Georges Simenon

S-a născut la 13 februarie 1903, la Liège, în Belgia. În ianuarie 1919, la vârsta de 16 ani, se angajează, la publicaţia „Gazette de Liège“. Pentru articolele sale se documenta în baruri, hoteluri ieftine şi asista la investigaţii ale poliţiei.
Sub pseudonimul „G. Sim.“ a scris peste 150 de articole, care l-au ajutat în conceperea primului său roman, „Au Pont des Arches“, în 1919. L-a publicat în 1921 sub acelaşi pseudonim „G. Sim.“.
Între noiembrie 1919 şi decembrie 1922 i-au apărut peste 800 de povestioare. În tot acest timp, Simenon a luat contact cu viaţa de noapte belgiană: prostituţie, beţie, dezmăţ.
În 1922 s-a mutat la Paris. Imediat a devenit familiar cu oraşul, cu bistrourile, cu restaurantele. Până în 1930, când l-a creat pe faimosul detectiv Maigret, a semnat cu mai multe pseudonime. În 1932, Simenon a călătorit mult, în Africa, Estul Europei, Turcia sau în Uniunea Sovietică.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unii oameni de ştiinţă l-au acuzat pe Simenon că ar fi colaborator al nemţilor. La sfârşitul războiului, scriitorul a fost supus unei anchete pentru că ar fi negociat drepturile de ecranizare ale unor cărţi ale sale cu studiouri germane. În acea perioadă i s-a interzis ca timp de cinci ani să publice vreo carte. Totuşi, Simenon a scris în anii războiului lucrări importante: „Le Testament Donadieu“, „Le Voyageur de la Toussaint“, „Le Cercle des Mahé“. A ţinut o corespondenţă cu André Gide. Între 1945-1955 a locuit în SUA, în diverse state.
În aceşti ani vizita regulat New Yorkul. Simenon s-a întors în Europa după 1955. A locuit întâi în Franţa, apoi s-a stabilit în Elveţia. Georges Simenon a murit în somn din cauze naturale, în anul 1989, la Lausanne.



Maigret şi fantoma

Capitolul 2
DEJUNUL LA MANIERE

S-ar fi zis că omul alesese momentul acesta în scopul
de a obţine un efect teatral. Poate de altminteri, să fi
ascultat la uşă. Cuvântul fantomă abia fusese pronunţat,
când clanţa se mişcă încet, uşa se întredeschise şi un cap
apăru în deschizătură, în timp ce trupul rămânea de
cealaltă parte a uşii.
Obrazul era livid, trăsăturile şterse, pleoapele şi
buzele căzute şi lui Maigret îi trebuiră câteva minute
pentru a înţelege că ceea ce dădea noului venit această
expresie lugubră era lipsa protezei.
― Nu dormi, Paul?
Şi, ca şi când acest lucru mai era necesar, ea îl
prezentă:
― Bărbatul meu, domnule comisar...
Mult mai vârstnic decît ea, bărbatul îşi trăsese peste
pijamaua uzată, un halat violet, oribil.
În uniforma tivită cu aur, îndărătul tejghelei de la
Palace, trebuia să facă impresie, dar aici neras, cu trupul
obosit, cu aerul ursuz al omului care nu-şi găseşte
odihna, arăta în acelaşi timp ridicol şi demn de milă.
Cu o ceaşcă de cafea în mână îl salută vag pe Maigret,
apoi privirea i se fixă asupra perdelei de rips, dincolo de
care, în ploaia care nu se mai oprea, siluete întunecate
continuau să se îngrămădească, în ciuda încercărilor
sergenţilor de stradă de a le îndepărta.
― O să mai ţină mult? gemu el.
I se fura somnul de care avea nevoie, somnul la care
avea dreptul şi după expresia chipului său, s-ar fi zis că el
era adevărata victimă.
― De ce nu iei o pastilă din acelea pe care ţi le-a
prescris doctorul?
― Îmi fac rău la stomac.
Se aşeză într-un colţ să-şi bea cafeaua, cu picioarele
vârâte în papuci de pâslă şi tot restul convorbirii nu mai
deschise gura decât pentru ca să ofteze.
― Aş vrea, doamnă să încercaţi să vă amintiţi daca se
poate clipă cu clipă, tot ce s-a întâmplat începând din
momentul când vi s-a cerut să deschideţi uşa de la
intrare.
De ce s-a căsătorit femeia asta ispititoare cu un bărbat
cu cel puţin douăzeci de ani mai bătrân decît ea, asta nu-l
privea pe el; oricum, atunci fără îndoială că nu-l văzuse
fără proteză.
