Costache Conachi

S-a născut în comuna Ţigăneşti din judeţul Galaţi, în 14 octombrie 1777. Era descendentul al unei familii de boieri fanarioţi. A ocupat înalte funcţii dregătoreşti în Moldova. Paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani venit şi încuscrit cu mai multe din familiile cele mari". Mai târziu, istoricul şi academicianul Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeşi din satul Ştiboreni, judeţul Vaslui, cu origini din vremea lui Ştefăniţă Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ştefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeşească". A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca şi franceza.
Mare boier şi mare proprietar, a fost o figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului; a făcut un proiect de reformă a învăţămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere Unirea Principatelor.

Costache Conachi şi-a început activitatea prin efectuarea de "lucrări pentru hotărnicie" la proprietăţile de terenuri; a continuat cu această activitate până la retragerea din cauza vârstei şi a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer hotarnic al timpului din Moldova. Alte funcţii deţinute de-a lungul timpului: comis(martie 1803); Ispravnic al ţinutului Tecuci (august 1806); Staroste al ţinutului Putna (noiembrie 1809); Agă al târgului Iaşi (după noiembrie 1813 ); Ispravnic al ţinutului Tecuci (1815); Vornic al obştii la Iaşi (1816); Vornic al poliţiei (ianuarie 1817); Mare vornic (înainte de iunie 1820); Mare postelnic (preşedinte al Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823); Mare vornic (1824); Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828); Mare logofăt (februarie 1829); Membru în comisia moldoveană de patru membri pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830).

Pavel Kiselev i-a acordat Ordinul Sf. Vladimir cl. III, pentru contribuţia sa la lucrările de redactare. Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la Sf. Spiridon şi continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mănăstirilor moldovene închinate Sf. Mormânt (1837).

Opera sa nu a fost preţuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu şi Iorga bătîndu-şi joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreştilor. Dotat cu simţul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinşi de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin fiinţe care se ceartă şi se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumeţe, din care nu lipsesc răpirile, săgeţile, otrăvirile etc.
Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul şi tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai puţin valoroasă este poezia văicăreaţă („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deşi ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri şi tălmăciri 1856) îmbină inspiraţia anacreontică, în maniera poeziei galante aparţinând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului.
Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniţă Sandu Sturdza şi către mitropolitul Veniamin Costache conţin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române şi ale emancipării culturale a ţării.
A făcut şi unele traduceri din literatura franceză.


Nume

Mă duc, stăpână, de-acum şi nu ştiu de-oi mai veni.
Ah, ascultă, să-ţi grăiesc, până n-apuc a muri
Răbdare îţi zic să faci şi răbdând să nu urăşti,
Inima care ţi-am dat numai tu s-o stăpâneşti.
Ori în ce stare voi fi, să ştiu că m-or îngropa
Amanet cu viaţa mea numai la dragostea ta.
Rob desăvârşit al tău fiind dat prin giurământ,
A mă preface nu-i chip până ce-oi intra-n pământ.


Ce este nurul

Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,
Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,
Tu ce ţâi împărăţia într-un cuprins de obraz
Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz,
Cu duhul şi cu sâmţârea pururea într-aripat,
Dai fiinţă la fiinţa în care eşti răvărsat.
Întocmai şi mai mult încă decât fierul la magnit
Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit.
Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la sâmţâre, nici porneşte la-ndrăgit.
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,
Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.
Ochii ce te au pre tine cu sâmţârile grăind
Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.
Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri
Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.
Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.


Omule, slabă fiinţă...

Omule, slabă fiinţă şi la patimi cu plecare,
Unde ţi-i înţelepciunea, unde ţi-i mintea cea mare?...
De te 'nalţi şi sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsuri pămînt şi ceruri şi pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că eşti ţărna, pe care o poartă vuitul...
Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îţi sapi mormîntul!
Pururea ţie stăpâne, pururea duc şi te poartă;
Ele sînt în toată vremea a vieţei tale soartă.
Ce poate înţelepciunea, ce poate şi biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii şi 'napoi şi 'nainte?
Şi se 'ncape biruinţă sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Şi se 'ncape vr'o mărime, când fiinţa pătimesce,
Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...


Răspunsul unei scrisori

Am cetit, iubite frate, mărturisirile tale
Şi le crez că-s strecurate chiar din simţire de jale;
Nu-mi rămâne îndoială că ţi-au adus oţărire
Politica cea vicleană ce au toţi grecii din fire,
Şi fănarul care arde seul topit cu cruzime,
Şi nevinovatul sânge al zimbrului cu prostime...
După acestea urmează şi a gustului schimbare;
Din curtezan cu mândrie, calic rob cu fală mare,
Să te faci plugar de ţară, sămbrăluit cu prostimea,
Şi să guşti viaţa cea dulce ce nu are isteţimea!
Vei vide, dragă tovarăş, că - pe brazda ce răneşte
Fierul plugului cu huiet, - prostul care cornăreşte,
Sudori varsă şi se luptă fără de nici o cruţare,
Ca să ducă frupt de sânge crocodililor din mare...
Ş-ăi veni la cunoştinţă ca să crezi că cu dreptate
Iscălitul versuieşte... şi zice, şi face toate.


