zăpuşeala îi alungase pe călătorii mai înstăriţi în cabinele lor, iar majoritatea pasagerilor de pe punte se culcaseră jos, în dosul butoaielor, lăzilor şi altor colete ce le ofereau puţină umbră. Căpitanul dăduse ordin să se instaleze pentru aceşti călători, sub un umbrar de pînză, o tejghea cu tot felul de pahare şi de sticle cu băuturi tari şi pişcătoare, preparate pentru gîtlejuri şi limbi nu prea răsfăţate. Îndărătul acestei tejghele moţăia cu ochii închişi un chelner toropit de caniculă. De cîte ori îşi deschidea însă pleoapele, îi scăpa printre buze o înjurătură sau un cuvînt mai grosolan. Pricina supărării sale era o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi aşezaţi în cerc pe podea, în faţa tejghelei, care-şi treceau din mînă-n mînă păhărelul,cu zaruri. Miza era aşa-numitul drink, adică, la sfîrşit, cel care pierdea trebuia să plătească fiecărui partener cîte un rachiu. Prin urmare, chelnerul nu putea să tragă un pui de somn, aşa cum ar fi dorit. Oamenii aceştia desigur că nu se întîlniseră pentru prima oară aici, pe bord, căci purtarea le era foarte familiară şi din vorbele lor reieşea că se cunoşteau foarte bine. Spre deosebire de această intimitate, manifestau o anumită consideraţie faţă de unul dintre ei, căruia îi spuneau "cornelul"(1), adică, în felul lor de a vorbi, „colonelul" .
Acesta era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu obrazul bine ras şi trăsături dure, unghiulare, încadrate de o barbă olandeză, roşie şi aspră. Aceeaşi culoare o avea şi părul tuns scurt, cum se putea vedea, căci pălăria de pîslă, veche şi ponosită, şi-o lăsase pe ceafă. Purta nişte ghete grele, ţintuite, pantaloni de nanchin şi o bluză scurtă din acelaşi material. Vestă nu avea. În locul ei se ivea o cămaşă boţită, murdară, cu gulerul larg desfăcut, prin care se zărea pieptul lui gol, ars de soare. Şoldurile îi erau înfăşurate într-un şal cu ciucuri roşii, lăsînd să se vadă mînerul unui cuţit şi tocurile a două pistoale. În spatele lui zăceau o puşcă destul de nouă şi o traistă de pînză cu două benzi ca să poată fi purtată în spinare.
Ceilalţi bărbaţi erau la fel de neîngrijiţi, şi de murdar îmbrăcaţi, însă de asemenea foarte bine înarmaţi. Nici unuia dintre ei nu i s-ar fi putut acorda de la prima vedere nici cea mai mică încredere. Jucau zaruri cu o adevărată pasiune şi-şi adresau tot timpul expresii atît de grosolane, încît un om cît de cît cumsecade desigur că n-ar fi stat nici un minut în preajma lor. Consumaseră în orice caz mai mult de un drink, căci obrajii le erau încinşi nu numai de bătaia soarelui, ci şi de pe urma rachiului.
Căpitanul părăsise puntea de comandă şi se dusese la dunetă să dea instrucţiunile necesare şefului de echipaj. Acesta întrebă:
— Ce părere aveţi, „captam", de indivizii ăia care dau acolo cu zarul? Mi se pare că sînt nişte "boys" pe care nu-ţi prea place să-i vezi pe bord.
— Cred şi eu! încuviinţă cel întrebat. E adevărat că s-au dat drept muncitori care merg în vest să se tocmească la ferme în timpul recoltei, dar n-aş vrea să fiu eu acela căruia i-ar cere de lucru.
— Weil, Sir ! Cît despre mine, îi socotesc nişte vagabonzi veritabili. Să sperăm că cel puţin pe bord or să fie liniştiţi !
— Nu i-aş sfătui să ne supere mai mult decît sîntem obişnuiţi. Avem destui oameni în echipaj ca să-i putem azvârli pe toţi în bătrînul, binecuvîntatul Arkansas. De altfel, pregăteşte-te de acostare. În zece minute se va zări portul Lewisburg.
Căpitanul se întoarse pe punte spre a da comenzile necesare acostării.
Într-adevăr, peste puţin se iviră primele case ale oraşului pe care vaporul le salută cu un fluierat prelung de sirenă. De pe ponton se semnaliza că vasul urmează să mai primească încărcătură şi pasageri.
Între timp, pasagerii din interiorul vaporului începură să urce pe punte ca să se bucure de scurta întrerupere a acestei plictisitoare călătorii.
Nu li se oferea însă un spectacol prea distractiv.
Pe atunci, localitatea nu era nici pe departe atît de însemnată ca acum. La debarcader aştepta doar puţină lume : cîţiva gură-cască. Se zăreau numai cîteva lăzi şi colete care urmau să fie încărcate, iar numărul noilor călători ce urcau pe bord nu trecea de trei.
Unul dintre ei era un alb de statură înaltă, deosebit de puternic. Purta o barbă deasă şi neagră, dar atît de stufoasă încît nu i se vedeau decît ochii, nasul şi partea superioară a obrajilor. Pe cap purta o căciulă de biber veche, năpîrlită de scurgerea anilor. Ar fi fost cu neputinţă să precizezi ce formă avusese iniţial. Pesemne că trecuse prin toate transformările posibile. Îmbrăcămintea bărbatului consta dintr-un pantalon şi un surtuc din pînză groasă de in cenuşiu. În chimirul lat, de piele, erau înfipte două revolvere, un cuţit şi mai multe lucruri mărunte, indispensabile unui adevărat om al vestului. Mai poseda în plus o puşcă grea, cu două ţevi, de al cărei pat era agăţată o secure lungă.
După ce-şi plăti biletul de drum, aruncă o privire cercetătoare în jur. Nu părea să-i pese de pasagerii bine îmbrăcaţi. Ochii i se opriră asupra jucătorilor care se ridicaseră spre a-i privi pe cei ce se urcau pe bord. Îl zări pe „cornel". Privirea lui trecu peste el ca şi cum nici nu l-ar fi observat. Dar, în timp ce se apleca să-şi ridice deasupra coapsei lui masive tureatca cizmei impermeabile, mormăi ca pentru sine: „Ia te uită! Dacă ăsta nu e roşcovanul de Brinkley, să fiu afumat şi mîncat cu coajă cu tot! Să sperăm că nu mă recunoaşte!"
Cel la care se referea tresărise de asemenea la vederea lui şi se adresă în şoaptă însoţitorilor săi :
— Ia uitaţi-vă la individul ăla negricios! îl cunoaşte careva dintre voi?
Răspunsul fu negativ.
— Mi se pare că l-am mai văzut cîndva şi anume în nişte împrejurări nu prea îmbucurătoare pentru mine. S-ar zice că mă încearcă o vagă amintire.
— Atunci te-ar cunoaşte şi el pe tine! îşi dădu cu părerea unul. Pe noi ne-a măsurat aşa, în treacăt, dar pe tine nici nu te-a luat în seamă.
— Hm! Poate să-mi amintesc mai încolo. Sau, şi mai bine, îl întreb cum îl cheamă. Dacă aflu, ştiu imediat cum stau. Mă duc să ciocnesc un pahar cu el.
— Dacă acceptă.
— Cum o să mă refuze ? Ar fi o jignire, cum ştiţi şi voi. Cel căruia i se respinge un drink are aici, în ţară, dreptul să răspundă cu pistolul sau cuţitul şi, dacă-l răpun pe neobrăzat, nici dracului nu-i pasă.
— Dar nu arată de loc ca unul care se lasă silit să facă ce nu-i place.
— Haida-de! Pui prinsoare?...
— Da, da, să punem prinsoare! se auzi de jur împrejur.
— Cine pierde plăteşte un rînd pentru toată lumea, cîte trei pahare de cap.
— S-a făcut! se învoi „colonelul". Îmi convine.