― Am auzit: "Uşa, vă rog!" Şi glasul pe care l-am recunoscut
a adăugat: "Etajul patru!" Aşa cum v-am mai
spus, am privit maşina, ceasul. E un obicei al meu. Era
ora 2 şi 30. Am întins mâna să apăs pe butonul electric
care deschide uşa. În acelaşi moment am avut impresia
că aud un motor ca şi când o maşină ar fi staţionat, nu în
faţa casei noastre, ci a celei de-alături, un motor care nu
fusese oprit. Mi-am spus chiar că erau probabil Hardsinii
care veneau atunci acasă, o pereche care stă aici alături,
şi care vin adesea acasă la orele mici.
Toate astea ştiţi, n-au durat decât câteva secunde. Am
auzit chiar paşii domnului Lognon pe culoar. După aceea
s-a trântit uşa. Numaidecât, zgomotul motorului a devenit
mai puternic, maşina s-a pus în mişcare şi s-a auzit
primul foc de revolver, apoi al doilea, al treilea...
S-ar fi putut crede că ultimul a fost tras chiar în lojă,
pentru că oblonul s-a zguduit, geamul s-a făcut ţăndări şi
deasupra capului am auzit un zgomot ciudat...
― Maşina a plecat mai departe? Sunteţi sigură că a
fost o maşină?
Soţul femeii îi privea rând pe rând, cu capul plecat,
învârtind linguriţa în ceaşcă.
― Sunt sigură. Strada e în pantă. Când urcă, maşinile
accelerează. Asta de care vorbesc a pornit cu toată viteza
îndreptându-se spre strada Norvins...
― Nu vă amintiţi să fi strigat cineva?
― Nu, întâi am rămas pe loc, pentru că-mi era frică.
Dar femeile ştiţi şi dumneavoastră, trebuie întotdeauna
să ştie, să-şi dea seama. Am aprins lumina, am tras pe
mine halatul şi m-am repezit pe coridor.
― Uşa de la intrare era închisă?
― V-am spus... Am auzit cum a fost trântită. Mi-am
lipit urechea de ea şi n-am auzit decât ploaia. Atunci am
întredeschis uşa şi am văzut trupul, la numai doi metri de
prag.
― În ce direcţie părea să fi pornit, în sus, sau în josul
străzii?
― Părea mai curând s-o fi luat spre strada
Caulaincourt. Nenorocitul îşi ţinea burta cu amândouă
mâinile şi degetele-i şiroiau de sînge. Ochii deschişi mă
priveau fix.
― V-aţi plecat asupra lui şi atunci aţi auzit, sau vi s-a
părut că auziţi cuvîntul fantomă?
― Aş putea să jur că a şoptit cuvântul ăsta. Au început
să se deschidă ferestre. Locatarii casei n-au telefon şi
sunt siliţi să-l folosească pe cel de aci. Doi dintre ei, care
au cerut să li se instaleze aşteaptă de un an de zile să-l
capete. Am venit înapoi şi am căutat în carte telefonul
poliţiei. Sunt lucruri pe care-ar trebui să le ştii oricum, dar
nu te gîndeşti la asta, mai ales într-un imobil liniştit ca al
nostru...
― Coridorul era luminat?
― Nu. Numai loja mea. Agentul care mi-a răspuns a
început să-mi pună întrebări, de teamă să nu fie vorba de
vreo glumă, şi asta a luat destul timp...
Era un telefon de perete. Din locul unde se afla,
culoarul nu putea fi văzut.
― Unii locatari au coborât... toate astea vi le-am povestit...
După
ce-am agăţat receptorul, m-am gîndit la Marinette şi mam
repezit la patru...
― Vă mulţumesc. îmi îngăduiţi să folosesc telefonul
dumneavoastră?
Maigret chemă Poliţia Judiciară.
― Alo! Tu eşti, Lucas?... Ai găsit acolo o notă a lui
Lapointe în legătură cu Lognon... Nu, nu mai sunt la
spital... Încă nu se ştie dac-o să scape... Mă aflu în
avenue Junot... Aş vrea să te duci la Bichat... Da, prefer
să te duci chiar tu... Să iei o înfăţişare cât mai oficială,
celor de acolo nu prea le plac intruşii... Încearcă să-l vezi
pe internul care a asistat la operaţie, profesorul Mingault
nu cred să fie accesibil la ora asta... Presupun că au găsit
glontele... probabil chiar două... Da... Aş vrea să am cât
mai multe amănunte pînă la primirea raportului
oficial...Gloanţele sa le duci la laborator...
