Toni Morrison

S-a născut în 18 februarie 1931, la Lorain, Ohio având ca părinţi pe George şi Ramah (Willis) Wofford şi fiind al doilea dintre cei patru copii ai familiei. Numele său adevărat este Chloe Ardelia Wofford. Când era copil, Morrison citea mereu; printre autorii ei preferaţi erau Jane Austen şi Lev Tolstoy. Tatăl ei i-a povestit multe poveşti tradiţionale din comunitatea negrilor (această metodă a naraţiunii îşi va face mai târziu loc în scrierile autoarei).
În 1949 Morrison a intrat la Universitatea Howard pentru a studia engleza. Şi-a luat licenţa în engleză la Howard în 1953, apoi masteratul, tot în engleză, la Universitatea Cornell în 1955, pentru care a scris o dizertaţie despre sinucidere în lucrările lui William Faulkner şi Virginia Woolf. După absolvire, a devenit asistent universitar la catedra de limbă engleză la South Texas University din Houston(între 1955-57); apoi s-a întors la Howard pentru a preda limba engleză. A devenit membră a comunităţii de fete Alpha Kappa Alpha.
În 1958 s-a căsătorit cu Harold Morrison, un arhitect jamaican şi coleg la Universitatea Howard. Ei au avut doi copii, Harold şi Slade, dar au divorţat în 1964. După divorţ, Toni s-a mutat în Syracuse, New York, unde a muncit ca editor de texte. Un an şi jumătate mai târziu, ea s-a dus să lucreze, ca editor, la sediul din New York City al Random House.
Ca editor, Toni Morrison a jucat un rol important în promovarea literaturii autorilor de culoare. Ea a editat cărţi ale unor autori ca Toni Cade Bambara, Angela Davis şi Gayl Jones.



Morrison a început să scrie ficţiune în cadrul grupului neoficial de poeţi şi scriitori de la Universitatea Howard, care se întâlneau pentru a discuta ceea ce scriau. Ea a participat la o întâlnire şi a citit o povestire despre o fată, o negresă care dorea să aibă ochi albaştri. Povestirea a evoluat mai târziu, devenind primul ei roman, Cei mai albaştri ochi (1970), pe care l-a scris în timp ce creştea doi copii şi muncea ca profesoară la Howard. În 2000 cartea ei a fost aleasă pe lista de la Oprah's Book Club.
În 1975, romanul ei Sula (1973) a fost nominalizat pentru Premiul National Book. Cel de-al treilea roman al ei, Cântecul lui Solomon (1977), a adus-o în atenţia întregii naţiuni. Cartea a fost un titlu principal pe lista Clubului Cartea lunii, fiind primul roman scris de un autor de culoare care a fost ales de la romanul lui Richard Wright Fiul băştinaş din 1940. Cartea a câştigat Premiul National Book Critics Circle.
În 1987, romanul scris de Morrison Mult iubit a avut foarte mult succes. Când romanul nu a câştigat Premiul National Book şi nici Premiul National Book Critics Circle, un număr de scriitori au protestat împotriva acestei omiteri. La scurt timp după aceea, cartea a câştigat Premiul Pulitzer pentru ficţiune. Mult iubit a fost adaptat în 1998 în filmul Mult iubit (fiim) având ca protagonişti pe Oprah Winfrey şi Danny Glover. Morrison a folosit mai târziu povestea vieţii doamnei Margaret Garner iarăşi într-o operă, Margaret Garner, pe muzica lui Richard Danielpour. În mai 2006, New York Times Book Review a numit cartea Mult iubit ca fiind cel mai bun roman din american publicat în ultimii douăzeci şi cinci de ani.
În 1993 Morrison a câştigat Premiul Nobel pentru literatură, fiind prima femeie de culoare care primit acest premiu.
În 1996 Asociaţia "National Endowment for the Humanities" a ales-o pentru Conferinţa Jefferson, cea mai înaltă onoare a guvernului federal al S.U.A pentru realizări în domeniul ştiinţelor umaniste. Cuvântarea ţinută de Toni Morrison, intitulată "Viitorul timpului: Literatura şi nivelul scăzut al aşteptărilor" a început cu aforismul "Se pare că timpul nu are viitor" şi a prevenit publicul că nu e corect ca istoria să fie folosită în mod greşit pentru micşorarea aşteptărilor în viitor.