Visul amoriului

Gîndul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit
Şi de sînt la închisoare de tine nu-s despărţit.
Sufletul mei îi acolo unde şi tu lăcuieşti,
Şi inima ce să bate, căci pe lîngă ea lipsăşti,
Altă nimic nu doreşte decît ceasul fericit,
Întru carele să sîmptă că de dînsul te-ai lipit.
Ah, Doamne, ce năcaz mare a iubi ş-a fi închis,
Dar ce ameţeală-i asta de care mă văz cuprins ?
Au întunecat văzduhul, ochii mi-au painjănit,
Am rămas uimit pe gînduri, nu mă lăsaţi, că-s perit !
Iată, o femeie vine, cu veşmînt preastrălucit,
Chiar ca soarele cînd iese, vara, despre răsărit.
Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
Şi clătindu-mă pe-ncetul, după ce m-au deşteptat,
Printr-o dulce sărutare îmi zice : „Ce-ai leşinat ?
Eu sînt sîmţîrea aceea prin care s-au osăbit
Omul dintre dobitoace de cînt lumea s-au zidit.
Ştiu că inima ţi-i dată în robie de curînd
Şi că n-ai altă putere decît să iubeşti din gînd
Şi că pătimeşti de moarte, căci te afli depărtat
De lumina vieţii tale, la care te-ai închinat.
Dar şi sufletul tău cere ca să cunoşti pre amori
De este de fericire sau de este-omorîtori.
Trezăşte-te, dar, şi vino după mine cătinel
Şi scrie spre pomenire orice-ai vedea la el.”
M-am priimit şi îndată aflîndu-mă-ntr-aripat
Deîmpreună cu dînsa spre răsărit am zburat.
Într-acea călătorie vedeam mii de năluciri
Şi mă temeam fiind toate în deosăbite firi.
„Tînărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios,
Căci descoperirea asta a să-ţi fie de folos.
Vei cunoaşte ce-i amoriul şi-i învăţa a iubi,
Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poţi trăi.
Pîcla ce vezi cu negreaţă îs căil' amurezăşti
Şi nălucir' arată părerile omeneşti.
Ele sînt deosăbite, căci şi gustul omenesc
Să preface după voie patimilor ce-l găsăsc.
Dar să ştii că nu-i departe grădina în care stau
Toate darurile firii cîte femeile au.
Ş-acolo, dac-om ajunge, trebuie să hotărăşti
Să-ţi alegi numai o floare şi să te statorniceşti.
Tînărule, fii cu suflet, căci iată că am sosit.”
„Nu mă lăsa la peire, stăpîna mea, am răcnit.
Ah, ce foc, ce năcaz mare în inimă mi-au întrat,
Ce grădina minunată în lumea asta s-au dat !
Ce flori pline de dulceaţă aici au răsărit,
Ah, mirosul lor răvarsă un foc care m-au rănit !
Dă-mi voie s-alerg la ele şi-n braţă să le adun,
Să-mi fac un mănunchi de toate şi la sînul meu să-l pun.”
„Tînărule fără minte, căci nu ştii încă ce cei,
Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei.
Dar alege-ţi dintre ele, orişicare ţi-a plăcea,
Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.”
„Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin,
Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin.
M-oi năcăji a o scoate cu orişice fel de năcaz,
Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz.”
„Du-te dar de-o dobîndeşte, mi-au zis făr-a zăbovi,
Dar să nu gîndeşti că-i rupe-o şi că-i mai putea trăi.”
Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
Dar plecîndu-mă spre dînsa, mirosul m-au îmbătat.
Am ameţît şi îndată orizontul s-o-nnegrit
Şi podoabele grădinii din ochii mei au lipsît.
În întuneric de noapte lumina s-au prefăcut
Şi orişice bucurie de la mine s-au perdut.
Sîmţam un foc că mă arde pretutindenea supt sîn
Şi o mică uşurare aveam numai din suspin.
Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au ivit
Şi făr-a şti ce-i pricina jale şi dor m-au lovit.
Un chip pururea la ochi-mi s-arătă împodobit
Cu atîta frumusăţă, încît nu-s de povestit.
Plîngeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta,
Căci sfînta dumnezăoaie zburasă şi nu era.
Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urît,
C-o luminiţă în mînă dinainte-mi au ieşit.
Tremurînd cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit.
„Eu sunt temutul ce are tot omul la îndrăgit,
Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor'
Prietenă necredinţa şi tovarăş am pre dor.
Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.”
I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
Mă tîrîiam di pi dînsul ca o piatră fără glas,
Ah, dar cine poate spune năcazurile ce-am tras !
Prin prăpăstii, munţi şi dealuri, ostenit călătoream.
Şi pe drumuri neumblate pururea ne învîrteam.
Mă rătăcisăm cu totul, nu ştiam unde mai sînt
Şi mi se părea tot locul pentru mine un mormînt,