Odinioară treaba asta era încredinţată unui expert particular,
Gastinne-Renette, dar acum laboratorul Poliţiei Judiciare
dispunea de un specialist în balistică, în incinta
Palatului Justiţiei.
― Ne vedem curând, cel mai tîrziu imediat după amiază...
Comisarul se întoarse spre Lapointe.
― Chiar nu vrei să te duci să te culci?
― Nu mi-e somn, şefule...
Portarul de noapte de la Palace îi aruncă o privire invidioasă
şi reprobatoare în acelaşi timp.
― În cazul ăsta, zboară în avenue Matignon. Saloanele
de cosmetică nu trebuie să fie chiar aşa de numeroase ca
să nu-l găseşti pe acela în care lucrează Marinette
Augier... E puţin probabil s-o găseşti la lucru... Încearcă să
afli cât mai multe despre ea...
― Înţeles, şefule.
― Eu mă duc sus...
Maigret era puţin supărat că nu se gândise la gloanţe
când se afla la Bichat, dar aceasta nu era o anchetă ca
oricare alta.
S-ar fi zis că, fiind vorba de Lognon, ea căpăta un
caracter mai puţin profesional.
Acolo, se gândise mai ales la nefericitul inspector, se
lăsase impresionat de infirmiera şefă, de profesor, de
sălile din care şirurile de bolnavi îi urmăreau cu privirea.
Casa din avenue Junot n-avea ascensor. Nu exista nici
covor pe scară, dar lemnul treptelor uzate era bine ceruit
şi rampa curată. La fiecare etaj se aflau câte două
apartamente, iar pe unele uşi erau prinse plăcuţe de
alamă cu numele locatarului.
La al patrulea, împinse uşa întredeschisă, străbătu un
vestibul cam întunecos şi ajunse într-o cameră de zi în
care inspectorul Chinquier aşezat într-un fotoliu îmbrăcat
într-o pânză înflorată, fuma o ţigară.
― Vă aşteptam... V-a povestit totul?
― Da.
― V-a vorbit despre automobil?... Asta m-a frapat cel
mai mult... Uitaţi-vă la asta...
Se ridică şi scoase din buzunar trei cartuşe goale,
strălucitoare, pe care le învelise într-o bucată de ziar.
― Le-am găsit în stradă... Dacă au fost trase din mersul
maşinii, aşa cum pare să se fi întâmplat, atunci
asasinul trebuie să fi scos braţul prin portieră... Observaţi
că e de calibrul 7,63...
Chinquier era un poliţist serios, care-şi cunoştea
meseria.
― S-au folosit probabil de un pistol Mauser automat, o
armă grea, care nu se vâră într-o poşetă sau în buzunarul
pantalonului... Înţelegeţi ce vreau să spun? Treaba pare
să fi fost făcută de un profesionist care trebuia să fi avut
un complice, pentru că n-a tras ţinând în acelaşi timp
volanul... De obicei, un amant gelos nu face apel la
prieteni ca să-l ajute să doboare un rival... Apoi, s-a tras
în pântece...
Într-adevăr, o asemenea lovitură e mai sigură decît un
glonte tras în piept, întrucât un om care are intestinele
perforate în vreo zece locuri de un glonte de mare calibru
are mult mai puţine şanse să scape cu viaţă.
― Aţi vizitat apartamentul?
― Aş prefera să-l inspectaţi chiar dumneavoastră...
Ancheta aceasta mai prezenta o particularitate care-l
punea în încurcătură pe Maigret. Fusese începută de
inspectorii din cartier. Or, dacă-şi băteau joc cu plăcere
de Lognon când aveau posibilitatea, el era totuşi un coleg
de-al lor pe care nişte ucigaşi îl doborâseră. În aceste
condiţii, comisarul nu-i putea înlătura pentru a conduce
singur cercetările.
― Camera asta arată destul de bine, nu?
Sub lumina soarelui, trebuia să fie şi mai plăcută.
Pereţii erau de un galben viu, podeaua lustruită, cu un
covor de un galben mai deschis la mijloc. Mobila, destul
de modernă fusese aleasă cu gust, servind în acelaşi timp
de salon şi de sufragerie; din cameră nu lipsea nici
televizorul nici pic-up-ul.
Pe masa de la mijloc, Maigret observă numaidecât o
maşină electrică de cafea, o ceaşcă pe fundul căreia mai
era un rest de cafea, o zaharniţă şi o sticlă de coniac.
― O singură ceaşcă... mormăi el. Nu te-ai atins de ea,
Chinquier? Ar trebui să telefonezi la Quai să trimită
oameni de la laborator...
