Grigore Alexandrescu

Memorial de călătorie


După o preumblare de o lună şi jumătate, mă întorsesem în Bucureşti, loc obişnuit al rezidenţei mele. N-apucasem încă să mă scutur bine de praf, când îmi aruncai ochii pe o scrisoare sosită de la Iaşi, în lipsă-mi. Amicul ce mi-o adresa, informat de mai-nainte de voiajul nostru, îşi arăta părerea de rău că n-a putut să ne însoţească şi sfârşea zicând că se mângâie cu ideea că literatura noastră se va îmbogăţi cu vreo producţie vrednică de...
Neînţelegând tocmai bine spiritul celor din urmă fraze, convocai îndată consiliul meu obişnuit, care se compunea de mine şi de Ioan Ghica, tovarăşul călător şi statornic părtaş al întâmplărilor bune sau rele. Aici citii menţionata scrisoare şi cerui opinia Adunării; toţi, afară de mine, îmi răspunseră astfel: "Înţelesul scrisorii este că tu trebuie să descrii tot ce ai văzut pe la locurile pe unde ai umblat." O asemenea opinie din partea consilierilor în judecata cărora am multă încredere făcu să-mi cază hârtia din mână. Ideea de a face o carte sau o broşură mă umplu de fiori, necunoscute oamenilor fericiţi care n-au căzut niciodată în ispită de a se numi autori, ca să ia un rang pe poliţele librarilor; căci fiecare autor ce se tipăreţte, o dată sau de două ori, şi face a se vorbi de dânsul, parcă ar lua o îndatorire către public, şi fiecine se crede în drept a-i cere socoteală de întrebuinţarea timpului, când el, ce ar putea să facă la mulţi aceeaşi întrebare, n-are curajul nici a deschide gura, fiind sigur că ar auzi drept răspuns că scrisul nu este treaba lor. Dar ca să mă întorc de unde plecasem, ideea de a face o carte mă umplu de fiori: sperând însă că judecătorii se vor fi înşelat, ca nişte muritori ce sunt, mă aruncai într-un fiacar şi ieşii pe uliţă.
Aceasta era la 30 august 1842, zi şi seară în care toată suflarea era datoare să se bucure: toate cunoştinţele ce întâlneam îmi strigau de departe: "— A! te ai întors de la mănăstiri. — Acum să mai vezi! O să viu să-mi arăţi ce ai lucrat pe acolo." În sfârşit, zării pe I. Văcărescu, care, amestecat în mulţimea ce privea cu gurile căscate o păcătoasă luminaţie, părea a alerga după vreun vers pierdut sau după vreo copiliţă de 16 anişori.
El asemenea mă opri şi-mi ceru să vază versurile ce nu le făcusem. Atunci în credinţa că amicii mei aveau dreptate şi că sunt negreşit osândit să descriu voiajul nostru, mă întorsei acasă, sigur că luminaţia îşi poate urma cursul fără de mine.
Apoi se întâmplase să fiu şi cam supărat în seara aceea, şi-mi era teamă să nu mă vază astfel jandarmii poliţiei, care păzeau pe uliţe, şi să socotească cu greşeală că sunt om îndărătnic, care nu se bucură de fericirea publică; jandarmii au pentru mine nişte fiori deosebite, care îmi aduc aminte că am primit odată vizita unui comisar şi unui căpitan de dorobanţi şchiop, care venea cu multă plecăciune să-mi ceară hârtiile, ca să vază ce am scris, fiind mari amatori de literatură; şi de atunci vederea unui om al poliţiei îmi face impresia unei omizi ce ar cădea pe mine, adică dezgust şi cutremur.
Acasă mă gândii serios la datoria ce îmi dovediseră că am; dar că să înşel speranţa unora care aşteptau versuri, ca să evit bănuielile altora, care nu prea cred adevărurile poeziei (cu toate că proza este asemenea de minciunoasă, cu osebire numai că minciunile celei dintâi mângâie inima şi înalţă sufletul, iar ale celei din urmă sunt amare şi păgubitoare), mă hotărâi în fine să scriu voiajul meu în limbajul dlui Jourdain, şi începui astfel.