— Şi mie — răspunse celălalt. Dar trebuie să avem şi un prilej de revanşă. Facem trei prinsori pe cîte trei pahare.
— Da, dar cu cine să ciocnesc ?
— Ei, mai întîi cu bărbosul pe care zici că l-ai cunoscut, dar nu-ţi aminteşti cu ce prilej. Apoi cu gentlemenii care cască gura spre chei. Îl luăm pe ăla înaltul, care pare un uriaş între pitici. Şi, la urmă, cu indianul acela care a urcat pe bord cu băiatul lui. Sau te temi cumva de el ?
Un rîs unanim fu răspunsul la această întrebare, în timp ce „colonelul" reluă cu dispreţ :
— Să mă tem de pocitania aia roşie? Haida-de! Mai curînd de uriaşul împotriva căruia mă aţîţaţi voi! Pe toţi dracii, puternic trebuie să mai fie omul ăsta! Dar tocmai mătăhăloşii sînt de obicei lipsiţi de curaj, iar dumnealui e atît de fercheş şi de bine îmbrăcat, încît n-are de unde să ştie cum să se poarte cu cei de teapa noastră; o fi bun de recepţii în saloane. Primesc deci prinsoarea. Cîte un drink cu fiecare din cei trei. Şi acum, la treabă!
Pronunţase ultimele trei fraze atît de tare, încît trebuie să-l fi auzit toţi ceilalţi călători. Fiecare american şi orice om din vest cunoaşte sensul cuvîntului drink, mai ales cînd e rostit cu un glas atît de puternic şi de ameninţător ca acum, de aceea toate privirile se îndreptară asupra „colonelului". Se vedea că atît dînsul cît şi camarazii lui erau cam băuţi, aşa că cei din jur se aşteptau la o scenă captivantă.
„Colonelul" ceru să se umple paharele; îl luă pe-al său, se apropie de bărbos şi-i zise :
— Bună ziua, domnule! Aş vrea să vă ofer acest pahar. Cred că sînteţi un gentleman, căci nu beau decît cu oameni într-adevăr distinşi, şi sper că-l veţi goli în sănătatea mea.
Barba mare a celui interpelat se umflă şi mai mult, apoi îşi reveni, de unde se putea deduce că un zîmbet satisfăcut îi străbătuse faţa.
— Well — răspunse dînsul. N-am nimic împotrivă. Dar pentru a vă putea fi pe plac, aş dori mai întîi să ştiu cine-mi face această neaşteptată onoare.
— Foarte just, Sir ! Omul trebuie să ştie cu cine bea. Mă numesc Brinkley, colonelul Brinkley, dacă-mi îngăduiţi. Şi dumneavoastră ?
— Numele meu e Grosser, Thomas Grosser, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Aşadar, în sănătatea dumneavoastră, colonele !
Goli paharul o dată cu ceilalţi, după care îl înapoie colonelului. Acesta se simţi învingător, îl măsură pe bărbos aproape cu dispreţ din cap pînă-n picioare şi întrebă:
— Mi se pare că e un nume nemţesc. Sînteţi, deci, un păcătos de nemţoi, da?
— Da, sînt german, Sir! replică prietenos celălalt, fără a se lăsa provocat de grosolănia lui Brinkley. Pe „păcătosul de nemţoi" trebuie să-l plasaţi în altă parte. La mine nu se prinde. Aşadar, mulţumesc pentru drink şi cu asta, pace bună!
Grosser se întoarse brusc pe călcîie şi se depărtă repede, spunîndu-şi: „Prin urmare, e chiar acel Brinkley! Şi acum îşi mai zice şi colonel! Individul pune ceva la cale. Să fiu cu ochii în patru!"
E drept că Brinkley cîştigase prima parte a pariului, dar nu părea de loc bucuros de izbîndă. Chipul lui exprima mai degrabă ciudă. Nădăjduise că Grosser va şovăi şi se va lăsa silit să bea numai prin ameninţări. Dar acesta se dovedise mai deştept; întîi băuse şi apoi se arătase pe faţă că e prea inteligent ca să se lase atras într-o gîlceavă. Asta îl rodea pe „cornel", aşa că, umplîndu-şi din nou paharul, se îndreptă spre a doua lui victimă, indianul.
O dată cu Grosser urcaseră pe bord doi indieni, unul mai în vîrstă, celălalt aproape copil, un băiat de vreo cincisprezece ani. Asemănarea dintre ei era atît de izbitoare, încît nu încăpea nici o îndoială că sînt tată şi fiu. Îmbrăcămintea şi armele le erau absolut identice, astfel că băiatul arăta ca un portret întinerit al părintelui său.
Purtau pantaloni de piele strînşi pe corp, tiviţi cu ciucuri, după moda indienilor, şi mocasini galbeni. Cămaşă sau surtuc nu se vedea, trupul fiindu-le înfăşurat de la umeri în jos într-un fel de cuvertură pestriţă din-tr-un material folosit de tribul indian Zuni, care costă adeseori peste şaizeci de dolari bucata. Părul negru şi lins le era pieptănat peste cap şi cădea pe spinare, ceea ce le dădea o înfăţişare aproape femeiască. Faţa le era plină şi rotundă, cu o expresie blajină, mărită şi mai mult de faptul că pomeţii le erau vopsiţi cu cinabru. Puştile ce le ţineau în mîini păreau să nu valoreze împreună nici o jumătate de dolar. De altfel, amîndoi arătau cît se poate de neprimejdioşi şi înfăţişarea lor era atît de ieşită din comun, încît, după cum am mai spus, stîrniseră rîsetele chefliilor. Aparent temători de oameni, se ţineau sfioşi deoparte, sprijinindu-se de o ladă de lemn masiv, înaltă cît un stat de om. Păreau să nu se intereseze de nimic şi chiar cînd „colonelul" se apropiase de ei, nu-şi ridicaseră privirea înainte ca acesta să se fi oprit în faţa lor şi să li se adreseze :
— Ce căldură! Sau poate aveţi altă părere, voi, ăştia roşii? O duşcă face bine. Ia şi bea, bătrîne, dă-o pe gît!
Indianul nici nu clipi şi răspunse într-o englezească stîlcită :
— No to drink — la noi nu bem.
— Cum, nu vrei? se burzului roşcovanul. E un drink, înţelegi, un drink! Să te refuze cineva este o jignire sîngeroasă pentru orice gentleman adevărat cum sînt eu, şi se răscumpără cu cuţitul. Cum te cheamă?
— Nintropan-hauey , răspunse indianul calm şi cu modestie.
— Cărui trib aparţi?
— Tonkawa.
— Aşadar, eşti din roşii aceia nătăfleţi care se tem şi de-o pisică! înţelegi? De orice pisică, chiar de n-ar fi decît cea mai mică pisicuţă. Cu tine n-o să fac prea multe farafastîcuri. Deci: bei sau nu?
— La mine nu bem apa de foc.
În pofida ameninţării proferate de „colonel", indianul rostise aceste cuvinte la fel de liniştit. Roşcovanul ridică mîna şi-i trase o palmă răsunătoare.
— Iată-ţi răsplata, laş roşu ce eşti! strigă el. Nu vreau să mă răzbun şi în alt chip. O canalie ca tine nu merită mai mult!
În clipa aceea, băiatul îşi repezi mîna sub cuvertură, să apuce vreo armă, dar aruncă în acelaşi timp o privire părintelui său, aşteptînd să vadă ce va face sau va spune acesta.
Înfăţişarea indianului se schimbase în aşa măsură, încît devenise aproape de nerecunoscut. Statura părea să i se fi înălţat, ochii îi scăpărară un licăr straniu şi trăsăturile feţei se crispară brusc. Dar la fel de repede îşi plecă din nou genele, corpul i se chirci şi fizionomia lui recăpătă expresia supusă de mai înainte.
— Ei, ce zici de asta? îl întrebă batjocoritor „colonelul".
— Nintropan-hauey mulţumeşte.
— Ţi-a plăcut atît de mult palma încît îmi mai şi mulţumeşti? Atunci mai ţine una!
Cînd să repeadă din nou mîna, indianul îşi feri iute capul, astfel că lovitura nimeri în lemnul lăzii de care stăteau rezemaţi indienii. Se auzi o pocnitură surdă, dar puternică. Atunci, ca un răspuns dinăuntru, răsună un mîrîit scurt, ascuţit şi horcăitor, care se umflă repede într-un urlet sălbatic şi răguşit, al cărui ecou se răspîndi sinistru, ca un bubuit de tunet, încît tot vaporul părea să se cutremure.
Brinkley sări cîţiva paşi înapoi, scăpă paharul din mînă şi strigă speriat :
— Cerule! Asta ce-a mai fost? Ce bestie o fi închisă aici, în lada asta ? Cum de e permis aşa ceva? Să mori de frică nu alta!
Spaima îi cuprinsese şi pe ceilalţi călători. Numai patru dintre ei nu clipiseră măcar, şi anume: bărbosul, aflat acum în faţă, la prora, domnul cel uriaş pe care „colonelul" urma să-l invite la cel de-al treilea drink — şi cei doi indieni. Probabil că aceste patru persoane erau dotate cu o mai mare şi îndelung încercată stăpînire de sine.
Urletul fusese auzit şi în cabine. Mai multe doamne urcară ţipînd în gura mare.
— Nu e nimic, doamnelor ! exclamă un bărbat foarte corect îmbrăcat, ieşind în acel moment din cabina lui. O mică panteră, un pui şi atît! O pisicuţă drăgălaşă din specia jelis pardus, una neagră, domnii mei!
— Ce? O panteră neagră? răcni un omuleţ de-o şchioapă, cu ochelari, care de bună seamă că avusese de-a face cu fiarele sălbatice mai mult din cărţile de zoologie decît prin contact direct. Păi, pantera neagră e cel mai periculos animal! Mai de temut şi mai agil decît leul şi tigrul! Ucide cîteodată din simplă sete de sînge, nu numai cînd e flămîndă! Cîţi ani are ?
— Doar trei anişori, Sir!
— Doar? Asta numeşti dumneata „doar"?! O cogeamite panteră! Dumnezeule! Şi o asemenea bestie se află aici pe bord! Cine-şi ia răspunderea?