Rămăsese cu pardesiul pe el şi îşi pusese înapoi
pălăria pe cap. Unul dintre fotolii era întors spre
fereastră, lângă o măsuţă pe care, într-o scrumieră se
găseau vreo şapte, opt mucuri de ţigară.
Din camera de zi se deschideau două uşi. Prima dădea
în bucătărie, care era curată, ordonată, semănând mai
curînd cu bucătăriile model prezentate la expoziţii decât
cu cele pe care le găseşti de obicei în casele vechi din
Paris.
Cea de-a doua uşă dădea spre camera de dormit.
Patul era desfăcut. Perna, unica pernă, purta încă urmele
capului care se odihnise pe ea.
Un capot din mătase albastru-deschis fusese azvârlit
pe spătarul unui scaun, o haină de pijama de femeie, de
aceeaşi culoare, zăcea pe jos, iar pantalonul era aruncat
lângă un dulap.
Chinquier se înapoie.
― Am vorbit cu Moers. Vă trimite numaidecât echipa.
Aţi avut vreme să aruncaţi o privire prin apartament? Aţi
deschis dulapul?
― Încă nu...
Îl deschise. Pe umeraşe erau atârnate cinci rochii, un
palton cu garnitură de blană şi două taioare, unul bej şi
celălalt bleumarin. Pe raftul de sus erau aşezate nişte
valize.
― Înţelegeţi ce vreau să spun? Nu pare să fi luat cu ea
bagaje. Lingeria era aşezată şi ea în ordine, în comodă.
Fereastra dezvăluia o parte din panorama Parisului.
Dincolo de pat, se deschidea o uşă care dădea în baie, de
unde nu lipsea de asemenea nimic, nici peria de dinţi,
nici cremele de faţă.
Judecând după apartament, Marinette Augier era o
femeie de gust, care-şi petrecea o bună parte din timp
acasă şi căreia-i plăcea confortul.
― Am uitat s-o întreb pe portăreasă dacă această
Marinette gătea acasă sau dacă mânca la restaurant,
mărturisi Maigret.
― Am întrebat. Mânca aproape întotdeauna acasă.
În frigider se găseau, între altele jumătate de pui, unt,
brânză, fructe, două sticle cu bere şi una cu apă
minerală. În dormitor, pe măsuţa de noapte, se afla o altă
sticlă începută.
Pe aceeaşi măsuţă de noapte, scrumiera fu aceea care
atrase mai ales atenţia comisarului, căci în ea se aflau
două mucuri de ţigară, ambele purtînd urme de roşu de
buze.
― Fuma ţigări americane...
― În timp ce în camera de zi s-au fumat numai ţigări
caporal, nu?
Cei doi bărbaţi schimbară o privire, căci se gândiseră
amîndoi la acelaşi lucru.
― Judecând după aspectul patului, nu s-ar zice că
noaptea trecută să fi fost martorul unor elanuri
amoroase...
În ciuda evenimentelor dramatice, era greu să nu te
amuze ideea posibilităţii ca Inspectorul Nenoroc să aibă
legături de dragoste cu o tânără şi frumoasă
cosmeticiană.
Să se fi certat oare? Un Lognon îmbufnat, refugiat în
încăperea alăturată, înfundat în fotoliu, fumase oare
ţigară după ţigară în timp ce amanta lui rămăsese
culcată?
Ceva nu merge aici, şi Maigret îşi dădea seama, odată
mai mult că de la început, nu condusese această afacere
cu luciditatea lui obişnuită.
― Îmi pare rău că trebuie să te rog să cobori din nou
Chinquier, dar mai este o întrebare pe care am uitat s-o
pun. Aş vrea să ştiu dacă portăreasa a găsit lumina
aprinsă în camera de zi, cînd a intrat aici.
― Vă pot da eu răspunsul. Lumina era aprinsă în
camera de dormit, a cărei uşă era deschisă, dar în
celelalte încăperi, nu.
Se înapoiară împreună în camera de zi, din care două
uşi-ferestre dădeau spre un balcon care se întindea de-a
lungul întregii faţade, din acelea care se găsesc la ultimul
etaj al atâtor vechi case pariziene.
Din cauza ceţii, mai curând ghiceau decât vedeau
Turnul Eiffel, clopotele unor biserici şi, pe sutele de
acoperişuri lăcuite de ploaie, coşurile fumegânde.