Iubire
-fragment-

Picioarele femeilor

Picioarele femeilor sînt desfăcute larg, aşa că eu îmi cînt. Bărbaţii sînt din ce în ce mai nervoşi, dar ştiu că pentru ei se-ntîmplă. Se liniştesc. Să stai deoparte, să nu poţi face nimic altceva decît să te uiţi – este o încercare, dar eu nu scot o vorbă. Oricum, de felul meu sînt o fire potolită. Cînd eram copil, eram considerată respectuoasă; în tinereţe, treceam drept o femeie discretă. Mai tîrziu, se spunea despre mine că posed înţelepciunea maturităţii. În ziua de astăzi, dacă taci, eşti privit ca o ciudăţenie şi marea majoritate a celor de-o rasă cu mine par să fi uitat cît de frumos este să spui mult vorbind puţin. Astăzi, limbile funcţionează cu de la ele putere, fără nici un ajutor din partea minţii. Şi totuşi, mai demult eram în stare să port o discuţie normală şi, dacă se ivea ocazia, ştiam să-mi susţin punctul de vedere cu destulă putere, cît să pun stavilă unui pîntec – sau unui cuţit. Dar acum nu mai sînt, pentru că-n anii şaptezeci, cînd femeile au început să se aşeze călare pe scaunele întoarse cu spatele şi să danseze la televizor scoţîndu-şi în faţă ruşinea, cînd toate revistele au început să publice dosuri şi coapse văzute dintre ele, de parc-atît ar însemna o femeie – mă rog, eu de-atunci am tăcut cu totul. Pînă cînd femeile au acceptat să-şi desfacă picioarele în public, mai existau secrete – unele de păstrat, altele de spus mai departe. Şi-acum?! Nu mai există. La ordinea zilei este ca totul să fie pe faţă, aşa că eu îmi cînt. Vorbele-mi dansează în cap după muzica pe care o am pe buze. Oamenii mai vin pe-aici ca să mănînce crabi, ca să-şi omoare timpul şi parcă nu observă niciodată – sau nu le pasă – că numai ei vorbesc. Eu sînt fundalul, sînt ca muzica din film, care-şi ia elan cînd cei doi amorezi se văd pentru prima oară, sau cînd soţul se plimbă de unul singur pe ţărmul mării, întrebîndu-se în sinea lui dacă l-o fi văzut cineva cînd făcuse ticăloşia de la care nu se putuse abţine. Fredonatul meu le dă curaj oamenilor; îi ajută să-şi pună ordine-n gînduri, ca pe Mildred Pierce, cînd a hotărît că trebuia să meargă ea la puşcărie în locul fiică-sii. Presupun că fredonatul meu, blînd cum e, are şi genul ăsta de influenţă. La fel se întîmplă cu Mood Indigo, cînd o auzi răsunînd pe deasupra valurilor – te poate face să-ţi schimbi felul de-a înota. Nu-i vorbă, că nu te-mpinge să te scufunzi, dar îţi poate stabili ritmul în care să dai din braţe