— Eu, Sir, chiar eu — Îl asigură străinul cel elegant, înclinîndu-se în faţa doamnelor şi a domnilor. Îmi permiteţi, ladies şi gentlemen, să mă prezint: sînt vestitul proprietar de menajerii Jonathan Boyler, şi mă aflu de cîtva timp cu trupa mea în Van Buren. Deoarece această panteră neagră a sosit pentru mine la New Orleans, m-am deplasat într-acolo împreună cu cel mai experimentat îmblînzitor al meu, să iau animalul în primire. Căpitanul acestui frumos vapor mi-a acordat în schimbul unei taxe respectabile permisiunea de a aduce animalul pe bord, cu condiţia ca, pe cît posibil, pasagerii să nu afle în ce societate călătoresc. De aceea îmi hrăneam pantera numai în timpul nopţii, şi, pe Dumnezeul meu, i-am dat mereu cîte un viţel întreg, să se sature, aşa încît să moţăie toată ziua şi abia să se poată mişca. Fireşte, dacă dai cu pumnii în ladă, se trezeşte şi-şi drege glasul. Sper că onoratele doamne şi distinşii domni nu-mi vor lua în nume de rău prezenţa micuţei mele pantere, care nu le pricinuieşte nici cel mai mic neajuns.
— Cum? replică cel cu ochelari, ţipînd atît de tare încît i se frîngea vocea. Nu ne pricinuieşte nici un neajuns? Să nu v-o luăm în nume de rău? Nu, zău, e o pretenţie cum n-am mai pomenit! Să călătoresc pe acest vapor în societatea unei pantere negre? Să mă spînzuraţi dacă mă-nvoiesc! Ori pleacă ea, ori cobor eu! Aruncaţi bestia în apă! Sau debarcaţi lada pe mal!
— Dar, Sir, vă asigur că nu e nici o primejdie — răspunse stăpînul menajeriei. Priviţi această ladă solidă şi...
— Ah, ce mai ladă! îl întrerupse omuleţul. O pot sfărîma şi eu, darămite pantera!
— Vă rog să ţineţi seama că în ladă se mai află o cuşcă de fier pe care nici zece lei sau pantere n-o pot sparge.
— Adevărat? Atunci arată-ne cuşca! Vreau să mă conving.
— Da, da, să ni se arate cuşca! Trebuie să ştim cum stăm! strigară zece, douăzeci, treizeci de voci.
Proprietarul menajeriei era iancheu, aşa că se folosi de prilej ca să exploateze în avantajul său această dorinţă unanimă.
— Cu plăcere! Cu plăcere! consimţi el. Dar, ladies şi gentlemen, veţi recunoaşte şi dumneavoastră că nu vă pot arăta cuşca fără să vedeţi şi pantera. Nu-mi pot îngădui acest lucru fără o anumită compensaţie. Pentru a mări atracţia acestui rar spectacol, voi dispune să se servească animalului hrana. Vom aranja trei şiruri de locuri: rîndul întîi cu un dolar de cap, al doilea cu jumătate şi al treilea cu douăzeci şi cinci de cenţi. Dar cum văd că am de-a face numai cu domni şi doamne, sînt convins că putem de la început renunţa la ultimele două rînduri. Sau poate că doreşte cineva să plătească numai o jumătate sau un sfert de dolar ?
Bineînţeles că nu se anunţă nimeni.
— Perfect! Deci numai primele locuri. Vă rog, ladies şi gentlemen, cîte un dolar de persoană!
Îşi scoase pălăria şi strînse dolarii, în timp ce dresorul, pe care-l chemase în grabă, făcea pregătirile necesare începerii reprezentaţiei.
Călătorii erau şi ei în majoritate ianchei şi, ca atare, se declarară întru totul de acord cu noua întorsătură a incidentului. Chiar dacă, mai înainte, unii dintre ei se arătaseră indignaţi de faptul că comandantul vaporului acceptase să transporte o fiară atît de periculoasă, acum se bucurau că li se oferea un divertisment binevenit în plicticoasa viaţă de pe vapor. Pînă şi micul savant îşi alungase teama şi aştepta cu nerăbdare să vadă spectacolul.
— Ascultaţi, băieţi! se adresă Brinkley însoţitorilor săi. O prinsoare am cîştigat-o, dar pe-a doua am pierdut-o fiindcă ticălosul acela roşu n-a vrut să bea. Sîntem deci chit. Ultimul pariu nu-l mai facem pe trei rachiuri, ci pe dolarul acela pe care trebuie să-l plătim ca taxă de intrare. Sînteţi de acord?
Bineînţeles că acceptară cu toţii propunerea, căci uriaşul nu prea părea să fie dintre cei ce se lasă intimidaţi.
— Bine! reluă „colonelul", pe care consumul exagerat de rachiu îl făcea sigur de izbîndă. Băgaţi de seamă cu cîtă plăcere şi grabă o să accepte acest Goliat să ciocnească un pahar cu mine!
Porunci să i se umple paharul, apoi se apropie de cel despre care era vorba. Trupul acestui bărbat trăda o putere neobişnuită. Era mai înalt şi mai spătos chiar decît Grosser şi părea să tot aibă vreo patruzeci de ani. Obrazul, ras cu îngrijire, îi era ars de soare. Trăsăturile sale erau de-o frumuseţe virilă şi exprimau curaj, iar ochii lui albaştri aveau acea privire caracteristică oamenilor ce trăiesc pe întinderi vaste şi au un larg cîmp vizual, deci marinari, locuitori ai stepelor şi preriilor. Purta un costum de voiaj elegant ; arme, dacă avea, nu se vedeau. Lîngă el stătea căpitanul, care coborîse de pe puntea de comandă ca să asiste şi el la reprezentaţia cu pantera.
Acum se apropie Brinkley şi se proţăpi în faţa presupusei sale victime numărul trei şi zise :
— Sir, vă propun să închinăm un pahar. Sper că nu vă împotriviţi şi că o să-mi spuneţi, dat fiind că sînt un adevărat gentleman, cine sînteţi dumneavoastră.
Cel interpelat îi aruncă o privire surprinsă şi-i întoarse spatele, ca să-şi continue convorbirea cu căpitanul, întreruptă de impertinentul individ.
— Hei! făcu Brinkley. Sînteţi surd? Sau vă prefaceţi că nu mă auziţi? Nu v-aş sfătui, fiindcă eu nu ştiu de glumă cînd mi se refuză un drink. Vă recomand să luaţi exemplu de la indianul acela!
Plictisit, uriaşul ridică uşor din umeri şi-l întrebă pe căpitan :
— Aţi auzit ce spune tipul ăsta?
— Yes, Sir, fiecare cuvînt — răspunse cel întrebat.
— Well, atunci sînteţi martor că nu eu l-am poftit încoace.
— Ce? zbieră „colonelul". M-ai făcut „tip"? Şi-mi refuzi drinc-ul? Stai c-ai s-o păţeşti, ca indianul pe care...
Nu putu continua, căci în aceeaşi clipă uriaşul îi dădu o palmă atît de zdravănă, încît roşcovanul se prăbuşi, alunecă o bună porţiune pe punte, rostogolindu-se apoi de cîteva ori. Rămase o clipă ca buimăcit, apoi se ridică iute, scoase cuţitul şi se repezi la uriaş.
Acesta ţinea ambele mîini în buzunarele pantalonilor şi stătea atît de liniştit, de parcă nu l-ar fi ameninţat nici cea mai mică primejdie şi ca şi cînd Brinkley nici n-ar fi existat. Dar acesta urlă :
— Cîine, mie să-mi tragi o palmă? Asta o să te coste sînge!
Căpitanul era gata să intervină, însă uriaşul îi făcu semn, dînd iute din cap să rămînă pe loc şi cînd Brinkley, care se apropia, ajunse la doi paşi de el, ridică piciorul drept şi-l întîmpină cu o asemenea lovitură în stomac, încît agresorul zbură din nou la pămînt, dîndu-se de-a dura, în timp ce uriaşul exclamă ameninţător:
— Acum, însă, ajunge, că de nu...
Dar Brinkley sări din nou în picioare, băgă cuţitul în cingătoare şi, urlînd de furie, scoase unul din pistoale, gata să-l îndrepte spre adversar. Între timp, însă, acesta scosese mîna dreaptă din buzunar, dar nu goală: ţinea un revolver.
— Lasă pistolul! porunci el, în timp ce ţintea cu mica armă mîna dreaptă a adversarului său.
Unu — doi — trei — pocnituri scurte, dar ascuţite — „colonelul" scoase un ţipăt şi scăpă pistolul.
— Aşa, băiete! rosti uriaşul. N-o să mai tragi atît de curînd palme celui ce refuză să bea din paharul pe care l-ai mînjit cu botul tău grosolan! Şi dacă mai vrei să ştii cine sînt, atunci află că...
— Fi-ţi-ar numele afurisit ! spumegă Brinkley. Nu vreau să-l aud! Dar te vreau pe tine şi trebuie să-mi cazi în labă! Pe el, băieţi!
Se dovedi acum că indivizii formau într-adevăr o bandă gata să sară cu toţii în ajutorul unuia dintre ei. Îşi smulseră cuţitele din cingătoare şi se repeziră la uriaş. Acesta, însă, făcu un pas înainte, ridică braţele şi strigă :
— Apropiaţi-vă, dacă aveţi curajul să-l înfruntaţi pe Old Firehand!
Efectul produs de acest nume fu fulgerător. „Colonelul", care pusese mîna stîngă, nerănită, pe cuţit, tresări speriat :
— Old Firehand? Ei, drăcie, cine să se fi gîndit la una ca asta? De ce n-aţi spus de la început cine sînteţi?
— Oare numai numele îl apără pe un gentleman de necuviinţele voastre? Acum luaţi-o din loc şi aşezaţi-vă liniştiţi într-un colţ. Să nu vă mai văd înaintea ochilor că, de nu, vă învăţ eu cum să vă purtaţi!
— Well, mai vorbim noi!
Brinkley se întoarse şi, cu mîna dreaptă sîngerîndă, se depărta. Ai săi îl urmară ca nişte cîini bătuţi. Se aşezară deoparte, bandajară mîna şefului lor, sfătuindu-se agitaţi, dar în şoaptă, şi aruncînd faimosului vînător priviri piezişe, de loc prietenoase, care trădau însă teama pe care le-o inspira.