La începutul carierei sale, Maigret cunoscuse această
Avenue Junot pe care abia se înălţau câteva imobile în
mijlocul maidanelor şi grădinilor. Cel dintâi care-şi clădise
aici o casă care trecea atunci drept foarte modernă,
fusese un pictor.
Alţii îi urmară apoi exemplul un romancier, o
cântăreaţă de operă, şi astfel Avenue Junot deveni un loc
elegant.
Prin uşile-ferestre, comisarul domina cu privirea mai
multe imobile particulare, care până la urmă ajunseseră
să fie clădite unul lângă altul. Cel de peste drum trebuia
să dateze după stil, de vreo cincisprezece ani şi nu avea
decât două etaje.
Să fi aparţinut oare unui pictor, aşa cum părea să
indice etajul al doilea, format aproape numai din ferestre?
Peste toate acestea erau acum trase nişte perdele de
culoare închisă, iar între ele nu era o distanţă mai mare
de treizeci, patruzeci de centimetri.
Dacă cineva l-ar fi întrebat pe comisar la ce se
gândeşte, i-ar fi fost greu să răspundă. Deocamdată
înregistra, la întâmplare. Fără discernământ. Se uita când
afară, când în apartament, ştiind că la un moment dat
anumite imagini se vor întâlni şi vor căpăta un sens.
Se auzea zgomotul străzii, paşi pe scară, glasuri,
bufnituri. Echipa Identificării Judiciare sosise cu toate
aparatele necesare şi Moers se obosise el însuşi să ia
conducerea cercetărilor.
― Unde e trupul? întrebă el, privind dindărătul sticlelor
groase ale ochelarilor săi, cu ochii aceia albaştri
întotdeauna puţin miraţi.
― Nu-i aici nici un trup. Chinquier nu ţi-a spus nimic?
― Nu l-am prea ascultat, am căutat să vin cât mai
repede, se scuză el.
― E vorba de Lognon, care a fost doborât în momentul
când ieşea din casa asta...
― A murit?
― A fost dus la Bichat. Poate-o să scape. A petrecut o
parte din noapte în apartamentul ăsta, cu o femeie. Aş
vrea să ştiu dacă i-au rămas amprente şi în dormitor sau
numai în odaia asta. Ia toate amprentele pe care le
găseşti... Cobori cu mine, Chinquier?
Maigret aşteptă să ajungă în coridorul de la parter
pentru a-i şopti:
― Ar fi poate util să-i interogăm pe locatari şi pe
vecini. Sunt puţine şanse ca cineva să se fi aflat la
fereastră pe vremea asta, tocmai când s-a tras, dar cine
ştie!... S-ar putea de asemeni ca tânăra Marinette să fi
luat un taxi, şi în cazul ăsta, n-are să fie greu să-l găsim
pe şofer. Fără îndoială s-a dus spre piaţa Constantin-
Pecqueur, unde maşinile sunt mai puţin rare decât în sus,
spre Butte... Dumneata, ca şi colegii dumitale, cunoaşteţi
mai bine cartierul decât mine...
Oftă, strângându-i mina:
― Noroc!
Şi deschise uşa lojii portăresei. Soţul se hotărâse să se
culce în patul său, căci dindărătul perdelei trase, se
auzea acum o respiraţie regulată.
― Mai aveţi nevoie de ceva? şopti Angele Sauget.
― Nu. Voiam să telefonez, dar am s-o fac în altă parte.
Prefer să-l las să doarmă...
― Să nu fiţi supărat pe el. Când nu şi-a făcut orele de
somn, devine imposibil. I-am dat un somnifer care începe
să-şi facă efectul.
― Dacă vă amintiţi de vreun amănunt pe care l-aţi
uitat, telefonaţi neapărat la Poliţia Judiciară.
― N-aş crede să fi uitat ceva, dar vă făgăduiesc. Dacă
ar pleca odată ziariştii şi fotografii ăştia! Ei îi atrag pe toţi
aceşti gură-cască...
― Am să încerc să-i îndepărtez...
După cum se aşteptase, de îndată ce apăru în prag,
toţi se repeziră asupra lui în ciuda agenţilor.
― Ascultaţi, domnilor. În clipa de faţă nu ştiu mai mult
decât dumneavoastră. Inspectorul Lognon a fost atacat în
timpul serviciului de către necunoscuţi...
― În timpul serviciului? lansă o voce batjocoritoare.
― Am spus, şi repet: în timpul serviciului. Rănit grav, a
fost operat la Bichat de profesorul Mingault, dar după
toate aparenţele nu va fi în stare să vorbească decât
peste cîteva ore, dacă nu chiar peste câteva zile. Până
atunci, nu se pot face decât presupuneri. În orice caz,
acum nu mai e nimic de văzut aici, dar s-ar putea ca
după amiază la Quai des Orfevres, să am veşti pentru
dumneavoastră.