sau te poate păcăli şi face să crezi că eşti şi deştept, şi norocos. Şi-atunci, de ce să nu te duci înot pînă mai departe, şi-ncă puţin – şi mai departe?! Ce treabă ai tu cu adîncurile?! Sînt pe-acolo pe undeva, jos de tot, şi n-au nimic de-a face cu sîngele care-ţi goneşte prin vene la îndemnul diademelor şi-al clapelor de pian, este?! Sigur că eu nu-mi doresc asemenea putere. Fredonatul meu, de cele mai multe ori, e pe muteşte, -n sinea mea, potrivit pentru o femeie bătrînă pe care lumea o face să se simtă prost – e felul ei de-a obiecta faţă de cum evoluează secolul. Faţă de cum se ştiu toate şi nimic nu se înţelege. Poate c-a fost la fel întotdeauna, dar eu numai acum vreo treizeci de ani am realizat că prostituatele, la care toată lumea se uita cu admiraţie pentru cît erau de cinstite, au impus întotdeauna stilul. Sau, mă rog, poate că nu pentru cinste le admirau toţi, cît pentru succesul pe care-l aveau. Chiar şi aşa, călărind scaunele şi dansînd pe jumătate goale la televizor, femeile-astea din anii nouăzeci nu diferă prea mult de femeile respectabile care locuiesc pe-aici, primprejur. Asta-i zonă de coastă, umedă şi cu frică de Dumnezeu, şi nesăbuinţa femeiască e mult prea tare şi-adînc înrădăcinată pentru pantalonii scurţi prea scurţi, pentru şlapi sau pentru aparatele de fotografiat. Dar şi atunci, ca şi acum, cu sau fără chiloţi decenţi pe ele, femeile năbădăioase n-au ştiut niciodată să-şi ascundă nevinovăţia – au păstrat un soi de nădejde ca de rîsu’-plînsu’ că prinţul lor personal era deja pornit la drum către ele. Mai cu seamă cele dure, cu şişu-n mînă şi limba spurcată, sau cele sulemenite bine, cu maşini de două locuri şi cutiuţe doldora de prafuri. Nici măcar cele care-şi poartă cicatricele ca pe nişte medalii de la Preşedinte şi ciorapii rostogoliţi pînă jos, la glezne – nici ele nu pot s-ascundă copilaşul ca un amor, fetiţa drăgălaşă pitulată pe undeva înăuntru, printre coaste, să zicem, sau înapoia inimii. Bineînţeles că toate au cîte o poveste mai mult sau mai puţin tristă – cum li s-a dat prea multă atenţie, sau prea puţină, sau din cea mai rea cu putinţă. Vreo poveste cu tătici ca nişte balauri şi cu bărbaţi lipsiţi de inimă, sau cu mămici rele şi cu prietene care le-au trădat. Fiecare poveste are în ea cîte un monstru care le-a făcut să fie dure, mai degrabă decît curajoase, drept care preferă să-şi desfacă picioarele, şi nu inima, unde stă pus bine copilaşul acela de taină.