Dar nu numai asupra lor făcuse o astfel de impresie numele acela atît de răspîndit. Printre pasageri nu se afla aproape nici unul care să nu fi auzit de acest bărbat cutezător, a cărui viaţă era alcătuită din periculoase aventuri şi isprăvi vitejeşti. Căpitanul îi întinse mîna şi-i zise, pe acel ton binevoitor la care un iancheu se pricepe uneori atît de bine :
— Dar bine, Sir, de ce nu mi-aţi spus pînă acum cine sînteţi? V-aş fi cedat cabina mea! Ei, Doamne, e o onoare pentru Dogfish că picioarele dumneavoastră i-au călcat podelele! De ce v-aţi înscris sub un alt nume?
— E cel adevărat. Old Firehand îmi spun oamenii din vest deoarece focul armei mele aduce pierzanie oricărui duşman.
— Am auzit şi că nimeriţi totdeauna fără greş.
— Haida-de! Orice westman încercat e un trăgător la fel de bun. Dar vedeţi care-i avantajul unei porecle cunoscute. Dacă ea n-ar fi circulat din gură-n gură, fără îndoială că s-ar fi lăsat cu o luptă în toată legea.
— Şi aţi fi fost covîrşit de numărul lor.
— Credeţi? întrebă Old Firehand, în timp ce un zîmbet îi lumina faţa. Cîtă vreme am de-a face numai cu asemenea zurbagii, nu mă tem. Aş fi rezistat o bucată de vreme suficientă, ca apoi oamenii dumitale să-mi sară în ajutor.
— Pe sprijinul nostru fireşte că puteţi conta. Dar ce să fac eu acum cu haimanalele astea? Pe vaporul meu sînt şi stăpîn şi judecător. Să-i pun în lanţuri?
— Nu.
— Sau să-i debarc imediat?
— Nici asta. Sper că nu aveţi intenţia să faceţi ultima dumneavoastră călătorie cu acest vas.
— Nici nu mă gîndesc! Sper să mai plutesc încă mulţi ani în susul şi în josul bătrînului Arkansas.
— Ei, atunci feriţi-vă de răzbunarea acestor oameni. Ar fi în stare să vă pîndească undeva, pe mal, şi să vă joace, la primul prilej, un renghi care să vă coste nu numai vaporul, ci şi viaţa.
Abia acum Old Firehand îl remarcă pe bărbos, care se apropiase de el şi se oprise locului, îndreptînd asupra vînătorului o privire modestă de solicitare.
Acesta îi ieşi înainte şi-l întrebă :
— Vreţi să-mi vorbiţi, Sir? Pot să vă fiu de folos?
— Da, şi încă cum! răspunse germanul. Permiteţi-mi să vă strîng mîna, Sir. Asta-i tot ce-mi doresc! Apoi voi pleca împăcat şi n-am să vă mai stingheresc; toată viaţa mă voi gîndi însă cu bucurie la această clipă.
După privirea sa deschisă şi după voce se cunoştea că aceste cuvinte porneau din inimă. Old Firehand îi întinse mîna şi-l întrebă :
— Pînă unde călătoriţi cu acest vapor ?
— Numai pînă la Fort Gibson, după care vreau să-mi continui drumul cu barca. Mă tem ca dumneavoastră, cel neînfricat, să nu mă socotiţi fricos fiindcă am acceptat adineauri drink-ul cu aşa-numitul „colonel".
— Nicidecum ! Nu pot decît să vă laud că aţi procedat atît de cuminte. Bineînţeles, atunci cînd l-a lovit pe indian, mi-am pus în gînd să-i dau o lecţie straşnică.
— Să sperăm că i-a venit mintea la cap. De altfel, dacă i-aţi zdrelit bine degetele, s-a zis cu cariera lui de icestman. Dar de' indianul ăsta nu ştiu ce să cred. S-a purtat ca un laş, iar pe de altă parte, nu s-a speriat cîtuşi de puţin de răgetul panterei. Mi se pare ciudat!
— Ei, vă pot lămuri eu cu uşurinţă! Îl cunoaşteţi pe acest indian?
— I-am auzit numele cînd şi l-a pronunţat. Era un cuvînt de care ţi se frînge limba. Mi-a fost cu neputinţă să-l reţin, fiindcă e în limba lor.
— L-a rostit în graiul lui matern, ca să nu afle „colonelul" cu cine are de-a face. Indianul se numeşte Nintropan hauey şi fiul său Nintropan-homoş ; asta înseamnă Marele şi Micul Urs.
— Să fie cu putinţă? Fireşte că am auzit de multe ori vorbindu-se de ei. Cei din tribul Tonkawa au degenerat. Numai aceşti doi „urşi" au moştenit spiritul războinic al strămoşilor lor şi hoinăresc prin munţi şi prerii.
— Da, ăştia doi sînt formidabili! N-aţi văzut că fiul a băgat repede mîna sub pătură, să apuce cuţitul sau tomahawkul? Numai cînd s-a uitat la chipul împietrit al tatălui său, a renunţat să răzbune pe loc fapta roşcovanului. Aflaţi de la mine că la aceşti indieni, o singură privire spune mai mult decît o întreagă cuvîntare la albi. Din clipa în care „colonelul" l-a pălmuit pe indian, şi-a semnat singur sentinţa de moarte. Amîndoi „urşii" se vor lua după el şi nu-i vor pierde urma pînă nu-i vor veni de hac. Dar v-am auzit numele şi mi-am dat seama că e un nume german. Sîntem, aşadar, compatrioţi.
— Cum, Sir? Sînteţi şi dumneavoastră german?! întrebă, surprins, Grosser.
— Chiar aşa. Adevăratul meu nume e Winter. Mai am şi eu de mers o bună bucată de drum cu acest vapor, aşa că o să am prilejul să mai stăm amîndoi de vorbă. Sînteţi de puţină vreme aici, în vest ?
— De fapt — făcu modest bărbosul — mă aflu mai de multişor prin părţile astea. Mă numesc Thomas Grosser. Aici se trece peste numele de familie, iar din Thomas devii Tom, şi fiindcă port o barbă neagră atît de stufoasă, mi se zice Tom-cel-Negru.
— Cum? se miră Old Firehand. Dumneavoastră sînteţi Tom-cel-Negru, cunoscutul plutaş?
— Tom îmi zice, plutaş sînt, dar nu cred să fiu atît de cunoscut. Dar, Sir, „colonelul" să nu-mi audă numele, fiindcă m-ar recunoaşte imediat.
— Va să zică, aţi mai avut de-a face cu el ?
— Oarecum. Vă povestesc eu mai tîrziu. Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi ?
— L-am văzut astăzi pentru întîia oară, dar dacă mai călătorim mult timp împreună, îl supraveghez eu mai îndeaproape. Şi pe dumneavoastră o să trebuiască să vă cunosc mai bine. Sînteţi omul potrivit pe care îl caut de mult. Dacă nu v-aţi angajat cumva în altă parte, mi-aţi putea fi de folos.
— Păi, de — răspunse Tom, aţintindu-şi gînditor privirile în pămînt — cinstea de a fi împreună cu dumneavoastră e mai preţioasă ca multe alte lucruri. E drept că m-am asociat cu alţi rafteri; m-au numit chiar şeful lor, dar dacă-mi daţi timp să-i înştiinţez, lucrurile se pot aranja uşor. Ia uitaţi-vă! Mi se pare că reprezentaţia începe.
Între timp, proprietarul menajeriei aranjase din lăzi şi colete mai multe şiruri de locuri, iar acum, cu fraze bombastice, invita spectatorii să se aşeze. Ceea ce şi făcură. Şi echipajul, în măsura în care nu era ocupat în acel moment, avea voie să privească. Brinkley şi ai săi nu se apropiară. Pierduseră orice chef.
Cei doi indieni nu fuseseră întrebaţi dacă vor să participe. Două piei-roşii alături de nişte doamne şi gentilomi care plătiseră cîte un dolar fiecare? Aşa ceva stăpînul fiarei nu admitea să i se reproşeze. Rămaseră deci deoparte şi păreau să nu acorde nici o atenţie nici cuştii, nici grupului de spectatori, deşi nimic nu scăpa privirilor lor furişe şi ascuţite.
Publicul şedea acum în faţa lăzii încă închise. Cei mai mulţi ştiau prea exact ce e o panteră neagră. Dintre felinele de pradă ale Lumii Noi, puma sau leul de argint
este cu mult mai mic şi mai neprimejdios decît leul din Lumea Veche şi fuge de oameni chiar dacă-l hărţuie foamea. Cît despre jaguar, supranumit şi tigrul american, un „aueho" îl poate prinde cu lasso-ul şi tîrî după el. Aşa ceva nu şi-ar putea permite cu tigrul bengalez. Astfel că cei mai mulţi dintre privitori se aşteptau să vadă o fiară înaltă de o jumătate de metru cel mult, şi nu chiar atît de înfricoşătoare. Cît de uluiţi rămaseră deci cînd partea din faţă a lăzii fu îndepărtată şi zăriră pantera!
De la New Orleans încoace, fiara stătuse numai în întuneric. Lada nu fusese deschisă decît noaptea. Acum pantera revedea pentru prima oară lumina zilei, care o orbea. Închise deci ochii şi mai rămase o bună bucată de vreme întinsă. Apoi începu să clipească şi zări oamenii care stăteau în faţa ei. Dintr-un salt, fiara fu în picioare şi scoase un răget care avu drept efect ca cei mai mulţi dintre spectatori să sară în sus, gata s-o ia la fugă.
Da, această panteră era un exemplar splendid, în plină maturitate, înalt de cel puţin un metru şi lung de vreo doi metri, fără să socotim coada. Cuprinse cu labele dinainte zăbrelele cuştii de fier şi le zgîlţîi de se cutremură lada. Totodată, îşi arătă colţii înfricoşători.
— Doamnelor şi domnilor! se porni să explice proprietarul menajeriei. Varietatea neagră a panterei este originară din insulele Sunda. Aceste animale sînt însă mici. Adevărata panteră neagră, care însă este foarte rară, se găseşte în Africa de nord, la graniţa Saharei. Ea este la fel de puternică, dar mult mai primejdioasă decît leul şi poate duce în bot un viţel. Ce sînt în stare colţii ei veţi vedea acum, cînd începe hrănirea.