― Ce căuta inspectorul în casa asta? E adevărat că o
femeie tânără a dispărut?
― Pe după-amiază!
― Nu vreţi să spuneţi nimic?
― Nu ştiu nimic.
Apoi, cu gulerul pardesiului ridicat şi mâinile în
buzunare, Maigret coborî în josul străzii. Două sau trei
declicuri îl informară că era fotografiat, cel puţin atât şi
când privi înapoi, văzu că ziariştii începeau să se
împrăştie.
În strada Caulaincourt, intră în primul bistro şi cum
simţise că frigul începea să-l pătrundă, comandă un grog.
― Daţi-mi trei fise, vă rog.
― Trei!
Luă o bună înghiţitură din grogul comandat, apoi intră
în cabina telefonică de unde chemă în primul rând,
spitalul Bichat. După cum se aşteptase i se dăduseră mai
multe servicii înainte de a ajunge la infirmiera şefă a
chirurgiei.
― Nu, n-a murit. Un intern se află la căpătâiul lui şi
unul din oamenii dumneavoastră e pe coridor. Încă nu se
poate prevedea nimic. Bun! tocmai acum a intrat în biroul
meu o altă persoană din serviciul dumneavoastră!...
Depuse receptorul, resemnat, sună la Quai des
Orfevres.
― Lapointe a venit?
― A încercat să vă întâlnească în avenue Junot. Vi-l
dau la telefon.
Prin geamul cabinei Maigret vedea tabla tejghelei, pe
patronul localului, fără haină, doi zidari cărora li se
umpleau două pahare mari cu vin roşu.
― Dumneavoastră sunteţi, şefule? Am găsit imediat
institutul de înfrumuseţare, e singurul din Avenue
Matignon. E un salon de lux, unde operează un anume
Marceilin despre care doamnele vorbesc cu un respect
plin de emoţie... Marinette Augier n-a venit la lucru azi şi
colegele ei sunt foarte mirate, pentru că se pare, e foarte
punctuală şi serioasă... N-a făcut nimănui confidenţe în
legătură cu relaţiile ei cu inspectorul... Are un frate
căsătorit, care locuieşte la Vanves, dar nimeni nu-i
cunoaşte adresa... Lucrează la asigurări şi Marinette îi
telefona uneori la birou... Societatea se numeşte La
Fraternelle... Am căutat în cartea de telefon... Sediul e în
strada Le Pele-tier... N-am îndrăznit să mă duc să-l caut
înainte de a vorbi cu dumneavoastră...
― Janvier este acolo?
― Îşi bate raportul la maşină.'
― Întreabă-l dacă-i urgent. Vreau neapărat să te culci,
ca să fii odihnit când am să am nevoie de tine...
La celălalt capăt al firului urmă un moment de tăcere.
Apoi, din nou glasul resemnat al Iui Lapointe:
― Spune că nu-i urgent...
― Atunci, informează-l. Să se ducă în strada Le
Peletier şi să afle unde a putut să se refugieze
Marinette...
În cafenea intrau mereu alţi clienţi, obişnuiţii localului
care erau serviţi fără a fi întrebaţi ce voiau să ia. Oamenii
îl recunoscuseră şi aruncau priviri pline de curiozitate
spre cabina telefonică.
Trebui să caute numărul lui Lognon. Aşa cum se aşteptase,
îi răspunse chiar doamna Maigret.
― Unde eşti? întrebă ea.
― Sst!... Nu-i spune că sunt în apropiere... Cum se
simte?
Maigret îşi dădu seama de faptul că ea ezita.
― Presupun că e în pat şi că e mai bolnavă decît
bărbat-su...
― Da.
― I-ai pregătit masa?
― După ce am făcut cumpărăturile în cartier.
― Aşadar, poate rămâne singură?
― Nu cu plăcere!
― Chiar dacă nu-i place, spune-i că am nevoie de tine
şi vino cât mai repede la Maniere...
― Luăm masa împreună?
Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Dacă li se întâmpla
uneori sâmbăta sau duminică seara, să ia masa la
restaurant niciodată nu prânzeau în oraş, şi cu atât mai
puţin în cursul unei anchete.
Comisarul se duse să-şi termine grogul la tejghea; glasurile
în jurul lui, pierduseră tonul firesc. Acesta era preţul
publicităţii pe care ziarele i-o făceau şi care îi îngreuna
adesea activitatea.