Din copilăria mea auzeam vorbindu-se de mănăstirile de peste Olt, de poziţia lor, de munţi înalţi, de peşteri minunate, şi simţeam un fel de ruşine că nu le cunoşteam, eu care cunosc cu osebire toate uliţele şi mahalalele capitalei. Aşa găsind pe Ioan Ghica cu aceeaşi dorinţă, hotărârăm să facem împreună o expediţieune, el cu un cuget de ştiinţă, iar eu ca simplu privitor al naturii sălbatice şi admirator al eroilor care au zidit acele sfinte locaşuri.
Până a nu pleca, am găsit de cuviinţă să ne înarmăm cu ceva recomandaţii, neapărat trebuincioase ca să călătorească cineva în ţară la noi, şi ne-am adresat pentru aceasta la dl V., de a căruia bunăvoinţă ne credeam siguri; se poate înţelege însă mirarea noastră, când el ne răspunse că trebuie mai întâi să ceară voie de mai sus, căci suntem cam bănuiţi şi poate să nu fie plăcută întreprinderea noastră. Dându-ne cu aceasta să înţelegem că aveam de gând să complotăm vreo răscoală cu paşnicii locuitori ai oltarilor. Ne-am mirat îndestul de o reputaţie uzurpată, care am dobândit-o fără să o căutăm, şi aceasta ne-a făcut să gândim că dacă libertatea presei ar fi fost ceva mai întinsă, noi am fi putut, fără a atinge guvernul, nici religia, nici morala, să demascăm pe acei care inventează asemenea calomnii, ce interes găsesc în ele, cât de vătămător e soiul acesta de oameni, ce deosebire există între breasla spionilor şi calomniatorilor neruşinaţi, dintre care cei dintâi se mărginesc a repeta ceea ce aud, şi cum un guvern care îşi cunoaşte interesul şi consultă opinia publică trebuie să trateze pe cei dintâi; dar pentru că lucrurile mergeau altfel, aceste reflecţii le-am păstrat pentru noi.
Aşa, iubite cititor, fără să mai aşteptăm dezlegarea, ce putea să nu vie, iată-ne într-o frumoasă trăsură (caleaşcă care nu era a noastră), alergând pe drumul cel mare al poştii, traşi sau mai bine târâiţi de opt cai ce aveau multă greutate să se târască singuri. Ar fi de prisos să vorbesc de starea poştiilor: căci prea puţini sunt care să nu ştie de câte ori se deznod ştreangurile, "de câte ori se rup hamurile" şi câţi cai rămân pe drum de la o poştă până la alta; întru aceasta nu ni s-a întâmplat nimic mai neobişnuit decât altora; dar tăcând despre lucrurile obişnuite, nu mă pot opri de a spune în treacăt câteva amănunte care ne-au interesat.
Căpitanul de la a 2-a poştă, numită Baciul, pe drumul Slatinei, era un om foarte glumeţ; el avea vreo zece câini de o grăsime nepilduită, care ne-au primit cu lătrături vrednice de câinii cei mai vestiţi în istorie. Contrastul grăsimii lor cu slăbiciunea cailor, din care aduseserăm cu noi numai cinci, ne făcu să întrebăm pricina, căci bănuiam că poate căpitanul, abuzând de puterea sa, împarte la câini nutrimentul ce se cuvine cailor; dar el, înţelegând cugetarea noastră, intră în odaie fără să răspunză, şi ieşi îndată încărcat cu o condică: "Cât pentru câini, zise, ştiţi dv. că nu mănâncă fân; aşa mă puteţi crede că i-am îngrăşat eu şi călătorii ce trec pe aici; iară pentru cai am făcut mai deunăzi un raport la casă, arătând starea lor şi cerând adăugire la hrană: iată răspunsul ce am primit". Atunci ne citi un ordin al casei, în care îl dojenea straşnic pentru cererea lui şi îi poruncea să nu mai dea crezământ la minciunile surugiilor, care se silesc să-i dovedească pentru interesul lor că sunt caii slabi. "Neputând îmbunătăţi starea cailor, urmă căpitanul, mă silesc să îmbunătăţesc pe a mea şi a câinilor." Şi adevărat, după rotujimea obrazului său, putea judeca cineva că a doscoperit pentru aceasta cel mai bun metod. Aşa, mulţumiţi de conversaţia lui, îi poftirăm sănătate şi plecarăm.