Îmblînzitorul aduse o jumătate de oaie şi o puse jos, în faţa cuştii. De cum zărise carnea, pantera începu să se agite nebuneşte. Sărea în sus şi-n jos, mîrîia şi urla, încît spectatorii mai fricoşi se traseră şi mai mult înapoi.
Un negru care lucra la maşina vaporului nu-şi putu înfrîna curiozitatea şi se furişă în apropierea panterei. Căpitanul îl zări şi-i porunci să se înapoieze imediat la munca lui. Cum însă negrul nu se supuse pe loc, căpitanul apucă un capăt de funie şi-i trase cîteva lovituri.
Pedepsitul se dădu înapoi, se opri însă la o anumită distanţă, se strîmbă de furie şi ridică pumnul spre căpitan într-un gest de ameninţare. Pasagerii îş concentraseră atenţia asupra panterei, aşa că scena trecuse neobservată. Numai „colonelul" o urmări din ochi şi zise către ai săi :
— Negrul ăsta mi se pare mie că nu-l prea înghite pe căpitan. Hai să ne ocupăm de el. Cu cîţiva dolari, îi dai gata pe negri!
Acum dresorul ciolănos băgă carnea printre gratii, în cuşcă, îi măsură pe spectatori cu o privire cercetătoare şi şopti apoi ceva patronului său. Acesta îşi clătină capul, arătîndu-se reticent. Celălalt continua să-i vorbească şi părea să-i fi risipit temerile, căci proprietarul încuviinţă pînă la urmă dînd din cap şi declară cu voce tare :
— Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să vă comunic că aveţi parte de un noroc neaşteptat. O panteră neagră îmblînzită nu s-a văzut încă, cel puţin aici, în Statele Unite. În timpul popasului de trei săptămîni în New Orleans, îmblînzitorul meu a dresat pantera şi se oferă acum să intre în cuşcă pentru prima oară în faţa unui public şi să se aşeze lîngă animal, dacă-i acordaţi o recompensă corespunzătoare.
Pantera se pusese pe mîncat, zdrobi şi oasele între colţi, parc-ar fi fost de carton. Părea să fie cu totul absorbită de acest prînz şi se putea deci presupune că nu e prea primejdios să intri tocmai acum în cuşcă.
Ciudat că tocmai savantul fricos de adineauri se găsi acum să exclame entuziasmat :
— Ar fi minunat, Sir! O performanţă pentru care merită să dai bani! Cît cere dumnealui?
— O sută de dolari, Sir. Pericolul la care se expune nu e mic, deoarece nu se poate încă bizui pe deplina domesticire a fiarei.
— Nu sînt prea bogat, dar mă declar gata să contribui cu cinci dolari. Se mai oferă cineva, domnilor?
Răspunseră atît de mulţi, încît suma putea fi strînsă repede. Voiau să guste spectacolul din plin. Pînă şi căpitanul se agita şi propunea pariuri.
— Sir — Îl preveni Old Firehand — fiţi prudent! Vă rog să nu îngăduiţi o experienţă atît de primejdioasă! De vreme ce omul nu este încă sigur că stăpîneşte fiara, aveţi datoria să vă opuneţi.
— Să mă opun? rîse căpitanul. Dar ce, sînt cumva tatăl sau mama îmblînzitorului? Aici, în această ţară binecuvîntată, oricine are dreptul să-şi pună după plac pielea în joc. Dacă pantera îl sfîşie, e treaba lui şi a panterei, nu însă şi-a mea! Aşadar, domnilor, eu susţin că omul n-o să iasă din cuşcă la fel de teafăr cum a intrat, şi pun rămăşag pe o sută de dolari. Cine se prinde cu mine? Zece la sută din cîştig să aparţină îmblînzitorului.
Exemplul găsi imitatori. Se încheiaseră pariuri pe sume importante şi se făcu socoteala că dresorul, dacă-i reuşeşte încercarea, va avea de încasat cam trei sute de dolari.
Nu se stabilise dacă dresorul trebuia să fie înarmat. Acesta îşi adusese între timp unealta ucigătoare: un bici care, la capătul codiriştii, conţinea un glonţ exploziv. Dacă animalul ar fi atacat, ajungea o singură lovitură pentru a ucide pantera pe loc.
— Nici în biciul ăsta n-am încredere — se adresă Old Firehand lui Tom-cel-Negru. Un foc de artificii ar fi fost preferabil. Acesta ar fi speriat animalul şi l-ar fi mînat înapoi, fără să-l fi omorît. O să laud îndrăzneala dresorului numai după ce va reuşi.
Îmblînzitorul ţinu acum o scurtă cuvîntare destinată spectatorilor şi se îndreptă apoi spre cuşcă, trase zăvorul masiv şi dădu deoparte uşa îngustă, zăbrelită. Ca să poată intra, trebuia să se aplece şi să se folosească de ambele mîini spre a ţine portiţa, urmînd s-o închidă după ce se va fi strecurat în cuşcă. De aceea, luă biciul între dinţi, aşa că măcar pentru o singură clipă rămînea fără apărare. E drept că intrase de mai multe ori în cuşca panterei, dar în împrejurări cu totul deosebite. Atunci animalul nu stătuse zile întregi în întuneric, nu se găseau atîţia oameni în preajma lui şi nici nu se auzea duduitul maşinii şi vuietul roţilor. Toate acestea nu fuseseră luate în seamă nici de patronul menajeriei, nici de îmblînzitor, şi consecinţele aveau să se arate abia acum.
Cînd pantera auzi zdrăngănitul portiţei de zăbrele, se întoarse. Îmblînzitorul îşi băgă tocmai capul plecat în interiorul cuştii — fiara făcu o mişcare iute ca gîndul, o tresărire fulgerătoare şi înhăţă în botul ei căscat capul care scăpă biciul dintre dinţi şi fu prefăcut, dintr-o singură muşcătură, în aşchii de os şi o masă informă.
Ţipetele de spaimă pe care le scoaseră cei de faţă nu se pot descrie. Săriseră cu toţii în picioare şi fugeau zbierînd care încotro. Nu rămaseră locului decît trei persoane : proprietarul menajeriei, Old Firehand şi Tom-cel-Negru. Primul încercă să împingă la loc portiţa zăbrelită, lucru imposibil, de vreme ce cadavrul se afla pe jumătate înăuntru şi pe jumătate afară. Apoi vru să apuce mortul de picioare şi să-l scoată de acolo.
— Pentru Dumnezeu, lasă-l! strigă Old Firehand. Pantera ar ieşi după el. Mai bine împinge trupul cu totul înăuntru, şi aşa e mort. Atunci abia o să se poată închide portiţa!
Pantera şedea în faţa cadavrului decapitat. Cu fărîme de oase în botul plin de sînge, îşi aţintea ochii scânteietori asupra stăpînului ei. Părea că-i ghicise intenţia, căci urlă înfuriată şi se tîrî peste cadavru, menţinîndu-l prin greutatea trupului ei. Capul fiarei se afla acum la numai cîţiva centimetri de deschizătura portiţei.
— La o parte! La o parte! Iese afară! strigă Old Firehand. Tom, puşca dumitale! Puşca dumitale! Un revolver ar face doar mai mult rău!
Nu trecuseră nici zece secunde din clipa în care îmblînzitorul intrase în cuşcă. Întreaga punte de jos a vaporului era o imensă învălmăşeală de oameni care voiau să fugă, cuprinşi de panică, şi care scoteau strigăte de spaimă. Se ghemuiau după butoaie şi lăzi, ca să sară apoi din nou în picioare, nesimţindu-se nici acolo în siguranţă deplină.
Căpitanul alergase spre puntea de comandă, sărind cîte trei-patru trepte deodată. Old Firehand îl urma. Proprietarul menajeriei se refugiase în spatele cuştii. Tom-cel-Negru se duse în grabă să-şi caute puşca, dar pe drum îşi aminti că-şi legase securea de ea, aşa că, pentru moment, nu se putea servi de armă. Smulse deci puşca din mîna indianului.
— Eu trage, zise acesta, întinzînd mîna după armă.
— Lasă-mă pe mine! Îl repezi bărbosul. Trag în orice caz mai bine decît tine!
Se întoarse spre cuşcă. Pantera tocmai o părăsise şi răgea cu capul ridicat. Tom duse puşca la ochi, trase, dar nu nimeri. Apucă în grabă arma tînărului indian şi o descărcă şi pe asta asupra animalului — din păcate cu acelaşi insucces.
— Tragem prost. Nu cunoaştem puşca — rosti Ursul-cel-Mare liniştit, de parcă s-ar fi aflat în siguranţă, în wigifam-ul lui, la o friptură.
Germanul nu luă în seamă aceste cuvinte. Aruncă arma şi se repezi spre prora, unde se aflau puştile oamenilor lui Brinkley. Aceştia nu avuseseră nici un chef să se măsoare cu fiara şi se pitiseră cam pe unde apucaseră.
Deodată, se auzi un ţipăt înspăimîntător, în apropierea scării. O doamnă voia s-o urce să se pună la adăpost. Pantera o zări. Se ghemui, apoi se repezi în salturi lungi spre ea. Femeia nu apucase să se urce, iar Old Firehand stătea între treapta a cincea şi a şasea. Într-o clipă, o apucă de talie, o săltă spre el şi o ridică în braţele sale, trecînd-o apoi căpitanului. Totul se petrecuse într-o fracţiune de secundă, şi acum pantera se afla în faţa scării. Proptindu-şi labele dinainte de prima treaptă, îşi ghemuia tocmai trupul pregătindu-se să sară asupra lui Old Firehand. Acesta îi dădu cu piciorul o lovitură puternică în bot şi-i descărcă în cap cele trei gloanţe ce-i mai rămăseseră în revolver.