N-aveam cale hotărîtă, vînturile ne purta
Şi-ntr-o parte şi într-alta şi nu mai puteam scăpa.
Şi de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit,
Numai cît mergeam acolo, să prefăcea în urît.
„Ah, am strigat cătră umbră, stăpînă, nu te-ndura.
Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
Ori, pesămne, eşti dorită ca să mă omori de viu.”
„Dar nu ştii, mi-au zis cu răcnet, că eu sînt un argint viu,
Carele umblu prin suflet şi chinuiesc pre bărbaţi !
Dacă-ţi lipsăşte răbdarea, pe la amori tu ce caţi ?
Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimeşti,
Dar să ştii că nu-i departe fericirea ce goneşti.”
Atîta au putut zice şi îndată s-au deschis
Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins.
Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
Căci aducea răcoreală unui pept înnăduşit.
O bucurie nespusă în mine să răvărsa
Şi zefirii cu dulceaţă spre iubit mă-ntărta.
Atunci văzui cu ochii coborîndu-să din nori
O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
Chiar asemenea cu chipul care mi s-au arătat
Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
Faţa ei era prea albă, ochii săgeţi sloboza,
Sprincenele lungi şi dese drept în inimă rănea.
Sînul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
Statul înalt şi subţire, cu dulci îndoituri,
Guriţa chiar ca mărgeanul şi obrazul numai nuri.
Ah, cine poate să scrie cîte ochii au văzut ?
Şi îndată la picioare cu vaiete am căzut.
„Înaltă împărătească, am strigat cu un suspin,
Viaţa mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin.
Dacă au fost îndestule năcazurile ce am tras,
Priimeşte cu blîndeţă sufletul ce mi-au rămas.”
„Tînărule pătimaşe, mi-au zis cu glas îngeresc,
Să ştii că a ta iubire am voit să ispitesc.
Te-am cunoscut de statornic şi vrednic ca să iubeşti,
Vino dar fără de frică, ca să te şi fericeşti.”
Ş-întinzînd din aripioare, m-au cuprins cu dulce strîns,
Şi zburînd cu răpegiune foc în mine au aprins.
O pară mă cuprinsăse la sînul cel plin de nuri,
Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
„Eu sînt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales
Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
Unde de veci lăcuieşte amoriul cel proslăvit.
Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit
De dragoste, de trufie şi de tot lucrul poftit,
Dar să nu te-nşeli să cauţi la fetele ce-i vedea,
Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea.”
Iată dar că să deşchisă o poartă chiar de robin,
Pîn-în vîrf înfăşurată cu ramuri de frunză de spin.
Doi salcîmi de dinlăuntru cu candelele de flori
Înşira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
Învălit cu trandafirii ce zînele curăţa,
Şi într-alta Afrodita, în braţă cu Chipidon,
Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn.
Un părău de apă vie, ca un şarpe în cujbări,
La umbră sta o mulţîme de fete cu sînul gol,
Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
„Vezi acest norod de zîne, mi-au zis preaiubita mea,
Trecînd cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea,
Sînt din grădina dintăi florile ce ai văzut,
Dar să te fereşti de ele, căci îndată eşti perdut.”
„Ah, mai stă puţin, stăpînă, să le privesc”, am strigat.
„Ba nu, mi-au zis cu mînie, căci aceasta nu-i iertat.”
Şi îndată cu iuţală lăsîndu-mă pre pămînt,
Asămenea precum este şi viforul cel de vînt,
M-au luat pre-a sale braţă într-un aşternut de flori
Unde petreceam o viaţă ce-o doresc de mii de ori.
Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin
Şi sărutam o guriţă rumenă ca un rubin.
Nu pot şti cu hotărîre vremea cît am petrecut,
Dar oricît au fost de multă mie un ceas mi-au părut.
Atunci au sosît şi somnul cu ochii împovăraţi
De o lene-adormitoare cu totul însărcinaţi
Şi vînturînd din aripă îndată am adormit.
Dar ce văd ? ah, vai de mine, mustrările au sosit !
O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
Cu faţa înveninată şi cu veşmîntul cernit.
Îmi zice : „Eu sînt căiala, am venit să te răpăsc
Din braţăle dezmerdării în carele te găsăsc.
Tînărule, vai de tine, că ţi-ai gătit un sfîrşit
Să jeleşti în toată vremea viaţa cît ai isprăvit.
Scoal' şi vino di pi mine, dar încă mai zăboveşti ? !”
Şi răpindu-mă cu grabă din braţăle îngereşti,
M-au aruncat cu mînie în locul cel întristat,
Unde ne aşteaptă moartea cu ferul cel sîngerat.