Cineva spuse, fără a-l privi:
― E adevărat că Urâciosul a fost răpus de gangsteri?
Şi un altul, misterios:
― Dac-ar fi fost de fapt gangsteri.
Aşadar, în cartier circulau deja zvonuri despre
legăturile dintre inspector şi Marinette. Maigret plăti şi
urmărit de toate privirile ieşi din bistro, îndreptîndu-se
către Maniere.
Aceasta era o braserie, aşezată lângă o scară de
piatră, pe care o frecventaseră celebrităţile cartierului; se
întâmpla încă să te trezeşti faţă în faţă cu actriţe,
scriitori, pictori, cunoscuţi. Pentru obişnuiţii localului era
încă prea devreme aşa încât cele mai multe mese erau
libere; patru sau cinci clienţi stăteau la bar, sprijiniţi în
coate.
Îşi scoase pardesiul şi pălăria ude leoarcă, şi se trânti,
cu un geamăt de satisfacţie, pe o banchetă, lângă
fereastră.
Avu vreme să fumeze o pipă, cu privirea visătoare,
înainte de a o zări pe doamna Maigret care, ţinându-şi
umbrela ca pe un scut, traversa strada.
― Mi se pare nu ştiu cum, ciudat să ne întâlnim aici...
Sunt cel puţin cincisprezece ani de când am fost aici
pentru ultima oară, într-o seară după ce-am ieşit de la
teatru... Îţi aminteşti?...
― Da... Ce mănânci?
Îi oferi lista.
― Tu, ştiu de pe-acum c-ai să iei un ţipar. Aş putea sămi
permit o mică nebunie, să comand un homar rece cu
maioneză?
Aşteptară ca aperitivul şi vinul de Loara să fie pe
masă. Nimeni nu stătea aproape de ei. Fereastra aburită
contribuia la crearea unei atmosfere intime.
― Mă simt într-un fel, ca unul dintre colaboratorii tăi...
Aşa te văd, alături de Lucas sau Janvier, când îmi
telefonezi că nu vii la masă...
― Dacă nu sunt cumva în birou şi mă mulţumesc cu
sandwishuri şi un pahar de bere... Povesteşte.
― N-aş vrea să fiu răutăcioasă...
― Fii sinceră.
― Mi-ai vorbit de multe ori despre ea şi bărbatul ei... Îl
plîngeai pe el şi nu lipsea mult să te cred nedrept...
― Şi acum?
― N-o mai deplâng în aceeaşi măsură, deşi fără
îndoială nu e vina ei.... Am găsit-o în pat, înconjurată de
portăreasă şi de o vecină bătrînă care are mania sănvârteaseă
toată ziua mătăniile... Chemaseră doctorul:
văzând-o într-adevăr ai fi zis că e pe moarte...
― Vizita ta a surprins-o?
― Ştii ce mi-a spus când m-a văzut? "Oricum, bărbatul
dumitale,
n-are să-l mai poată persecuta... Or să-l chinuie
remuşcările că nu l-a lăsat pe Charles să pătrundă la Quai
des Orfevres..." La început, m-am simţit stingherită... Din
fericire a venit doctorul, un bătrînel liniştit, cu privirea
ironică... Portăreasa a coborât. Bătrâna a venit după mine
în sufragerie, cu mătăniile în mână. Biata femeie! Uite ce
e omul! Când te gândeşti la toate câte se petrec în jurul
nostru, abia mai îndrăzneşti să ieşi în stradă... Am
întrebat-o dacă doamna Lognon era bolnavă grav şi mi-a
răspuns că abia se ţinea pe picioare, că pesemne oasele
îi erau bolnave...
Nu se puteau împiedica să-şi zîmbească, apreciind
amîndoi intimitatea acestui dejun, într-o atmosferă
diferită de cea din bulevardul Eichard-Lenoir. Doamna
Maigret, îndeosebi era surescitată, ochii îi străluceau mai
viu ca de obicei şi obrajii i se colorau pe măsură ce
vorbea.
Cînd prânzeau sau cinau acasă, cel care vorbea era
mai ales Maigret, căci ea nu avea nimic interesant de
povestit. De data aceasta, conştiinţa faptului că îi era de
folos o încânta.
― Te interesează ce-ţi spun?
― Mult. Continuă.
― După consultaţie, doctorul mi-a făcut semn să-l urmez
în vestibul şi am stat de vorbă, în şoaptă. Întâi m-a
întrebat dacă de fapt, sunt soţia comisarului Maigret şi
părea mirat de faptul că m-a găsit acolo. I-am explicat...