Era, de fapt, o apărare ridicolă. Cu o lovitură de picior şi cu cîteva gloanţe de revolver nu respingi o panteră neagră. Dar Old Firehand nu avea alt mijloc de apărare mai eficace la îndemînă. Era convins că fiara îl va înhăţa acum, dar aceasta totuşi nu se întîmplă, căci pantera, rămînînd tot în poziţia de dinainte, pregătită de salt, îşi întoarse încet capul într-o parte, de parc-ar fi stat pe gînduri. S-o fi ameţit cumva de la gloanţele trase din apropiere, care, oricum, abia dacă putuseră pătrunde un milimetru în ţeasta ei groasă şi tare? Sau o duruse tare lovitura de picior trasă în botul ei sensibil? Fapt este că nu-şi mai aţintea ochii asupra lui Old Firehand, ci se uita înspre prora, unde stătea acum o fetiţă de vreo treisprezece ani, nemişcată, ca împietrită de spaimă, cu braţele întinse spre scară. Era fiica acelei doamne pe care Old Firehand tocmai o salvase. Copila, căutînd ea însăşi să fugă, îşi zărise mama în primejdie şi încremenise de groază. Rochia ei de culoare deschisă, bătătoare la ochi, atrăsese atenţia panterei. Aceasta îşi luă labele de pe treaptă, se întoarse şi se aruncă în salturi lungi spre fată.
— Copilul meu, copilul meu! se agită mama.
Toţi care urmăreau scena ţipau şi urlau, dar nimeni nu putea să sară în ajutor. Nimeni? Era totuşi cineva, şi anume cel căruia nu i s-ar fi bănuit niciodată atîta îndrăzneală şi prezenţă de spirit: tînărul indian.
Stătea lîngă tatăl său, la vreo zece paşi de fetiţă. Cînd îşi dădu seama de primejdia îngrozitoare care o ameninţa, ochii îi scăpărară. Se uită în dreapta şi-n stînga, parcă în căutarea unei scăpări. Apoi îşi lepădă pătura de pe umeri şi-i strigă lui taică-său în graiul tribului Torikawa :
— Ceauăl aina, şai şoyana — Rămîi aici! Voi înota!
Din două salturi, ajunse lîngă fată, o înşfacă de centură, o trase repede spre parapetul vaporului şi, cu ea în braţe, se urcă pe balustradă. Acolo rămase o clipă locului şi se uită înapoi. Pantera era în spatele lui, încordată pentru un ultim salt. Dar labele fiarei nu părăsiseră bine puntea, că tînărul indian se aruncă de pe balustradă în fluviu, dar pieziş, pentru a nu cădea în apă chiar în dreptul panterei. Valurile îl acoperiră împreună cu povara lui. În acelaşi timp, pantera, al cărui avînt era atît de puternic încît nu se mai putea opri, ţîşni peste balustradă şi căzu în fluviu.
— Stop! Stop imediat! ordonă căpitanul prin megafon, spre sala maşinilor, dînd dovadă de prezenţă de spirit.
Maşinistul dădu contrapresiune, vaporul se opri pe loc, în timp ce paletele se roteau doar atîta cît era necesar ca să împiedice vasul să fie dus la vale de curent.
Acum, că pericolul trecuse peste pasageri, ieşiră cu toţii din ascunzătorile lor şi se repeziră la balustradă.
Mama fetiţei leşinase, în timp ce tatăl striga din răsputeri:
— O mie de dolari cui îmi salvează copila, două mii, trei mii, cinci mii de dolari!
Nimeni nu-l asculta. Se plecau cu toţii peste balustradă, să vadă ce se întîmpla pe fluviu. Înotătoare iscusită, pantera plutea pe apă cu labele întinse, pîndindu-şi prada, dar zadarnic; nu se vedea nici indianul, nici fata.
— S-au înecat! Au intrat sub roţi! se văicărea tatăl, smulgîndu-şi părul.
Dar pe cealaltă parte a punţii se auzi vocea răsunătoare a indianului mai vîrstnic :
— Nintropan-homoş fost tare deştept. Înotat sub vapor, pantera să nu vadă pe ei. Este aici jos.
Toată lumea alergă spre tribord şi căpitanul dădu ordin să fie coborîte funii. Şi, într-adevăr, acolo jos, chiar lîngă peretele vasului, îl zăriră pe Ursul-cel-Mic care, pentru a nu fi atras de curent, înota încet pe spate, ţinînd fetiţa leşinată întinsă de-a curmezişul pe pieptul lui. Funii erau destule la îndemînă şi fură deîndată lăsate în jos. Băiatul legă una sub braţele copilei şi, pe o altă funie, se căţără sprinten pe bord.
Fu salutat cu o bucurie zgomotoasă şi ovaţionat, dar se depărtă mîndru, fără a spune un singur cuvînt. Cînd trecu însă prin faţa „colonelului", care urmărise şi el scena, se opri şi, cu glas tare, ca fiecare să poată auzi, îi spuse :
— Ei, se teme Tonkawa de pisicuţa aia rîioasă? „Cornelul" a fugit cu cei douăzeci de viteji ai lui, dar Tonkawa a atras monstru mare la el, să salveze fata şi pasagerii. „Colonelul" să mai audă curînd de Tonkawa !
Fetiţa salvată fusese trasă de funie pe bord şi dusă în cabina ei.
Deodată, pilotul întinse mîna spre babord şi strigă :
— Uitaţi-vă la panteră, uitaţi-vă la plută !
Acum se repeziră iar cu toţii în cealaltă parte a vaporului, unde li se oferea o nouă scenă palpitantă: o plută mică, împletită din ramuri şi stuf, care nu fusese observată, pe care se aflau două făpturi omeneşti. Se serveau de nişte vîsle rudimentare, improvizate din crengi. Unul dintre ei era un băiat, dar cealaltă persoană părea să fie o femeie ciudat îmbrăcată. Se zărea o pălărie, ceva ce semăna cu o scufie de postav şi, sub ea, se ivea un obraz plin, îmbujorat, şi doi ochi mici. Restul trupului se pierdea într-un sac larg, de o tăietură şi formă nedefinite, care nu se putea distinge acum, căci persoana şedea jos. Tom-cel-Negru stătea lîngă Old Firehand şi-l întrebă :
— Sir, o cunoşti pe femeia aceea?
— Nu. E oare atît de renumită încît ar trebui s-o cunosc?
— Bineînţeles! în realitate, nu-i femeie, ci bărbat, vînător de prerie şi puitor de capcane. Uite că vine şi pantera! O să vezi acum dumneata de ce e în stare o femeie care-i bărbat.
Se plecă peste balustradă şi, cu mîinile pîlnie la gură, strigă :
— Hei, mătuşă Drolll, bagă de seamă! Fiara aia vrea să te mănînce.
Pluta se afla la vreo cincizeci de paşi de vapor. Pantera, mereu în căutarea prăzii ei, înotase tot timpul încoace şi-ncolo, pe lîngă vas. Acum zări pluta şi se îndreptă spre ea.
„Femeia" se uită spre punte, îl recunoscu pe cel ce strigase şi îi răspunse" cu un glas falset:
— Noroc bun! Dumneata erai, Tom? Mă bucur să te întâlnesc, dacă nu-i cu supărare. Despre ce fiară e vorba?
— O panteră neagră care a sărit peste bord. Hai, ia-o din loc! Repede! Repede!
— Oho! Mătuşa Droll n-o rupe la fugă în faţa nimănui, nici chiar a unei pantere, fie ea neagră, albastră sau verde. Am voie să trag în lighioană?
— Bineînţeles! Dar nu cred că reuşeşti. Aparţine unei menajerii şi e cea mai sălbatică fiară din lume. Fugi de cealaltă parte a vaporului!
Caraghioasa făptură părea să se distreze jucîndu-se de-a prinselea cu pantera. Mînuia fragila vîslă cu o adevărată măiestrie şi se pricepea să ochească fiara cu o îndemînare de necrezut.
— Lasă, Tom, bătrîne prieten, c-o scot eu la capăt! strigă „ea", cu voce subţirică. Ca să fie omorîtă, unde trebuie ţintită o asemenea creatură, dacă nu-i cu supărare ?
— În ochi — răspunse Old Firehand.
— Bine, să-l lăsăm pe acest şobolan de apă să se mai apropie!
Strînse vîsla în barcă şi puse mîna pe puşca de lîngă el. Pluta şi pantera se apropiau acum rapid una de alta. Fiara îşi fixă duşmanul cu ochii mari deschişi, în timp ce acesta ridică arma, ţinti fără zăbavă şi apăsă de două ori la rînd pe trăgaci. Să lase arma jos, să pună mîna pe vîslă şi să dea pluta înapoi, toate astea se făcură într-o singură clipită. Pantera dispăruse. Un vîrtej de apă marca locul unde i se petrecuse agonia. Apoi reapăru la suprafaţă, nemişcată şi fără viaţă. Mai pluti cîteva secunde, după care fu din nou trasă în adînc.
— Magistrală împuşcătură! exclamă Tom voios de pe punte şi pasagerii entuziasmaţi îi dădură dreptate, afară de proprietarul menajeriei, care deplîngea pierderea pre¬ţiosului animal şi a îmblînzitorului său.
— Au fost două împuşcături — răspunse bizara arătare, de jos, de pe plută — cîte o împuşcătură în fiecare ochi. Încotro merge vaporul ăsta, dacă nu-i cu supărare?
— Pînă unde are apă destulă — răspunse căpitanul.
— Vrem să ne urcăm pe bord, de aceea ne-am construit colo, pe mal, pluta asta. Ne luaţi şi pe noi?
— Vă puteţi plăti călătoria, Madam sau Sir? Zău că nu ştiu cum să vă înregistrez pe vas; ca bărbat sau ca femeie?
— Ca mătuşă, Sir. Vedeţi că eu sînt mătuşa Droll, dacă nu-i cu supărare. Cît despre biletul de drum, obişnuiesc să-l achit cu bani peşin sau chiar cu granule de aur.
— Atunci, poftim pe bord! E cazul să părăsim cît mai curînd locul acesta fatal.
Scara de frînghie fu coborîtă. Întîi urcă băiatul, înarmat şi el cu o puşcă, apoi Droll îşi aruncă arma pe umăr, se ridică, apucă scara, dădu cu piciorul în pluta improvizată şi sări sprinten ca o veveriţă pe bord, unde fu întîmpinat de privirile nespus de mirate ale călătorilor.

