Mircea Eliade

Secretul doctorului Honigberger
-fragment-

1


Într-o dimineaţă din toamna anului 1934, un comisionar mi-a adus o scrisoare destul de ciudată, adăugînd că aşteaptă răspunsul pe loc. Îmi scria o doamnă de al cărei nume, Zerlendi, nu auzisem niciodată, invitîndu-mă s-o vizitez, chiar în după-amiaza acelei zile. Era o scrisoare foarte corectă, excesiv de politicoasă, aşa cum se obişnuia pe vremea părinţilor noştri cînd o doamnă se adresa unui necunoscut.

"Am aflat că v-aţi întors din Orient, şi cred că v-ar interesa să cercetaţi colecţiile adunate de soţul meu" îmi scria între altele. Mărturisesc că mă interesau foarte puţin, pe vremea aceea, cunoştinţele pe care eram invitat să le fac pe temeiul acestui motiv: că am vieţuit cîţiva ani în Orient. Nu o singură dată am fost nevoit să renunţ la o prietenie, care altminteri se dovedea agreabilă întru totul, pentru că nu acceptam să povestesc platitudini despre "misterele Asiei", despre fachiri, miracole sau peripeţii în junglă, amănunte senzaţionale pe care tovarăşul sau tovarăşa mea se aştepta să le comentez. Scrisoarea doamnei Zerlendi pomenea, însă, de nişte colecţii orientale, fără să precizeze natura sau obîrşia lor, şi asta a fost de ajuns să-mi deştepte curiozitatea.

Mă interesa, într-adevăr, viaţa acelor români care se lăsaseră stăpîniţi de pasiunea pentru Orient. Ca să fiu sincer, trebuie să spun că, mulţi ani înainte de întîmplarea aceasta, descoperisem la unul din anticarii de pe cheiul Dîmboviţei o ladă întreagă cu cărţi despre China, cărţi care toate fuseseră îndelung studiate, adnotate şi uneori chiar corectate cu creionul de cel care le cumpărase, şi a cărui semnătură o regăsisem pe pagina de gardă a celor mai multe dintre ele: Radu C. Acest Radu C. nu fusese, însă un amator. Cărţile lui, care se află astăzi în stăpînirea mea, dovedeau că întreprinsese un studiu serios şi disciplinat al limbii chineze. Într-adevăr, adnotase cele şase volume de Memoires historiques de Se-Ma Ts'ien, în traducerea lui Edouard Chavannes, corectînd toate greşelile tipografice din textele chineze, cunoştea clasicii chinezi în ediţiile lui Couvreur, era abonat la revista T'oung Pao şi cumpărase toate volumele din Variétés sinologiques care apăruseră la Shanghai pînă la începutul războiului. Omul acesta m-a interesat de cum i-am reconstituit o parte din bibliotecă, deşi nu i-am aflat multă vreme numele întreg. Anticarul cumpărase mai multe sute de volume prin 1920, şi în afară de cîteva cărţi ilustrate, pe care le vînduse imediat, nu găsise amatori pentru această colecţie de texte şi studii sinologice. Mă întrebam atunci: cine o fi fost românul acela care se apucase cu atîta seriozitate de limba chineză şi de urma căruia n-a ramas nimic, nici măcar numele întreg ? Ce pasiune obscură l-a purtat către tărîmul acela depărtat, de care nu voia totuşi să se apropie ca un amator, ci a cărui limbă voia s-o înveţe, a cărui istorie se trudea să o pătrundă ? Va fi izbutit el să ajungă vreodata în China, sau a pierit înainte de vreme, prin vreo văgăună a frontului ?