Era cinci ore după-amiază; abia avuserăm timp să ajungem la poştia de la Talpa, unde hotărârăm să petrecem noaptea; coborân- du-ne din trăsură, văzurăm două arcuri de triumf care decorau cele două intrări ale poştii. Această vedere într-un loc ce poartă un nume faimos, scris cu sângele a două naţii puternice, întoarse gândul meu spre timpii trecuţi; îmi închipuiam că sunt în lagărul viteazului împărat care a spălat ruşinea armelor romaneşti, şi aşteptam să văz acvila taberei fluturând înaintea triumfătorului.
Dar iluziunea nu ţinu mult, căci locuitorii poştii, care n-auziseră niciodată vorbind de daci sau de romani, îmi spuseră că acele arcuri s-au făcut de curând pentru o onor. persoană ministru de Interne, care în adevăr n-a triumfat în contra nimului, dar a bătut pe mulţi surugii, trecând pe acolo, lucru ce făcea totuna după părerea lor. Înşelaţi în iluziile noastre, căutarăm un loc unde să ne putem despăgubi cu somnul; un umbrar sub care se odihnise strălucita persoană ne servi spre aceasta. Ne flatam cu speranţa că sub un asemenea acoperiş ne vom odihni mai bine decât am merita; dar aci încă o amăgire: avurăm curând prilejul să ne încredinţăm că cei mari dorm adesea pe ghimpi; lighioane de purici ne-au muncit toată noaptea: socoteam că Decebal şi oştirea lui, ce credea la metemsicoz, au înviat negreşit sub forma acelor insecte, ca să ne pedepsească, căci nu puteam crede că cercam aceasta din partea armatei lui Traian, care n-ar fi avut nici un interes să-şi facă o glumă din repaosul nostru, pedepsind fără milostivire pe nevinovaţii şi debilii săi strănepoţi.
A doua zi, foarte de dimineaţă, ne grăbirăm a închina arcurile de triumf geniurilor ce triumfaseră de pielea noastră şi a pleca cu repeziciune, fără măcar a întoarce ochii spre locul de osândă. Pe la amiază sosirăm la Slatina, oraş vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am văzut vreodată. Risipit pe coastele dealurilor ce îl înconjoară, oraşul înfăţişează o vedere împestriţată, şi poate mulţumi privit de departe; însă cele mai multe case, după poziţiunea lor, sunt un fel de baterii care trebuie să le iei cu asalt, în pericol de a-ţi frânge gâtul, dacă din întâmplare vei avea acolo vreun amic pe care să doreşti a-l vedea.
Pe la anul 1530 trăia în acest oraş un boier, anume Vintilă, ce ocupa postul de jude sau de judecător, după cum se zicea în idioma părinţilor noştri. Simţămintele lui religioase şi patriotice erau în genere cunoscute, căci nu era sărbătoare să lipsească el de la biserică, şi nu era ocaziune în care să nu declame împotriva tiranilor lui Moise I. După moartea acestui din urmă, şi după luptele interne din Transilvania. "Tiraniile" de care vorbeşte Alexandrescu sunt uciderile de boieri din partida potrivnică domnitorului. Este la rândul lui ucis în lupta de la Viişoara de o armată turcească, adusă de boieri împreună cu un nou domnitor, Vlad "Înecatul", care se sfârşi în undele Dâmboviţei, alegătorii prinţilor, ca să înceteze neunirea ce domnea între ei, deteră tronul acelui boier din Slatina, şi Vintilă I fu unul din domnii cei mai tirani şi vărsători de sânge.