(fragment tradus în româneşte de Mariana Şora)

Tennessee Williams

Pe numele său adevărat Thomas Lanier William, viitorul dramaturg s-a născut în Columbus, Mississippi. În 1914 şi-a început cariera artistică, publicându-şi primul text literar în 1939.
După multe întreruperi, a reuşit în cele din urmă să absolve Universitatea din Iowa. După aceea a colindat prin Chicago, New Orleans, Los Angeles şi New York, propunându teatrelor piesele sale. Între 1940 şi 1942 a lucrat ca scenarist pentru studiorile de film MGM.
Consacrarea scriitorului a avut loc în 1944, odată cu premiera piesei „Menajeria de sticlă", la Chicago.



În 1947 Tennessee Williams a primit Premiul Pulitzer pentru piesa „Un tramvai numit dorinţă", care s-a bucurat de un succes răsunător şi care de atunci este reprezentată neîncetat în teatrele din lumea întreagă.



În anul 1955 dramaturgul a câştigat încă o dată aceeaşi prestigioasă distincţie, cu piesa „Pisica pe acoperişul fierbinte". În această perioadă s-au realizat şi numeroase ecranizări ale pieselor sale, multe dintre ele devenind, de-a lungul anilor, filme celebre.



Au urmat multe alte scrieri, printre care proză scurtă şi poezie, şi încă două piese de forţă, foarte atrăgătoare pentru regizorii de teatru şi film: „Dulcea pasăre a tinereţii" în 1959 şi „Noaptea iguanei" în 1962. Lor li se adaugă unele piese mai puţin cunoscute şi peste 70 de piese într-un act.



În 1975, marele dramaturg publica „Memorii ale unui bătrân crocodil", volum în care se dezvăluia ca scriitor şi ca om, fără a se ascunde în spatele convenţiilor.
În universul conturat în toate scrierile lui Tennessee Williams, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi din secolul XX, considerat adesea cel mai mare dramaturg american din toate timpurile, domină dramele omului modern: alienarea, singurătatea, eşecul, sexualitatea refulată.



În toate piesele de teatru se simte ecoul unor elemente biografice din traseul, marcat de excese, al autorului. Printre ele, hedonismul şi scepticismul, care l-au condus spre consumul excesiv de alcool şi droguri.
La 24 februarie 1983, dramaturgul s-a stins în apartamentul său dintr-un hotel de lux din New York.



Camino Real
-fragment-

CEA DE-A NOUA RĂSPÎNTIE

Abdullah se îndreaptă în goană spre hotel, fluturînd torţa în mină. Se aude un zumzet uşor şi îndepărtat. Marguerite des¬chide ochii miraţi. Caută spre cer. Odată cu zumzetul, se aude şi o bătaie de tobă, înfundată, ca bătaia unor inimi neliniştite.