La unele din întrebările pe care mi le puneam, nedumerit şi melancolic, răsfoindu-i cărţile, acolo, la anticarul de pe chei, aveam să primesc răspuns mult mai tîrziu. Un răspuns, de altfel, împletit el însuşi în neaşteptate taine. Dar aceasta e cu totul altă poveste, fără nici-o legătură cu întîmplările pe care încep a le scrie acum. Totuşi, amintindu-mi de acest Radu C., şi de alţi cîţiva orientalişti sau amatori de lucruri orientale care au trăit neştiuţi de nimeni aici în România, m-am hotărît să primesc invitaţia doamnei necunoscute.

In aceeasi dupa-amiaza am fost in dreptul casei, pe strada S. Oprindu-ma in fata numarului 17, am recunoscut una din acele case pe linga care nu puteam niciodata trece fara sa nu incetinesc pasul si s-o spionez, dornic de a ghici ce se intimpla inapoia zidurilor imbatrinite, cine vietuieste acolo si luptindu-se cu ce destin. Strada S, este chiar in centrul Bucurestilor, foarte aproape de Calea Victoriei. Prin ce miracol a izbutit sa ramina neatinsa casa boiereasca de la numarul 17, cu grilaj de fier, cu pietris in curte, cu salcimi si castani crescuti in voie, strivind sub umbra lor o parte din fatada ? Poarta se deschidea greu, si te intimpina, printre brazde cu flori bogate de toamna, un bazin in care apa se uscase de mult, si doi pitici cu capetele decolorate. Era, parca, un alt vazduh aici. O lume care se stinsese cu incetul in celelalte cartiere mindre ale capitalei si se care pastrase aici cuviincioasa, fara agonia decrepitudinii si a mizeriei. Era o casa boiereasca de pe vremuri, bine pastrata. Doar umezeala arborilor vestejise prea de timpuriu fatada. Intrarea principala era aparata, cum se obisnuia acum patruzeci de ani, de un evantaliu de sticla brumata. Citeva trepte de piatra, inverzite de muschi si purtind pe laturi mari ghivece cu flori, duceau la o marchiza cu geamurile de sus colorate. In dreptul soneriei nu era nici o carte de vizita.

Eram asteptat. O jupineasa batrina, schiopatind, mi-a deschis indata si m-a poftit intr-un salon imens. De-abia am avut timp sa-mi arunc ochii pe mobilele si tablorile care ma inconjurau, cind, dinapoia unei usi de stejar, a aparut d-na Zerlendi. Era o femeie care trecuse de cincizeci de ani, dar pe care anevoie ai fi putut-o uita daca ai fi intilnit-o macar o singura data. Nu imbatrinea ca toata lumea aceasta doamna. Sau, poate, imbatrinea asemenea femeilor din alte veacuri; intelegind, intr-un chip tainic, ca prin moarte se va apropia de marea iluminare a tuturor intelesurilor, iar nu de sfirsitul unei vieti pamintene, de uscarea treptata a carnii si topirea ei definitiva in pamint. Totdeauna am impartit oamenii in doua categorii: cei care concep moartea ca un sfirsit al vietii si al trupului si cei care si-o infatiseaza ca un inceput al unei noi existente spirituale. Si nu incerc sa judec un om pe care-l intilnesc decit dupa ce aflu credinta lui sincera asupra mortii. Cea mai mare inteligenta si cel mai turburator farmec ma pot, altminteri pacali.

D-na Zerlendi se aseza intr-un fotoliu si-mi arata, cu un gest in care nu recunosteam obisnuita familiaritate a femeilor de o anumita virsta, un scaun de lemn cu speteaza inalta.

- Va multumesc ca ati venit, vorbi ea. Sotul meu ar fi fost incintat sa va cunoasca. Iubea si el, poate mai mult decit i-ar fi incuviintat meseria lui de medic, India...