În scurtul timp ce zăbovirăm acolo până să ne aducă caii, văzurăm pe noul prefect, care trecea în judeţ, ocolit de o ceată întreagă de dorobanţi. Tistul sau şeful lor venea, în urma trăsurii, ţinând deasupra capului şi înfăţişând fără ruşine orăşenilor vederea unei mobile misterioase, ce da tuturor să înţeleagă că dl cârmuitor este supus la slăbiciuni care îl apuc adeseori în mijlocul târgului. Acum era aproape de România Mică. Această parte a ţării e cea mai bogată în suvenire istorice: mănăstirile ei, pădurile, munţii, râurile ce o adapă, toate poartă un caracter de sălbăticiune şi de mărire; cântecele haiducilor, tradiţiile populare, costumul pitoresc al pandurilor, toate arată un popor născut pentru arme şi demn de a le purta. Valoroşii Buzeşti, nobili cavaleri ai patriei şi ai libertăţii, preotul Farcaş, general al românilor, bătrânul Manta, banul Craiovei, spaima tătarilor şi amicul lui Mihai Viteazul, şi însuşi acel Mihai, fala oştirilor şi eroul creştinătăţii, sunt fii ai acestui pământ.
Impacienţi dar de a vizita teatrul atâtor întâmplări mari, a vedea locul naşterii atâtor bărbaţi demni de comemorare, ne pornirăm curând de la Slatina şi sosirăm la 7 ore pe marginea Oltului, care în acel loc este de o lăţime ca la 200 picioare. Aci până să tragă podul, ce se află de ordinar de cealaltă parte, ne ocuparăm privind un măreţ apus. Soarele înconjurat de nori vineţi avea o faţă sângerată şi forma în unde o coloană de aur ce se părea că iese dintr-un vulcan de flăcări. Apoi, când fu aproape a se ascunde, norii rămâşi deasupră-i subţiindu-se şi întinzându-se ca o pânză de păianjeni, îi formară o diademă strălucită de diferite culori. Valurile, cu o şoaptă înecată, se sfărâmau de mal, şi tăcerea misterioasă ce domnea împrejur predispunea sufletul la cugetările melancolice care ne cuprinseră, când după puţin umblet sosirăm la locul numit Drăgăşani, loc cunoscut de iubitorii petrecerilor pentru dealurile lui şi calitatea vinurilor, iar de amicii omenirii nefericite, pentru moartea atâtor atleţi ai libertăţii grecilor.
Noaptea ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul era limpede şi stelele scânteietoare păreau a-şi aţinti cătătura spre câmpul de rezbel. Din când în când, câte unul din acele focuri care călătoresc în spaţiu se desfăcea din tărie, lăsând după dânsul o urmă luminoasă, şi se cobora a vizita batalionul sacru prefăcut în ţărână. A doua zi cercetarăm cu de-amănuntul locul acela: nici o urmă nu arăta că aici a fost începutul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor, şi sângele lor nutreşte semănăturile; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arată locuitorii care au fost martori întâmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ea uneşte sub umbra sa pe turci şi pe creştini, care se odihnesc împreună în liniştea morţii, marele împăciuitor al patimilor şi sfârşit al luptelor omeneşti.
Am auzit pe mulţi condamnând entuziasmul unui istoric, care pune batalionul de la Drăgăşani în aceeaşi linie cu batalionul tebenilor, sparţiaţilor de la Termopile şi garda împărătească de la Waterloo. Cu toate acestea sunt de părerea lui: trebuie să facă cineva o comparaţie relativă; trebuie să judece că o mică oştire rău armată, străină de tot felul de tactică, şi având a se lupta în contra unei mulţimi de zece ori mai mare, e tot atât de demnă de laudă ca şi oastea acelei faimoase batalioane care, în fine, n-au făcut alta decât a muri până la unul, ca şi cei de la Drăgăşani.