În sfârşit îţi închipui ce i-am putut spune... "Înţeleg
sentimentele dumneavoastră, a bombănit. Sunteţi foarte
generoasă... Dar daţi-mi voie să vă previn... Fără să afirm
că e sănătoasă tun, pot să vă asigur că nu e atinsă de
nici o boală gravă... O îngrijesc de zece ani... Şi nu numai
eu! Mereu face apel la câte unul dintre confraţii mei,
ţinând cu orice preţ să i se descopere o boală serioasă.
Dar când îi propun să consulte un psihiatru sau un
neurolog, se arată indignată şi-mi spune că nu e nebună
şi că eu n-am habar de meseria mea... Să fi fost
decepţionată în căsnicie? Oricum, e supărată pe bărbatsu
că a rămas un simplu inspector de cartier. Aşa că se
răzbună pe el, prefăcându-se bolnavă, obligându-l s-o
îngrijească, să facă gospodărie, să ducă o viaţă
îngrozitoare. Aţi venit azi dimineaţă, bun! Dar dac-o să vă
arătaţi prea binevoitoare, nu mai scăpaţi de ea..."
Am telefonat în faţa ei la Bichat şi i-am putut repeta că
soţul ei are toate şansele să scape... Am exagerat puţin...
Oricum n-are importanţă, nu pe soţul ei îl deplânge, ci pe
ea însăşi...
La masă se aduse un ţipar cu cartofi prăjiţi, o jumătate
de homar acoperit de maioneză. Maigret umplea
paharele.
― Când ai telefonat şi i-am spus că va trebui s-o las singură
o oră sau două; mi-a trântit, cu amărăciune:
"Bineânţeles, bărbatul dumitale are nevoie de dumneata.
Toţi bărbaţii sunt la fel..." Apoi, sărind de la una la alta:
"Când am să rămân văduvă, cu pensia mea n-am să pot
nici măcar să rămân în apartamentul ăsta în care am trăit
douăzeci şi cinci de ani".
― N-a făcut nici o aluzie la existenţa unei alte femei în
viaţa lui Lognon?
― Mi-a spus numai că poliţia e o meserie
respingătoare, în care ai de-a face cu tot felul de indivizi,
pînă şi cu prostituate...
― Ai încercat să afli dacă în ultima vreme el s-a
schimbat cumva?
― Mi-a răspuns: "De când am făcut dobitocia să mă
mărit cu el, mă tot anunţă că a pus mâna pe afacerea
cea mare, care are să-l scoată în evidenţă şi-i va sili pe
şefii lui să-i dea locul pe care-l merită... La început îl
credeam şi mă bucuram şi eu... Pînă la urmă, afacerea
cea mare rămânea nedezlegată, sau altul se lăuda cu
succesul lui".
Doamna Maigret urmă cu obrajii aprinşi, cum i se
întâmpla arareori:
― Trebuie să mărturisesc că după felul cum m-a privit
spunând asta, era limpede că persoana care se lăuda cu
succesele lui nu era altul decât tu... Pentru vremea din
urmă, s-a plâns că era pus să facă serviciu de noapte mai
des decît îi venea de fapt rândul... Chiar aşa e...
― El cerea să fie aşa.
― Nu s-a lăudat cu asta în faţa ei... Acum patru sau
cinci zile, a anunţat că în curând o să se întâmple ceva şi
că de astă dată, de voie de nevoie, ziarele or să
trebuiască să-i publice portretul pe prima pagină...
― N-a încercat să afle mai mult de la el?
― Nu l-a crezut şi bănuiesc că şi-a bătut joc de el.
Stai! A spus totuşi ceva care m-a frapat. Lognon i-a spus:
"Oamenii nu sunt totdeauna ceea ce par şi dacă s-ar
putea vedea prin pereţi, am avea multe surprize ciudate..."
Fură întrerupţi de stăpânul localului care veni să le
aducă filtrul. Când fură din nou singuri, doamna Maigret
întrebă, puţin neliniştită:
― Ţi-am fost de folos? Ceea ce ţi-am spus o să-ţi fie
util?
Nu răspunse numaidecât, deoarece în timp ce-şi
aprindea pipa, în mintea lui începuse să se contureze o
idee, deocamdată vagă.
― Ai auzit ce te-am întrebat?
― Da. Ceea ce mi-ai spus va schimba cu certitudine,
cursul anchetei.
Ea îl privea, încă neâncrezătoare, dar deja fermecată.
Dejunul acesta la Maniere avea să rămână una din cele
mai frumoase amintiri din viaţa ei.