Ma pregatisem sa ascult o lunga poveste, bucurindu-ma ca, in acest timp, voi putea privi cu atentie care sa nu supere figura atit de ciudata a d-nei Zerlendi. Dar gazda mea se opri citeva clipe, apoi mai intreba, plecindu-si putin fruntea spre mine:

- Cunoasteti viata si scrierile doctoruului Johann Honigberger ? Sotul meu s-a indragostit de India prin cartile acestui doctor sas din Brasov. Mostenise si el, probabil, interesul pentru istorie, caci istoria a fost pasiunea intregii familii, dar a inceput sa se ocupe de India cind a desoperit lucrarile doctorului Honigberger. De fapt, citiva ani a tot strins material si a inceput chiar o monografie asupra acestui doctor sas. Era el insusi medic si credea ca poate scrie o asemenea lucrare.

Marturisesc ca stiam foarte putin, atunci, despre dr. Johann Honigberger. Imi aminteam ca citisem, cu multi ani inainte, cartea lui principala, Thiry-five years in the East, intr-o traducere engleza, singura care imi fusese accesibila la Calcutta. Ma ocupam, pe vremea aceea, de filozofia si tehnicile Yoga si cercetasem cartea lui Honigberger mai ales pentru amanuntele asupra acestor practici oculte pe care, pare-se, doctorul le cunoscuse indeaproape. Cum cartea sa aparuse, insa pe la mijlocul veacului trecut, suspectam pe autor de oarecare lipsa de spirit critic. Nu stiam, insa, ca doctorul acesta, care se bucurase de mare faima in orientalism, descindea dintr-o familie de vechi brasoveni. Or, acum, tocmai amanuntul acesta ma interesa.

- Sotul meu a purtat o intensa coresponndenta cu feluriti medici si savanti care il cunoscusera pe Honigberger, caci desi acesta murise in 1869, la Brasov, intors de curind din ultima sa calatorie in India, mai traiau inca destui oameni care-l intilnisera. Unul din copiii lui ajunsese magistrat la Iasi; era nascut din prima casatorie a doctorului, dar sotul meu nu a apucat sa-l cunoasca, desi a facut dese calatorii la Iasi, ca sa dea de urma unor hirtii ...

Fara voia mea, incepui sa zimbesc. Ma uimea precizia amanuntelor biografiei lui Honigberger pe care le cunostea d-na Zerlendi. Probabil ca mi-a ghicit gindul, caci adauga:

- Lucrurile acestea il interesau atit dde mult pe el, incit mi s-au intiparit pentru totdeauna in minte. Lucrurile acestea si altele multe ...

Tacu, deodata, ginditoare. Am avut mai tirziu prilejul sa ma conving cit de multe si de precise lucruri stia d-na Zerlendi depre doctorul Honigberger. O seara intreaga mi-a povestit numai despre prima lui sedere in India, dupa ce petrecuse vreo patru ani in Asia Mica, un an in Egipt si sapte ani in Siria. Era usor de inteles ca d-na Zerlendi cercetase in mai multe rinduri cartile si manuscrisele sotului ei, ca si cum ar fi nutrit cindva dorinta de a duce ea la bun sfirsit lucrarea intrerupta de el.

Adevarul este ca anevoie te puteai sustrage farmecului misterios al acestui doctor sas, doctor prin buna lui hotarire, caci nu avusese, oficial, decit o diploma de farmacist. Honigberger isi petrecuse mai mult de jumatate din lunga lui viata in Orient. Ajunsese intr-un rind medicul Curtii, farmacistul, directorul Arsenalului si amiralul maharajahului Ranjit-Singh din Lahore. De mai multe ori a adunat averi considerabile si le-a pierdut. Aventurier de mare clasa, Honigberger nu fusese niciodata, totusi, sarlatan. Era un om cultivat in foarte multe stiinte, profane si oculte, si colectiile sale etnografice, botanice, numismatice si artistice au imbogatit multe muzee ilustre. Usor de inteles de ce doctorul Zerlendi, pasionat cum era de trecutul neamului nostru si de istoria medicinei, si-a inchinat atitia ani din viata reconstituirii si descifrarii adevaratei biografii a doctorului Honigberger.