Grecia le este datoare onoarea întreprinderii; cele din urmă strigări ale lor au mişcat munţii Epirului şi inima lui Boţari şi au făcut să nască soldaţi din fiecare stâncă. Dar oamenii înţeleg anevoie şi râd bucuros de întreprinderi al cărora sfârşit li se pare himeric: numai spiritul libertăţii urmează un punct luminos prin mulţimea anevoinţelor: numai el singur inspiră curajul a semăna fără a culege; şi acei care mor pentru libertatea unei naţiuni sunt demni a trăi în memoria naţiunilor.
Puţin mai-nainte de valea unde odihnesc jertfele oamenilor, pe marginea unui pod, ne oprirăm la vederea unei jertfe a naturii sau mai bine a întâmplării: acesta era un copil ca de zece ani, născut fără mâini; mila ce el inspira era amestecată de groază: în locul umărului drept avea un deget de forma degetului cel mare al mâinii, şi se slujea de dânsul cu o iuţeală deosebită. Îi aruncarăm un sfanţ, care îl luă cu gura; apoi plecându-şi puţin capul, îl aruncă după deget; întinzând piciorul, apucă pâinea ce îi deterăm şi fără cea mai mică greutate o aduse la gură. În poziţia ce avea atunci şi după furia cu care muşca din pâine, semăna mai mult o fiară sălbatică sau o pasăre carnivoră, decât fiinţă cuvân- tătoare. În staturi unde mijloacele iert a avea instituturi pentru asemenea oameni nedreptăţiţi de natură, acest nenorocit şi-ar ţine viaţa învăţând vreun meşteşug potrivit facultăţilor ce îi mai rămân; dar acolo unde se afla, era pericol a muri de foame şi de frig, dacă sătenii dimprejur nu ar fi îngrijit de hrana lui.
În aceeaşi zi sosirăm la Ocnele-mari, unde fuseserăm primiţi şi trataţi ca nişte mari prinţi, mulţumită dlui Otteteleşeanu, care ţine acele ocne şi cu care uitasem să spui că veniserăm până acolo. Două zile am întrebuinţat a vizita locurile şi munţii dimprejur: pe vârful lor se văd două mici schituri: unul făcut de spătarul Mihai Cantacuzino şi numit Titireci, spre mulţumire că în timpul fugii sale în Transilvania, pe la 1677, s-a ascuns câteva zile în acele păduri şi a scăpat de sateliţii ce Duca-vodă pornise după dânsul, şi pentru că luaseră sfârşit nenorocirile familiei sale; iar celălalt schit, mult mai nou, s-a clădit de un călugăr al căruia nume nu l-am găsit.
Ioan Ghica, încântat atât de maniera cât şi de frumuseţea cămărăşiţei, i-a făcut pe ascuns portretul. E de prisos să laud talentul pictorului; vă spui numai că, după ce mi-a arătat portretul, zicându-mi că este femeia cămăraşului, pe care o vedeam în tot ceasul, m-am încredinţat că amicul meu este un mare politic, un bun matematic, un bun mineralog, în sfârşit că este orice alt afară de pictor.
După aceasta, ca să nu lăsăm nimic nevăzut, ne coborârăm în ocnă, care e de o adâncime ca de 30 stânjeni; se auzise că guvernul avea de gând să ne-o dea drept lăcaş, cu prilejul unui complot himeric, şi îmi aduc aminte că această idee era atât de întemeiată, încât mulţi care nu mă văzuseră pe afară se mirau când mă întâlneau, şi în mirarea lor aveau un aer care părea a zice: "Ce păcat că nu sunteţi acolo!" Aşa nu vrurăm să pierdem ocazia de a face cunoştinţa unei mine atât de tristă pentru cei care o locuiesc şi atât de profitabilă pentru dl Otteteleşeanu, care o exploată.