MARGUERITE Jacques ! Se aude ceva, sus pe cer!
JACQUES Cred că ceea ce auzi tu ...
MARGUERITE(cu emoţie crescândă): Da' de unde, e un avion, un avion mare, uite, văd luminile!
JACQUES Vreun foc de artificii, cară.
MARGUERITE Taci! Ascultă!(Stinge lumânarea, ca să vadă
mai bine cerul întunecat. Se ridică scrutând bolta.)
- Îl văd! Iată-l! Acolo! Se-nvârte deasupra noastră!
LADY MULLIGAN Raymond, Raymond, şezi jos, te-ai congestionat la faţă!
CLIENŢII HOTELULUI(replicile se suprapun):
— Ce s-a-ntîmplat ?
— El FUGITIVO!
— EL FUGITIVO ! EL FUGITIVO!
— Repede, adu-mi bijuteriile din seiful hotelului!
— Schimbă un cec!
— Pune cîteva lucruri într-un geamantan! Eu aştept aici!
— Dă-le încolo de bagaje, avem la noi banii şi actele!
— Unde-i acum?
— Acolo, acolo!
— Se îndreaptă spre pământ!
— Să plec aşa?
— Da, aşa, oricum, pleacă oricum, pleacă!
— Raymond, te rog !
— Ah, iar s-a ridicat!
— Ah, s-a...
- Şşşt! Domnule Gutman!
Gutman apare în prag. Ridică mâna ca pentru o comandă.
GUTMAN Semnele apărute pe cer nu trebuiesc luate drept minuni.
Vocile se potolesc numaidecât.
Doamnelor, şi domnilor, vă rog să luaţi loc.
Toţi îşi reiau locurile la mese; tacâmurile sunt mânuite cu stângăcie. Paharele sunt duse la gură, dar respiraţiile, amplificate de emoţie, se aud din ce în ce mai puternic, şi bătaia tobei însumează bătăile inimilor speriate. Gutman coboară în piaţă,strigând furios către ofiţer.
- De ce nu mi s-a spus că soseşte El Fugitivo?
Toţi ca unul se năpustesc în hotel, reîntorcându-se imediat cu ce-au putut aduna în grabă. Marguerite se ridică, dar rămîne ca împietrită.
Se aude avionul aterizând zgocmotos în uruit de frâne, aruncând fulgere de lumină multicoloră. Câţiva pasageri abia sosiţi se apropie de scenă, venind din sală, precedaţi de hamali cu şepci roşii care cară bagajele.
PASAGERII:
— Ce voiaj încântător !
— Ce peisaj minunat!
— Ce repede a trecut vremea!
— Singurul mod de a călători! etc, etc.
Un bărbat în uniformă — Pilotul — intră în piaţă cu un megafon.
PILOTUL(la megafon): Călătorii de pe Fugitivo! Rugăm călătorii de pe Fugitivo să se grăbească de îmbarcare! Adunarea în colţul de nord-vest al pieţii!
MARGUERITE Jacques, este El Fugitivo, lucrul neprevăzut de care ai auzit azi
după-masă!
PILOTUL Pasagerii care se îmbarcă pe El Fugitivo sînt
rugaţi să-şi prezinte biletele şi actele. MARGUERITE A spus: „pasagerii care se îmbarcă" !
PILOTUL Pasagerii care se îmbarcă pe El Fugitivo sînt rugaţi să se prezinte imediat la controlul vamal.
MARGUERITE(surâzând forţat): De ce stăm fără să facem nimic?
JACQUES(cu grandilocvenţă italienească): Che cosa possai fare!
MARGUERITE Mişcă-te, mişcă-te, fă ceva!
JACQUES Ce?
MARGUERITE Du-te acolo, întreabă, află!
JACQUES Habar n-am ce înseamnă asta!
MARGUERITE Eu ştiu, îţi spun eu! E o şansă de a scăpa din locul ăsta îngrozitor. JACQUES Forse, forse, non so!
MARGUERITE E o şansă de scăpare şi nu vreau s-o pierd!
PILOTUL Ici la Douane! Controlul vamal, aici.
MARGUERITE Control vamal! Pentru bagaje! Dă fuga la mine în cameră! Uite cheile! Ia un geamantan şi bagă în el ce poţi, bijuteriile, blănurile, dar grăbeşte-te! Vite, vite, vite! Nu cred s-avem prea multă vreme ! Vezi, toţi se ...

Pasagerii care vor să plece se înghesuie în jurul biroului şi al mesei.

- Toţi cer bilete! Locurile sînt desigur limitate. De ce nu faci ce-ţi spun? (Se repede spre un bărbat care are o ştampilă şi un teanc de bilete.) Monsieur ! Senor! Pardonnez-moi! Vreau să plec, să plec de-aici! Daţi-mi un bilet!(imperturbabil): Numele, vă rog ! Mademoiselle ... Gautier ... eu însă ... Gautier? Gautier? N-avem Gautier pe listă. Nu sînt pe listă! Bine dar eu ... călătoresc sub alt nume.
Prudence şi Olympe ţîşnesc din hotel, pe jumătate îmbrăcate, târâindu-şi blănurile după ele. Între timp Kilroy încearcă să facă rost de bani cărând geamantane. Tumultul creşte, punctat din când în când de tunetul instrumentului de percuţie. Vameşii şi reprezentanţii autorităţilor locale sunt interpretaţi de oameni purtând măşti groteşti şi demonice. Geamantanele sunt azvârlite încolo şi-ncoace, desfăcute, mărfurile de contrabandă confiscate, se fac arestări, călătorii protestează, ameninţă, mituiesc, stăruie, se roagă; scena permite improvizaţii.
PRUDENCE Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am trezit!
OLYMPE Mulţumesc lui Dumnezeu că nu dormeam!
PRUDENCE Ştiam că nu era programat, dar îmi închipuiam c-o s-avem timp să ne punem corsetul!
OLYMPE Ia te uită cine încearcă să plece! Ştiu precis că n-au loc rezervat.
PILOTUL (adresîndu-se Margueritei): Sub ce nume sunteţi trecută, Mademoiselle? Vă rog nu faceţi lumea să aştepte!
MARGUERITE M-am zăpăcit! Jacques! Sub ce nume ai rezervat locul?
OLYMPE N-a rezervat nici un loc.
PRUDENCE Eu mi-am rezervat!
OLYMPE Şi eu mi-am rezervat loc!
PRUDENCE Eu sunt la rând!
OLYMPE Nu împinge, vrăjitoareo!

....................................................................................
(fragment tradus în limba română de Dana Crivăţ)

Stefan Zweig

Născut la Viena pe 28 noiembrie 1881, scriitorul austriac Stefan Zweig a fost fiul unui bogat evreu industriaş din domeniul textil, Moritz Zweig şi a soţiei acestuia , desenatoarea Gattin Ida Brettauer.
După terminarea cursurilor elementare la "Gymnasium Wasagasse" în 1899 se înscrie la "Universität Wien" pentru a studia Filosofia şi Istoria Literaturii şi este impresionat de colegii săi mai mari, Rainer Maria Rilke şi Hugo von Hofmannsthal, de romantismul şi lirica scrierilor lor.
Întrucât religia nu a avut un loc aparte în educaţia sa, nu a făcut nici mare caz de originea sa şi a considerat că dacă părinţii săi au fost evrei, acest lucru a fost o simplă întâmplare, un accident("My mother and father were Jewish only through accident of birth"). Se remarcă prin publicarea a numeroase eseuri în " Neue Freie Presse" şi devine prieten cu editorul Zionist, Theodor Herzl.
Pacifist convins, devine doctor în filosofie. A scris poezie (a obţinut cel mai important premiu de poezie austriac, Bauernfeld); a tradus din Verlaine, Baudelaire, Rimbaud. A scris numeroase opere de ficţiune, biografii şi texte istorice: "Drei Meister: Balzac – Dickens – Dostojewski", "Drei Dichter ihres Lebens: Casanova – Stendhal – Tolstoi", "Marie Antoinette:Bildnis eines mittleren Charakters", "Triumph und Tragik des Erasmus von Rotterdam", "Maria Stuart", "Magellan:Der Mann und seine Tat", multe dintre ele fiind adaptate pentru marele ecran.
A iubit cu patimă teatrul: piesele lui s-au jucat pe marile scene ale lumii. A scris numeroase nuvele şi un roman, "Suflete zbuciumate" (Ungeduld des Herzens).
Bulversat de război şi atrocităţile hitleriste, afectat de Cel de-al Doilea Război Mondial el pleaca în Brazilia şi se stabileşte în 1941 aici. Un an mai târziu, pe 22 februarie 1942 se sinucide împreună cu Lotte (Charlotte Elisabeth Altmann), a doua sa sotie, în localitatea Petrópolis, aproape de Rio de Janeiro.



047 Stefan Zweig - Jucătorul de şah (1)