- Caci el ajunsese de timpuriu la conclluzia, imi marturisea odata d-na Zerlendi, ca viata lui Honigberger ascunde foarte multe taine, cu toate cartile care s-au scris asupra lui. Bunaoara, nu-si putea explica ultima lui calatorie in India, in 1868, cind de-abia isi mai ducea zilele, grav bolnav cum se intorsese dintr-o expeditie in Africa tropicala. De ce s-a mai intors Honigberger in India, zdrobit cum era, si de ce a murit indata ce a pus piciorul in Brasov ? se intreba adesea sotul meu. De asemenea, asa-numitele cercetari botanice ale doctorului in Kashmir, facute cu mult inainte, i se pareau suspecte. El avea motive sa creada ca, in realitate, Honigberger nu fusese numai in Kashmir, ci trecuse in Tibet, sau, in orice caz, cercetase stiinta farmacopeii oculte intr-una din acele minastiri din Himalaya, si ca anchetele botanice fusesera numai un pretext. "Oricum, astea le poti judeaca mai bine d-ta", adaugase d-na Zerlendi.

Trebuie sa marturisesc ca, dupa ce imi trecusera pe sub ochi cartile si documentele referitoare la Honigberger, adunate cu atita grija de sotul d-nei Zerlendi, am inceput sa ma conving si eu ca existenta doctorului sas e invaluita in mistere. Dar tot ce a urmat primei mele vizite in casa din strada S. a intrecut cu mult taina lui Honigberger.

- M-am gindit atunci, reincepu d-na Zerrlendi dupa o lunga pauza, ca ar fi pacat ca toata munca aceasta sa se risipeasca. Am auzit vorbindu-se despre d-voastra si v-am citit unele lucrari, mai ales cele referitoare la India si filozofia indiana. Nu pot spune ca le-am inteles pe de-a-ntregul, dar am inteles un lucru: ca ma pot adresa cu incredere d-voastra ...

Am incercat sa marturisesc ca sunt magulit, etc., dar d-na Zerlendi continua pe acelasi ton:

- Sunt foarte multi ani de cind in casaa aceasta nu intra aproape nimeni. Doar citiva prieteni, care nu au pregatirea speciala pe care si-o dobindise sotul meu. Asa ca biroul si biblioteca lui au ramas, din 1910, neschimbate. Am lipsit si eu multa vreme din tara, iar de cind m-am intors m-am ferit sa amintesc prea insistent de numele sotului meu. Colegii lui, medici, il socoteau pe vremea aceea maniac. Biblioteca pe care am sa v-o arat acum n-a vazut-o, dintre cei care ar fi putut-o judeca, decit o singura persoana: Bucura Dumbrava. I-am scris, cum v-am scris si d-voastra, ca am o bogata colectie orientala, si a venit, dar dupa citeva lungi aminari. Cred ca a interesat-o foarte mult. Imi spunea ca a gasit aici carti pe care le ceruse cindva de la British Museum. Dar n-a avut timp sa o cerceteze pe-ndelete. Si-a insemnat cite ceva si a fagaduit sa revina dupa intoarcerea sa din India. Dupa cum stiti, poate, se ducea la un congres teozof in India. Dar n-a mai apucat sa puna piciorul pe pamint roamnesc. La Port-Said a murit ...

Nu stiu daca d-na Zerlendi dadea vreun tilc secret acestei morti in pragul reintoarcerii. A tacut iarasi, privindu-ma cu o deosebita atentie. Simteam ca trebuie sa spun si eu ceva, si i-am spus ca misterul este atit de activ in mintea noastra, incit nici macar nu e nevoie sa-l cautam atit de departe, la Adyar sau la Port-Said, bunaoara. D-na Zerlendi nu mi-a raspuns. S-a ridicat din fotoliu si m-a invitat s-o intovarasesc in biblioteca. Traversind salonul, am intrebat-o daca sotul ei fusese cindva in India.

- Greu de spus, sopti ea sovaitoare, inncercind totusi sa zimbeasca.