După aceasta ne adunarăm în formă de tribunal ca să cercetăm reclamaţia unui ciobănaş care se plângea că l-a lăsat femeia sa; făcând toate protestaţiile de buna sa purtare în timpul unei scurte căsătorii, conchidea zicând că trebuie să se îndatoreze femeia a veni să locuiască cu dânsul. "Dar ce vină îţi găseşte?" îl întrebarăm. "Nici o vină alta decât că nu mai va şi că s-a împlinit sorocul" "Dar ce soroc?" "Pentru că, să vedeţi d-voastră, noi ne luaserăm cu învoială să trăim împreună doi ani, şi, de ne-o plăcea, să mai trăim; acum, pentru că ei nu-i mai place, zice că s-a împlinit sorocu, dar eu ştiu bine că mai este o lună, şi am făcut cu dânsa cheltuieli de care trebuie să mă despăgubesc." — "Preotului care v-a cununat spusu-i-aţi învoiala?" — "Ba nu, pentru că, să vedeţi dv., nu ne-a cununat nici un preot, numai după ce am făcut vorba între noi Ilinca s-a mutat acasă la mine".
O asemenea demoralizaţie sau furialism în mijlocul munţilor şi la oameni care n-au nici o idee de Fourier, ne-a făcut să ne gândim mult la starea civilizaţiei noastre; dar aceasta nu fu singura distracţie ce avurăm acolo. Între micii funcţionari ce veniră să se închine înaintea dlui O., era unul îmbrăcat boiereşte, şi după aerul său de mândrie părea a se socoti mai presus decât toţi ceilalţi; întrebând despre dânsul, aflarăm că se numeşte banul Nicolaie, şi că mândria lui nu este neîntemeiată, căci este, sau a fost aproape să fie ban mare; împrejurarea urmează astfel: el avea amiciţie cu un beilicciu turc; protectorul acestui turc, ajutat de desele revoluţii ale saraiului, devenit vizir, şi protejatul mare hasnatar; atunci Nicolae al nostru, mergând cu unt şi cu miere la Constanti- nopol, rugă pe amicul său să facă ceva pentru dânsul, şi acesta îl recomandă bucuros marelui vizir. Nicolae dar se învrednici a săruta poala acelui înalt funcţionar, care, în consideraţia favori- tului său, îl întrebă ce post este mai mare în ţară. "Domn", răspunse Nicolae. "Ştiu, zise vizirul, dar domn nu pot să te fac, căci cel de acum este sprijijnit de mai multe puteri; spune-mi însă după domn cine este mai mare la voi?" "Mitropolitul" "Mitropolit să fii, bre!" "Să mă ierţi, înălţimea-ta, dar acesta este un rang bisericesc şi trebuie să fie cineva călugăr şi să treacă prin toate treptele; apoi să fie consacrat de patriarh." "Nu strică nimic; trimit eu la patriarh să le facă toate acestea într-o zi." "Dar aceasta ar fi împotriva religiei noastre." "Spune dar rangul mirenesc cel mai mare." "Acest rang este ban." "Ei bine: ban să fii!" Atunci porunci de aduseră un caftan de postav roşu cu care îmbrăcă pe Nicolae; apoi îi dete o scrisoare de recomandaţie către prinţul Caragea. Sosind în Bucureşti, N. aduse scrisoarea la prinţul, care, după citirea ei prin dragoman, îi propuse să-l facă serdar şi vătaf de plai, dar el răspunse că nu poate primi nimic mai jos de banie. În zadar i-au dat să înţeleagă că aceasta este împotriva legilor ţării, că e peste putinţă. Nicolae nu se îndupleca. Aşa, domnul supărându-se, ordonă să-l aşeze într-o căruţă de poştă, şi îl porni la o mănăstire; iar vizirul îi răspunse că recomandatul său este un hain şi nemulţumitor către Înalta Poartă, pentru care s-a şi pedepsit.