Uneori, atît de adîncă e rana, încît nu e suficientă o poveste gen „mai amărît ca mine nu e nimeni”. Atunci, singura soluţie posibilă, singura explicaţie pentru nebunia care se acumulează, care le doboară pe femei şi le face să se urască între ele şi să-şi distrugă copiii, rămîne cine-ştie-ce rău din afară. Oamenii din Susul-Plăjii, de unde sînt eu de fel, vorbeau despre nişte fiinţe cărora le spuneau Momîie-Poliţai – nişte pocitanii cu pălării mari, care ţîşneau parcă din apa oceanului ca să dea iama-n femeile uşuratice şi să-i înghită întregi pe copiii neascultători. Mama mea avusese şi ea de-a face cu fiinţele-alea în copilărie şi oamenii ajunseseră de le visau chiar şi cu ochii deschişi. O vreme dispăruseră, dar apoi se întorseseră, cu pălării noi, parcă şi mai mari – prin anii patruzeci, cînd s-au petrecut pe ţărm cîteva lucruri comentate la modul: „Ia uite-acolo, vezi, ce ţi-am spus io?!” Cum a fost, de pildă, cu femeia aia care se tăvălise prin nisip cu bărbatul vecinei şi chiar a doua zi a lovit-o damblaua la fabrica de conserve, de i s-a învîrtoşat mîna pe cleştele de apucat cutiile – şi n-avea decît douăzeci şi nouă de ani pe vremea aia. Sau altă femeie, care locuia tocmai în Silk şi nici nu voia să ştie de oamenii din Susul-Plăjii – asta ce-a făcut: a luat o lanternă şi un act de vînzare-cumpărare şi le-a ascuns în nisipul de pe plaja din faţa casei lui socru-său, în ideea că trimitea ea vreun bătut-în-cap să le dezgroape în timpul nopţii. Dar amărîta de noră şi-a rupt încheietura mîinii încercînd să le împiedice pe rivalele ei şi Ku-Klux-Klan-ul să pună laba pe hîrtiile pe care le furase. Bineînţeles că nimeni nu putea spune cu mîna pe inimă că văzuse vreun Momîie-Poliţai în timpul nenorocirilor abătute pe capetele acelor femei vinovate, dar eu ştiam că erau prin preajmă şi ştiam şi cum arătau, pentru că-i văzusem în 1942, cînd nişte copii tari de cap se duseseră înot pînă dincolo de frînghia de siguranţă şi se înecaseră. Nici n-apucaseră bine să se ducă la fund, că se şi îngrămădiseră nori de furtună deasupra unei mame care zbiera cît putea şi unor vilegiaturişti ieşiţi la picnic şi rămaşi fără grai; şi-n clipa următoare, norii s-au transformat în mutre rînjite, cu dinţii ca ostreţele gardului, acoperite de pălării cu borurile largi de tot. Unii ziceau că se auzea cum tuna, dar eu jur c-am auzit icnete de bucurie. De-atunci înainte, cît au durat anii cincizeci, s-au tot legănat pe crestele valurilor, şi-au făcut veacul de-a lungul plajelor, gata în orice moment să dea iama la apusul soarelui (cînd, se ştie, pofta e cea mai aprinsă, cînd toţi bulumacii vînează cuiburile şi părinţii neglijenţi se găsesc să moţăie). Sigur că pe cei mai mulţi dintre demoni îi apucă foamea pe la ora cinei – dovadă noi, ăştia. Dar Momîie-Poliţailor le plăcea să se fîţîie şi noaptea, mai ales atunci cînd hotelul era plin de oaspeţi îmbătaţi de muzica de dans, de aerul sărat, sau ispitiţi de apa mării care sclipea la lumina stelelor. Asta se-ntîmpla pe vremea cînd Hotelul şi Complexul Cosey erau cea mai bună şi mai binecunoscută staţiune de vacanţă pentru oamenii de culoare de pe Coasta de Est. Aici venea toată lumea: Lil Green, Fatha Hines, T-Bone Walker, Jimmy Lunceford, Picăturile de Bucurie, plus oaspeţi de departe, tocmai de la New York sau din Michigan, care abia aşteptau s-ajungă la Cosey. Golful Sooker colcăia de ofiţeri secunzi şi de proaspete mămici; de tineri profesori, proprietari de terenuri, doctori şi oameni de afaceri. Oriunde întorceai capul, vedeai copii care fie stăteau călare pe gambele taţilor, fie-şi îngropau unchii pînă la gît în nisip. Bărbaţi şi femei laolaltă jucau crochet sau constituiau echipe de baseball, care nu-şi propuneau decît să nimerească valurile cu mingea. Bunicile vegheau asupra unor termosuri roşii cu mînere albe şi unor coşuri pline cu salată de crab, cu şuncă, pui, chifle din aluat dospit şi checuri însiropate cu lămîie – ah, Doamne! Pe urmă, hodoronc-tronc, în 1958, cu o îndrăzneală de poteră, Momîie-Poliţaii au scos capetele şi dimineaţa. Un cîntăreţ din clarinet şi nevasta lui se înecaseră chiar înainte de micul-dejun. Anvelopa de camion pe care ieşiseră în larg şi care fusese adusă la mal de valuri tîra după ea smocuri smulse dintr-o barbă. Peste tot se făceau presupuneri şi se vorbea în şoaptă că mireasa şi-ar fi făcut de cap chiar în luna de miere, dar faptele în sine erau neclare. Mai mult ca sigur că avusese din plin ocazia. În Complexul lui Cosey, întîlneai mai mulţi bărbaţi neînsuraţi şi arătoşi pe metru pătrat decît oriunde, abstracţie făcînd de Atlanta sau chiar de Chicago. Unii dintre ei veneau acolo pentru muzică, dar majoritatea veneau să danseze pe malul mării cu femeile drăguţe.

(un fragment în traducerea lui Mihnea Gafiţa)