Sunt 190 de ani de când, într-o seară de toamnă ploioasă şi friguroasă, trei călăreţi urmaţi fiecare de câte o slugă intrau în strâmtoarea acestor stânci: pătrunşi de ploaie până la oase, şi sfâşiind cu pintenii coastele obosiţilor armăsari, ei aruncau în urmă-le căutături speriate, se păreau a fugi de o mare primejdie. Sosind la locul unde este azi mina, o luară în stânga pe muchie şi se înfundară în desimea cea mai întunecată a pădurii. "Să ne oprim aici, zise unul dintr-înşii care se părea mai în vârstă, caii nu sunt în stare să ne mai ducă, al meu a căzut detot; apoi pe ăst întuneric, necunoscând bine drumurile, poate să cădem în vreo prăpastie." "Prea bine, răspunse cel mai june, eu însă nu sunt liniştit până nu vom pune piciorul pe hotarul Transilvaniei; îmi e teamă în tot minutul să n-auz umbletul sateliţilor lui Duca, dar în sfârşit nu putem face altfel." Atunci descălecaseră toţi şi legând caii de copaci se trântiră pe iarbă, cu capetele rezemate de buturugi şi înfăşuraţi în ghebele ce le slujeau de mantale. "E frig aici", zise cel mai june. "Şi căpătâiul meu nu e nicidecum moale", adăugă cel de al doilea. "Căpătâiul tău, Matei, este mai moale decât acela ce îl avu la Znagov nenorocitul nostru tată răspunse cel mai mare şi ţie, Gheorghe, trebuie să-ţi fie mult mai cald decât în temniţa lui Gr. Ghica, sau în aceea care ne pregătea câinele de Duca. În adevăr, fraţilor, când mă gândesc la relele ce a suferit familia noastră pe nedreptate, îmi vine să crez că este o ursită care goneşte neîncetat pe unele familii." "Asta poate să fie, zise Matei, dar când vei cerceta mai de aproape, găseşti că unele le păţim pe dreptate; tatăl nostru, care a fost om bun şi drept, a făcut ţării un rău cum nu putea cel mai mare vrăjmaş: i-a dat un domn care a lăsat-o în sapă de lemn; care a intrigat chiar împotriva tată-său şi l-a defăimat ca să-l scoată din domnie, şi care a plătit făcătorului său de bine cu moarte. Fratele nostru Drăghici mijloci asemenea pentru un alt tâlhar, şi plata îi fu tot aceeaşi; în sfârşit, nelegiuitul Duca este dator domnia iar unuia din familia noastră, şi de aceea noi acum fugim în ţări străine şi ne ascundem în pustietăţi ca nişte făcători-de-rele." În astfel de convorbire petrecură acei trei oameni o noapte tulburată, deschizând urechea la orice zgomot şi ascultând cu bătaie de inimă şoapta vântului printre frunze.
Încă nu se luminase de ziuă şi ei erau călări pe potecile cele mai ascunse ale munţilor. Norocirea îi ajută astă dată şi ajunseră la hotar, de unde intrară în Transilvania. După câtva timp, soarta familiei lor şi a ţării luă o faţă zâmbitoare, sub domnia lui Şerban II, şi spătarul Mihai Cantacozino, ce se întoarse cu fraţii săi, zidi schitul Titireci, în locul unde au petrecut noaptea în vremea nevoiei.
După o şedere de două zile într-un loc unde ne aflam foarte bine, şi unde am fi putut zăbovi mai mult, plecarăm într-un după-prânz, şi petrecând noaptea în oraşul Râmnicul-Vâlcea, a doua zi ne pornirăm la mănăstiri, după ce ne luarăm adio de la dl Otteteleşeanu, cu care veniserăm până acolo, de la caleaşca d-sale, de la dulceţile d-sale, în fine, de la toate bunurile care fac viaţa materială, pentru care făcuserăm un drum de ocol, ce trebuie să fi obosit pe cititor mai mult decât pe noi.